D'Autore: Pizzica clandestina - fotografie
The Devil’s Interval - muzică
Scufița cu povești - teatru
Gala Premiilor Gopo - cinematografie

 
sus

Attilio Mina

 

Pizzica clandestina

 

Cu siguranță că în Italia au existat și există și astăzi mari fotografi, în multe cazuri se poate vorbi de fondatori de școală și de autentici maeștri de faimă internațională, pe care toată lumea îi cunoaște și îi invidiază. Din această mulțime, ale căror imagini și portofolii de largă circulație pot fi ușor găsite în internet, aș putea menționa pe: Nino Migliori, Franco Fontana, Gabriele Basilico, Paolo Gioli și amintesc doar numele acelora care îmi sunt în special prieteni dragi sau pe care i-am întâlnit de curând, sau care mi-au telefonat sau mi-au transmis mesaje recent. Aceștia sunt toți mari în moduri diferite: pentru felul în care fotografiază, pentru felul în care au știut să își construiască un stil personal, pentru creația prin care au știut să o inițieze dintr-o reală și concretă școală de artă la nivel internațional.

Sunt mari toți dar, prin legea contrariilor, dincolo de prietenia personală și aprecierea care mă leagă de fiecare din ei, sfârșesc invariabil prin a iubi, a mă atașa și a mă pasiona în mod sincer de cei 'mici', de aparent dezmoșteniții civilizației imaginii, de tinerii sau mai puțin tinerii care caută o interpretare absolut personală a meseriei și a artei, dincolo de luminile rampei notorietății și convenționalismului. Și chiar despre aceștia aș vrea să vorbesc din când în cand, în acest spațiu limitat, aducând în lumină de fiecare dată, ca niște paiete de aur, noi imagini și genuri, noi interpretări și noi tendințe sociale de expresie și de comunicare.

Este vorba de tineri de talent, bărbați și femei cufundați într-o lume, a noastră, îndreptată către maxima transformare a globalizării: cercetători solitari, reporteri pasionali, artiști etern nesatisfăcuți, care trag  o privire furișă către devenirea noilor fenomene, clamând și anunțând noi tendințe sociale, chiar înaintea esteticii și a noilor forme de expresie reprezentative ale deja consumatului limbaj fotografic.

Sunt reprezentanții avangardei și a nesfârșitelor periferii subterane ale metropolei; talente solitare, mai mereu sau foarte des negate, a căror notorietate și a căror celebritate sau faimă este de o sută de ori și de mii de ori sub meritele lor. Numele acestora? Mario Biancardi, reporter, Gianluca Miano, artista și cercetătoarea Laura Loi, Claudia Ceolin, experimentator, călătorul și fotograful Max Franceschini, numai pentru a cita primele nume ale celor care îmi sunt în special prieteni dragi sau pe care i-am întâlnit de curând, sau care mi-au telefonat sau mi-au transmis mesaje recent. Dintre aceștia, Gianluca Miano este exemplul cel mai semnificativ, fiind, astăzi, datorită sorții, un fotograf non-fotograf. Din motive de supraviețuire, este un apreciat informatician și administrator de rețea într-o societate de inginerie, care proiectează căi ferate, poduri și autostrăzi. Seara, odată serviciul terminat, fotografiază 'nopțile', fără țintă și fără un țel anume, urmărind propriul instinct și propria sensibilitate, arătându-ne și nouă și puținilor săi apropiați, opusul zilelor metropolei, viața minimalizată, marginalii, momentele neprevăzute de solidaritate și comunitate. Câteodată bucuria și dragostea.

Într-un trecut nici măcar prea îndepărtat, Miano era însă un serios și metodic lucrător al fotografiei: la început ca reporter liber, apoi ca fotojurnalist pentru agenții foarte importante și de prestigiu la nivel național și internațional, punând capăt propriei cariere ca fotograf oficial la Trienala de la Milano, vechi templu al artei și designului internațional. Lucruri cu siguranță nu fără importanță, care ținetesc mai sus, dar nu suficiente de a-i satisface dorința  de  explorare, de liberă exprimare. Constatarea că reputația sa ca fotograf și interesul publicului nu sunt nici pe departe proporționale cu meritele dobândite, cu volumul și calitatea lucrărilor, a renunțat definitiv la profesie, abordând în anii următori, în neantul noii ocupații, lucrurile mici ale vieții de zi cu zi : familia, câinele, verile la mare, cu invariabila tematică fotografică a unei banale iconografii domestice. În cele din urmă, și e poveste recentă, nenumăratele nopți ale urbei, ritualurile, rătăcirile, întâlnirile cu subversiunea dansurilor clandestine. Crearea și promovarea de imagini goale de valoare comercială,  oficial acomerciale, de nepromovat, izolate sau extrapolate de-a lungul monologului estetic al autorului, în mod invariabil asociate (lucru aproape unic) cu o disertație scrisă și explicarea fenomenului, ca un ghid la lectură sau, dacă vreți, ca o balustradă de protecție pentru oameni, lucruri și imagini, care atrage asupra autorului toată simpatia și recunoștința noastră Ei bine, la pizzica clandestina, care dă numele reportajului fotografic despre care vorbim, este și mai bine cunoscută în forma sa tradițională ca la pizzica pizzica (un fel de 'săltata săltăreață') și este un dans popular solitar, cu tamburină, tipic pentru regiunile meridionale ale Italiei și care face parte din marea familie a tarantellei, dansuri ale căror mișcări își au originea în efectele dureroase ale mușcăturii tarantulei, o specie de păianjen mare și veninos.

(Notă: pașii de dans din 'săltata' din Italia meridională)

Dar nu numai depre  dansul pizzica și despre tarantella se vorbește în imaginile lui Miano, ci și de tango și de mazurcă, toate dansuri populare, clandestine și subversive dacă sunt practicate în nopțile urbei. Tineri și mai puțin tineri se adună noaptea în locurile simbol ale marilor orașe, în piețele centrale, pe străzile comerciale, sub copertinele marilor bănci, în palatele de bursă sau ale multinaționalelor, ale monumentelor istorice, aliindu-se în mod pașnic. Într-un cuvânt, redând locurilor umanitatea și sociabilitatea care le este negată ziua. Un adevărat act rebel, dacă nu revoluționar, desigur subversiv pentru că este clandestin, necatalogat și interzis de legile de siguranță, de liniște și ale decorului urban.

Participanții sunt în general tineri, dar nu foarte tineri: ecologiști, activiști pentru drepturile animalelor, vegetarieni și vegani, radicaliști, poeți și muziciști cu aspect oarecum boem. Mulți dintre ei nici măcar nu se cunosc, pentru că modul de convocare se difuzează rapid în rețea în stilul rave party, rămânând în urma acestora la distanță de ani lumină. Nu există o persoană care face convocarea, dar există cineva care lansează ideea de a se întâlni într-un loc și atunci începe tam-tam-ul, „dă mai departe”, trimiterea de sms-uri, mesaje sociale în network și așa se pornește fără a ști cine va fi prezent. Chiar și surpriza face parte din farmecul acestor serate și în fiecare seară există cineva nou, care sosește de departe, mereu de mai departe. De fiecare dată zeci și apoi mai sute. Totul fără frenezie, aproape fără a face zgomot.

Nu se consumă droguri, nu se vorbește tare, nu alcool. Numai muzică difuză în eter, miros de clătite de casă, de sărbătoare câmpenească. Unul aduce niște răcoritoare, altul ceaiuri, altcineva dulciuri ecologice, un altul prăjiturile bunicii, și careva două sticle de vin bun, natural, de la o rudă de la țară. Toate lucruri făcute în casă, din producție proprie, lucruri adevărate. Unii cântă, alții dansează și de fiecare dată se mai adaugă încă un instrument popular: un acordeon, o vioară, niște castaniete, o tamburină. Se dansează mazurca, pizzica, tarantela și, pentru îndrăgostiți, tangoul, în încheierea serii. Nu există autorizații oficiale. Există numai dorința, scăpând de controalele poliției orășenești, intrând cu discreție în spațiile publice și atrăgând, fără a deranja în mod obsesiv, alți cetățeni și locuitorii stupefiați ai cartierelor

Se curăță pardoseala sau asfaltul, se împrăștie talc pe jos, apoi se dansează, cel mai adesea în picioarele goale, pentru o oră sau două. Se iubește discret, unindu-se cu sărutări furișe în pași de tango, se creează noi prietenii, apoi se strânge totul, se face curățenie pentru că nu trebuie să rămână nimic din această trecere, pentru că nimic nu trebuie să murdărească sau să polueze un ambient public și toți se întorc acasă așteptând un alt loc - simbol al dezumanizării vieții, în care să se întâlnească, să se simtă bine împreună și să iubească orașul, în care să danseze o altă pizzica, un ultim tango, o mazurcă. În mod clandestin.

 

Traducere din limba italiană: Camelia Căprariu

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

The Devil’s Interval

 

devil's intervalThey say, you are what you eat but I can surely add that you are what you are listening to, as well.

Music has been my permanent hobby, regardless of age or state of mind. By the way, there is some music for any state of mind, cheaper and more effective than any medicines.

I like to post music every day I can, on my Face Book page. It is a very simple and fast way to share my favourite bands or musical ideas with my friends or anyone interested. There is so much music on the Internet that literally you do not need to own a player anymore, but a computer and a connection. There is lot of good music but a lot of rubbish, too, but who is to decide? Well…us!

Listening for many decades, I fancy identifying trends, ideas, connections and in most of my days I tackle a certain topic more or less complicated. I do not necessary like everything I post but I am trying to post mainly good or significant music, from some point of view, not always mine.

I share what I like or what I find interesting or intriguing. Most of the times, it is not the same thing. For instance, one of my posts was about the most disgusting groups of all the time, idea inspired by Mr Kilmister from Motorhead who wanted to create it, in late ‘70s. The precedent of The Doors (provocative) and Sex Pistols (they don’t caaaaarrrrre) was there, how do you beat that? In my top, he came only on a third place because the winners were Machine Gun Fellatio. Don’t take me wrong, the music is good but the attitude… well, we are all different.

Another topic that created some confusion and controversy was the devil’s interval. I do not have any interest in satanic music, as such, despite the fact that occasionally I can listen to Machine Head, but that was the impression I created. Polite, some people declined to follow my topic. It is a fascinating topic, for me and it has to do more with religion, history and basic music theory. 

When I realised the problem, I added some explanatory links from Utube; there are plenty, but it is important to be selective:

None of the songs you recognised in this video clip were satanic, in a cult sense. So, the devil’s interval, the devil’s chord, the flatted fifth or the tritone are different names of the same alteration of the fifth note in a scale, lowered with a semitone to create a tritone – a six semi-tones interval. It might sound complicated but if you sit at a piano or pick up a guitar and try, you’ll find out that is pretty basic. The effect of the alteration gives a dramatic effect to the music, using that scale. This sad or dramatic effect was not acceptable for religious music. The idea that the earth revolves around the sun, was not acceptable, either, at the time… For consistency, the church nicknamed anything they did not like devil and this is how the devil’s interval was created not by musicians but by the clergy. devil's interval

The tritone is a restless interval, classed as a dissonance in Western music from the early Middle Ages through to the end of the common practice period. This interval was frequently avoided in medieval ecclesiastical singing because of its dissonant quality.

The first explicit prohibition of it seems to occur with the development of Guido of Arezzo's hexachordal system, which made B a diatonic note, namely as the fourth degree of the hexachord on F. From then until the end of the Renaissance the tritone, nicknamed the diabolus in musica, was regarded as an unstable interval and rejected as a consonance by most theorists.[19]” – Wikipedia

devil's intervalJohan Sebastian Bach was not allowed to use it but he was talented enough to create religious hits, without, however, Wagner did not care and used it a lot.

Rock producer Bob Ezrin explained: It apparently was the sound used to call up the beast. There is something very sexual about the tritone. In the Middle Ages when people were ignorant and scared, when they heard something like that and felt that reaction in their body they thought 'uh oh, here come the Devil'.“

Centuries later when jazz music was invented, the devil’s interval was widely used in compositions because it created a special mood, between sadness and happiness, and the fifth „trouble note“ was called the blue note. Jazz was denigrated and called devil’s music altogether, but that was a different evil (not devil’s interval) despite the fact that the accusations were coming mainly from the same directions. It is not by chance, that one of the most prestigious Jazz labels is called, today, Blue Note.

Tomy Iommi, the Black Sabbath guitar player, composed great guitar riffs well before he learnt any music theory and instinctively used the tritone in many Sabbath songs. The reading of a biography of that band made me curios about this particular topic. Deep Purple or Jimi Hendrix are some other big names that used the devil’s interval in their well known songs…  Not to mention West Side Story and the theme tune to the Simpsons.

In conclusion there is nothing sinister or satanic about devil’s interval. Today it is widely used in rock, pop, jazz and I would not be surprised to find it in religious music, too. There is even a band with that name, go on Utube. Without prejudices there is always more and better music. So much stuff to listen to, selected and shared with friends on FB.

Working as a radio broadcaster for a couple of years, I had a close look to satanic music and I did not find anything sinister but a lot of bad taste. Maybe I did not look close enough but I have no intention to go back there, except for Machine Head.

If you were patient enough to get to the end of this short essay, you deserve the comprehensive approach of Bill Bailey on the topic: 2:20. In our days the interval is widely used and nobody cares, considering the devil does not ask for copyright.

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Scufița cu povești

  

scufitaTeatrul "Jean Bart" din Tulcea, în colaborare cu Departamentul de Artă Teatrală al Universității din Craiova, a lansat spectacolul pentru copii, Scufița cu povești, pe un text scris de Alina Magra și în regia lui Remus Vlăsceanu.
Distribuția: Alina Mangra, Haricleea Nicolau, Remus Bogdan Vlăsceanu, Radu Bucălae.

Fiind o echipă tânără, cu poftă de joc, care nu s-a dat în lături de a construi decorul și de a migăli la fiecare detaliu ce ține de reușita spectacolului, a fost inevitabilă și curiozitatea de a afla câte ceva despre acest proiect. Iată ce răspunsuri am aflat.

 

Radu Bucălae

 

Cum este acest proiect?

Eu susțin că este unul foarte reușit din toate punctele de vedere, mai ales că am format o echipă care a pus foarte mult suflet pentru finalizarea lui. În primul rând, este un text scris de Remus și Alina, atipic spectacolelor de copii, și când spun asta mă refer la faptul că este o poveste cu un subiect și detalii contemporane care se axează pe rezolvarea conflictelor cu un final pozitiv (iezii nu mai sunt mâncați, porcușorilor nu li se mai distrug căsuțele deoarece Scufița se aliază cu copiii și astfel reușesc să-l păcălească pe lup prin tactici amuzante). Legat de scenografie, ecleraj și muzică, am reușit să creăm, prin combinarea lor, un ambient ce te încântă și te trimite într-o poveste foarte accesibilă și moralizatoare pentru copilul din ziua de azi. Nu spun toate acestea doar de dragul de a scrie de bine, dar este rezultatul unei echipe unite și dornice de a oferi ceva nou

Cum este să mânuiești unelte mai mult sau mai puțin sofisticate?

Nu e foarte dificil, atâta timp cât în trecut ai mai avut contact cu ele, totul decurge ok. Trebuie să mai adaugi un singur lucru și anume: atenția, dacă acest element esențial lipsește, poți greși foarte ușor și riști să distrugi materiale costisitoare.

Cum te-ai simțit alături de actori cu experiență, vedete chiar, folosind cuvântul în sensul său frumos? Mai ales când e vorba de profesori de-ai tăi.

Spre marele meu noroc, am ocazia să joc alături nu de unul, nu de doi, ci de trei profesori de-ai mei, Alina Mangra, Haricleea Nicolau și Remus Vlăsceanu. Pe lângă faptul că am învățat de la toți trei diferite abordări actoricești, pot spune că, datorită acestui proiect, am mai adăugat o 'cărămidă' la mica mea experiență profesională. Petrecând mult timp împreună, am învățat de la ei nu numai ca actori, ci și ca oameni. Le mulțumesc pentru tot ajutorul oferit și sunt nerăbdător să colaborăm și în alte proiecte.

 

Haricleea Nicolau

 

Vă dedicați în bună parte posturii didactice. Cum vedeți evoluția celor care pornesc pe drumul acestei profesiuni?

Din 2006, de când am devenit cadru didactic al Departamentului de Artă Teatrală al Universității din Craiova, m-am bucurat să urmăresc evoluția foștilor mei studenți, admir tenacitatea cu care au trecut prin momente dificile, continuând să joace, uneori, doar de dragul artei. Cred că cei care sunt dăruiți cu acest har, vor încerca să reziste să fie actori și numai cine este cu adevărat pasionat poate să creeze fără a se gândi la dificultățile de ordin pecuniar. Într-un moment în care mulți artiști se zbat să supraviețuiască decent, nu pot să nu fiu îngrijorată de viitorul celor care aleg să devină actori, însă nimic nu se compară cu emoția și bucuria pe care o simt când studenții facultății noastre ne dau motive de mândrie. În ultimii ani, studenții Departamentului de Artă Teatrală au avut ocazia să joace pe scena Teatrului Național "Marin Sorescu" din Craiova, și nu doar roluri episodice, ci chiar roluri importante, amintind aici evoluția lui Vlad Popescu (în rolul Scipio din spectacolul Caligula, regia Laszlo Bocsardi), Claudiu Mihail (în rolurile Barnette Loyd - Legături de sânge și Cavalerul Danceny - Legături primejdioase, regia Romanița Ionescu, Raluca Păun). Clipele în care am bucuria să-i aplaud ca spectator sunt confirmarea tuturor anilor de studiu dedicat lor. 

Cum este să jucați alături de un student?

Am avut această experiență în repetate rânduri, fie că am devenit colegi într-un teatru, fie că am colaborat pentru diferite proiecte independente, și mărturisesc că am emoții când joc alături de ei, îmi temperez simțul didactic și mă comport ca un partener de scenă, uitând circumstanțele în care ne-am cunoscut. Când joc alături de un student sau alături de un actor căruia i-am îndrumat și eu pașii spre scenă, simt că am o responsabilitate imensă. Mă simt datoare să fiu la înălțimea așteptărilor lor, chiar dacă pentru fiecare dintre noi este un rol nou. Chiar în momentul de față lucrez la un nou spectacol, La limită, producția Companiei Teatrulescu, alături de trei actori, dintre care unul este Claudiu Mihail, încă student, în anul III. Ultima experiență alături de un student-actor a fost spectacolul Scufița cu povești, regia Remus Vlăsceanu, unde am bucuria să joc și să mă joc alături de Radu Bucălae.

Cum a fost colaborarea cu teatrul-gazdă?

Teatrul "Jean Bart" din Tulcea chiar se poate mândri cu adevărați profesioniști, de la managerul general Alexandru Boureanu până la toți cei din staff-ul tehnic, o echipă într-adevăr pasionată de artă. Am avut două perioade de lucru cu acest colectiv, prima experiență fiind de natură didactică, prilejuită de premiera cu spectacolul promoției 2013 a Departamentului de Artă Teatrală, Valsul câinilor, de Leonid Andreev, regia Conf. Univ. Dr. Alexandru Boureanu, în cadrul cursurilor de Practică Artistică pe care studenții-actori din anii terminali trebuie să le efectueze în cadru specializat, pe scena unui teatru, iar cea de-a doua experiență m-a situat în ipostaza plăcută de actor într-un spectacol destinat celor mici. Aș reveni oricând, cu mare plăcere, la Tulcea, unde este un public însetat de teatru și un colectiv dedicat zi și noapte, vorbind chiar la propriu, fiind destule momente în care s-a repetat până la ore târzii din noapte.  

Cum ați ales costumele și muzica?

Fiind o muncă de echipă, cunoscându-ne foarte bine unii pe ceilalți, lucrul la spectacolul Scufița cu povești a fost special, fiecare contribuia cu idei la nașterea unui spectacol "altfel" pentru cei mici. Muzica este o creație originală a muzicianului AkCaroll (Adrian Carol) și fără exagerare, mărturisesc că muzica face minuni în acest spectacol, bucurându-i atât pe cei mici, dar în egală măsură și pe noi, actorii.

Cum ați perceput receptarea de către spectatori (mici și mari)?

Premiera a fost un real succes, biletele vândute pentru câteva spectacole, cu mult timp înainte, iar spectatorii maturi au fost în număr dublu, părinții sau bunicii însoțindu-i pe copiii dornici să vadă un spectacol plin de culoare, bucurie și muzică antrenantă. Mărturisesc că am debutat jucând într-un spectacol pentru copii, am petrecut mai mult timp pe drumuri între diferite locații, jucând prin grădinițe, sau prin sate, pe scene din cămine culturale neîncălzite, chiar și la bâlciuri, încercând să facem o bucurie celor mici, și aceste experiențe, nu foarte plăcute uneori, m-au marcat și m-au îndepărtat o perioadă de zona spectacolelor pentru copii. Însă, cred că este datoria noastră să-i pregătim pe viitorii spectatori de teatru și totul poate începe cu o simplă poveste, sau cu mai multe, exact așa ca și Scufița cu povești. 

Comentarii cititori
sus

***

 

Gala Premiilor Gopo

 

Pe 25 martie 2013, la Opera Națională din București, s-a desfășurat cea de-a șaptea ediție a Galei Premiilor Gopo, în prezența a peste 800 de invitați și jurnaliști acreditați.

Iată cine a primit trofeele (după parcurgerea unor etape de votare). 

Cel mai bun film: Toată lumea din familia noastră, regia Radu Jude, Producător: Ada Solomon (HiFilm Productions, Circle Films, Abis Studio)

Cel mai bun regizor: Radu Jude (Toată lumea din familia noastră)

Cel mai bun scenariu: Radu Jude și Corina Sabău (Toată lumea din familia noastră

 

Cel mai bun actor în rol principal:  Șerban Pavlu (Toată lumea din familia noastră)

Cel mai bun actor în rol secundar: Gabriel Spahiu (Toată lumea din familia noastră) 

 

Cea mai bună actriță în rol secundar:  Mihaela Sîrbu (Toată lumea din familia noastră)

Premiul Pro Cinema: Adrian Titieni 

 

 

Cea mai bună imagine: Adrian Silișteanu (Undeva la Palilula)

Cel mai bun montaj: Cătălin Cristuțiu (Undeva la Palilula)

Cel mai bun sunet (lungmetraj): Tudor Petre, Cristinel Șirli, Cristian Tarnovețchi, Florin Tăbăcaru (Undeva la Palilula)

Cea mai bună muzică originală: Vasile Șirli (Undeva la Palilula)

Cele mai bune costume: Lia Manțoc (Undeva la Palilula)

Cele mai bune decoruri: Helmuth Sturmer, Dragoș Buhagiar (Undeva la Palilula)

Cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură: Dana Roșeanu, Minela Popa, Ionel Popa, Doina Popa (Undeva la Palilula)

 

 

 

Cel mai bun film de debut: Visul lui Adalbert, Regia: Gabriel Achim

 

 

Cel mai bun film documentar: Turn Off the Lights, Regia Ivana Mladenovic

 

 

Cel mai bun film de scurt-metraj: Chefu', Regia: Adrian Sitaru, Producător: Monica Lazurean-Gorgan (4Proof Film)

 

Premiul Tânăra Speranță: Nicolae Constantin Tănase, pentru filmul Blu

 

BLU - Trailer from deFilm on Vimeo.

Premiul pentru filmul românesc cu cel mai mare succes la public:

Cei mai mulți spectatori (63.778): Despre oameni și melci, Regia: Tudor Giurgiu, Producător: Libra Film, Agat Films, Distribuitor: Transilvania Film

 

Cele mai mari încasări: Minte-mă frumos, Regia: Iura Luncașu, Producător: MediaPro Pictures, Distribuitor: MediaPro Distribution

 

Premiul RSC (Romanian Society of Cinematographers): Adrian Silișteanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey