Cum să vorbești despre artă
Lumea unei perle - Vermeer și Tracy Chevalier
Renoir - film
Cabina artistelor - teatru
Valsul câinilor - teatru
O zi din viața unui jurnalist fără jurnal - teatru

 
sus


Valentin Boiangiu

 

Cum să vorbești despre artă

 

Art is everywhere

Oare lumea din afara artei vorbește despre artă? Mi-e cam greu să știu exact, deorece nu prea am tangență cu lumea din afara artei, nu că aș fi vreun înfumurat (cu toate că asta-mi place câteodată) sau mai bine să zicem 'elitist', dar în afara situațiilor practice, vrând, nevrând, conversațiile mele ajung tot la artă. Chiar când vorbesc despre fotbal sau chefuri sau călătorii. De ce? Simplu. Pentru că arta e peste tot. Și de cele mai multe ori arta se găsește în non-artă. Poate că oamenii din afara artei sunt puțin speriați de artă, cred că le poate deranja confortul sau îi face să gândească la neadevărurile societății, la greșeli personale, la situații neașteptate. Și arta serioasă a făcut asta mereu. De fapt asta-i menirea principală: să arate ne-obișnuitul, ne–mondenul, să pună întrebări. De aceea arta serioasă e rară. Dar e bine că sunt destui oameni pe planetă care măcar încearcă să facă artă serioasă. Cel puțin așa cred eu, și cunosc destui. Din păcate, încă avem de-a face cu vechiul clișeu romantic, care ne spune că artistul e un outsider, un neînteles și implicit un nesuferit. Eu aș zice din contră: artiștii sunt oameni foarte conectați la societate. Cel puțin cam asta se întâmplă de la Modernism încoace. Că de aia am avut Modernism și Modernitate, care e o condiție mai democrată din cauză că se referă la întreaga societate - la frigidere, automobile, zboruri către destinații îndepărtate, comunicații, etc. Toată lumea trăiește (încă) foarte mult într-o condiție modernă. Cei mai mulți dintre noi gândim postmodern, bineînțeles, dar încă ne răsăfățăm, în traiul de zi cu zi, în Modernitate.

Deci arta e peste tot și toți o atingem într-un fel sau altul. Chiar și cei care refuză să pronunțe cuvântul (marea masă în Yorkshire) au tangență cu arta fără să-și dea seama.
În Anglia există o dimensiune care mă face să stau și acum aici: s-au făcut și încă se fac multe eforturi de a apropia arta de mase. Există artă de foarte bună calitate la o aruncătură de băț de oriunde. Chiar și pe lângă cele mai 'ne-artistice' teritorii. Totdeauna m-am bucurat de proximitatea galeriei Henry Moore Institute în Leeds, care are un program inteligent de curare și organizare a unor show-uri cu tematici interesante. Tocmai am văzut o expoziție mică, dar riguroasă, numită 1913. Se referea la importanța anului respectiv în gândirea artistică europeană. Puțin înaintea războiului, condiții socio-politice tumultoase, Modernismul încă se zbatea sa fie auzit, Cubism, Futurism, Fauvism, Vorticism, etc. Abia începeau să învețe să meargă. Aesthetica era luată la întrebări, cu rezultate destul de urâte la început, dar foarte curajoase. O expoziție bine realizată. Lângă Institute este galeria orașului Leeds, unde am avut și eu onoarea să expun alături de sora mea, Gabriela, cu proiectul HomeAcasa. Chiar și pentru o perioadă temporară, am avut lucrări expuse în vecinătatea obiecteleor realizate de Epstein, Bacon, Caulfield, Sickert, Auerbach, etc.Galeria face eforturi mari să-și îmbogățească, tot timpul, colecția cu lucruri noi. Au două săli numite 'Artists’ Rooms', unde se organizează expoziții contemporane. Destui artiști faimoși și-au prezentat selecții în aceste două săli: Damien Hirst, Gary Hume, Fiona Rae, Tomma Abts etc.
Mă mai duc și la galeria Hepworth din Wakefield (un city în cădere economică liberă de vreo 30 de ani). Galeria e un triumf arhitectonic, cu progarme interesante, unde oricine poate vedea și face ceva creativ, începând de la săli educaționale pentru copii, până la magazinul de cărți și obiecte de artă și la cafeneaua apetisantă din foaier. Colecția permanentă e construită cu Barbara Hepworth ca figură centrală și cu timpurile ei. Artiști britanici nu îndeajuns de cunoscuți în România, din cauza, poate, a aestheticii 'non-latine' care, bineînțeles, e un clișeu tembel. Lucrări de Patrick Heron, Jacob Epstein și, mai ales, Ben Nicholson, dovedesc că moderniștii britanici au avut ceva greu de spus în spectrumul analitic al artei europene. Și Hepworth Gallery are două săli dedicate expozițiilor contemporane, care se schimbă periodic și totdeauna sunt foarte îndrăznețe. Galeria e încă tânără și cei ce au aflat primii despre ea au fost oameni de artă din afara Wakefield-ului. Localnicii încă au rezistența proverbial Yorkshireză (sau, culmea, oltenească) să nu interacționeze cu neobișnuitul. Dar se încearcă.

Marți plec la Londra. Abia aștept. De ani de zile, de când am fost student, o excursie la Londra a fost o ocazie foarte specială. Londra oferă o imensitate de inspirații. Acolo, după părerea mea, e cea mai mare densitate de artă din Europa. Începând de la cele mai vechi timpuri (larg reprezentate în British Museum), până la lucrări calde, executate ieri, și de un curaj molipsitor, din Tate, Serpentine, Barbican, ICA și în mii de galerii private, de o enormă putere, afluență artistică și financiară, ca Saatchi, Gagosian, Hauser & Wirth, Haunch of Venison (care îl reprezintă, printre alții, si pe Adrian Ghenie- poate cel mai cunoscut pictor român în Vest).
De câte ori mă duc la Londra, indiferent ce expoziții văd, sau câte voi putea să comprim în timpul destul de scurt (viața acolo poate fi extrem de scumpă), încerc și reușesc în mare parte să-mi rezerv timp pentru National Gallery din Trafalgar Square. Acolo sunt cele mai apreciate săli de expoziție pe care le-am văzut eu. De fiecare dată trec prin camera 24, să văd Rembrandt-urile și mai ales Portretul artistului la 63 de ani. Este un tablou de o prospețime magică. Mai trec și prin sala Holbein, să văd Ambasadorii, care are o claritate incredibilă. Și mai văd și Leonardo -The Virgin of the Rocks- prima versiune (a doua este în Louvre și nu are aceeasi intimitate- prea flamboiantă). Văd și pictură și desen. Astea-s lucrări care-ți fac spinarea să tremure de câte ori le vezi.
Și cel mai important amănunt, pentru orice turist, e faptul că toate aceste instituții oferă orice vizită gratis. Gratis. De câte ori vrei. Gratis. Incredibil.
Deci arta-i peste tot și ….măcar s-o vezi, e foarte ieftină.
Mondrian zicea odată că societatea se îndreaptă, măcar în gândire, către o echitate și armonie desăvârșită. În acel moment arta va înceta să existe pentru că n-ar mai avea de ce.
Nu suntem acolo deloc. Deci hai să (mai) vorbim și despre artă.

Comentarii cititori
sus


Raluca Bădoi

 

Lumea unei perle sau geneza unui picto-roman

 

Imaginați-vă că o aveți pe Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer în fața voastră. Ce vă comunică pictura? Ați reuși să îi ghiciți umbletul gândurilor? Fără doar și poate, Fata cu cercel de perlă este una dintre cele mai misterioase capodopere ale picturii. Ce a determinat-o să îl privească în felul acesta pe pictor? Ea pare să se întoarcă, încercând să prindă din urmă o chemare. Uneori mi se pare că este în așteptare. În așteptarea a ceea ce nu o să se întâmple niciodată. Încă de când aveam 19 ani, pe peretele dormitorului meu a atârnat un poster ce reproducea Fata cu cercel de perlă. Stăteam adesea întinsă în pat, îl priveam și îmi puneam tot soiul de întrebări în legătură cu lucrarea. E o pictură atât de complexă! Nu știu niciodată ce gândește fata și nici nu deslușesc expresia chipului său. Uneori îmi pare tristă, alteori e plină de seducție. Într-o dimineață, acum câțiva ani, stăteam întinsă în pat gândindu-mă la ce aveam să scriu.M-am uitat la pictură și m-am întrebat ce i-o fi făcut sau ce i-o fi spus Vermeer fetei, s-o facă să se uite la el în felul acela. Și-atunci, pe loc am construit întreaga poveste, ne spune Tracy Chevalier într-un interviu.

Despre pictura olandezului Vermeer se cunoaște prea puțin, iar despre personajul care a fost fata nu se știe absolut nimic. Unii critici de artă au emis ipoteza că ar fi fiica cea mare a pictorului, Moertge. Puțin probabil, din moment ce, la acea vreme, Moertge nu avea decât 11 ani. Alții susțin că este  soția sa, pe care Vermeer o mai pictase în Dantelăreasa. Din nou, puțin probabil, dacă personajul tăcut al picturii este o adolescentă. Nu se cunosc avatarurile picturii din momentul închirierii sale până în secolul XIX. Se presupune că ar fi rămas în posesia pictorului până în momentul morții sale, după care ar fi fost înstrăinată împreună cu alte bunuri. În 1882 tabloul a fost vândut în cadrul unei licitații pentru suma de 2 guldeni și jumătate, prețul unei reproduceri și nu al unei picturi autentice. Aceasta îi este istoria.

Între un pictor despre care nu se știe aproape nimic și o pictură ce înfățișează chipul fascinant, deschizător de ne-loc, ezitând între inocență și senzualitate debordantă, între mirare și așteptare, se întinde textul lui Tracy Chevalier. Fata cu cercel de perlă, romanul scris de Chevalier, este un supra-roman, fiind concomitent un roman istoric, un roman prishologic și un roman de dragoste. Scrierea lui Tracy are o construcție supra-etajată, pluritextuală: geneza imaginară a unei picturi, o ciudată și emoționantă poveste de dragoste și o monografie a Olandei secolului XVIII. Viața cotidiană, lucrurile mărunte de zi cu zi, tehnica picturii, străzile, canalele, bisericile, piețele... toate acestea nu sunt decât modalități de a intra în universul ermetic al unui pictor olandez. Interesant este că, la Tracy Chevalier, niciodată un plan al narațiunii nu se confruntă cu un altul. Dimpotrivă, ele coexistă, fiecare plan fiind parte al celorlalte planuri. Romanul însuși se etalează în fața ochilor cititorului asemenea unei picturi într-o continuă facere și des-facere. Până la urmă, între scriitură și pictură, între literă și culoare, între toc și pensulă nu există decât o diferență de nuanță.

Picturalul domină în povestea lui Tracy Chevalier. Scrisul se înșiruie asemenea culorilor pe pânză, creând nuanțe, sugestii, posibili, imagini, toate îmbinându-se în text, supra-text și sub-text, întocmai ca într-un tablou în spatele căruia se ascunde povestea. Narațiunea este alcătuită dintr-o culoare misterioasă în care se joacă sugestii, aparențe, lumini, umbre, imagini-informații, texte-imagini. Uneori ai senzația că realitatea vizibilă este suspendată pentru a lăsa loc realității interioare, imaginare... cititorul poate face doar speculații, supoziții, pentru ca apoi să se întrebe în secunda următoare dacă nu cumva a greșit cu supoziția, dacă nu a dat prea mult înțeles unei umbre când, de fapt, ea este lumină și refuză să prindă contur... întocmai unei nuanțe delicate, inefabile, pe care pictorul o obține prin combinații calculate sau aleatorii... sau pur și simplu cu ajutorul ideilor care coboară pe vârful pensulei pentru a fi materializate. Am ales creația lui Vermeer pentru că e atât de frumoasă și de misterioasă. În picturile lui, femeile singure, care își văd de treburile domestice- de la turnatul laptelui la cititul scrisorilor, cântărirea aurului sau punerea unui colier- locuiesc într-o lume asupra căreia aruncăm, în secret, o privire. Din acest motiv, femeile nu par să observe că le privim. Pare, de asemenea, că dincolo de ceea ce vedem se mai întîmplă ceva, ceva misterios, ce nu putem vedea, mărturisește scritoarea.

Există în arta lui Vermeer o melancolie atipică, mult mai apropiată de un mister cald, feminin, cotidian, decât de melancolia masculină, creatoare. Personajele lui Vermeer își duc o viață proprie. Pentru un moment, ele par să fi fost scoase din propria viață... pentru o clipă, o fracțiune de secundă în care temporalitatea se desface lăsând loc imemorialului. O clipă, între marginile căreia, personajele își îngăduie să plutească între o visare și o alta: propria lor visare, visarea așternută în lucrurile mărunte, nesemnificative și visarea din retina clarvăzătoare a unui pictor care le privește. Confruntare între două visări. Sau sărut. Ceva din ochii acestor personaje par să spună incomunicabilul, fiind cumva suspendate între un aici și un acolo, între un loc ne-loc. Ceva din expresia lor spune că pictorul nu a dorit să le scoată din lumea lor, să le rupă pentru a le plasa pe pânză. Pictorul pare mai degrabă să dorească să se apropie de ele. Toate converg spre un punct ce introduce atemporalul în sânul temporalului, creația în cotidianitate, spațiu misterios spre care toate acestea se îndreaptă asemenea unor ape. Gândiți-vă la Dantelăreasa, la Lăptăreasa, la Geograf, la Tânăra în albastru sau Ulicioara. Misterul tablourilor lui Vermeer nu se datorează varietății culorilor, nuanțelor care cântă... fiecare pictură a lui Vermeer este asemenea unei muzici discrete, asemenea unui nud de femeie, pe care, înainte de a-l auzi, înainte de a-l vedea, trebuie să ți-l imaginezi. Această suspendare, acest mister, această dorință reprimată sunt transmise personajelor. Nimic excesiv, nimic tulburător în atitudine. Lipsa cutremurătorului nu este însă lipsă a dramei interioare. Drama lor este ascunsă într-un ermetism cotidian.

Tracy Chevalier dă glas poveștii lui Griet, o adolescentă de 16 ani, fiică a unui faianțar orb care, pentru a-și ajuta familia devine slujnică în casa unui pictor. Există o latură secretă a ei, o latură pe care doar anumite împrejurări o scot la iveală, întocmai asemenea unei uitări readuse la suprafață, devenită astfel memorie. Scena în care Vermeer o descoperă în bucătărie tăind legume este revelatoare: -Ce făceai tu aici Griet? A întrebat el. M-a surprins întrebarea dar am știut să-mi ascund destul de bine uimirea.
-Tocam legume, domnule... pentru supă. Așezam întotdeauna legumele în cerc, fiecare cu secțiunea lui, asemenea unei felii de plăcintă. Erau cinci felii: varză roșie, ceapă, praz, morcovi și napi. Formasem fiecare felie cu muchia cuțitului și pusesem o rondea de morcov în centru.
Bărbatul a bătut cu degetul în masă.
-Le-ai așesat în ordinea în care le pui în supă? A sugerat el, studiind cercul.
-Nu domnule. Șovăiam. Nu puteam spune de ce aranjasem în acest fel legumele. Le pusesem în cerc fiindcă simțisem că așa trebuie să fie puse, dar eram prea speriată să îi spun una ca asta unui gentilom.
-Văd că le-ai separat pe cele albe, spuse el arătând napii și ceapa. Și portocaliul și purpuriul, nici ele nu stau împreună. De ce? A luat o zdreanță de varză și o fărâmă de morcov și le-a agitat în palmă ca pe niște zaruri.
M-am uitat la mama care a dat din cap.
-Culorile se înfruntă când stau una lângă alta domnule.

Este evident că între cei doi se înnoadă o relație extra-senzorială. Deja, putem ghici că amândoi fac parte din lumea culorilor, că ambii văd cu o altă pereche de ochi. Putem ghici atracția și începutul unei iubiri niciodată mărturisite. Pe măsură ce înaintezi în lectura-pictură aștepți, imaginezi, speri, dorești o apropiere rostită între cei doi. Însă, autoarea se joacă dureros cu personajele sale, menținând narațiunea între limitele ne-spusului, ale simulacrului, ale dorinței neîmplinite, fără a depăși enigma metaforei și a unei intrigi sentimentale semi-imaginare. De multe ori m-am oprit din lectură, imaginând-o pe Griet, imaginându-l pe Vermeer, imaginându-mi pictura, imaginându-mi neîmpreunarea mâinilor lor.... Dar, culorile se înfruntă când stau una lângă alta, simultan o promisiune și o anulare a promisiunii, o deschidere și o închidere - Mircea Mihăieș.

Fata cu cercel de perlă este o poveste despre îngemănarea culorilor, despre magia pânzei și despre fascinația pe care un chip, prezență-absență, o poate răsfira asupra unui alt chip. O poveste care ne învață să privim. În atmosfera unui modest oraș renascentist olandez, dominat de lupta surdă pentru supraviețuire, dar și de confruntarea dintre protestanți și catolici, între spălatul rufelor și promisiunile unui fiu de măcelar și privirea enigmatică a unui pictor se naște Fata cu cercel de perlă. O altă temă a romanului este cea a prezenței și a absenței. Prezența și absența, golul și plinul se împletesc cu tema feminității și a masculinității care se caută, respingându-se. Vermeer este o prezență aproape absentă. Indescifrabil, el este o persoană secretă prin simplul fapt că este prizonierul propriului său atelier. Rareori Vermeer este prezent în preajma soției și a copiilor săi. Izolat în spațiul său protector, el își dezvăluie vulnerabilitatea și cruzimea deopotrivă doar în atelierul pe care Griet trebuie să îl curețe și să-l îngrijească fără a deranja detaliile, fără a mișca un obiect chiar și cu un milimetru, fără a atinge șevaletul sau culorile. Pictorul nu rămâne impasibil la sensibilitatea și la inocența slujnicei, așa cum Griet îl poate simți chiar și atunci când el nu este în preajmă: am văzut ușa închisă.  În spatele ușii era liniște și am știut că acolo se afla el.

În nici un moment însă firul narativ nu împinge povestea de iubire dincolo de posibil, concretizând-o. În nici un moment ochii tăcuți și cenușii ai lui Vermeer nu vor rosti mai mult decât este permis, la fel cum Griet nu va ceda nici un moment tentației. Iubirea nu împrumută cuvinte. Într-un univers al culorilor, cuvintele nu-și au rostul. În ciuda intimității și a îngemănării lor spirituale, Vermeer se dovedește a fi fără scrupule atunci când îi provoacă suferință fizică și morală adolescentei. Griet pătrunde în lumea criptată a pictorului devenind un complice, un ucenic în prepararea culorilor, apoi muză și model. Cu toate acestea, Vermeer nu are nici o remușcare atunci când o supune la ordalia perforării urechii. Aceasta pentru că, un artist va pune întotdeauna arta mai presus de viață; pentru că iubirea este trecătoare, iar arta triumfătoare. Durerea lui Griet nu este decât un sacrificiu întâmplător pentru ca un portret să se nască dincolo de veacuri. A venit lângă scaunul meu. Mi s-au încleștat fălcile , dar am reușit să îmi țin capul drept. A întins mâna și mi-a atins ușor lobul urechii. A frecat lobul umflat între degetul mare și arătător, apoi l-a întins bine. Cu mâna cealaltă a pus toarta în gaură și a împins-o. M-a fulgerat o durere cumplită și mi-a adus lacrimi în ochi... Mă privea, dar nu începea să picteze. Aș fi vrut să știu la ce se gândește.
- Trebuie să-l pui și pe celălalt, mi-a zis  luând al doilea cercel și întinzându-mi-l.
Câteva clipe n-am fost în stare să vorbesc. Voiam ca el să se gândească la mine, nu la pictură.
- Dar... urechea cealaltă nu e găurită, am îngăimat eu.
- Atunci trebuie să o găurești acum.
Am făcut-o pentru el. Mi-am scos acul și esența de cuișoare și mi-am străpuns și urechea cealaltă. N-am plâns, n-am leșinat, n-am scos nici un sunet. Am stat și am pozat toată dimineața și el a pictat cercelul pe care-l vedea, iar eu simțeam cum perla pe care el n-o vedea mă ardea ca focul în urechea cealaltă.
Am început să plâng în tăcere. M-am ridicat fără să-l privesc și m-am dus în magazie, unde mi-am scos fâșia albastră și pe cea galbenă de pe cap. Am așteptat câteva clipe cu părul revărsat peste umeri, dar el n-a venit. Acum că pictura era terminată nu mai avea nevoie de mine.

În tumultul unei lecturi arzătoare, cititorul este prins, pe fundalul genezei picturii, între treburi casnice, faianțari, măcelari, canalele portului Rotterdam, culori, nori, pânze, mâini, priviri, nespus. Personajele evoluează, ca și cum ar avea liberate și voință proprie și nu ar depinde de imaginarul unei scriitoare. Inocență, lipsă de maturitate, delicatețe, emotivitate, feminitate, abis, capcane, magnetism... prinși între marginile acestei povești, este limpede că Griet îl iubește pe Vermeer, așa cum Vermeer este îndrăgostit de ea. Pictorul și modelul, chipul și ochiul, imaginea și culoarea se supun ermetismului și acceptă nerostit înfrângerea. Într-una din cele mai emoționante scene ale romanului, tensiunea dureroasă, insuportabilă dintre cei doi se stinge în actul creator. Din nou, arta primează. Într-un melanj al senzațiilor și sentimentelor dintre cele mai felurite, într-un cadru senzual și sever totodată, îndrăgostiții comunică prin necuvinte:
- Uită-te pe fereastră, a spus el. M-am uitat, era o zi cenușie de iarnă. Mi-am amintit de momentul în care am pozat în locul fetei brutarului și am încercat să nu văd nimic, să nu mă gândesc la nimic. Îmi venea greu, fiindcă mă gândeam la el, mă gândeam că stau în fața lui.
-Acum întoarce încet capul către mine. Doar capul, nu și umerii. Încet, încet. Stai.
Am stat nemișcată. La început, n-am putut să-l privesc drept în ochi. Apoi, când am reușit, a fost ca și cum aș fi stat lângă o vâlvătaie care a izbucnit dintr-o dată. În schimb, i-am studiat bărbia voluntară, buzele subțiri.
-Griet, nu te uiți la mine.
Mi-am forțat privirea să se înalțe spre ochii lui. Din nou, am avut senzația că ard, mă mistui, dar am suportat fiindcă așa voia el. Mă privea, dar parcă nu mă vedea pe mine, ci avea în față altă persoană sau alt lucru - se uita la mine ca și cum aș fi fost o pictură. Nu se uită la fața mea, se uită la lumina care cade pe ea, m-am gândit eu. Asta-i deosebirea. Ca și cum n-aș fi fost acolo. Cum el nu mă vedea, nici eu nu l-am mai văzut. Mintea mea a început să hoinărească - m-am gândit la tocana de iepure pe care o mâncasem la prânz, la gulerul de dantelă primit de la Lisbeth, la istorioara povestită de Pieter cu o zi înainte. Apoi, nu m-am mai gândit la nimic. L-am privit - acum ochii lui mă vedeau pe mine. În timp ce ne priveam, o undă fierbinte mi-a străbătut trupul. Totuși, am continuat să-l privesc în ochi până când, în cele din urmă, el s-a uitat în altă parte și  a tușit.

Mai puternică decât iubirea este ceea ce arta poate face din iubire - Mircea Mihăieș. Deși, în societate se află în poziții de subordonare, în intimitatea atelierului pozițiile se răstoarnă, ea devenind sfătuitor al artistului, pătrunzând în universul acestuia, dând vălul la o parte. Ucenic și apostol deopotrivă, mesagerul artei. Asemenea picturii, romanul  care îi poartă numele, vorbește despre fragilitate și nespus, despre sacrificiu, despre misterul artei.
Acum priviți-o! Credeți că această poveste i se potrivește? Oare a răspuns unei chemări? Oare a căutat răspunsuri în ochii celui care a pictat-o? Ce a determinat-o să îl privească astfel?

Comentarii cititori
sus


Florentina Armășelu

 

Renoir
Între pictură și cinema

 

Renoir1915. Coasta de Azur. În amurgul vieții și al carierei, Pierre-Auguste Renoir (Michel Bouquet) își urmează, în ciuda vârstei și a suferinței, menirea lui de artist în căutarea frumuseții. Fie că e vorba de cea a împrejurimilor casei sale de la Collettes, sau de cea umană, în special feminină, „patronul”, cum este numit de personalul domestic - și el cu deosebire feminin, este oricând în măsură să o transpună în artă. Inspirat de cartea lui Jacques Renoir, Tabloul iubirii (Le Tableau amoureux), filmul are ca pretext sosirea la Collettes a unui nou model, o adolescentă cu numele Andrée Heuschling (Christa Theret), care visează să devină actriță. Farmecul lui Andrée nu îl lasă indiferent nici pe bătrânul pictor, nici pe fiul său mijlociu, Jean (Vincent Rottiers), întors acasă rănit de pe front. Sub influența ei, Jean, pe atunci un tânăr încă nedecis asupra drumului de urmat în viață, avea să aleagă cariera de regizor, o alegere ce îi va aduce mai târziu celebritatea. Nu întâmplător, primele sale filme o vor avea ca protagonistă pe Andrée, cunoscută ca actriță sub numele de Catherine Hessling.


Ecranizarea lui Gilles Bourdos surprinde începutul acestei relații, fără a părea să-i confere statutul de temă principală a filmului. Epilogul menționează însă în câteva rânduri evoluția ulterioară a celor doi. Bourdos adoptă mai degrabă o abordare contemplativă, fără a insista prea mult asupra unui personaj sau asupra unei acțiuni anume, ceea ce poate crea impresia de narațiune diluată, fără un fir conductor, dacă e să facem abstracție de epilog. Ca și în Fata cu cercel de perlă (2003) a lui Peter Webber, acțiunea este minimală, lăsând loc sugestiei prin imagine, pe muzica lui Alexandre Desplat. Camera îl urmărește în repetate rânduri pe Auguste pictând-o pe Andrée, singură sau în compania fostelor modele ce fac parte acum din personalul casei, în decorul natural de la Cagnes-sur-Mer. Unul din procedeele favorite ale regizorului pare să fie efectul de lumini și umbre produs de lumina naturală și mișcarea laterală a camerei, de la tablou la model sau la decorul real, uneori însoțită de o întrepătrundere a formelor și fundalului, o posibilă aluzie la maniera impresionistă de prezentare a subiectului.

Personajele sunt conturate și ele cu o tușă lejeră, cu excepția lui Auguste care ne apare într-o ipostază mai complexă, aceea de artist și de om supus suferinței. Michel Bouquet reușește să redea cu credibilitate pendularea între tragic și reflecția ironico-filozofică de genul „durerea trece, frumusețea rămâne”. Caracterele lui Andrée și Jean sunt mai puțin elaborate în plan individual, atenția fiind mai degrabă focalizată pe relația dintre cei doi sau relația lor cu pictorul. Alte personaje apar doar ca simple prezențe - ceilalți doi fii, Pierre și Claude (interpretat de un foarte expresiv Thomas Doret), fosta guvernantă Gabrielle, personalul domestic. Impresia este aceea de siluete, mai mult sau mai puțin conturate pe fundalul unei contopiri de teme: omul și artistul, relația artist - modele, tată - fiu, natura de la Cagnes-sur-Mer, iubirea, războiul. Ca și titlul, ce face referință deopotrivă la pictor și la cineast, filmul lui Bourdos se situează undeva între pictură și cinema.

Regia: Gilles Bourdos
Scenariul: Gilles Bourdos, Michel Spinosa, Jérôme Tonnerre, după cartea "Le Tableau amoureux" de Jacques Renoir
Distribuția: Michel Bouquet, Christa Theret, Vincent Rottiers, Thomas Doret
Producție: Franța (2012)
Credit foto: http://www.impawards.com/intl/france/2012/renoir.html

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu

Simplitatea teatrului-poveste


Am intrat fără așteptări mari la spectacolul Cabina artistelor, după textul cehului Arnost Goldflam, care a avut premiera în ianuarie 2013 la Teatrul Național „Marin Sorescu”, fiind realizat în coproducție cu o altă companie craioveană, Teatrulescu. Incursiunea în culise, în banalitatea cotidiană din spatele cortinei m-a prins însă, meritul fiind și al actrițelor chemate, iată, să-și joace, într-un fel, propriul rol. Se simte sinceritatea în replicile care radiografiază viscerele profesiei, relațiile cu directorul teatrului, regizorii, cronicarii, colegii, dar și contextul în care și-o practică: neajunsurile - salariul de mizerie, dacă nu ai filmări, rutina, spectatorii care vorbesc la telefonul mobil în timpul reprezentațiilor („Se duce dracu’ teatrul!”). Poveștile personale imaginate de Goldflam completează veridic caracterele, el fiind de-a lungul vremii nu doar dramaturg, dar și actor și regizor, un bun cunoscător al vieții din jurul scenei, așadar.


Cabina artistelorAstfel, Liza (Tamara Popescu) este ironică și autoironică, prietenoasă și acidă, egoistă („Eu, eu, eu!”), dar și gata să le împărtășească mai tinerelor colege „o veche înțelepciune”. Le și înțeapă: „Teatrul nu e cârciumă, ca să vii când vrei”, „Rolul ăsta, al tău, mi s-ar fi potrivit mie”, „Voi aveți masterate, doctorate” și, având „gură mare”, nu-i iartă nici pe director: „Utilizați-mă! Aicea sunt!”, pe regizorul de pe val: „Dă-l în mă-sa, dezbrăca-v-ar pe toate!”, ceea ce face ca, uneori, să fie sărită din distribuție. De la înălțimea - și cu adâncimea - experienței pe scândură, Tamara Popescu își joacă pe degete personajul, trecându-l prin toate filtrele, tragedia pornită de la achiziționarea unei fuste care se dovedește mică, de exemplu, o duce în glumă („Poate mă încape pe-un picior”), alternează cu nonșalanță registrele: de la blazare la entuziasm, de la invidie la empatie, de la o tristețe ca-n Kafka („Am pățit... nimic”) la umor („Alcool în teatru? Niciodată!”), de la aluzie („Copiii cresc, bărbații te lasă”) la generozitate (fusta prea mică ajunge la Vicky, cabiniera). Până și schimbarea de anotimp o învelește într-o interpretare ce pare dominată de plăcere.

Truda (Corina Druc) vede în oglinda imaginară o femeie de 38 de ani, frumoasă, obosită, cerebrală, ce-și poartă și prin căsnicie singurătatea („Sunt măritată, în felul meu”), o singurătate pe care o și caută, retrăgându-se în unele clipe din viața de cuplu pentru a se închide în budă, dar o și respinge, când soțul îi dă papucii, la telefon, în pauza dintre acte („El merge mai departe și eu ce mă fac?”). Corina Druc creionează până la ultimul detaliu o feminitate matură și atrăgătoare, chiar dacă este morocănoasă uneori, copleșită de problemele personale („Vacă aș fi dacă l-aș primi înapoi”) și profesionale - colegele gălăgioase nu te lasă să repeți, uiți replicile, noroc că regizorul celebru te descoperă plesnind din degete, că altfel, după 12 ani de muncă în teatru rămâneai nedescoperită. Lucidă și ponderată, Corina Druc aduce în scenă forța nostalgiei („Dar asta când eram tineri și ne iubeam”), dar și pe aceea a unei relații sororale cu mai tânăra, credula și aparent frivola Maria (Simona Călin). Împreună realizează poate momentul cel mai încărcat de emoție al piesei, acela al mărturisirii junei zburdalnice că așteaptă un copil, pe care tatăl refuză să și-l asume.

Cabina artistelorSimona Călin, interpreta Mariei, este exuberantă și sexy, naivă și totuși gravă în joaca ei ingenuă, dar și ușuratică deopotrivă, de-a îndrăgostirea de un bărbat pe care l-a cunoscut în acea zi și pe care nu știe nici cum îl cheamă. Tinerețea o împinge înainte, nu o preocupă trecerea timpului, nici consecințele faptelor sale, se aruncă în această relație cu ochii închiși, convinsă că va fi bine, o sfătuiește și pe Klara să fie mai deschisă „și-o să fii fericită, ca mine”. Simona Călin realizează cu talent un personaj credibil, care își poartă bunătatea și își exhibă inocența, fie că e vorba despre părelnica distracție sau de gândul sinuciderii după risipirea iluziilor, calea la îndemână de rezolvare a problemei pentru o fată de treabă, dar superficială.

Monica Ardeleanu duce și ea cu succes la capăt un rol plin de nuanțe, cel al Klarei „cea vivace, din Coceni”. Este, la prima vedere, mai ales o tânără malițioasă („Uitasem că tu nu joci nici în piesa asta”, „Babornițele de la Operetă. Du-te la Liric!”, „Ce, ți-a venit testamentul?”), supărată pe regizorii care te tot freacă: „Ia încearcă și altfel”, de-ți vine să-i gâtui, și pe cronicarii care o expediază în trei cuvinte: „vivace” și „din Coceni” în articolul decupat din ziar. Monica Ardeleanu știe să fie „țepoasă ca un cactus”, dar și să lase garda jos în cerc restrâns, alternează momentele de aroganță cu acelea în care, nesigură, cere o confirmare, un feedback, cântă bine și își dorește cu ardoare un rol important, „o alcolică, o drogată, să mă scoată în evidență”, ne duce pe teritoriul emoțiilor atunci când cere „un semn de la Dumnezeu”, realizând singura clipă în care timpul se oprește în acest spectacol cu destule invidii, frustrări și roți ale gloriei care se învârtesc după legi neștiute sau cel mult bănuite, cu personaje care se iau peste picior, dar țin unele la altele, legate, dincolo de asperitățile vanității de la suprafață, de firele unei solidarități latente.

Nu putem trece cu vederea prezența Ramonei Drăgulescu, o cabinieră care deschide o altă lume, tăcută (am preferat varianta în care replica de final, „Dar mâine spectacolul continuă”, vine din off), dar la fel de expresivă, cu momente sugestive, realizate doar prin mișcare.

Decorul și ilustrația muzicală completează varianta minimalistă a regizoarei Raluca Păun, care a așezat bine personajele și, fără stridențe sau mari viziuni, a dus la bun sfârșit o reprezentație din care lipsește marele conflict, care nu strălucește prin magie, catharsis și efecte, ci doar prin naturalețe, farmecul poveștii și al personajelor. O privire întoarsă nostalgic către spectacolele simple și agreabile din anii ’80.

(Fotografii de Florin Chirea)


Comentarii cititori
sus


Marius Dobrin

 

Avantajele și dezavantajele vârstei înaintate

 

bruno noferiCând aduni mulți ani de viață, ai avantajul că poți vedea evoluții, de a recunoaște repetări sau similitudini, de a găsi corelații. De a avea referințe mai multe. Certe.

Așezându-mă undeva, în primele rânduri ale cochetei săli Buia, a Departamentului de Arte din cadrul Universității din Craiova, mi s-a părut a desluși, dincolo de lambriurile moderne, contururi ori tușe din aula de acum 30 de ani, unde, studenții fiind, pe scenă ne jucam. Și mi-a mai mers gândul la spectacolul de licență a promoției 1984 a Institutului de Artă Teatrală, IATC, musicalul Bună seara, domnule Wilde, jucat cu vervă la Naționalul craiovean și cu o cuceritoare evoluție de grup. Adrian Păduraru, Claudiu Istodor, Carmen Trocan, Cristian Rotaru și Oana Pellea, care a lăcrimat la final, când nu trecuse nici un an de la stingerea celui al cărui nume îl poartă acea scenă.

Apoi, ca într-o derulare fast forward, am revăzut secvențe din Militarul fanfaron, când profesorul Ilie Gheorghe a jucat și s-a jucat alături de studenții săi. O altă promoție remarcabilă: Ramona Drăgulescu, Mihai Arsene, Raluca Păun, Gina Călinoiu, Adela Minae, Laurențiu Stratan, Sorin Ionescu. Care promoție, înainte de licența cu Jocul de-a vacanța, a evoluat și ea în spectacolul pe care l-au pregătit viitorii absolvenți din acest an: Valsul câinilor, de Leonid Andreev.

Alexandru Boureanu, profesorul de acum, a pus în scenă piesa în așa fel încât fiecare absolvent săbucalae poată arăta ceea ce știe, în condiții nu tocmai facile. Într-un decor funcțional și rostuit spre a îngădui eliberarea fanteziei, potențând vizibilitatea. Adecvat genului de piesă, secvențele cu mișcări mecanice, tăcute, ale unui personaj fantomatic, sunt ca niște tăieturi într-un calup uriaș din care se desprinde balastul. În seara aceea a fost în interpretarea lui Claudiu Mihail, cel pe care l-am remarcat în producția Companiei Teatrulescu, Legături primejdioase, un spectacol creat de Romanița Ionescu și Raluca Păun, pe scena Naționalului. În acest rol mut, Claudiu Mihail se mișcă lin, pe un traseu cu linii rectangulare, într-o bună sincronizare cu jocul luminilor, oferind la fiecare flash un alt chip.

Distribuția presupune alternativ o altă interpretare. Așa că, în acea seară, rolul principal a revenit lui Bruno Noferi. Am văzut un Henrik jucat cu toată greutatea dată de maturitatea actorului. Pe lângă experiența de viață a contat, și în cazul lui, prezența pe scena teatrului mare, fie și în posturi episodice, dar care permite viitorilor actori o calibrare a resurselor în funcție de dimensiunea și funcționalitatea unui spațiu performant. Această șansă a avut-o și Andrei Dunaev, în Apocalipsa după Shakespeare. Cu toții au a mulțumi directorului Mircea Cornișteanu pentru asemenea gest.

claudiu mihailBruno Noferi se bazează pe expresivitatea chipului, mai ales între replici. Intrarea în pielea personajului a fost o grea încercare pentru fiecare dintre ei. S-a simțit că uneori au intrat în rol sau au ieșit, ca atunci când îmbraci o haină dar o mai lepezi de pe tine sau, incidental, îți scapă. Ceea ce, uneori, poate fi de un nebănuit succes la public. Bruno Noferi are un tur de forță, e mereu atent ca rostirea să-i fie corectă, se vede că depune un efort pentru a expune drama personajului său dar și să armonizeze jocul celorlalți. Și spectatorii rămân cu licărul din priviri când rostește: „Când Elizaveta îmi va cânta prima dată“ sau „La mine n-o să fie praf niciodată“.

Radu Bucălae, în Fecklușa, este captivant, are o creștere graduală pe durata spectacolului și asta se simte, devine tot mai vizibil și transmite foarte bine diferitele trăiri. Are și el întreruperi de conexiune cu personajul dar o mai mare dezinvoltură în joc. O rostire bună, o mișcare eficientă, cu date fizice de succes, se anunță un foarte bun actor.

„Ceasul fericirii nu-l remarcă nimeni.“geacar

Apariția Jeniei reprezintă un interludiu comic la care sala reacționează, semn că îl aștepta. Apare un
râs firesc iar actorii câștigă în naturalețe. Suita de gaguri le este mai la îndemână. A fost seara Anastasiei Nasko, care a început cu îngroșări, dar pe parcurs și-a rafinat gesturile, simțind probabil că nu are nevoie de așa ceva. E de-ajuns ca să urmeze propunerile regizorale și un dram de inventivitate în joc. Scena dansului celor trei personaje, Henrik, Feklușa și Jenia, amintește de celebra secvență din Bande à part.

George Adrian a fost Karl și s-a dovedit un personaj straniu. Rigid la început, are avantajul unui chip care intrigă și atrage atenția spectatorului. În partea a doua a piesei intră în personaj, chipul se armonizează cu trupul și devine mai plastic.

Interesant cum Elizaveta (Liza), apare la început aproape iluzorie, devenind tot mai pământeană pe măsură ce se încarcă de sentimente. Elena Geacăr e transparentă bună parte din timp, pentru ca acele câteva lacrimi de pe buza scenei să îi creioneze un chip care îmbină o fire visătoare cu simplitatea unei supuneri cuminți, fără sfâșieri. Doar o întrebare uimită la final.

frateleAm văzut prima variantă de distribuție. Au fost și roluri mici, strict funcționale.

Este un spectacol greu, prin complexitatea poveștii și a personajelor, cu adevărat un examen, cum l-a gândit Alexandru Boureanu. De la sine apare speranța de a vedea și cealaltă distribuție și imediat apare gândul la dezavantajul unei vârstei înaintate. Nu voi putea să-mi amintesc despre ei, așa cum am început acest articol, amintind de Oana Pellea.

 

Valsul câinilor, de Leonid Andreev

(Traducerea: Adriana Uliu și Alexandru Boureanu

Henrik Tile - Claudiu Mihail, Bruno Noferi
Fecklușa - Radu Bucălae
Karl Tille, Ermolaev- Andrei Dunaev, George Adrian
Elizaveta - Ana usu, Elena Geacăr
Jenia – Carmen Sîrbu, Anastasia Nasko
și
Andrei Tisenhausen – Petre Diamantu

Asistent regie și pregătire actori: Asist, univ.dr. Haricleea Nicolau
Scenografie și machiaj: Minela Popa
Mișcare scenică: Ruxandra Chelaru
Coloana sonoră: Ramona Cismaru

Un spectacol de Conf. univ. dr. Alexandru Boureanu

 

Comentarii cititori
sus


Gheorghe Truță

 

O zi din viața unui jurnalist fără jurnal
- piesă în cinci tablouri -

După Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, de I.D. Sîrbu


 (Continuare din numerele trecute. Citește Tabloul I aici și Tabloul II aici)
 

Pasajele marcate cu bold sunt citate din Jurnal.

 

TABLOUL III

Curtea unui ospiciu, dinspre stradă: cât jumătate din scenă. Grilaj de fier, stinghii groase de-un deget, paralele, înalte de două staturi de om. Senzație de cușcă de fier. Gary, Moșu, Candid, Bătrânul Actor și Profesorul Mefisto se apropie de gard: mâinile prinse de grilaj.
CANDID (fruntea printre zăbrele): Toașu’ fost activist Caftangiuuuu!
BĂTRÂNUL ACTOR: Nu fi rău: omu’ și-a ispășit prin boală păcatele!
CANDID: Nu pot să uit c-a fost cu biciu-n mână. De ce n-aud că unul e dus la balamuc când e cu deștele-n miere... și numai după ce ia un șut în cur ?! (De dincolo de grilaj se apropie, cu pași mici, ezitanți, un tip bine „curentat”.) Diavolul este maimuța bunului Dumnezeu!
GARY (șoaptă): Ai citit prea mulți ruși sau ai băut prea multă vodcă ?
CANDID: Dracii s-au născut din plictiseală.
„Figura” ajunge lângă grilaj: prinde zăbrelele cu ambele mâini.
MOȘU: Suntem noi, prietenii tăi, Caftangiu! Eu, Moșu, Gary, Candid, Actorul și profesorul Mefisto.

CAFTANGIU (spre Candid) Tu... Gary! (Spre Actor.) Tu... Candid! ( E clar... „varză”)
PROFESORUL MEFISTO: Caftangiu, am venit să te vedem!
CAFTANGIU: Să mă vedeți? Ce să vedeți?! (Țipăt.) Vi s-a spus că sunt nebun, așa-i? (Șoaptă.) Să vă spun un secret: nu sunt nebun! Doar mă prefac!
GARY: Știm asta, Caftangiu. Am venit să vedem cum te simți.
CAFTANGIU: Mă simt bine. Perfect! Minunat! Dar  Poporul meu se simte ca un căcat. Totul s-a năruit. Totul trebe salvat. De-asta m-am ascuns aici: să am liniște, să fac un Plan. Planul de Salvare Națională! (Din nou, șoaptă.) Am deja un Decalog al Salvării Publice în trei mii de puncte. Unu... (Șoaptă mai fierbinte, conspirativă.) Notați... cuvînt cu cuvânt să notați! Unu: Să nu mințim, să nu ne mai mințim. Ați scris? Doi: Să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm. Trei: Să nu mai furăm, să nu ne mai furăm. Patru (Țipăt.): Să nu mai aplaudăm! (Spre Profesorul Mefisto.) Toașu’ acela cu bască nu scrie! (Tragedie: își mușcă mâinile.)
PROFESORUL MEFISTO: Ba scriu... cuvânt cu cuvânt!
CAFTANGIU: Nu, nu... toașu’ acela nu scrie! (Criză de isterie.) E singurul Plan care mai poate scoate căruța din rahat... și toașu’ acela nu scrie!
PROFESORUL MEFISTO (e nebun... da’ le vede!): N-am nici pix, nici foaie...
GARY: E-n regulă, Caftangiu: uite, îi dau eu hârtie și pix!
Caftangiu așteaptă până se încredințează că profesorul e „dotat”cu cele necesare scrisului.
CAFTANGIU (acum... da!): Cinci: Să nu ne mai închinăm la niciun portret. Șase: Să curățăm de rele apele, pământul, cuvintele. Șapte...
BĂTRÂNUL ACTOR ( care, ca și ceilalți, în afară de Gary, singurul care notează conștiincios, doar se preface că scrie): Mai încet, Caftangiule, că rămăsei în urmă!
CAFTANGIU (țipăt): Să iubim copacii și animalele ca pe noi înșine! Scrieți, scrieți... cuvânt cu cuvânt... totul e important!
BĂTRÂNUL ACTOR : Am rămas în urmă de tot! (Aruncă pixul. Spre ceilalți.) Bă, și noi ne punem mintea cu un nebun...
CAFTANGIU (stă bine cu urechea): Ba nebun ești tu... nebunule!
GARY (împăciuitor): Caftangiu, mai sari peste vreo câteva puncte ..
MOȘU: ... să zicem... trei mii!
CAFTANGIU (nesperat de conciliant): Bine: Trei mii trei sute treizeci și trei (Răcnet): Să nu ne mai fie rușine că suntem! În clipa morții să avem dreptul să spunem: Am fost atât cât m-ai lăsat Tu să fiu!
GARY: E-n regulă... am notat, te asigurăm că totul va ajunge negreșit la urechile Umanității.

CAFTANGIU (răcnet): Ce... Umanitate?! Mă piș pe Umanitate! Tot ce fac e pentru Poporul meu... belit, de la Burebista-ncoace, de toți căcănarii. Vă ordon să mai notați: Într-o dictatură totalitară...
BĂTRÂNUL ACTOR (e gata s-o ia la fugă): Mai încet, drace, că ne leagă pe toți!
CAFTANGIU (mai tare): Nicio grijă: eu sunt nebun... cine se pune cu un nebun?! Un nebun poate să spună și să facă o r i c e ! (Șoaptă.) Să vă mai spun un secret...
CANDID: Ni l-ai mai spus: nu ești nebun!
CAFTANGIUL: A...șa! Vezi că știi?! Dar... deloc, deloc! Sunt omul cel mai lucid! Numai că, nebun fiind, legal... am o apărare. Cea mai mișto apărare! (Râde. Brusc, șoaptă.) Dacă nu-mi răcnesc Adevărul, înnebunesc. Ca să nu înnebunesc... mă declar nebun. Perpetuum mobile! (Țipăt.) Către întreg mapamondul: Sunt nebun! (Șoaptă.) Faceți și voi la fel: declarați-vă nebuni... altfel ajungeți la ospiciu, pe bune! (Revenind.) Așadar:Într-o dictatură totalitară... nu e un pleonasm, nu e prost Caftangiu! ...există o diferență cumplit-modernă între o simplă dictatură militară  și alta totalitară, care îți vrea și sufletul și nevasta și copii... Într-o dictatură totalitară nu e grav că unul dictează și ceilalți se supun orbește...
BĂTRÂNUL  ACTOR (mimă...maximă): ... o-r-b-e-ș-t-e.

CAFTANGIU (George Călinescu, parol!): ... ci fiindcă, între cei care se supun, până la nivelul celei mai mici cooperative sau primărie de margine, fiecare șefuleț devine un dictator total... (Bruscă iluminare.) Da, asta e calea: fiecare om din popor, în afară de satrapi și slugile lor... va merge la Primărie și se va declara nebun! Douăzeci de milioane de nebuni dintr-o dată... ce lovitură! Din douăzeci de milioane de piepturi se va putea striga, fără frică, Adevărul!  (Răcnet.) Jos toașu’ Portret și dictatura lui de căcat!
Doi gardieni se reped și-l imobilizeză, sub privirile împietrite al amicilor.Dinspre stradă, un „civil” se apropie.
„CIVILUL”: Toașii pensionari au probleme... sau vor să aibă?!
CANDID (se dezmeticește primul): A, nu... noi tocmai plecam!
Se îndepărtează în grabă. Când ajung într-o zonă „neutră”, într-un mic parc, se opresc.
MOȘU (își trage sufletul): Să mă trăznească... m-am pișat pe mine! Mă mir că nu ne-a săltat.
PROFESORUL  MEFISTO: Nu ne-a săltat pentru că eram cu Gary, și el e scriitor.
GARY: Mira-m-aș. De mine nu i-a fost frică nimănui, niciodată.
BĂTRÂNUL ACTOR: Nebunu’ de Caftangiu a sărit rău calu’!
CANDID: În țara asta doar nebunii mai au curaj.
GARY: Noi nu suntem nici măcar nebuni...
MOȘU: Suntem un popor de castrați. Castrați de dumnezeire și ni se transplantează cutia neagră a „F” ului: Frica, Foamea, Forța. Ne mutăm de pe ancestrala frică de Dumnezeu, pe frica de vecin, prieten, milițian. De ce?
PROFESORUL  MEFISTO: Omul nu mai e ceea ce face, ci ceea ce a refuzat să facă în viață.
MOȘUL: Deocamdată nu văd decât o imensă și confuză masă intermediară, în care mișelia se sființește și sfințenia se mișelește.
PROFESORUL MEFISTO: Din ziua în care a apărut sintagma asta pleonastică „comunist de omenie” a trebuit să înșeleg că substantivele pot fi ucise de adjectivele care le împodobesc.
MOȘU: Țăranul s-a latrinizat, intelectualul e preacurvit, dăscălimea și clerul au ajuns simpli proletari-cerșetori ai cuvintelor.
GARY: Suntem un popr sceptic: la noi minunile țin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătoririle Prostiei durează cât un secol. Și spectrul Fricii, cel puțin două milenii... Or, memoria șterge cu șmirghel orele, zilele, anii în care am trăit cu teamă, cu frică, spre groază.
BĂTRÂNUL ACTOR: Totuși... am trăit!

GARY: Acest „totuși” e mai nociv decât frica însăși! Pentru că ne asigură că se poate trăi și așa... or, nu poți simți, trăi, iubi, mânca... cât timp simți ghearele fricii. Libertatea mea nu este decât absența fricii, ignorarea sau uitarea ei. Dar oricât o șterg sau o ard din memorie, frica îmi revine în vise, mai groaznică decât jupuirea de viu sau ghilotinarea publică.  
CANDID:  Adineauri... și tu ai fugit, Gary...
GARY:  Fac parte dintr-un popor  de iepuri-cârtitori,  autori de păreri, practicanți ai mersului în gol...
CANDID: Suntem un popor teribil de nefericit: verbul a  m e r g e vine din latinescule m e r g e r e  care înseamnă a  t e  p i e r d e ,  a  t e  s c u f u n d a ,  ad i s p ă r e ad i n  v e d e r e.  Avem p ă r e r i  și nu c o n v i n g e r i. Părere: opinion, meinez. Meinung nach. Părerea e opinia și credința unui sclav prudent. Numai un sclav are o părere  pe care, la nevoie, o poate retrage sau renega.  „Părerea mea  că... ” sau ”Aș opta pentru părerea antevorbitorulu meu” cu care sunt pline ședințele de partid azi... a ajuns o formulă șmecherească de a părea că ai idei , fără să pari că le și ai și le susții până în pânzele albe.
GARY: Numai în mină mai găsești caractere. Și nici acolo. Îmi aduc aminte de fusul orar al tatălui meu...
UMBRA TATĂL: Opt ore sub pământ, opt ore pe pământ, opt ore în ceruri: somn.  Drac-proletar-om, miner-cetățean-înger.
CANDID: În curând va trebui să ne mulțumim cu caractere-fosilă sau, mai rău, cu suplinitori de caractere, confecționate ad-hoc din materiale plastice, ieftine și ușor de întreținut.
PROFESORUL  MEFISTO: Suntem foarte singuri în acest Cosmos: un fel de țigănie morală a Materiei. Dumnezeu și-a luat mâna de pe noi, nu ne mai crede, nu îi mai e milă de noi.
BĂTRÂNUL ACTOR: Jucăm, de o viață- de fapt doar repetăm- într-o piesă absurdă, numai actul întâi: naufragiul.  Actul doi ar trebui să fie ajungerea la insulă, actul trei finalul paradiziac pe ideala insulă... dar noi n-am făcut decât să repetăm mereu doar actul întâi: naufragiul, naufragiul, numai naufragiul.Trei regizorine-au murit, textul se schimbă tot mai des, azi-mâine murim și noi, vă rugăm doar atât, mare Director al Teatrului Lumii: să ne spuneți dacă există insula aceea, există textul său, există un final la naufragiul nostru?
CANDID:  Dieu peut se passer de tout la monde.
GARY: Nu se poate: Dumnezeu are un plan cu noi, altfel nu ne făcea așa cum suntem.
MOȘU: S-ar putea ca pentru Dumnezeu muștele să fie mai importante decât omul...
PROFESORUL  MEFISTO: Poate că Universul infinit al materiei nu a luat la cunoștință că, undeva, pe o planetă, există oameni, viață, spirit.
MOȘU: Omul bizantin are acest defect sau această calitate: de a putea trăi și fără speranță. Speranța e o erezie evreiască tradusă prost. Iisus e primul deținut politic din Istorie. Nu murim: pierim cu de-amănuntul. E ușor să mori martir, pe-o cruce sau sub o spânzurătoare, dar să mori încet, de rușine, timp de un secol, e cumplit. (Se ridică): Haideți la mine, să bem un șpriț.

GARY: De ani buni nu mai beau.
BĂTRÂNUL ACTOR: Nici noi. Doar ne prefacem. Candid, spune-i lui Gary rețeta pentru șprițul pensionarului!
CANDID: Se ia un litru de apă de la chiuvetă- apa de la ora trei e mai limpede- se varsă cincizeci de grame și se înlocuiește cu vin de regiune, provenit prin fermentare de rumeguș, procurat de la Alimentara lui Titi, de pe Lipscani, pe sub mână... Se amestecă bine și se bea la temperatura camerei.
MOȘU: Florile au pierdut jumătate din aromă, culoare, miros. Albinele cad moarte când trec pe lîngă un tranzistor deschis. Nici vinul nu mai e vin. Pofta de viață cunoaște pierderi uriașe la toți indicii.
PROFESORUL  MEFISTO: Hai, Gary... să te uiți la noi cum nu bem!

GARY: Nu, mă duc să stau pe banca pensionarilor, în Enghish-Parc.
MOȘU: Acum... nu e nici dracu’ acolo! E toamnă, e frig... O să fii singur!
GARY: Asta și vreau: să fim doar eu și cu mine.

TABLOUL IV  

English-Parc”. O zi mohorâtă, de toamnă rece. Alei pustii,  frunze care cad... Frunze care ard. Pe o bancă, singur, Gary. Alături, alte două bănci goale.
GARY: Prietenii-dușmani sau dușmanii care îmi sunt prieteni mă întreabă la ce lucrez. „La o Rienologie, le răspund eu, zâmbind ambiguu. Nimeni nu mă întreabă ce este aceasă Rienologie.  Dar, în momentul în care umbrele devin grele, când ninge afară și ziua se întunecă spre o noapte și o iarnă fără sfârșit, încep să cred că Rienologia mea nu e o glumă transilvană: e un diagnostic, o formă clară a destinului generației mele. Norocul meu e că nu m-am specializat: în jurul meu foiesc nimicologii cu titluri și decorații. Între atâția colonei și docenți îmi stă bine să rămân ca simplu sergent, termen redus, dezertor recidivist, și din istorie, și din politică...  Am citit că un vulcan din Columbia a îngropat sub noroi un întreg oraș ce dormea. E groaznic să fii îngropat sub noroi, dar e și mai groaznic să fii nevoit să trăiești îngropat în noroi. Am ars toate punțile spre înapoi. Nu mai sunt nici profesor, nici gazetar... nu mai am nicio specialitate. Ar spune Limpi...
UMBRA OLIMPIA: Te pricepi la toate câte nimic! (Dispare.)

GARY: Lumea e sătulă de idei, de idealuri și de genii. Sunt un simplu braconier în grădina bunului Dumnezeu și încerc, fără arme și curse în laț, să prind cuvinte și idei. Cel mai frumos cuvânt balcanic, pentru mine, de acum va fi: lehamite.
UMBRA BLAGA:  „Ecrire, c’est tuer la mort.” Scrie, Gary... Orice carte este o boală învinsă. (Rămâne în picioare, lîngă Gary.)

GARY: O carte este o boală învinsă doar dacă ajunge cu bine la cititorii săi. Dacă acești cititori au ajuns între timp bolnavi și nițel cretini, atunci cariera de succes a cărții se transformă din victorie în Calvarie. „Nu mai poți scrie, zicea Flaubert, când nu mai ai nicio stimă pentru tine însuți.” Iar eu adaug: „Când pierzi stima Limbii în care scrii.” Apoi... nu pot scrie despre bătături când pe mine mă doare inima. (Spre Umbra Blaga.) Ia loc, preanefericitule Blaga! (Umbra Blaga se așază în stânga lui Gary.) Etapele conștiinței tale filozofice sunt: scuturarea, luminarea, dezmeticirea și trezirea. Etapele lucidității mele sunt: îndoială (fiindcă văd), suferință (fiindcă sunt neputincios), amorțeală ( din cauza muririi) și viziunea analgezică (ontică). Caut  în  scrierile tale cuvântul L i b e r t a t e : nu-l găsesc.
UMBRA BLAGA:Nici n-ai cum să-l afli. Libertatea e doar o fantomă a Limbii: nicicând, nicăieri în Istorie nu vei întâlni Libertate adevărată, ci doar niște surogate de Libertate. Nici ieri, nici azi, nici mâine când, trâmbițașii Libertății, americanii, vor deveni (având un președinte negru) un simplu vecin înfricoșat al agresivei Uniuni Sovietice Mexicane.
Apare Umbra popa Agârbiceanu. Se așază în dreapta lui Gary.
UMBRA POPA AGÂRBICEANU: Singura noastră legătură cu Istoria a fost sentimentul foarte latin al Justiției. F i a t  J u s t i ț i a  p e r a t  m u n d u s . De îndată ce încrederea în Justiție a pierit, poporul a început să se retragă, ca și melcul, din Istorie. S i n e  J u s t i ț i a  p e r a t  m u n d u s!
GARY: Obsesia tuturor răscoalelor țărănești și minerești: pâine și dreptate.
UMBRA BLAGA: Eu cred că e mai degrabă un boicot al Istoriei.
GARY: Am slăbiciune pentru tot ce e rusesc, dar trebuie recunoscut că singura revoluție reușită e cea americană.
Apare Umbra Sommer.Se așază pe prima bancă din față.
UMBRA SOMMER: Fiindcă nu a fost făcută de revoluționari de profesie, ci de cetățeni cinstiți și cumsecade. Când bătălia pentru independență s-a terminat, toată lumea a plecat acasă și și-a văzut de treabă. Pe când, în alte revoluții, autorii loviturii de stat rămân să reorganizeze dărâmăturile: exact cu aceleași mijloace și metode cu care tot ei le-au provocat.
Apare Umbra Gorbaciov.Se așază lângă Umbra Sommer.

UMBRA BLAGA (șoaptă, lui Gary): El... cine e?
GARY: Nu-l știi. E „zefirul Gorbaciov”.
UMBRA GORBACIOV: Aud, de un secol, că noi, rușii, am fi adus comunismul asupra Europei. În esență, comunismul nu e un rău, din contră, dar devine un rău doar atunci când e aplicat abuziv. Trebuie însă să respectăm adevărul și să spunem că, de data asta, noi, rușii, nu ne putem lăuda cu aducerea comunismului: responsabili sunt alții!

UMBRA SOMMER: Am priceput aluzia. Dar degeaba sunt acuzați evreii mei că au „adus” comunismul. Da, au talent pentru comerț, finanțe, muzică, filozofie, pentru gazetărie și literatură. Teatru sau film. Dar nu pentru comunism. În general, nu știu să umble cu puterea politică, exagerează, sar peste cal în toate. Ca la chef: evreii sunt cei dintâi care se îmbată. Și fac urât. Dar și primii care se trezesc devenind, peste noapte, antialcoolici convinși...
UMBRA GORBACIOV:Totuși... contribuția „poporului ales” la revoluția bolșevică e esențială.

UMBRA SOMMER: Da, dar deși contribuția neamului meu la revoluția bolșevică a fost enormă, cum bine ați spus, iar la cea americană minimă, Istoria ne-a oferit cultura americană drept recompensă pentru toate suferințele și rătăcirile.
UMBRA GORBACIOV: Am mai auzit vorbindu-se aici despre Libertate și Comunism. Ei bine, eu voi dovedi că am să le împac pe amândouă!

UMBRA AGÂRBICEANU: Mira-m-aș!
GARY: Sunt convins... deși nu cred!
UMBRA BLAGA:Eu le-am împăcat... prin absență!

GARY: Din jale se întrupează Elec...tricitatea! Din jale se va întrupa și mântuirea. Prin anii 45-50, la Cluj, într-o ședință m-am ridicat și am cerut drepturi egale cu colegii mei unguri. Am zburat din Universitate, din Cluj și din Ardeal. În 1956, la București, m-am ridicat și am cerut drepturi egale cu colegii mei evrei. Am zburat din redacție și din libertate... În Craiova asta de care fuge toată lumea, dar din care eu singur nu pot pleca nicăieri... credeți că mai fac prostia să mă ridic și să cer drepturi egale cu colegii mei olteni? Doamne ferește, stau în banca mea și citesc Hegel!  ...Asta spuneam acum cinci ani. Azi, după Glasnost, profitând și de prezența tovuluiGorbaciov aici, m-aș ridica și aș spune: „Tovarăși, cer drepturi egale cu colegii mei sovietici!”
UMBRA OLIMPIA: Tai mărul acesta, atât de frumos pe dinafară, găsesc viermele, îl scot. Se zbate, este alb, ia repede culoarea mușamalei de pe masă. E revoltat: mărul e dreptul lui, sensul existenței sale. Cu ce drept îl lipsești de patria lui?! (Dispare.)

UMBRA MAMA: Toate relele vin de la soțalism. Și „soț” tot de acolo vine... Cînd ta-tu se îmbată sau iese cu vreo fufă: e soțalism. Ședințe, greve, certuri cu „domnii de la Werk”: soțalism.
Apare unchiul Dezso. Se așază lângă Mama.

UMBRA UNCHIULUI  DESZO: Ce inseamna socialism pe ungurește? Szo-csal-lista. „Lista cuvintelor care înșeală” sau „Leneșii care înșeală prin cuvinte”.
GARY:Unchiule, spune dumneata ce e lenea!

UMBRA DESZO:  Lenea în mină e sănătate: îmi curăț cât pot plămânii și inima, vreau să le mănânc ăstora pensia cel puțin douăzeci de ani! (Evident, își „toarce” mustața... bozgorește!)
UMBRA MAMA: Soțalismu’ e o prostie: nu să ezistă egalitate între oameni. Nu e cum! Chiar dacă ar fi să veniți voi, soțaliștii,  la putere, cineva de jos va trebui să măture străzile, să plivească grădina, să vă spele izmenele și să scoată cărbunii din mină.
Apare Umbra Tatăl. Se așază lângă Mama și unchiul.
UMBRA TATĂL: Se spune că suntem un popor de țărani. Țăranii se bat pentru țarină și avere. Minerii nu au nimic în afară de copii, obraz și ortaci. Eu sunt miner aici, dar și în Paradis.
UMBRA DESZO: Eu și mama la tine știam cinci limbi și ungurește. Dar la ce folosam?!

GARY: Dumnezeu, el însuși, a avut, pe rând, mai multe limbi „materne”: ebraica, greaca veche, latina medievală, slavona... a încercat spaniola și germana: nu a reușit să le sfințească.
UMBRA PROFESOR MEFISTO:  Mai nou, învață rusa și engleza fără profesor. Și o limbă nouă, vorbită mai ales în Carpați: Desperanto. (Se așază pe a treia bancă.)

UMBRA TATĂL: Dumnezeu doarme, pământul tace, cerul e supărat. Limba dură, dar nu-ndură.
Apare un Cerșetor. Vrea să se așeze în stânga lui Gary.

GARY: E ocupat. Acolo stă amicul meu Blaga.
Omul îl privește câteva clipe, mirat. Apoi, vrea să se așeze în dreapta lui Gary.
GARY: I te așezi în poală popei Agârbiceanu.
Cerșetorul „trece” la banca a doua: dă din nou să se așeze. O piedică fizic-psihologică îi oprește! În tot acest timp, umbrele stau nemișcate Omul încearcă același lucru și cu a treia bancă... cu același rezultat. Înspăimîntat, aruncă oprivire  piezișă spre Gary, singurul pe care îl vede, se închină  și dispare, în fugă.
UMBRA BLAGA: Singurătatea, neputința, introvertirea, prin subistorie catabazică, a dus la forma reflexivă a unor verbe îndeobște conjugate activ.
UMBRA AGÂRBICEANU:A râde?

UMBRA BLAGA: „Ce te râzi, bă?!” 
UMBRA AGÂRBICEANU:A plânge.

UMBRA BLAGA: Eu mă plâng.
UMBRA AGÂRBICEANU:A gândi.

UMBRA BLAGA: Mă gândesc. De pildă, „a te uita”, în sensul de a privi și „a uita” , în sensul de „a-ți ieși din memorie” nu sunt simple omonime. ”A te uita” este contrariul la „a uita”. Uit când nu „mă” uit.
UMBRA AGĂRBICEANU: Gândesc numai când „mă” gândesc.
UMBRA BLAGA: Plâng numai când „mă” plâng.
UMBRA SOMMER: După ce am trecut peste Marea Roșie, majoritatea ne-am zis: „Ce bine trăiam noi în robia aceea egipteană!”  Dar nu ne-am mai putut întoarce. Nu există întoarcere din rătăcire.
GARY: Doamne, cît de frumos se poate scrie despre Frumos, cât de artistic se poate scrie despre Artă și cât de poetic se poate scrie despre Poezie! Nu mai pot scrie despre mineri și mină. Dacă scriu o piesă despre contabili, curve sau birocrați, ea poate trece de cenzură. Dacă scriu una adevărată despre mineri, nu. În Petrila dorm nu numai părinții, moșii și strămoșii mei, dorm toate temele, dramele, eroii din romanele și piesele pe care am fost obligat să le uit...
UMBRA GORBACIOV (se ridică): Prietenia româno-sovietică e veșnică... mi-a făcut plăcere să ne cunoaștem,  dar nu mai am timp de ședințe și sindrofii. Poporul zice: „Ne-ai scos pumnul din gură, acum  dă-ne de mâncare!” Producția! Dup-aia stăm de vorbă! (Dispare.)

GARY: Dasfidania! Așa e: orice poate avea mai multe începuturi, dar un singur sfârșit. E timpul să părăsesc acest Teatro mundi. Să nu aplaude nimeni: piesa nu a fost nici bună, nici proastă. Doar  a  f o s t. (Spre Umbre.) Vă mulțumesc tuturor: voi toți sunteți Eu. Și eu, Nimicul. Mergeți cu bine... alături de mine, spre Neant. (Umbrele se ridică, se aliniază într-un șir aproximativ care, încet, iese. Gary, singur.) Gata, e liniște. (Spre cer.) Pot să mai spun ceva?
VOCEA: Poți. Dar repede. Ziua e pe sfârșite.
GARY: Mă înfioară simbolica singurătate a cailor după bătălie: pasc liniștiți, sublimi, indiferenți față de cine a  învins sau a fost învins în bătălia la care, neîntrebați, au luat totuși parte. Atât! Ba nu: mai am o nedumerire. Pot s-o rostesc?
VOCEA: Gary, e aproape seară...
GARY: ...deja se aude gongul de la premiera piesei mele, pe care nu o pot vedea. Ca și revoluția poporului meu, căreia aproape îi ating pragul... De ce mi s-a dat o felie atât de groasă de Absurd ? 
VOCEA: Absurdul trebuie presărat peste tot în Lume: și pe creștetele goale, și pe frunțile cu lauri.

GARY: Am înțeles. Dar mai am o nedumerire: promit...ultima!
VOCEA: Ultima să fie, Gary!
GARY: E mai mult o rugăminte: Mai am vreme să trec pe acasă, s-o sărut pe draga de Limpi și să mă întind în patul meu? (Niciun răspuns.) Am înțeles... repede! Nu e timp de zbateri. Nici de lamentații... Toată viața am fost un om de treabă. Tocmai eu să isc dezordine în Paradis?!

TABLOUL V 

Un hol de apartament, lung cât toată scena, în penumbră. Într-o parte, ușa de la intrare, încă închisă. În cealaltă parte, ușa de la odaia unde va dispărea Gary, acoperită cu  o draperie: Cortina. Acum intră Gary.
OLIMPIA: Unde ai stat atâta, Gary?!
GARY (își agață haina în cuier): A fost o zi lungă cât o viață, Limpi.
OLIMPIA: Hai să mănânci.
GARY: Nu mi-e foame, Limpi! (O sărută.)
OLIMPIA (Uimită: își pipăie fața):  Ce-i cu sărutul ăsta, Gary?!
GARY: Un simplu sărut, Limpi.
OLIMPIA: Nu, Gary... sărutul tău e geamăn cu cel din ziua când ne-am cunoscut! Ce s-a întîmplat, Gary? (Panică.) Dragul meu, te simți bine?
GARY (mai înaintează un pas spre Cortină): Bine.
OLIMPIA: Te-au tot sunat de la Teatru. Ziceau  că nu se poate să lipsești de la premiera piesei tale. Dar acum e târziu... trebuie să fi sunat gongul.
GARY: Încă nu a sunat, Limpi. Dar va suna curând.
OLIMPIA: Va fi prima ta premieră de la care lipsești...  De ce trebuie să lipsești, Gary?
GARY: Pentru că așa vrea Dumnezeu. (Mai înaintează un pas.)
OLIMPIA: Gary, dar... să mă ierte Dumnezeu, uneori El nu poate fi contrazis?!
GARY: Dumnezeu a fost mereu bun cu mine: ca tânăr student, fost ilegalist, fiu de miner, eram singurul candidat la carieră și aventură. Dar morala Tatălui meu și duhul lui Blaga m-au ferit de ispită. Mai târziu, bunul Dumnezeu, văzând cum mă plimb de idiot și donquijote pe marginea vulcanului, luptând de unul singur împotriva stalinismului, trădat de fosta soție și de cei mai buni prieteni ai mei, ca să mă scape de mai rău, m-a luat de guler și m-a trimis la pușcărie. Doamne, cât de liberi și de cinstiți eram în pușcărie! Astfel m-am mântuit de silă, pierzând totul, dar primind în schimb acest suflet cu care, în pace și onor, îi aștept la judecata de apoi pe toți cei care, din frică și lașitate, mi-au făcut rău... Nu, Limpi, Dumnezeu nu poate fi contrazis. Cum vrea El, așa e mai bine!
OLIMPIA: Am vești, Gary. În Oraș m-am întâlnit cu Tinel. (Șoaptă.) Zice că... e sigur: în decembrie, maxim ianuarie, va fi prăpăd. Va fi Revoluție!
GARY: Știu, Limpi. Omenirea e în criză, fiindcă e gravidă. Se va naște ceva nou. Ce?
OLIMPIA: Vai, Gary, mi-e deja frică...

GARY: De ce să-ți fie frică, Limpi?
OLIMPIA (se închină): Pentru Lumea asta... și mai ales pentru tine!
GARY: Nu trebuie să te temi, Limpi. Cancerul Lumii noastre e puternic și nemuritor. Celulele canceroase nu cunosc moartea și nu suferă de nicio boală. Nu au dușmani, sunt cele mai sănatoase celule cunoscute până acum. Mai mult, niciun bolnav de cancer nu moare într-un accident de mașină sau avion. Eu mereu am călătorit fără frică.
OLIMPIA:Ce va fi... cum va fi?!
GARY (aproape de ușa-cortină): Totul va fi... fără mine.

OLIMPIA (între nedumerire și uimire): De ce... Gary?!
GARY: Pentru că așa vrea Dumnezeu, Limpi. Stingerea, plecarea sau trecerea nu e decât taina prin care esența mea, împrumutată cu grea dobândă, se reîntoarce la matcă, în oceanul inițial.
OLIMPIA: Cum vor trece de acum înainte zilele pe lângă mine, Gary?! Cum vor fi, fără tine, săracele noastre sărbători... Crăciunul, Paștile?!

GARY: Paștile... O magnolie, ca o mireasă din secolul trecut, e toată în floare sub geamul meu. M-am trezit cu o cumplită durere sufletească pentru soarta țării și a poporului, pentru tunelul acesta fără sfârșit, pentru răul care se întinde și pentru care, oricât aș căuta în lada de gunoi a speranțelor sau utopiilor, nu mai găsesc nimic, nimic, nimic...  (Trezire din reverie.) Doamne, e atât de târziu! (Cu o mână pe Cortină.) Fiecare om e centrul unui Cerc care e destinul său. Eu sunt centrul unui cerc care e Cartea mea. Să ai grijă de Jurnalul meu, Limpi. Ne întîlnim în Cer... și-n Cartea mea, peste o sută de ani!
Trage draperia.

C O R T I N A

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey