Apocalipsa după Shakespeare. Macbeth - teatru
Cabina artistelor & Legături primejdioase - teatru
O scrisoare pierdută - teatru

 
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

În ritmul cadențat al conștiinței

 

Nu îmi amintesc să fi văzut la Craiova un spectacol cu o dimensiune religioasă atât de pronunțată, covârșitoare, precum cel al polonezului Janusz Wi¶niewski, Apocalipsa după Shakespeare. Macbeth, montat la Teatrul Național „Marin Sorescu”.

Apocalipsa dupa ShakespeareDintr-un mix destul de cosmopolit de texte: Shakespeare - Richard III, Îmblânzirea scorpiei, Sonete, W.H, Auden - Adventul, (traducere Ioana Ieronim), Adam Mickiewicz - Străbunii, Max Ehrmann - Dezideratul, plus cele din Biblie, toate altoite pe copacul MacBeth, reputatul regizor scoate o poveste de sine stătătoare, armonică și unitară, care m-a prins de la primele replici și nu mi-a dat drumul până la final. Liniștea de dinainte, cu fețe de masă albe ce aveau brodate cuvinte în limba polonă, una singură în românește: “Salvează-ți sufletul”, și chiar cu anunțul cunoscut “Aceste zgomote neplăcute vă deranjează și pe dumneavoastră și pe ceilalți spectatori. Vă rugăm să vă închideți telefoanele mobile. Vă mulțumim și vă dorim o seară minunată!”, a fost brusc
înlocuită de o lume arhaică, cu femei în rochii negre și miros de tămâie, cu ofițeri și dame de companie, văduve și personaje biblice, soldați și copii, demoni și tâlhari, spectre și suflete condamnate.


Combinând sensibilitatea poeziei cu forța mișcării dramatice, compilând, uneori surprinzător, Wi¶niewski pare, la început, că își gândește Apocalipsa nu atât în termeni de profeție ori speranță, ci în sensul grecesc, vechi, al cuvântului - apokalypsis , a dezvălui, a da la o parte vălul care acoperă tainele. Spectatorul, plasat pe scenă, în imediata apropiere a personajelor, e nevoit să își cerceteze, odată cu ele, rărunchii și inima. Primind, la propriu, boabe de grâu, dar și interpelări - „Spuneți ce vă lipsește, cine-i înfometat, cine-i însetat”, „De ce aveți trebuință, biete suflete,/ Ca să vă ridicați la cer?/ Cereți, oare, gloria divină?/ Sau vrei bunătăți./ Avem colaci, plăcintă, lapte/ Și fructe, roade sălbatice”, și supus unui adevărat tir creștin cu muniție grea: suferință, Cer, Rai, Iad, el nu se poate eschiva din calea întrebărilor. Sugerate, acestea, și cu ajutorul cuvintelor pe care Max Ehrman le trimitea prietenilor într-un mesaj de Crăciun, în 1933, folosite ulterior în terapiaApocalipsa dupa Shakespeare psihiatrică și recitate acum cu naturalețe de Corina Druc, a unor fragmente din poemul lui Auden For the Time Being, subintitulat Un Oratoriu de Crăciun (poate că nu întâmplător premiera Apocalipsei lui Wi¶niewski a avut loc pe 22 decembrie), dar și a personajelor: Mireasa, care vrea doar ca tinerii să o ia în brațe, Văduva, cele ale lui Shakespeare, dornice de putere, Măgarul, Iosif, Mater Dolorosa în icoana din Czestochowa și celelalte.
Avem de toate, da, „pomeni și rugăciuni, mâncare și băutură”, știm ce trebuie să alegem pentru a fi recompensați, de unde atunci “pasiunea sălbatică de a distruge și a fi distruși” (Auden), setea de a ucide, voluptatea pasului pe Calea Răului? „Marele teatru apare întotdeauna asemenea unei curse ce prinde în ea conștiințele deghizate și le întoarce spre adevărul lor” (Mihai Măniuțiu[1]), iar această capacitate de înțelegere a propriei existențe, acest cântar al binelui și răului, fie că funcționează și intuitiv (MacBeth), fie doar retrospectiv (Lady Macbeth) este, în Apocalipsa lui
Janusz Wi¶niewski diapazonul care face aerul să vibreze, care stabilește ritmul, care-i propagă trepidația în fiecare spectator de pe gradene, făcând scândura să tremure sub cadența bocancilor. 


Pregătirea crimei, fapta și urmările ei alternează cu momente religioase sau mesaje morale, personajele par în permanență „pe drum”, într-un alert carusel circular. “Pentru mine, o piesă e bună dacă reușesc s-o văd fără să mă chinuie somnul”, spunea recent, într-un interviu pentru Prăvălia culturală (poate fi citit aici), prietenul meu, prozatorul Florin Oncescu. Cred că ar fi greu să i se întâmple la montarea lui Wi¶niewski, la al cărei dinamism contribuie extraordinara muzică, de cabaret, zic unii, mie mi s-a părut a fi klezmer, semnată Jerzy Satanowski, și coregrafia lui Emil Wesolowsky. Actorii, numeroși (am numărat 39, la final, pe scenă), sunt așezați așa cum trebuie de o mână de maestru și reușesc performanțe notabile, chiar și în roluri de mică întindere: Gabriela Baciu are alura unei tragediene redutabile, Iulia Lazăr (Văduva) impresionează prin mișcare, expresivitate și o optimă transpunere, Cătălin Băicuș duce cu brio la capăt un moment de mare încărcătură dramatică, acela de exorcism, cu o cruce în flăcări în mână și o mulțime de posedați în față, George Albert Costea (Christos Pashos) are o sarcină dificilă, e greu să nu pară patetic în unul Apocalipsa dupa Shakespearedintre momentele de risc în geometria spectacolului, mai ales că este și cel final: răstignirea și strigătul de pe cruce, Iulia Colan (Lady Mac Duff) și Marian Politic (Demon) contribuie din plin la scena în care ea este violată, cum sugerează replicile din Îmblânzirea scorpiei, înainte de a fi omorâtă. Foarte bune sunt toate actrițele din simpaticul grup al damelor de companie: Mirela Cioabă, Tamara Popescu, Raluca Păun, Petra Zurba, iar Claudiu Bleonț, Angel Rababoc, Gina Călinoiu, Ștefan Cepoi, Nicolae Poghirc, Geni Macsim, Corina Druc și Natașa Raab (cea din urmă și într-o manieră muzicală) își probează harul și elocvența. Protagoniștii, Cerasela Iosifescu (Lady Macbeth) și Adrian Andone (Macbeth) au momente de excelență și sunt desăvârșiți atât în partea de premeditare, cât și la cina de după crimă, când el, cu mâinile însângerate, cu greu poate duce dumicatul la gură. Cerasela Iosifescu își construiește perfect determinarea, persuasivitatea și, apoi, nebunia, trece cu ușurință de la un registru la altul, de la grație, la isterie, de la calcul, la disperarea și neputința de a șterge urmele sângelui, iar Adrian Andone are forța actoricească de a fi, după caz, ezitant, temător, despotic, filosof.

Personajele celor doi, strivite de conștiința crimei, sunt doar vârfurile unei lumi decăzute.Apocalipsa dupa Shakespeare Răstignirea Mântuitorului și strigătul de pe Cruce, continuat cu Pslamul 21, al lui David, întorc Apocalipsa către caracterul profetic, iar o altă cruce, goală, care își așteaptă ofranda confirmă o altă constatare a lui Mihai Măniuțiu: „De la o epocă la alta, scena nu se civilizează. De secole, umbrele credincioase marelui teatru nu se clintesc din jurul pietrei de sacrificiu”. Sigur că momentul, care anticipează Învierea, poate fi citit, ca și întreaga montare, în cheia pledoariei creștine în favoarea binelui, a încrederii în curățenie, după o întâlnire cu demonii lumii și, în funcție de intrarea spectatorului în rezonanță, cu aceia din dotare, la finalul unui spectacol retoric, dinamic și meditativ, greu de epuizat, adânc religios, fără a fi habotnic, plin de simboluri, emoție și poezie. Și care, ca orice reprezentație de o asemenea densitate, se cere revăzut.

[1]
Mihai Măniuțiu, „Despre mască și iluzie”, Ed. Humanitas, 2007

Fotografii de Florin Chirea

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Sorescu & Teatrulescu

 

Reușită asociere! Din paleta de spectacole oferite de Teatrul Național 'Marin Sorescu' lipseau taman cele din categoria în care se încadrează propunerile Companiei Teatrulescu. De multă vreme nu a mai fost vorba de căldură și comunicare în aer bonom dintre scenă și public, așa cum a fost la Cabina artistelor. Poate de la Grăsana, dacă nu mai de demult. Iar parfumul franțuzesc al romanului foileton pe care l-am simțit în seara Legăturilor primejdioase, mi-a amintit încântarea de la Cele două orfeline, chiar dacă e vorba de registre diferite. A fost inspirată și binevenită alegerea directorului Mircea Cornișteanu de a invita cele două spectacolele iar tinerii actori, aici incluzând-o fără rezerve și pe Tamara Popescu, pe care Compania Teatrulescu i-a polarizat, au oferit un tur de măiestrie.

Cabina artistelorDespre Cabina artistelor, ideal ar fi fost să pot scrie la două mâini, eu și cu mine. Eu cel de-acum douăzeci de ani și cu mine cel de-acum. Este o frumoasă poveste brodată pe felul în care ne poziționăm pe axa timpului. Cum percepem lumea și, mai ales, cum ne percepem pe noi înșine, la diferite vârste. O piesă a lui Arnošt Goldflam, o comedie plină de replici spirituale, un text spumos, alert, după rețeta meticuloasă de gen. Un text totodată plin de poezie, de tristețe a cotidianului. Dar fiecare vede și culege exact ceea ce simte în viața lui la momentul respectiv. M-am bucurat s-o văd pe Simona Călin într-un rol consistent, Maria, după ani buni de la absolvirea cu Patima roșie, într-o altă promoție craioveană de succes. Și a fost o frumoasă surpriză, cu un joc care a inclus exuberanța vârstei și o perceptibilă alunecare prea rapidă spre maturitate. Se joacă pe scenă, e sprințară, are aceaCabina artistelor amuzantă cruzime a tinereții. Dar, pe de altă parte, i se citește pe chip alunecarea spre altă vârstă. Maria nu știe. 

Corina Druc aduce către public, cel mai aproape, un suflet deschis. Așezată la măsuța de machiaj, în fața oglinzii, Truda, personajul ei, oferă vizibilitate nu doar chipului ci și trăirilor. A sentimentelor hărțuite de întâmplările vieții, întâmplări pe care le întâlnim cu toții. De aici și rezonanța între public și actriță. Truda se amăgește pentru un dram de speranță.

Foarte interesant și dificil rolului Klarei, asumat de Monica Ardeleanu, cu miza pe strălucire, pe forță, pe demonstrativ. Cu ilustrarea caracterului de luptătoare, cu atitudine de autoîncredere. Un personaj ce poate fi recunoscut fără mari căutări, dar ar fi interesant de știut în ce măsură recunoscut de el însuși. Mai ales când finalul îi este departe de așteptări.

Cabina artistelorTamara Popescu nu are de făcut decât să intre în scenă și publicul intuiește. Îi e de ajuns o replică și oamenii râd, aplaudă și empatizează cu personajul ei, Liza. Se simte însă din adânc o melancolie. A trăit mai mult decât celelalte, a văzut mai mult. Entuziasmul Mariei, drama Trudei, automotivarea Klarei, toate astea sunt de mult un déjà vu. Și, mai ales, unul amprentat de înfrângere. Totul e ca o alunecare în jos. Cu mici momente în care ți se pare că urci ori că, pur și simplu, te agăți de ceva trainic. Ce se dovedește a fi fragil, a fi efemer. Personajul Tamarei Popescu are un minim de energie interioară care asigură continuarea, într-o aparență tonică. E o amăgire din instinct de supraviețuire. 

Hei, nu mă luați în serios! Cabina artistelor este o comedie. Priviți-o pe Ramona Drăgulescu. Într-unCabina artistelor personaj mut, o cabinieră adusă de spate, anchilozată și abia târându-și picioarele de colo, colo, dar un contrapunct tonic, liniștitor, dincolo de furtuna care se întâmplă uneori într-o cabină a unor actrițe. Ramona Drăgulescu are astfel o frumoasă revenire craioveană, o mostră pentru disponibilitatea cu care construiește personaje față de care nu are nicio reținere.

Raluca Păun, care a asigurat regia, a gândit cu acuratețe acest contur al cabinierei pentru un teritoriu cu pulsațiuni din capricii și dureri, din entuziasme și câte mai sunt într-o viață, mai dihai într-un de artist. A ieșit astfel un spectacol omogen, deschis către un public larg, cochetând și cu gustul spre curiozitate a unui spectator obișnuit de a vedea ce e în culise. O șansă și pentru oamenii din teatru de a se bucura de referiri la gesturi și vorbe ce le sunt doar lor rezervate, un palier suplimentar de explorat.

Taman disponibilitatea de care vorbeam mai înainte e dusă mai departe în Legături primejdioase, o adaptare făcută de Romanița Ionescu romanului cu același titlu, semnat de Choderlos de Laclos la Legaturi primejdioase1782. Ramona Drăgulescu trece cu dezinvoltură prin trei personaje, portretizându-le atent și limpede, cu consistență de la o scenă la alta. Și totul este la vedere. Pentru că transparența este miza concepției regizorale și scenografice a Romaniței Ionescu și a Ralucăi Păun. A ieșit un spectacol fără cortină, fără culise, cu scene delimitate de un sunet de gong, de cuvintele unui preambul menit să descrie împrejurarea celor ce au să urmeze. Inspirată alegerea regizorală de a păstra un fir al comunicării între toate personajele, indiferent dacă ele sunt implicate în scena respectivă sau își așteaptă rândul în plan secund. Actorii rămân conectați prin priviri, prin atitudine și asta dă savoare spectatorului atent. Convenția ludică se extinde când astfel de personaje, aflate temporar în plan secund, au o implicare aproape somnambulescă atunci când vine vorba să ilustreze o acțiune invocată în prim planul poveștii, retrăgându-se apoi, când și-au făcut datoria. O continuă deplasare dintr-o poziție în alta, așa cum sentimentele și trăirile personajelor suferă transformări. Pe rând, fiecare actor atrage atenția publicului.

Claudiu Mihail este o revelație în Cavalerul Danceny. Joacă timiditatea și inocența, pentru ca la finalLegaturi primejdioase să basculeze spre lucirea diabolică stimulată de-a lungul poveștii. Rèka Szasz este Cécile. Ea pune o doză de umor și în candoarea începutului și în erotismul latent ori extras mai apoi după un principiu ce pare că tratează oamenii fără greș. Romanița Ionescu este cea care iese din tiparele celor ce se joacă ușor cu destinele oamenilor. Ea intrigă și astfel stârnește. În fapt ea decide când face pasul. Este o alegere cu argumente. Spre o fericire limitată, atât cât a putut cunoaște. Predestinată tragicului, doar ea poartă alb în permanență. La Cécile albul apare în timp, prin transformări. Romanița Ionescu este o siluetă discretă dar decelabilă ca o referință la fiecare developare a unei scene. Albul ei este opusul negrului integral al Marchizei de Merteuil, la care se adaugă doar roșul buzelor. Un personaj croit parcă pentru a fi jucat de Raluca Păun. Ea nu are nevoie de prea multe gesturi ori cuvinte spre a mișca lucrurile, spre a țese urzeala, spre a controla destine. Ajung gândurile și privirile, chipul în sine este o decizie implacabilă. Urzeala, însă, bazată exclusiv pe malefic, nu pare a lăsa loc și vrajei erotice. E doar drama ivită dintr-o rană ce nu s-a închis niciodată.

Legaturi primejdioaseGreul spectacolului este dus de Alex Calangiu, în rolul Vicontelui de Valmont. Un rol complex, solicitant prin alternanța apropierilor de inocență și diabolic. Pe chipul său se poate citi frământarea între dragoste, și el chiar știe ce poate să-i ofere ea, pe de-o parte și legătura ombilicală cu un trecut în care ororile au fost alegerile curente. El înțelege alternativa celor două căi, a dragostei și a pierzaniei, dar nu se poate elibera îndeajuns de ceea ce aproape că i-a devenit a doua natură. Valmont a însemnat și o variantă foarte bună de titlu, având în vedere că spectacolul ilustrează drama acestuia și, de asemenea, în baza jocului actoricesc.

Alex Calangiu este singurul care nu e prezent de la bun început în scenă, așa cum sunt ceilalți, încăLegaturi primejdioase de la intrarea publicului în sală. Și asta pentru că personajul său trebuie anunțat, drumul său trebuie pregătit, apariția sa potențată. Cu o pondere tot mai mare pe măsură ce spectacolul avansează spre final. Unul foarte reușit. Somnul lui Valmont, trezirea sa, răvășită, avalanșa de consecințe ale lăcomiei cu care a vrut prea mult, a încrederii că poate orice și, în cele din urmă, duelul, emoționant. Un rol greu, o bornă solidă în cariera în expansiune a lui Alex Calangiu. Așa cum ambele spectacole reprezintă o referință în istoria Companiei Teatrulescu.De aici mai departe, cu un public fidelizat de către asemenea actori cu charismă.

Pe curând!

 

Fotografii de Florin Chirea

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 Reverența devotamentului

 

O scrisoare pierdută, în regia lui Mircea Cornișteanu, este cel mai recent spectacol după scrierile lui nenea Iancu, montat la Craiova. Cum 2012, „Anul Caragiale”, a adus pe scenele din țară o inflație de reprezentații pornind de la textele îndrăgitului, dar și contestatului autor, Teatrul Național „Marin Sorescu” nu a făcut excepție, toate cele cinci piese ale acestuia putând fi urmărite de public.

Mircea Cornișteanu este, între oamenii de teatru, unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei dramaturgului național, după ce i-a aprofundat creația dramatică vreme îndelungată. „Îi datorez lui Amza Pellea cariera mea de exeget al operei lui Caragiale, pentru că Amza a avut curajul și inspirația de a-mi acorda încredere, în stagiunea 1973-1974, pe când era director al Naționalului craiovean, să montez, ca proaspăt absolvent de regie și ca prim spectacol la Craiova, „O scrisoare pierdută”. Îi voi rămâne recunoscător toată viața și dacă o să-l întâlnesc pe alte tărâmuri, o să-i reamintesc ce-a făcut pentru mine”, îmi spunea regizorul, cu ani în urmă, pentru un ziar local.

O scrisoare pierdutaNu știu cum a fost acea montare, de la care au trecut 40 de ani, a Scrisorii pierdute, dar cea realizată acum de Mircea Cornișteanu este, în primul rând, „cinstită față de text”, după cum sublinia și Dan C. Mihăilescu, la una dintre Întâlnirile SpectActor, moderată ca de obicei de Nicolae Coande și așezată chiar la finalul „Săptămânii Caragiale”, eveniment organizat de Teatrul Național „Marin Sorescu”, în octombrie 2012. Regizorul alege fidelitatea nu neapărat față de litera textului, cât față de spiritul scrierilor autorului născut la Haimanale.

Sunt dintre cei care, atunci când mă duc la Caragiale - cu excepția spectacolului Năpasta, desigur -, mă aștept să râd în hohote. Ori aici e meritul lui Mircea Cornișteanu: fără a propune mari inovații sau vreo concepție nemaiîntâlnită, doar actualizând pe ici pe colo, dar cu măsură, îi face pe actori să intre în bucuria jocului și să aducă în sală hohote spontane de râs, la replici binecunoscute. Ca și în O noapte furtunoasă, spectacol invitat la Festivalul Comediei Românești – festCO 2012, unde Cerasela Iosifescu – interpreta Vetei - a și câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal, acesta aduce pe scenă accesoriiO scrisoare pierduta specifice zilelor noastre. După un Chiriac care locuiește într-o rulotă veche și dă ture pe scuter și un Spiridon din al cărui cort iese fum de cannabis, în O scrisoare pierdută Trahanache și Tipătescu lucrează pe laptop, stimabilii își trimit faxuri, iar teleconferințele fac să „duduie internetul”. Conu’ Fănică vine la Zoe cu două căști de motociclist și îi propune să fugă împreună, feciorul în casă ascultă mereu muzică în căști, Trahanache găsește un prezervativ cu aromă de banane, Agamiță Dandanache sosește cu elicopterul, iar camera de luat vederi îndreptată către intrarea în clădire și imaginile pe care le surprinde, proiectate în permanență pe fundalul scenei, arată că televiziunea, media, manipularea sunt la putere. Cațavancu punându-și haina în cap, în momentul arestării, pentru a nu i se vedea chipul, și dus apoi cu duba poliției, este un personaj pe care îl știm prea bine din jurnalele de știri, iar replica lui Dandanache: „Găsește-mi un coledzi, că dacă nu... dau scrisoarea la Antene!”, sună plauzibil și actual, ca și Imnul Uniunii Europene trâmbițat imediat după „Iată visul nostru realizat!”.

O scrisoare pierdutaÎn acest cadru, actorii mânuiesc cu plăcere replicile și gagurile. De mult nu am văzut un Trahanache atât de plin de nuanțe, blând și dur, „orb” și înțelept, ingenuu și versat, cum este cel realizat de Ilie Gheorghe. Claudiu Bleonț propune un Tipătescu impetuos și modern, George Albert Costea face din Cațavencu o canalie tânără, bombastică, dar care știe cum merg lucrurile și se agață de tot ce poate obține, iar Zoe, așa cum ne-o prezintă Cerasela Iosifescu, este emancipată și puternică, seducătoare și eficientă, folosindu-și cu succes inteligența și atuurile feminine pentru a ieși dintr-un moment vulnerabil. Valer Dellakeza dă viață – somnolentă, e drept - unui Dandanache în plină senectute, neputincios fizic (instalat într-un scaun cu rotile), dar trezit brusc și lipsit de orice scrupul atunci când e vorba de propriul interes, Nicolae Poghirc este Cetățeanul turmentat prin excelență, actorul își folosește cu maxim de efect comic deopotrivă cuvintele, mimica și mișcarea scenică, așa cumO scrisoare pierduta fac și Valentin Mihali și Adrian Andone (Farfuridi și, respectiv, Brânzovenescu), care alcătuiesc un cuplu formidabil, perfect sincronizat. Constantin Cicort, cel care trebuia să îl interpreteze pe Pristanda a suferit un accident de motocicletă chiar înainte de premieră, așa că a fost înlocuit, de nevoie, dar cred că și de plăcere, la fiecare reprezentație din toamna 2012, de Mircea Cornișteanu. Domnia sa conduce cu mână sigură și aproape invizibilă tot ce se petrece pe scenă, păstrând spectacolul O scrisoare pierdută în parametrii devotamentului pentru autor. Un omagiu lăuntric, învelit într-o discretă reverență.

 

Fotografii de Florin Chirea

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey