D'Autore: „…il tocco soltanto potria cognosere non vere.” [RO]
D'Autore: „…il tocco soltanto potria cognosere non vere.” [IT]
Povestiri cu un violoncel - film
Ultimul amant fierbinte - teatru
Bună seara, domnule Wilde! - teatru
Jesus Christ Superstar - legendele nu mor niciodată

 
sus

Attilio Mina

 

…il tocco soltanto potria cognosere non vere.”
(Leonardo Da Vinci)

 

Talmudul, referindu-se la Crearea Omului, spune că opera Creatorului ar fi trebuit să fie „de tip siamez”, în sensul că omul creat să fie legat în mod iconologic chiar imaginii Creatorului său. În fond ar fi fost vorba, în proiectul Creației, de o operă în care Omul și Creatorul ar fi trebuit să fie (să reprezinte) aceeași imagine a lui Dumnezeu, ca o oglindă fidelă. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat și cu toții cunoaștem cum și în ce grad specia noastră este, chiar și după lunga sa evoluție, atât de imperfectă. Din momentul în care a fost refuzată asemănarea absolută cu modelul, însăși ideea de reprezentare perfectă a devenit un mit și scopul principal al oricărei forme descriptive și a oricărui mod de exprimare artistică și tehnică.
La început a fost desenul, cu munca asiduă și tensiunea intelectuală a artistului angajat în a sui, de-a lungul secolelor, tot mai sus spre țelul greu de atins, de contopire totală cu modelul. Totul în asemuirea absolută a reprezentării, astfel încât imaginea creată să redea subiectul în toate detaliile sale, până când opera nu va mai putea fi deosebită de model prin intermediul banalelor capacități senzoriale.
Utopie? Nu, pur și simplu un vis cu ochii deschiși pe calea lentă a împlinirii, făcut din cercetarea teoretică și aplicativă și din ceea ce, în timpuri mai apropiate, ne face mărturie de credință tatăl tuturor geniilor, al tuturor artiștilor și a fiecărui om de știință aplicată, Leonardo Da Vinci, cel care a scris că spera să reușească să picteze tablouri în care subiectele reprezentate să fie considerate cópii și reproduceri ale simțului tactil („…il tocco soltanto potria cognosere non vere..” ): acolo unde inima nu bate!
În fine, în cucerirea veridicității, atât a copiei în imagine cât și a celei de-a treia dimensiuni, etern efemere, veniră după desen: pictura, fotografia, cinematograful, holografia; și aceasta, ultima, este povestea timpurilor noastre în devenire. Să fie clar, însă, principiul: este vorba mereu și în orice caz despre o a treia dimensiune 'mincinoasă' a figurii, pur și simplu remodelată în mod artificial în contextul uneia sau mai multor tehnici de iluzie grafică a profunzimii volumetrice.
Numele său actual este 'stereografie', termen atotcuprinzător al oricărui tip de reprezentare polidimensională care, ad litteram, înseamnă: reprezentare a corpurilor solide prin proiectarea lor pe o suprafață plană. Sinonime, dar specifice, care definesc tehnici de reprezentare dintre cele mai diverse sunt, la rândul lor: stereoscopia, stereograma, anaglifa. Cea din urmă este acel tip particular de imagini dublate prin contur și în cromatică dublă (albatru, verde sau roșu) care, pentru a se bucura de fantasticile efecte de profunzime și de totală identitate cu modelul, trebuiesc neapărat să fie privite cu ochelari speciali, cu textură bicromatică: roșu și albastru sau roșu și verde.
Deci chiar despre anaglifă ne vom ocupa, prezentând căutările lui Franco Gengotti, grafician, publicist, producător de film, mic editor în 3D, editor de serii de cărți electronice, cercetător și experimentator.
gengotti-1O precizare: așa cum am spus, vom prezenta imagini și filme în exemplificarea celei de-a treia dimensiuni, simulată cu anaglife, iar cititorul nedotat cu ochelarii speciali decodificatori nu se va putea bucura de minunatele efecte vizuale. În prezent, acești ochelari sunt destul de răspândiți și chiar se comercializează. Se pot realiza ușor, din filme colorate semitransparente (foi sau dreptunghiuri reciclabile de plastic colorat și/sau vechi filtre fotografice, prin care se privește imaginea). Roșu pentru ochiul stâng și verde sau albastru pentru dreptul. Există chiar o variantă și mai avantajoasă, oferită de însuși Gengotti: să îi primiți cadou prin poștă, scriind la adresa http://www.gengotti.it/gallery/occ.htm
Poate nu într-un timp foarte scurt, poate chiar cu o mică întârziere a poștei, dar efectul atât minunat, pe cât de surprinzător, va fi asigurat și pentru vizionări viitoare, pentru care internetul este o sursă nesfârșită de imagini.gengotti-2
Gengotti, adică Franco, având în vedere că îl cunosc de la o vârstă foarte fragedă, de când era elev, își desfășoară activitatea în cercetarea celei de-a treia dimensiuni de mai bine de 30 de ani. Cu un trecut de grafician de publicitate, de regizor în primele televiziuni private italiene. A călătorit 
în toată lumea, intrând în diverse afaceri, nu numai fotografice, între care una dintre cele mai spectaculoase și de nebănuit: a participat, cu studiile sale fotografice, la restaurarea Statuii Libertății. 
Pentru a realiza, ca autor și editor, un album de fotografii, a petrecut mai multe nopți, închis singur, în Sfântul Mormânt la Ierusalim.

A escaladat, cu aparatul său fotografic, cele mai înalte montagne russe din Europa și a colaborat cu Agenția Spațială, americană și europeană, la realizarea de imagini 3D de pe Marte, planeta „roșie și albastră”.

Video: solul de pe Marte, Mars Exploration Rover Mission

gengotti-4În fine, de tânăr a călătorit pe două continente în căutarea de gnomi și de spiriduși (elfi) care să vrea să fie imortalizați în fotografiile sale.

În prezent colaborează cu muzee, cu societăți științifice, cu agenții spațiale. 

În imaginea alăturată apare astronautul italian Paolo Nespoli, în timp ce vizualizează imagini 3D cu instrumentele furnizate de Gengotti.

Ca inventator și designer, brevetează instrumente utile pentru cercetarea tridimensională. Ca publicist și profesionist al comunicării comerciale, are clienți importanți în diverse corporații  multinaționale.

  

Video: mesaj Missoni, Italia, prima defilare catwalk 3D. 

Mica editură fondată și condusă de el este orientată către tipărirea și comercializarea unor serii de imagini dedicate spațiului tridimensional, precum și a unor cărți digitale (e-book). Între acestea se evidențiază volumul publicat deja de câteva ori: Israel în trei dimensiuni, o lungă călătorie fotografică, tridimensională, a Israelului de ieri și de azi; a etniilor și a religiilor.

Video: Israel în trei dimensiuni

gengotti-5

Fotografia lui Gengotti, chiar dacă este folosită la limitele extreme ale reprezentării tridimensionale, a rămas, substanțial, ea însăși, naturală, adică o imagine desenată de către lumină. Dar conținutul ei, formele sale, au devenit altceva, din moment ce, pentru a cita din nou pe Leonardo: „il tocco soltanto potria cognosere non vere.”

 

Traducerea din italiană:
Camelia Căprariu

 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

“…il tocco soltanto potria cognosere non vere.”
(Leonardo Da Vinci)

 

Il Talmud, con riferimento alla Creazione del Genere Umano, scrive che l’opera del Creatore  avrebbe dovuto essere “siamesica”, ovvero che l’uomo nascente avrebbe dovuto essere legato iconologicamente all’immagine stessa del suo creatore. In definitiva si sarebbe trattato, nel progetto della Creazione di un’opera in cui l’Uomo ed il Creato avrebbero dovuto rappresentare l’essenza stessa dell’immagine di Dio, essendone lo specchio fedele. Purtroppo ciò non avvenne e tutti sappiamo come e quanto il Genere nostro, risulti, pur nella sua lunga evoluzione, assai imperfetto. Da quel tempo in cui fu negata la verosimiglianza assoluta con il modello, l’idea stessa della perfetta raffigurazione divenne il mito ed il fine principale di ogni forma rappresentativa e di ogni espressione dell’arte e della tecnica.
In principio fu il disegno, con la fatica e la tensione intellettuale dell’artista protese nel salire, nei secoli dei secoli, sempre più in alto nel limite sempre sfuggente della totale adesione al modello. Il tutto  nella assoluta verosimiglianza rappresentativa in modo che l’immagine raffigurata fosse così fedele al soggetto preso a campione che la sua rappresentazione non fosse poi distinguibile dal modello attraverso le comuni capacità sensoriali.
Utopia? No, semplicemente un sogno ad occhi aperti in via di lenta realizzazione, fatto di ricerca teorica ed applicativa e di ciò, dai tempi a noi più remoti ne fa fede il padre di tutti i geni, di tutti gli artisti e di ogni uomo di scienza applicata: Leonardo Da Vinci, che ebbe a scrivere di sperare di riuscire a dipingere quadri in cui i soggetti rappresentati fossero riconosciuti come copie e riproduzioni dal solo senso del tatto (cit:“…il tocco soltanto potria cognosere non vere...”): laddove il cuore non pulsa!
Infine, nella conquista della verosimiglianza tanto della copia in immagine quanto della terza dimensione sempre sfuggente, vennero dopo il disegno e la pittura, la fotografia, il cinema, l’olografia; e quest’ultima è storia dei tempi nostri a divenire. Sia chiaro però un concetto: si tratta pur sempre ed in ogni caso di una terza dimensione bugiarda della figura, semplicemente rimodulata artificiosamente nel contesto di una o più tecniche dell’illusione grafica della profondità volumetrica.
Il suo nome oggi è quello di “stereografia”, termine omnicomprensivo di ogni genere della rappresentazione polidimensionale, che letteralmente significa: raffigurazione comunque ottenuta di un solido su di un piano. Sinonimi ma specifici ed indicativi di tecniche rappresentative tra le più svariate sono a loro volta: “stereoscopia, stereogramma, anaglifo”. Si chiama in quest’ultimo modo quel particolare genere di immagini sdoppiate nel segno a contorno ed a doppia colorazione (blu, verde o rossa) che per goderne i fantastici effetti di profondità e totale adesione al modello devono essere obbligatoriamente visionate con appositi occhialini a gelatine bicromatiche rosse e blu, rosse e verde.
Ed è proprio dell’anaglifo che ci occuperemo nel presentare le ricerche di Franco Gengotti, grafico, pubblicitario, video maker, piccolo editore in 3D, editore di collane virtuali in e-book, ricercatore e sperimentatore.
Una avvertenza: come si è detto presenteremo immagini e video all’insegna  della terza dimensione simulata con anaglifi e il lettore sprovvisto degli appositi occhialini decodificatori, non potrà goderne i prodigiosi effetti. Al giorno d’oggi occhialini di questo tipo sono abbastanza diffusi ed anche commercializzati. Da subito sono facilmente realizzabili con gelatine colorate semitrasparenti (fogli e/o cartellette raccoglitrici di plastica colorata, e/o vecchi filtri fotografici da porre all’occhio. Rosso, al sinistro, verde o blu, per il destro. Vi è comunque una buona alternativa offerta dallo stesso Gengotti: riceverli in omaggio per posta, facendo riferimento al link a seguire. Forse non subito, ma poi con minima attesa postale, l’effetto tanto magico quanto sorprendente sarà assicurato anche per altre e future visioni di cui internet è gran fornitore.
http://www.gengotti.it/gallery/occ.htm

gengotti-unoGengotti, cioè Franco, giacché lo conosco dalla più giovane età come allievo, si applica alla ricerca della terza dimensione da oltre 30 anni. Con un passato da grafico pubblicitario, da regista nelle prime televisioni private italiane. Ha girato il mondo cimentandosi nelle imprese, non solo fotografiche, tra le più spettacolari e impensabili: ha partecipato con i suoi rilievi fotografici  al restauro della Statua Della Libertà.

 

gengotti-due

Per realizzare come autore ed editore un suo foto-libro ha passato notti rinchiuso e solitario nel Santo Sepolcro di Gerusalemme.

 

 

Ha scalato con la sua fotocamera le più alte “montagne russe” (d’Europa, ed ha collaborato con l’ente spaziale americano ed Europeo alla realizzazione di immagini 3D di Marte, il pianeta in “rosso e blu”.

Video: il suolo di Marte, Mars Exploration Rover Mission immagini realizzate in collaborazione con  Nasa ed Ente Spaziale Europeo

gengotti-treInfine, giovanissimo, ha girato due continenti alla ricerca di  gnomi e folletti che volessero essere immortalati nelle sue foto ricordo. Nell’oggi, collabora con musei, enti scientifici, istituzioni spaziali.

 

 

 

Fig. l’astronauta itasliano Paolo Nespoli mentre si esercita all’osservazione tridimensionale con la strumentazione fornita da Gengotti.

Come inventore e progettista, brevetta strumentazioni utili per la ricerca tridimensionale. Da pubblicitario e professionista della comunicazione commerciale ha importanti clienti tra le varie multinazionali.

Video: messaggio Missoni Italia

La piccola casa editrice da lui fondata e diretta, stampa e commercia e collane di immagini tutte dedicate alla tridimensionalità e libri digitali, i cosiddetti “e-book”. Tra i vari libri, stampati, spicca il volume già più volte ristampato: “Israele a tre dimensioni”, un lungo viaggio fotografico nella terza dimensione fotografica dell’ Israele di ieri, di oggi; delle etnie e delle religioni.

Video: Israele a tre dimensioni.

gengotti-quatroLa fotografia, seppure utilizzata nel suo estremo limite della rappresentazione tridimensionale da Gengotti, è rimasta sostanzialmente naturalmente se stessa, vale a dire una immagine automaticamente disegnata dalla luce, ma i suoi contenuti, le sue forme sono diventati un’altra cosa al punto che, nelle immagini di Gengotti,  per dirla nuovamente con Leonardo:  “il tocco soltanto potria cognosere non vere.”

 

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

 

Povestiri cu un violoncel


Cello TalesDocumentarul Povestiri cu un violoncel le poate prilejui nespecialiștilor în materie de instrumente muzicale ca mine o dublă „descoperire”. În primul rând, a pasiunii pe care acest instrument o inspiră profesioniștilor domeniului, îndeosebi când este vorba de exemplare vechi de câteva secole, încă funcționale azi, adevărate opere de artă produse de lutieri celebri ca Stradivari, Gagliano, Testore. În al doilea rând, a practicării, pe lângă maniera de interpretare clasică, a unor metode mai puțin obișnuite de a contura o linie melodică: prin ciupirea corzilor, frecarea arcușului de corzi între căluș și cordar sau bătăi ritmice în cutia de rezonanță.

Povestirile sunt prezentate sub forma mai multor fire narative, fiecare urmărind un punct diferit de vedere - al lutierului, al muzicianului, al expertului în istoria și autentificarea instrumentelor muzicale - împletite în jurul unei întâmplări reale: furtul unui violoncel Testore, datat 1719, aparținând lui Pierre Gerbaud, muzician al orchestrei radio-televiziunii din Luxemburg. Fiica muzicianului lansează o campanie asiduă de căutare și după șase ani reușește să identifice instrumentul pe un site Internet din Hong Kong. După alți patru ani de demersuri și negocieri, violoncelul este redat posesorului său, prea târziu însă pentru a-l mai găsi în viață.

Relația dintre muzician și violoncelul său este una foarte personală și profundă, mărturisește și Daniel Müller-Schott, instrumentist german, însoțit de acest companion nu doar la repetiții și concerte ci și în cabina de pasageri în timpul călătoriilor sale, pe un loc suplimentar rezervat. Poate și pentru că violoncelul este instrumentul cel mai asemănător cu o ființă umană, ca formă, dimensiune, tonalitate. De aceeași părere este și Roland Schueler, lutier vienez, care ne împărtășește câteva din „secretele” meseriei. Pentru reușita unui instrument sunt necesare răbdare, atenție la detalii și respectarea unor reguli transmise din generație în generație de la maestru la ucenic. Aflăm astfel că procesul de maturare și uscare a lemnului înainte de prelucrare poate dura uneori, în funcție de natura materialului, 16-18 ani. În plus, calitatea sunetului depinde de cel mai mic detaliu constructiv, cum ar fi, poziționarea „inimii” sau a „sufletului” (it. anima), o piesă tubulară din lemn plasată în centrul cutiei de rezonanță între cele două fețe principale ale violoncelului.

Pe lângă calitatea sunetului, forma, dimensiunile, culoarea lacului, încrustațiile decorative, tipul de corzi, arcușul sunt tot atâtea elemente importante pentru autentificarea, datarea și evaluarea acestor instrumente pe piața de specialitate. Conform unui expert de la Southeby’s, exemplarele vechi, autentice, se pot vinde la licitație la prețuri ce pot atinge zeci de mii de euro.
Care este adevărata valoare a acestor instrumente? În ce constă unicitatea lor? Copiștii afirmă că producearea de duplicate, pe care nici specialiștii nu le pot distinge cu ușurință de original, este posibilă. Muzicienii vorbesc însă de aceea „personalitate” și „atmosferă” unică încarnată de un violoncel folosit de atâtea generații de instrumentiști înaintea lor. Realitate? Mit al perfecțiunii alimentat de artiști, artizani, colecționari, oameni de afaceri?

Sunt întrebări pe care le propune realizatoarea luxemburgheză Anne Schiltz (a cărei filmografie include și un portret al unei familii de sași din Transilvania - Sweet Life and all that goes with it) pe parcursul a 75 de minute de muzică, opinii, impresii, frânturi de evenimente cu și despre un violoncel.


Regia
: Anne Schiltz

Titlu original: Cello Tales

Producție: Luxemburg, 2013

Credit foto: http://www.cinando.com/DefaultController.aspx?PageId=FicheFilm&IdF=91873&IdC=1092

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Un spectacol agreabil

 

andoneUltimul amant fierbinte, recenta premieră montată de Mircea Cornișteanu la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova este o comedie clasică, după o rețetă verificată de Neil Simon pe Broadway și în câteva filme, între care mai cunoscutele la noi Desculț în parc și Adio, dar rămân cu tine. Spectacolul se construiește în jurul lui Barney Daycash (Adrian Andone), patron de restaurant cu specific pescăresc, aflat în plină criză a vârstei mijlocii. El încearcă, într-o succesiune de trei aventuri nefinalizate, să spargă  monotonia unei vieți trăite sub calapodul previzibilității și să își înșele pentru prima dată soția.

Prima tentativă o are ca protagonistă pe Alana Navazio, interpretată cu toate atuurile suflându-i în pânze de Gabriela Baciu, care pune în scenă o femeie atrăgătoare, cu o sexualitate frustă și intimidantă, ce-l surprinde nepregătit pe presupusul Don Juan. Ea știe ce vrea și nu o sperie „un pic de contact fizic”, tot așa cum știe ce nu vrea: discursuri despre nevasta blândă, caldă și bună pe care el o iubește foarte mult, povestea lacrimogenă a unei fidelități ce durează de 23 de ani, devoalarea tentației de a fi cu o femeie o singură dată, mustrări de conștiință, mărturisiri despre gândul la moarte ivit, tot pentru întâia oară, la 44 de ani, conversații prelungite în exces, mai ales că întâlnirea din garsoniera mamei lui este una contratimp. Gabriela Baciu ne propune nu doar o Alana ce își expune nonșalant frumusețea matură, dar și o persoană inteligentă, de o sinceritate ce devine adesea ironică și, în câteva rânduri, cinică.baciu De la tachinări ce vizează grija lui de a nu lăsa urme sau reflexul de a-și adulmeca mâinile cu miros de stridii, ea devine nemiloasă, pierzându-și interesul pe măsură ce îi înțelege pasul înapoi, căci despre asta e vorba - în ciuda unui sărut pasional, care îi sparge buza, lui îi e teamă să treacă la fapte și tot amână, desfășurând un ceremonial al învăluirii cu totul inadecvat, fără efect seductiv, ba dimpotrivă, menit să taie cheful. Alana nu se vrea duhovnic și nici nu a venit să se spovedească, discursul lui patetic o plictisește, consideră că un bărbat care își dorește o zi de dragoste, „ceva sublim, ceva curat”, nu poate fi decât „deviat sexual sau întârziat mintal”, așa că renunță la primul patron de pescărie din viața ei și-i dorește „Baftă în urmărirea unui vis imposibil”. Gabriela Baciu este perfect conectată la un rol solicitant, și din punct de vedere fizic în scenele mai „încinse”, în care impresionează însă mai ales prin trecerea graduală de la așteptările firești la o resemnare lucidă.

În ciuda promisiunii rostite după acest amor neconsumat - „N-am să mai fac asta niciodată”, Barney recidivează într-un alt anotimp, în aceeași încremenită garsonieră a mamei (reușită scenografia lui Viorel Penișoară-Stegaru), cu fotografii de familie pe pereți. Personajul pe care ni-l oferă Adrian Andone este amuzant prin simpla apariție, prin pregătirile cuibușorului de nebunii, repetate identic, prin similitudinea gesturilor și a situației, doar minciuna spusă la telefon unui colaborator diferă, acum nu mai pretinde că e la cumpărături de Crăciun, în mall, ci la dentist. Adrian Andone dă credibilitate unui bărbat șters, neexperimentat, hotărât ca pentru o scurtă după-amiază „să schimbe șablonul”, dar, în același timp, incapabil să iasă de pe propriile șine, în ciuda progreselor pe care le face de la o întâlnire la alta (la prima nu avea țigări, la următoarea vine cu mai multe pachete, de diferite mărci).

colanCea de-a doua femeie pe care vrea să și-o treacă în palmares „amantul fierbinte” este Bobby Michele (Iulia Colan), o tânără sexy, provocatoare în blugii ei scurți, cu tatuaje pe picioare și pe gât și cu o atitudine degajată, doar e o zi de vară, iar termometrele arată 40 de grade Celsius. Iulia Colan stăpânește cu atenție și tact trecerile bruște dintr-o stare în alta ale unei june care se dovedește prostuță, confuză, fermecătoare și aiurită. O prezență senzuală, cu momente lascive și intenții neclare: el să fie un bărbat sincer, drăguț, nu „un căcănar”, ca alții care au tot agresat-o, „Nu eu provoc chestiile astea. Mi se întâmplă”, pare a crede apetisanta „lolită” care, pe cât de magnetic îl atrage fizic pe Barney, pe atât îl ține la distanță cu halucinante povești despre foști iubiți și actuala propietăreasă nazistă la care stă cu chirie, despre meseria ei, scena - „Eu n-am nevoie decât de un contract. Talent am căcălău” și neajunsurile profesiei - „Dacă nu ești negresă, nu ai nicio șansă”. Barney face același joc, ar îndrăzni, dar clipa potrivită nu se arată, Bobby pare convinsă că „Bărbații însurați nu pot fi vicioși. Prea se simt vinovați”. Iulia Colan își creionează personajul în tușe tot mai groase, bine dozate, scoțând la iveală semne noi, mai clare decât labilitatea, ale bolii psihice: mania persecuției, mici crize de isterie calmate, terapeutic, de câteva fumuri. Bobby nu fumează însă „țigări din alea”, le are pe ale ei, „jumătate tutun turcesc, jumătate iarbă”, care te fac „să decolezi” și aventura lui Barney se termină în clipa în care le încearcă el însuși.

Nici la al treilea demers, ce are loc toamna, în condiții și cu pregătiri asemănătoare, eroul nu are maimacsim mult succes. Aleasa este, de această dată, Jeanette Foster (Geni Macsim), prietenă de familie și cea mai bună amică a soției lui Barney. Cu o înfățișare de femeie habotnică, înfofolită și cu ochii acoperiți de ochelari de soare, ea pare a-și lua nesfârșite precauții, dar are și momente când ar fi dispusă să-și trădeze soțul care, la rândul lui, o înșeală. Geni Macsim creează o Jeannette melancolică, depresivă, mulțumită de viața ei doar în proporție de 8.2 la sută, o femeie ce nu simte gustul mâncării: „N-ai cum să te distrezi cu mine”. Se arată, în schimb, preocupată de căderea lumii, de promiscuitatea înconjurătoare. Și ea e confuză, dezamăgită, cu idei fixe, dar și capabilă să accepte și să recunoască adevărul că oamenii greșesc și că, dacă o fac, din slăbiciune, nu înseamnă că sunt neapărat necinstiți. Ajunge la această concluzie pe parcursul unei dispute ca un dans pătimaș, când vehementă, când alintată ori pasională, cu un Barney mai implicat și în largul lui decât la precedentele întâlniri, mai hotărât, dar care și el se regăsește în urma dialogului cu efect de duș rece.

Finalul este previzibil: Barney își sună, cu proxima ocazie, nevasta și o invită la o întâlnire clandestină în garsoniera mamei lui, dar spectacolul pus în scenă de Mircea Cornișteanu, care a ales inspirat și ilustrația muzicală, are ritm, umor și spontaneitate. „Ca-n viață!”, cum se spune.

all

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Despre importanța de a fi serios

 


Când am aflat despre premiera cu Bună seara, domnule Wilde!, m-am bucurat ca de o regăsire. Am dus dorul acestei comedii muzicale, așa cum mi-o amintesc mai degrabă din reprezentarea absolvenților IATC din 1984, decât din spectacolul lui Alexandru Bocăneț, la Teatrul Notarra, în 1971, accesibil prin difuzarea la televizor.

Tot privind cu interes spectacolele studenților în actorie, mă duc cu gândul la exuberanța promoției care-i includea pe Adrian Păduraru, Răzvan Popa, Oana Pellea, Mioara Ifrim, Carmen Trocan, Claudiu Istodor, Stelian Nistor, Cristian Rotaru, într-o montare ce-mi pare că vine ca o mănușă unor tineri la început de drum. Cărora nu trebuie decât să le dai prilejul să fie ei cu adevărat. Și nu pot uita lacrimile Oanei Pellea, de la reverența de final, pe scena care acum poată numele tatălui ei. Ei bine, am trecut cu inima deschisă pragul Teatrului Liric "Elena Teodorini" și m-am bucurat că speranțele nu mi-au fost clătinate.

wilde2Este prima comedie, ba încă și muzicală, dintre spectacolele pe care le-am văzut ca fiind regizate de Alina Rece și am simțit că are gustul acestui gen dificil. Inventivitatea, condiție primordială, m-a dus cu gândul la alt spectacol de referință, Degețica. De data aceasta, de la bun început, am avut o surpriză: uitasem că povestea începe la Londra, așa că am savurat ineditul cu care o perdea de ceață a pus o amprentă pe spectacol. Și de aici, tot felul de trucuri, care mai de care mai ingenioase. Fidelă utilizării imaginilor filmate, Alina Rece a recurs acum la o inspirată proiecție de fundal, bine încadrată spre a 'construi' astfel un decor. Dar, mai ales, de mare efect a fost dublarea funcției clopoțelului prezent în casa unei familii cu blazon. Dacă, trăgând de șnurul lung al unui astfel de clopoțel, gazda anunță valetul despre un serviciu sau altul, făcând același gest cu șnurul simetric plasat pe scenă, se schimbă aspectul vremii: plouă sau iese soarele, se aud trăznete sau câte mai amintește meteorologia.

Inventivitatea merge mai departe de tehnică și are meritul de a impune o soluție de mare impact la nivelul jocului actoricesc, acolo unde Dragoș Dragomirescu face un rol în travesti (Lady Bracknell) prin care cucerește publicul. De la aspectul fizic și până la pronunție, atitudinea, gestul cu care își mai așează sânii, toate astea îl apropie de spectatori, care astfel îi percep mesajul și îi urmăresc evoluția în poveste. Este cuceritor, precum Tony Curtis în Unora le place jazz-ul (Some Like It Hot). Spectacolul are ritm alert și asta nu doar datorită muzicii lui Alexandru Iosub, suport generos, ori datorită coregrafei imaginate de Francisc Valkay, ori pentru că evoluează în buiestru un 'cal', ci pentru că e o concepție regizorală orientată spre publicul obișnuit cu vivacitatea operetei și nu numai către el. Teatrul Liric are astfel prilejul de a-și atrage spectatori noi și sunt semne bune în acest sens, având în vedere reacțiile spontane din sală. În special din partea unor tineri care au avut revelația acestui gen de spectacol și au rezonat la umor, la jocul mai în glumă, mai în serios, al dragostei și al întâmplării.

Și taman despre seriozitate este vorba în piesa lui Oscar Wilde. Titlul ei, The Importance of Beingwilde3 Earnest, a devenit, în versiunea românească, Ce înseamnă să fii onest. Dar adaptarea prenumelui, Onest în loc de Earnest, impune o deplasare, semnificativă, totuși, a conotației acestuia. Onestitatea cerută de domnișoarele sfârșitului de secol XIX, ba chiar și de cele ale anilor '20, epocă în care a adus Alina Rece intriga piesei, dintr-o dorință, justificată,  de mai bună receptare, înlocuiește astfel, seriozitatea, cea specificată de Oscar Wilde. Ori, ce fată nu-și dorește un băiat serios? Iar grija de mamă, vigilența de mătușă, ba chiar responsabilitatea de tutore, exact asta au în vedere. Că seriozitatea se bazează, adesea, pe blazon, pe avere, asta e altceva. Ideea e să fii Earnest, nu doar să te cheme așa (Onest în versiunea românească). Iar a fi serios este un bun prilej de a glumi. Pe seama falsei percepții a acestui concept ori, mai bine, prin valorificarea sa. Căci umorul de mare clasă e obținut numai prin seriozitate. Iar ilustrarea acestui concept în spectacolul despre care vorbesc este jocul lui Laurențiu Nicu. Absolvent la Departamentul de Teatru din Craiova, în 2007, cu apetență pentru explozie în registru comic, a avut un parcurs constant, meticulos, de-a dreptul serios. Cu fiecare rol și aș aminti aici vizibilitatea lui în Don Quijote de la Național-ul craiovean.

Teatrului Liric a fost o alegere care a determinat apropierea de dans apropierea de muzică, iar spectacolele în care a jucat, a fost protagonist și autor stau mărturie. Bună seara, domnule Wilde! se sprijină, actoricește, pe jocul său. Un model de mișcare scenică, de mimică, de spontaneitate și profesionalism. Zâmbetul său, precum al marilor clasici într-ale umorului, este o emblemă. Este interesant cum Cosmin Vasilescu, partenerul de scenă al lui Laurențiu Nicu, își reglează jocul după acesta și, pe măsură ce se derulează povestea, crește în profunzime și câștigă în măiestrie comică.Spectacolul beneficiază și de experiența actoricească a două nume pe care e de dorit să le vedem mai des în peisajul nostru teatral: Anca Țecu și Edith Mag. Prima într-un inedit rol comic, mizând pe răsfăț și potențând dinamismul, a doua recurgând la efectul comic al unei autorități impuse persuasiv.

wilde1Cuplurile personajelor interpretate de Lelia Vais și Dan Cornescu, respectiv de către Eva Ștefănescu și Dragoș Teodorescu rămând mai degrabă de plan secund în construcția spectacolului, dar sunt piloni eficienți. Ceea ce necesită îngăduință din partea unui public serios este trupa de dansatori. Teatrul Liric este încă departe de anii săi de glorie, când avea resurse pentru a străluci într-un gen foarte pretențios. Dar revenirea sa acolo unde îi este locul este perfect posibilă și fiecare pas pe care-l face e în această direcție.

Subtitlul piesei lui Oscar Wilde, A Trivial Comedy for Serious People, definește cu umor și seriozitate exact asemenea oameni, serioși în joc și în demersul profesional.

 

 

NOTǍ

Teatrul Liric "Elena Teodorini" Craiova
Bună seara, domnule Wilde!
Comedie muzicală după Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde
Premiera: 18 aprilie 2013

Muzica: Alexandru Iosub
Regia artistică și adaptarea textului: Alina Rece
Versuri: Eugen Mirea
Conducerea muzicală: Alexandru Iosub
Scenografia: Răsvan Drăgănescu
Coregrafia: Francisc Valkay
Asistent regie artistică: Dan Cornescu
Asistent coregrafie: Eva Ștefănescu
Concert-maestru: Dan Bozgan

DISTRIBUȚIA:

Algernon Moncrieff - Laurențiu Nicu
Jack Worthing - Cosmin Vasilescu
Gwendolen Fairfax - Edith Mag
Cecily Cardew - Anca Țecu
Lady Bracknell - Dragoș Dragomirescu
Miss Prism - Lelia Vais
Dr. Chasuble - Dan Cornescu
Marianne - Eva Ștefănescu
Lane - Dragoș Teodorescu

Pregătirea muzicală: Maria Cristiana Stan
Sufleur: Viorica Tomuș
Regia tehnică: Costinel Stancu
Maestru de lumini: Roberto Bujor
Sonorizare: Sorin Tican
Videoproiectie: Florin Cocău

Orchestra și Ansamblul de balet al Teatrului Liric "Elena Teodorini" Craiova

 

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

„Jesus Christ Superstar” - legendele nu mor niciodată

 


O dată pe an ascult cu sfințenie Jesus Christ Superstar - un album pe care-l savurez doar de Paște tocmai pentru a nu-i banaliza gustul. Ani de-a rândul am omorît un dublu vinil pe care-l cumpărasem de la ruși, unul cu coperta prost tipărită, ce amintea de un ambalaj de piele, apoi, când epoca și curelele de transmisie ale pick-up-ului meu s-au dus, am făcut rost de varianta electronică. Acum e simplu, poate fi ascultat integral și de pe youtube.

Opera rock realizată pe muzica lui Andrew Lloyd Webber și libretul lui Tim Rice pare banală - ca subiect - azi, totuși, pentru a putea fi degustată la justa ei valoare, trebuie menționat special anul apariției și contextul social. În 1970 rock-ul era pe val, iar operele rock o ciudățenie care prindea teren. The Who, The Kinks sau The Pretty Things lansaseră deja lucrări ambițioase sub acest generic, astfel încât Jesus Christ Superstar nu deschidea ușa inovației muzicale, dar părea a fi prima lucrare concepută de alți muzicieni decât cei din găștile rock. Cuplul de succes Andrew Lloyd Webber și Tim Rice venea din zona muzicalurilor de pe Broadway, motiv pentru care multă vreme lucrarea lor a și fost intitulată rock musical. Evident, orchestra simfonică are un rol major în acompaniament, dar, ascultând Jesus Christ Superstar veți remarca importanța instrumentelor specifice grupurilor rock și a chitării electrice în mod deosebit. Însă cel mai important atú al acestei creații este faptul că vine ca o reacție a curentului flower-power din anii '60-'70, care căpătase deja o dimensiune imposibil de neglijat prin giganticele marșuri ale păcii și concertele americane de la Woodstock și din Insula Wight. „The Hippies: Philosophy of a Subculture” - ca să citez publicația Time din 1967 - își află expresia ideologică în mod curios suprapusă peste povestea lui Iisus cu care își găsește multe elemente comune: viața simplă, în comuniune, non-violența, nerecunoașterea claselor sociale. Or, tocmai acest lucru l-a exploatat creația Jesus Christ Superstar - o reinterpretare a ultimei săptămâni din viața lui Iisus transpusă în elemente moderne. Spun moderne pentru că ele se observă încă din limbaj: „Hey JC, JC won't you smile at me? (Sanna Ho Sanna Hey Superstar)” - cântă mulțimea, sau „One thing I'll say for him - Jesus is cool”, zice Caiafa. „If you'd come today you would have reached a whole nation, Israel in 4 BC had no mass communication” - Iuda („Superstar”). Nu cunosc indicațiile libretului în domeniul vizual, dar probabil că ele apar la fel de moderne ca în filmul din 1973 al lui Norman Jewison, devenit și el un film cult.

Conflictul apare între viziunile diferite pe care le au cei doi membri ai unei comunități ce se pare că trăiesc precum hippy. Liderul - Iisus - este criticat de Iuda pentru direcția greșită pe care a luat-o în proslăvirea cultului personalității (vă sună cunoscut?): „All your followers are blind/ Too much heaven on their minds/ It was beautiful but now it's sour/ Yes it's all gone sour”. Replica pare într-adevăr a unui egocentric: „I'm amazed that a man like you can be so shallow thick and slow/ There is no man among you who knows or cares if I come or go”. Sau, mai târziu - „Look at your blank faces! My name will mean nothing/ Ten minutes after I'm dead!” („Last supper”). În plus, între El și ceilalți apare și femeia (Maria Magdalena). Autorii au mizat în acest fel pe creerea unui conflict puternic, dar acest fapt le-a adus inițial, se pare, o cenzură a albumului, de către BBC.

Povestea merge apoi în ritmul cunoscut. Pe acest fond, corul autorităților, între care preoții și membrii consiliului sunt principalii, decid că influența Lui asupra poporului este prea puternică și că, pentru binele lor, „He is dangerous/... Must die, must die, this Jesus must die”. Și Iisus este sacrificat, în deplină conformitate cu relatările Evangheliilor.

Albumul abundă de momente excepționale ce transmit o emoție puternică. Tema cântată de Maria Magdalena în „I Don't Know How To Love Him” și reluată de Iuda în „Judas' Death”: „I don't know how to love him/ I don't know why he moves me/ He's a man - he's just a man/ He's not a king - he's just the same...” este una din cele mai frumoase piese de pe album.

Scenele de maxim dramatism, precum „Blood Money”, alternează cu partituri gen charleston în „King Herod's Song”, iar enumerarea celor 39 de lovituri de bici („Trial Before Pilate”) și partitura instrumentală „John Nineteen Forty-One” din finalul albumului sunt momente care îmi taie răsuflarea de fiecare dată.

Excelentă interpretarea vocală a lui Murray Head în rolul lui Iuda, dar întotdeauna m-am întrebat dacă Ian Gillan a fost soluția cea mai bună pentru rolul lui Iisus. Deși inflexiunile sale vocale în dialogul cu Iuda, în „The Last Supper”, sau din partitura „Gethsemane” amintesc de solistul vocal al legendarei (altă legendă!) Deep Purple, per ansamblu cred că a fost ales doar pentru numele său.

jc„Jesus Christ Superstar” este un album pe care l-am descifrat și pătruns în timp, o legendă din '74, când un licean ce cânta la chitară, amic al fratelui meu, a avut curajul să monteze la serbarea de sfârșit de an din liceul Titulescu tema principală din „Superstar” („Jesus Christ, Jesus Christ/ Who are you? What have you sacrificed?/ Jesus Christ Superstar/ Do you think you're what they say you are?”) în variantă „Astăzi noi, anul doi/ Vă invităm să ne ascultați./ La sfârșit, dacă vreți/ Puteți să ne și aplaudați...” S-a vorbit ani de zile în cercul de prieteni despre curajul său riscant, deși, sunt convins, profesorii habar n-aveau la acea vreme de sursa inspirației muzicale, în mod evident By request-ul lui Cornel Chiriac de la Radio Europa liberă. Dar și asta a devenit o legendă, una din multele țesute în jurul rock-ului și a lui Iisus. Pentru că legendele, în mod cert, nu mor niciodată.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey