D'Autore: La vânătoare de imagini [RO]
D'Autore: A caccia di immagini [IT]
O săptămână în Germania - pe urmele teatrului documentar
Tav'Art Collective: Manifest pentru curiozitate - grafica
Alexander Bălănescu în Craiova - muzică
Filme cehe clasice proiectate în locuri inedite

 
sus

Attilio Mina

 

La vânătoare de imagini

 

O rață sălbatică imobilizată la pământ, rigidă, cu labele în aer și cu burta plină de alice, este, desigur, urâtă, atât ca obiect cât și ca spectacol. Chiar si oroarea fotografiilor-amintire de zeci, mii de animale aliniate, ucise în acea oribilă vânătoare fără glorie, care este numită „goană”, cu pete roșiatice peste tot, puști culcate pe pământ în dezordine, cu niște petece de iarbă verde în tot masacrul, este, sincer, insuportabil. Numai un mare artist, cu naturile sale moarte, ar putea găsi anumite scene dacă nu doar frumoase, cu siguranță sublime și stimulatoare pentru artă și pentru evocarea lor. Pentru noi, cei normali, este numai un fior, chiar așa, un fior de teroare.

am1Pentru noi, dimpotrivă, se dezvoltă conceptul de „goană ecologică”, fără suferință și fără zgomot, înțeleasă ca urmărire, observație, iuțeală a reflexelor, ochi de vultur la a ținti dincolo de vizor, declanșarea rapidă a obturatorului; în fine, ați înțeles, este vorba despre „vânătoarea fotografică”, acest tip de vânătoare unde prada de capturat este imaginea și nu obiectul.

Ecologia și vânătoarea fotografică reprezintă deja, în civilizația decadenței noastre, binomul de neseparat a două concepte care se împletesc: ce ar rămâne urmașilor noștri din lumea sărăcită și din natura împuținată și din rarele sălbăticiuni care ne mai înconjoară, dacă toate acestea nu s-ar păstra, înregistrate pentru memoria viitoare, în neprețuitele fotografii spectaculoase? Și ce ar rămâne unui biet fotograf amator, înconjurat de fabrici, pierdut în urbanismul anonim, lipsit de nemărginitele peisaje virgine, de subiecte atrăgătoare, dacă nu ar avea, din când în când, rara ocazie a descoperirii magice și sublime a unui vechi, miraculos spectacol al naturii?

Aparițiile, mai ales cele inedite, determină bruște schimbări de moral în fața cărora aparateleam2 fotografice, în mâna oricărui vânător de imagini, declanșează, ca releele automate, o infinitate de secvențe, fără altă logică decât speranța unei reprezentări simple și pure. Acești vânători sunt, în mod intenționat, interesați de lucruri bune și frumoase, dar există mereu ceva neașteptat, neprevăzut și incert în căutările lor. Și chiar rezultă deseori, dintr-un clic intenționat, imagini mai întotdeauna ușurele sau în mod prostesc compuse: în fine, banale cărți poștale, amintire a unei simple descrieri a peisajului.

De cealaltă parte, există însă vânătorii de imagini care folosesc aparatul fotografic mai mult în mod rațional, conștient, aproape cinic, ca adevărați vânători de pradă însângerată, și sunt purtați în a urmări, prin curiozitatea lor, reflexul, dincolo de condiționarea dată de emotivitate și de clicul primar negândit. Pentru ei nu există numai instinctul de fotograf, faptul de a pune mâna pe aparatul de fotografiat este un gest dobândit, studiat și oarecum ca simptomul unei reacții de alarmă, așa cum pupilele se dilată, ca sângele care se accelerează și ca adrenalina care intră în circuit pentru a dubla atenția, pentru a permite observarea și memorarea, imortalizarea a tot ce există și chiar mai mult de atât.

Vittorio Longoni, după o viață de economist, pensionat serafic și placid, dar „vânător” preparat și imperturbabil, aparține chiar acestei a doua categorii de furnizori metodici de imagini unice și sublime, în felul lor.

longonixPrevalează la el studiul mediului (acvatic, de obicei) și a avifaunei căreia îi acordă, în principal, interesul său.  Prevalează observarea meticuloasă a semnelor, a urmelor mărunte a uneia sau mai multor migrații, în paralel cu studiul tehnicii fotografice, cu dotarea cu un echipament extrem de rafinat și cu tot instrumentarul auxiliar. Există, în final, studiul tehnicii de urmărire și camuflare. Activitatea sa însumează, în definitiv, o premeditare infinită în timpul vieții, transpusă în ore și ore de pregătire și dimineți furate somnului, și pânde tăcute și singuratice neîntrerupte.

Așa cum, în fiecare stradă goală fotografiată de Eugène Atget, după W. Benjamin, este posibil să se vadă „scena crimei”, în aceeași măsură, pentru Longoni, în fiecare urmă minusculă în trestie, în fiecare măruntă creangă sau în fiecare ramură aplecată spre apa liniștită, este posibilă crearea „scenei ideale” a unei apariții uimitoare: zborul unui stârc, foșnetul aripilor unui pescăruș albastru, greoaia desfășurare a unei berze la decolare. Fiecare măruntă creangă, fiecare ramură aplecată pe apă, fiecare măruntă urmă în trestie, devine, fără greșeală, în imaginile sale, „scena perfectă” a creării miracolului naturii.

 

Traducere din italiană: Camelia Căprariu

 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

A caccia di immagini

 

Un’anatra selvatica immortalata a terra, irrigidita, zampe rivolte all’aria  e con la pancia impallinata, è francamente brutta, sia come oggetto, sia come sua rappresentazione. Anche l’orrido di certe foto ricordo di dieci, cento, mille animali allineati, sterminati in quell’orgia  di caccia senza gloria che chiamano “battuta”, con  macchie di colore rossastro ovunque,  fucili appoggiati a terra un po’ sbilenchi e radi ciuffi d’erba verde in tanto strazio, è francamente insopportabile. Solo un grande artista con le sue “nature morte” potrebbe trovare certi spettacoli, se non belli, certamente sublimi e stimolanti per l’arte e la sua evocazione. Per noi, i normali, è solo un brivido, appunto, brivido d’orrore.

minaunoPer noi, al contrario si avanza il concetto di “battuta ecologica”, indolore e silenziosa, intesa come appostamento, osservazione, rapidità di riflessi, occhio di lince nell’inquadrare oltre il “mirino”, scatto rapido di otturatore; insomma, lo avete capito, parliamo di “caccia fotografica” , quel tipo di caccia ove la preda da carpire è l’immagine e non  l’ oggetto.

Ecologia e caccia fotografica rappresentano ormai nella moderna civiltà della nostra decadenza, il binomio inscindibile di due concetti che vivono in stretta simbiosi: cosa ne resterebbe ai nostri figli dello scarso mondo e della poca natura e radi selvatici che ormai  ci circondano se questa e quelli non venissero registrati a futura memoria in tante impagabili fotografie spettacolari? E cosa resterebbe ad un povero fotoamatore accerchiato da opifici, disperso tra ambiti anonimi, privato di panorami sconfinati e inviolati, di soggetti appetibili, se non avesse di tanto in tanto la rara occasione di una apparizione quasi magica e sublime  di un vero, antico, meraviglioso spettacolo della natura?minadue

Le apparizioni, almeno quelle  perlopiù inattese, sono bruschi cambiamenti di stato di fronte alle quali le macchine fotografiche, in mano al cacciatore qualunque di immagini, scattano come relais automatici in una infinità di illimitate sequenze senza altra logica della speranza di una raffigurazione pura e semplice. Costoro, nelle loro intenzioni cercano certamente cose belle e buone, ma c’è sempre qualcosa di improvvisaticcio, di sbadato ed incerto in tale ricerca; e ne risultano pur nella fortuna di uno scatto privilegiato, immagini quasi sempre frivole o stupidamente melense: insomma, banali cartoline ricordo della pura e semplice raffigurazione di un caso.

Viceversa ci sono cacciatori di immagini  che usano l’apparecchio anche e soprattutto razionalmente, lucidamente, quasi cinicamente, da veri cacciatori di prede di sangue e sono liberi di seguire le loro curiosità, le loro riflessioni,  lontani dai condizionamenti dell’emotività e da scatti precoci ed irrazionali. In loro non è solo istinto da fotografi quello di metter mano alla macchina fotografica; è un gesto abituale, studiato e quasi il sintomo di una reazione d’allarme, come le pupille che si dilatano, il sangue che accelera e l’adrenalina che entra in circolo per raddoppiare l’attenzione, per consentire di vedere e memorizzare, “impressionare” tutto e meglio.

Vittorio Longoni, una vita da commerciale, pensionato serafico e placido ma studiato ed imperturbabile “cacciatore”, appartiene appunto a questa seconda categoria dei metodici  procacciatori d’immagini irripetibili ed a loro modo sublimi.

minatreIn lui prevale lo studio degli ambienti (acquatici in genere) e della avi fauna cui rivolge in particolare i suoi interessi. Prevale l’osservazione meticolosa dei segni, delle tracce minime di uno o tanti passaggi migratori, in parallelo allo studio della  tecnica fotografica, alla costituzione di una strumentazione raffinatissima, e  dell’utensileria accessoria. C’è infine lo studio delle  tecniche di appostamento e mimetizzazione. Il suo operare insomma accumula una infinita premeditazione al tempo della sua vita trascorso in ore ed ore di preparazione  e alle albe rubate al sonno, in silenziosi e solitari appostamenti ininterrotti. 

Così come in ogni strada vuota fotografata da Eugène Atget, secondo W.Benjamin, è possibile intravvedere la “scena del delitto”, in egual misura, per Longoni, in ogni traccia minima di canneto, in ogni insignificante radura o in un semplice ramo proteso sull’acqua stagnante, è possibile prefigurare la “scena ideale” del compimento di una prodigiosa apparizione: il volo di un airone, il frullare d’ali di un martin pescatore, il pesante annaspare sull’acqua di un cigno al decollo. Ogni insignificante radura, ogni ramo proteso sull’acqua, ogni traccia minima di canneto diviene immancabilmente nel poi delle sue immagini, la “scena perfetta” del compimento del miracolo della natura.

 

Comentarii cititori
sus

Nicolae Coande

 

O săptămână în Germania – pe urmele teatrului documentar

 

goetheIdeea Goethe Institut Berlin de a provoca discuții, dezbateri și vizionări ale unor spectacole care servesc ideea de teatru documentar, într-o reuniune a „experților în teatru din sud-estul Europei” mi s-a părut surâzătoare și binevenită. În particular, am acceptat invitația pentru că îmi doream să revăd Germania, iar în plan profesional ideea unei mese rotunde, timp de o săptămână, cu vizionare de spectacole în cele mai bune teatre din Berlin, este mai mult decât o oportunitate. Așadar, am sosit pe patru noiembrie 2012 la Frankfurt am Main, de unde începea traseul prevăzut de caldele și competentele gazde ale manifestării. Ajungeam astfel pentru a treia oară în Germania la invitația unor instituții de cultură reputate, după ce în 2004 și în 2008 am fost invitat, ca scriitor, de respectabile fundații literare din Westfalia: Heinrich Böll-Haus (în fosta casă a lui Boll din Langenbroich, o localitate pe lângă Cologne), respectiv Stiftung Künstlerdorf Schöppingen, în Münsterland. Mi-a fost mult mai ușor, însă, atunci pentru că eram, ca să zic așa, în elementul meu și în plus nu aveam presiunea dezbaterilor pe care o presupunea sejurul din 2012. La stipendiile sus amintite nu trebuia decât să scriu, să călătoresc și să vorbesc cu colegii mei din diferite țări ale lumii. Eram un poet român în Germania și tot ce se aștepta de la mine era, cred, să mă comport ca atare. Însă aici, la Goethe Institut eram catalogat ca expert și asta obliga infinit. De fapt, tiparul dezbaterilor și al întregii vizite fusese echilibrat cu minuție germană de gazdele noastre, iar însoțitoarele de călătorie, caldele și generoasele Edina Sabanovic (pentru perioada cât am stat la Frankfurt), Natalija Yefimikina (Frankfurt, dar și Berlin), ca și Nisha Anders, organizatoarea programului, ne-au determinat, atât cât le-a stat în puteri, să executăm întocmai și la timp acel program. Un gând luminos pentru „latinul” Moritz Meutzner, cald și prietenos, cel care a fost chiar și la Craiova, ca sunetist,în trupa celor de la Berliner Ensemble, cu inimitabilul spectacol Sonetele lui Shakespeare, în regia lui Robert Wilson.

teatru pt totiLa prima întâlnire din program, cea din cinci noiembrie, am făcut cunoștință cu  profesorul de studii teatrale, Nikolaus Müller-Scholl, de la Universitatea din Frankfurt am Main, cu stagii anterioare de predare la Universitățile din Bochum, Giessen, Paris. Dl Müller-Scholl susține un program pentru masteranzi în arta dramaturgiei și ne-a vorbit, între altele, despre teatrul postdramatic al realului, despre ceea ce a numit „redescoperirea insolubilei ambivalențe a credinței în iluzie”, sub privirile atente ale tinerilor săi colaboratori care au intrat rapid în jocul explicațiilor și al decantărilor. Ca ins puțin obișnuit cu problematica ridicată de teatrul documentar, atunci când am primit invitația primul meu gând s-a îndreptat spre Brecht - vai, printre puținele umbre de care mă puteam rezema în context! Spre surprinderea mea (la care se adaugă destulă naivitate în materie), profesorul Müller-Scholl avea să ne vorbească chiar despre acest moment de răscruce în teatrul iluziei, așa cum, se arăta el în incipit-ul său din secolele trecute. Brecht, și nu altul, vine să producă „un moment de cotitură în istoria iluziei teatrale ca și a distrugerii acesteia”: „teatrul trebuie să reprezinte distanța față de lucrul iluzionat, nedând uitării, în timpul reprezentației, propria realitate a mijloacelor sale - corpul actorului, reflectoarele etc.” (așa cum sună și mica prezentare din programul pentru masteranzi din acest an). În dialogul său cu cei prezenți, profesorul a apăsat asupra caracterului formativ al educației, care trebuie să fie complexă (to give people Bildung, în sens humboldtian) și să pregătească oameni apți pentru schimbare - giessenmarele challenge al vremii noastre. Am reținut acest deziderat, ca pariu autoformativ: să ai curajul să-ți schimbi propria imagine. Profilul masterului condus de profesor suscită interesul pentru textele artistice contemporane, inclusiv actul de creație, pentru că tradiția nu înseamnă doar trecut, ci și prezent și viitor. Sunt încurajate proiectele care dezvoltă aptitudini combative ale studenților, încurajați să își însușească idei și cunoștințe despre organizare, relații publice, performance, operă, adică interrelaționări atât de necesare în globalizanta lume de azi. Nu în ultimul rând, studiul teoriei critice (am auzit numele lui Adorno sau Walter Benjamin), dar și constanta atenție la mișcările sociale și schimbările cerute de acestea. Mișcarea ideilor însoțită de faptul social ca atare, evaluarea critică a cursului actual, al establishmentului care poate fi mâine istoricizat pentru că altceva i-a luat locul - iată fondul programului propus de profesorul Scholl, unul numai bun pentru poeții ca mine care vor să iasă din turnul lor de fildeș!

Cu aceste impresii plăcute (prima impresie contează, se știe) am trecut la partea a doua a zilei, întâlnirea cu Jan Deck, director, dramaturg și curator, cel care ne-a vorbit din partea 'Landesverband Professionelle Freie Darstellende Kunste Hessen' despre postura teatrelor independente. Una bine cotată, de vreme ce acestea sunt importante pentru comunitățile mici sau cele izolate. Există fonduri locale pentru suținerea acestora, iar ele sunt oferite de regiuni sau de orașe. Sunt câteva sute de grupuri artistice care aplică în cadrul acestor proiecte, însă primesc fonduri doar 30-40. Ca de obicei, competiția selectează, fondurile nu ajung pentru toți. Donațiile particulare, acele mecenate atât de dorite și în România, măresc bugetele celor creativi, iar limită în donație nu există, grație unei legi a sponsorizării care în România pare ilizibilă. În Germania există interesul pentru investiții în educație și artă (bugetul alocat aici e uriaș, numai în Berlin e de 300 de milioane de euro anual), teatrele de stat, spre deosebire de trecut, cooperează cu cele independente, nu mai există competiția și zidul, ca să zic așa, „berlinez”, de acum cincisprezece ani. Teatrele mari primesc în interior grupuri de artiști independenți, conștiente că de acolo poate veni schimbarea.

Nu lipsită de interes a fost întâlnirea (de doar 30 de minute, la un curs al său) cu doamna Bojana Kunst, profesor de coregrafie și performance la Institutul pentru Studii Teatrale al Universității 'Justus-Liebig' din Giessen, renumit pentru calitatea învățământului practicat, ca și pentru faptul că aici au studiat, între alții, artiști de teatru independent care azi sunt afirmați în Europa, cum ar fi actorii faimoasei trupe 'Rimini Protokoll'. Din discuția cu profesorul Gerald Siegmund am aflat că Institutul a fost creat după model american, iar ceea ce studiază aici poate fi de regăsit în triada teorie-analiză-critică, cu aplicații originale în așa zisele media contemporary pentru spectacolele de teatru. Așadar, la Giessen nu se pregătesc actori, regizori, ci specialiști în sunet, light design, cu explorarea structurilor teatrale din afara teatrului, căci „toți jucăm cumva”, nu-i așa?

porkCu Sebastian Brünger, dramaturgul celor de la 'Rimini Protokoll', aveam să ne întâlnim pe șase noiembrie, seara, la sediul de pe Neue Schönhauser Strasse 20, și să aflăm, într-o prezentare caldă, fără vreo morgă academic-glorioasă, ceva despre munca celor trei actori care au studiat cândva la Giessen: Helgard Haug, Stefan Kaegi și Daniel Wetzel. Această troică avea să devină faimoasă după ani de muncă și căutări artistice sub denumirea de mai sus, parte serioasă, parte ironică (aluzie la Rimini Protocol sau Protocolul Upsalla, numele programului propus de geologul Collin Campbell prin care se încerca stabilizarea prețului petrolului la apogeul resurselor ca atare!). Cu o delicatețe rară, Sebastian Brünger ne-a vorbit despre munca celor trei componenți ai trupei care astăzi este un brand artistic ce și-a pus amprenta asupra vieții teatrale germane și europene, în încercarea lor de a găsi noi surse alternative pentru teatru și mișcarea teatrală. Am putut vedea proiectate câteva fragmente din spectacole ale 'Rimini Protokoll' și ne-am putut convinge de adevărul acestei fraze laconice care, doar, rezumă o muncă asiduuă, inovatoare: „Rimini Protokoll aduce viața adevărată pe scenă.” (Frankfurter Rundschau)

Însă viață adevărată am putut vedea și la splendidul spectacol de la 'Hebbel am Ufer' al coregrafului și regizorului francez Laurent Chétouane, Sacré Sacre du Printemps, un regal cu șapte dansatori unici, în felul lor, adevărați maeștri ai poemului-balet pe muzica lui Igor Stravinsky. Spectacolul, pe care l-am văzut în seara zile de opt noiembrie, fusese precedat de o întâlnire cu dramaturgul teatrului cu care am purtat un dialog legat de munca celor de la HAU. În 2003/2004, acest teatru laborator al scenei germane a fost votat de revista Theater heuteca „Teatru al Anului”. HAU este un teatru de avangardă, mereu în căutarea de noi frontiere de depășit. Deși nu am cunocut-o personal pe directoarea HAU, Annemie Vanackere, am apreciat pledoaria sa de pe siteul teatrului. Sunt total în asentimentul său atunci când spune, între altele: „Dar eu cred că arta, mai ales în aceste timpuri, trebuie de asemenea să își permită luxul de a nu avea o funcție, de a nu fi folositoare, poate chiar de a fi o formă mai înaltă de pierdere de timp. Poate este puțin precum dragostea pe care aș descrie-o, în aceste timpuri neo-liberale, ca pe o comoditate pe cale de dispariție, dar și ca pe o poziție de rezistență. Ca să-l citez pe Frank Raddatz, «pasionata devoțiune pentru imponderabil» nu poate fi în niciun fel descrisă ca o situație de câștig reciproc. Dimpotrivă, iubirea, ca și teatrul, «este o formă și rispire exclusivă de energie și, ocazional, și de viață. Iubirea este un factor de risc pe care Zeitgeist-ul suveran ar căuta să îl minimizeze, dar care din fericire nu poate fi externalizat către bănci rele. Bunăvoința de a plăti prețul pentru iubire descuie și legitimizează devoțiunea sub forma unui sacrificiu – pentru celălalt sau ceilalți. Fără iubire, fără relaționare cu celălalt, nu ar exista dialectică»".

Dar surpriza plăcută pe care am avut-o odată intrat în HAU a fost să regăsesc în programul lor pe luna decembrie un festival românesc, Many Years After, care urma să se desfășoare în perioada 13-16 decembrie, cu participarea unor spectacole despre care citisem câte ceva în țară. Am regretat că nu venisem în decembrie la Berlin, exact în acea perioadă, căci aș fi fost un susținător entuziast al spectacolelor X mm din Y km (Gianina Cărbunariu), Clear History (Nicoleta Esinencu), Capete înfierbântate (Mihaela Michailov și David Schwartz), Romanian Dance History VI (Manuel Pelmuș), Duet (Vlaicu Goicea și Sergiu Matiș), cărora li s-au adăugat expoziția de instalație Global Exoticism (Alexandra Pirici și Andrei Dinu) și dezbaterea publică Spații Critice, moderată de Mihaela Michailov. Am putut citi mai târziu un articol al Iuliei Popovici, prezentă la acest festival dedicat teatrului independent românesc, cu comentariile pertinente ale autoarei, inclusiv legate de situația politică și culturală românească, complexă și, ca de obicei, prost cunoscută în lumea germană (vezi ultramediatizatul caz ICR). Cert este că am fost bucuros și cumva mândru că HAU găzduia o serie de artiști români foarte tineri, cu o bună reputație europeană, și, fără nici un merit personal, mi-a crescut cota de popularitate în rândul colegilor mei din Albania, Muntenegru, Serbia, Grecia, Cipru, Bosnia-Herțegovina, Croația, Macedonia, Bulgaria și Turcia.

schaubuhnȘi fiindcă am ajuns aici, am să-i numesc pe toți cei cu care am discutat, vizionat spectacole, alături de care am mâncat, am băut un pahar de vin în toate cele șapte zile ale șederii noastre în Germania: Stefan Çapaliku, Dragan Komadina, Mladen Aleksiev, Ivor Martinic, Maria Kyriakou, Elisavet Alexandropoulou, Anna Stavrakopoulou, Ilir Gjocaj, Gorjan Miloshevski, Lidija Dedovic, Jordan Cvetanovic, Hasibe Kalkan. Cu ei și cu gazdele noastre am fost martori de timp de o săptămână la un fel de istorie cotidiană a orașului. Fie că eram spectatori în sala de la 'SchaubühneTheater', unde am văzut Hedda Gabler, în regia lui Thomas Ostermeier, cu Lars Eidinger în rolul principal, actorul care a jucat în Hamlet-ul adus de Emil Boroghină acum doi ani la Festivalul Internațional Shakesperare, vizitatori curioși la 'Radyalsistem V' și la 'Volkstheater' (pentru un spectacol Gob Squad, nedus până la capăt), în dialog cu Lisa Lucassen, exuberanta membră a trupei 'She She Pop', totul avea savoarea ineditului, a noutății, a provocării. Rețin discuția excelentă avută, alături de colegii mei, cu Hans-Werner Kroesinger, absolvent al aceluiași Institut din Giessen, cel care în 1987 a lucrat cu Robert Wilson (sunt bucuros că am un interviu cu Mister Wilson în revista SpectActor pe care o fac la Teatrul Național Craiova), dar și cu Heiner Müller și care acum, pe urmele unor Rolf Hochhuth și Peter Weiss, face un teatru independent (scena este un mediu pentru informare, ca și instrument de analiză, iată unele dintre devizele sale), unde se regăsesc situațiile tragice din Rwanda (Rwanda Revisited), Somaliashe (Failed States One: Somalia se joacă chiar acum la HAU), din Kosovo sau cele legate de colonialismul european în Africa. Călătoria, pe jos, din Potsdamer Platz, alături de Stefan Çapaliku (dramaturg albanez, tatăl său a făcut studii universitare în România!) până la Poarta Brandenburg și mai apoi Check Point Charlie, paharul de gluhwein băut și care mi-a reamintit piața de Crăciun din jurul Domului din Cologne, iată alte câteva repere plăcute ale unei vizite obișnuite și totuși inițiatice pentru un poet din Est, aflat în prima sa descindere la Berlin. Același cu cel care a scris cândva niște versuri ocazionale și care se pot citi și azi în contextul evocat: Cît încă mai avem timp, poezie și bere germană / aș vrea să vă spun ceva important – / Poezia e și nițică stricnină a vieții,/ faceți-vă provizii din timp. / Berea germană contează. Faima trece și ea. / Timiditatea în artă nu e o scuză...

Vă rog, în acest caz, să înlocuiți pentru câteva clipe cuvântul poezie cu termenul teatru. Veți vedea, suprinzător, sau nu, că efectul e același.... 

Comentarii cititori
sus

 

Tav'Art Collective - Manifest pentru curiozitate
by Lowe&Partners & Romanian Design Week

 

tavan1Lowe&Partners a oferit tavanul departamentului de creație unei echipe de cinci artiști urbani. Sâmbătă, pe 25 mai, în penultima zi a circuitului Romanian Design Week - Lowe&Partners a fost punctul de întâlnire al minților „colorate“.

Timp de 12 ore:

*cinci artiști urbani au transformat tavanul Lowe într-o operă de artă colectivă: cinci stiluri diferite, cinci felii de imaginație puse în slujba curiozității;

*trei pictori profesioniști au pictat pe pânze;

*Radu Tudoroiu Photography a prezentat o galerie inedită de fotografie procesată printr-o metodă ce predatează fotografia pe film. Invitații au plecat cu cianotipuri semnate de Radu și procesate chiar în cadrul evenimentului, printr-o metodă veche de la 1842;

tavan2*toti participanții au putut picta pe o pânză de șase metri lățime, transformată într-o operă colectivă de artă;

*atelierul de print s-a alăturat evenimentului cu un pop-up store.

„Ce-ar fi dacă? De aici pornește totul. Și nu doar în advertising… Așa a luat ființă și Tav'Art Collective. Cinci talente mânate de curiozitate au făcut pasul de la ce-ar fi dacă la Tav'Art! 

Creativitatea este atât de diversă, nu ai cum să faci lucruri altfel decât dacă privești, întrebi, atingi. Daca ești curios și te expui la nou. Demarăm cu această ocazie un șir de evenimente de inteconectare creativă, prin care ne dorim să ne aducem aproape minți luminate și talente variate, pe care să le instigam la  altfel, la experiențe prin care să generăm nou”, spune Manuela Gogu, Director de Creatie Lowe&Partners.

Un scurt video al evenimentului, aici:

Cei cinci semnatari ai tavanului Lowe sunt:

Creaturi Drăguțe (https://www.facebook.com/mycutecreatures

Cristian Prandea (https://www.facebook.com/cristian.prandea)

Giorge Roman (https://www.facebook.com/ofGiorge)

Mr. Suez (https://www.facebook.com/MisterSue)

Wisez (https://www.facebook.com/CelceteVede)

 tavan3

 

Comentarii cititori
sus

Radu Rîcă

 

Alexander Bălănescu în Craiova

 

Noi, românii, am avut întotdeauna artiști de valoare în domeniul muzicii culte. Mai puțin cunoscute, ignorate sau trecute cu vederea, nume precum Hariclea Darclée, Virginia Zeani, Nicolae Herlea, Clara Haskil, Radu Lupu, George Enescu, Dinu Lipatti, Ciprian Porumbescu, Grigoraș Dinicu, Sergiu Celibidache, George Georgescu, Constantin Silvestri, Ion Marin, Angela Gheorghiu, Ileana Cotrubaș, Simion ‘Syrinx’ Stanciu au încântat și au uimit multe suflete. Lista acestor coloși este lungă și plictisitoare însă gândul omisiunii multor astfel de repere ale muzicii culte mă face să mă simt puțin culpabil.

balanescu2013De dată recentă există un parteneriat între Filarmonica Oltenia și Alexander Bălănescu. Nu știu dacă acest parteneriat se vrea un proiect cultural (printre multele altele, sper) menit să facă mai stufos dosarul de candidatură al Craiovei la titlul de Capitală Culturală Europeană sau este doar o idee excelentă din partea conducerii filarmonicii însă am fost pe deplin încântat de această colaborare. Un nume fără prea mare rezonanță pe plan intern, Alexander Bălănescu s-a făcut remarcat în special în afara țării ca un foarte promițător compozitor și un valoros violonist. Cu o atitudine muzicală postmodernistă dar care, pe alocuri frizează clasicul, contemporanismul minimalist și chiar jazz-ul modern, experimental într-un mix eclectic din care nu lipsesc rare frânturi de folclor romanesc, și cu o interpretare virtuoasă în care accentele de nebunie improvizionistă sunt omniprezente, rețeta genialității este completă.

De două ori a concertat maestrul Bălănescu în urbea noastră și de două ori liniștea ce a lăsat-o în urma spectacolelor a fost neîndurătoare. Deși sala filarmonicii nu excelează din punct de vedere acustic, deși dirijorul Constantin Grigore și-a permis să aducă la tăcere printr-un gest nu foarte elegant auditoriul după ropotele de aplauze extatice, deși Arcangelo Corelli nu are nimic în comun din punct de vedere compozițional cu Pärt și cu creația lui Bălănescu, forța dramatică a notelor ce izvorau din vioara vrăjită a maestrului au suprimat orice nemulțumire, orice grijă, oboseală sau chin al spectatorilor.

Exodul artiștilor romani are o lungă tradiție și, din păcate, este încă departe de a se fi încheiat. Continuăm să închidem ochii, să ne închidem inimile, să trântim uși și să ferecăm ferestre. Mai rar decât ar trebui, ne amintim să deschidem ușa celor care ne-au dus cultura și talentul pe culmi nebănuite. Exodul acesta artistic nu ne-a știrbit însă nicicând renumele. Geniul profund românesc răzbate prin învelișurile muzicii lui Alexander Bălănescu cu o extraordinară claritate și certitudine. Sub pălăria misterioasă și sub zâmbetul plin de modestie se ascunde un român extraordinar. Dacă îi deschideți ușa plătind un bilet cu un preț modic, vă veți îmbogăți negreșit.

Comentarii cititori
sus

Forman, Menzel și Herz, cum nu au fost niciodată văzuți la București
Filme cehe clasice proiectate în locuri inedite

 

Acesta este titlul unui proiect derulat de Centrul Ceh, în perioada 1-5 iunie 2013, ca un festival de film neconvențional. Czech Film Hunting s-a vrut o mostră reprezentativă de cinema cehesc autentic. Proiecțiile s-au petrecut în locuri neconvenționale, unele chiar neașteptate. 

cehi1Precum parcarea Ciclop, de pe bulevardul Magheru, văzută ca un amfiteatru cu parcare rezervată în foaier. Organizatorii au atenționat: „Vă așteptăm și in haine de gală, dar nu prea lungi datorită prafului de pe podea.“ 
Aici a rulat Ferat Vampire (Cehoslovacia / Juraj Herz, 1982) și The Cremator (Cehoslovacia / Juraj Herz, 1969).

 

 

 

cehi2O proiecție a fost și în grădina muzeului George Enescu, despre care organizatorii au declarat: „E un spațiu suspendat, prin care se plimbă Enescu, sinonim cu muzica. Poate că ne invită la tăcere. Dar nu e o tăcere încremenită sau apăsătoare, e o așteptare a muzicii, în orice formă și de oriunde ar veni ea.“ E vorba de filmul lui Miloš Forman, Amadeus (USA, 1984), care a câștigat 8 premii Oscar.

cehi3
WASP a fost o fabrică de textile iar acum, acolo, s-au proiectat filmele lui Jan Švankmajer,  într-o cameră neagră și una albă, simultan, spațiul acela fiind văzut ca unul al constrastelor.

Ultima zi a festivalului a fost dedicată regizorului Jiűí Menzel, cel care a trecut prin București în drum spre Cluj, spre a primi, în cadrul festivalului TIFF, Premiul pentru Întreaga Carieră.

cehi4Proiecția filmului L-am servit pe regele Angliei (Cehia, 2006) a fost urmată de o petrecere în cinstea regizorului, totul petrecându-se în spațiul, acum gol, lipsit de orice alt element decorativ, al Patalutului Știrbei, pe Calea Victoriei.

Un proiect inspirat al Centrului Ceh, focalizând oportun pe un segment reprezentativ al cinematografiei din Cehia (Cehoslovacia), oferind o sincronizare cu TIFF. în ceea ce privește a șaptea artă și, la fel de important, prilejuind bucureștenilor sau altora, aflați în trecere prin București, să (re)descopere spații 'altfel', interesante în sine dar și, iată, capabile să ofere idei.

FB event:   https://www.facebook.com/events/603828269629059/?ref=br_tf

Foto: Ionuț Dobre 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey