Artă: Într-o galerie din Belgrad
Teatru - Play Station. New Entries
Art: Surplus of Istanbul- Let’s start from scratch…
Teatru: Stand-up & impro (1)
Film: Tarkovski sau căutarea divinității
Artă: Ana Maria Micu
To(l)ba de jazz - XVII

 
sus

Darko Stojkov

 

Într-o galerie din Belgrad

 

Inex Gallery, in November, has of two exhibitions: Modern times, by Dušan and Petar Periæ, and Surplus of Istanbul, curated by Artikișler Collective.
darko1Modern times exhibiton take us back in time. Petar show us the begin of a new era of Yugoslavia, pardon!, S.R. Yugoslavia, and he thought a girl on 1992 bill of 10.000 dinars. Young girl can be nice image, but can be nice on a bill, bill from 1992?! That’s why he took us more back in time by using impressionist style to illustrate this specific girl. And I realized that people could not recognize her from painting, on opening of exhibition. I wonder what kind of art today Petar would make, if his image of a girl was on a bill in 1992?
darko3And his brother Dušan is also going back in time destroying image to its point, dot, pixel, single action. Zooming to the point that there is only illusion of image, almost like fractal way of looking at things. I want to say it is all about perspective, if you move back enough you will see dots everywhere same if you zoom enough. If you know all this things, then your construction can begin. Petar and Dušan are two young artist and they are on the beggining, and I think there construction and reconstruction of reality has started in good direction.
And the new exhibition that is opening on 15th of November is called Surplus of Istanbul curated by Artikișler Collective. This exhibition show us what kind of breaking point of two reality does our garbage makes. Garbage takes another form it becomes what it was, an item, but on street shelf. People come and choose what they need and take it for free. Artikișler darko2Collective: Surplus of Istanbul follow the waste disposed/left on the streets, by camera, and focuses on the daily lives of people picking waste and the urban spaces where they work. Through an all set camera, the effects of diverse but interrelated issues such as urban transformation, safety at work, child labor, ethnic identity, migration and homeland, football and local elections on the lives of waste pickers are seen and made visible. More about this, here. And here.

Gallery Inex Film, Višnjièka 76, Beograd
gallery.inex@gmail.com
https://www.facebook.com/galleryinex
https://www.youtube.com/channel/UCssiCC4X0iCftuv8EK3djCg

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Play Station. New Entries

 

„Sunt mulți oameni din alte orașe care nu știu nimic despre Craiova din punctul de vedere al acestui gen de activitate dar știu că există un café-teatru. Asta pentru mine e o mare satisfacție și mulțumire. ” 
(Adela Minae)

 

Chipuri noi, tineri actori care te întâmpină și fac să meargă lucrurile, ca personalul unei gări. Chipuri noi în public.

play1Prima premieră a stagiunii, primul succes de susbstanță, spectacolul în regia Ralucăi Păun, O dată, maxim de două ori. O comedie cu ingrediente de calitate, de la text la jocul celor doi actori. Ramona Drăgulescu face un rol ca o mică bijuterie de mare actriță. Cu calități native, din galeria actrițelor de anvergură, cu meșteșugul dezvoltat în ani, construiește personaje de mare densitate, adevărate și cu o foarte bună comunicare către spectator. În orice registru. De revăzut și în spectacolul de pe scena Naționalului, Cabina artistelor. Ramona Drăgulescu este o garanție pentru reușita unui spectacol bine croit, unde regia știe să-i pună în valoare talentul. Și câte spectacole s-ar putea naște! Și dacă am început acest articol cu un citat dintr-un interviu acordat de Adela Minae, cea care a pus temelia acestei stații, țin să adaug și cum vorbea despre plăcerea jocului ei, alături de bunele prietene Ramona și Raluca, în Miroase a pradă, care într-un timp scurt a depășit douăzeci de reprezentații. Despre inventivitatea Ramonei, Adela Minae preciza: „inventa nume de flori, absolut năucitoare, crinimandule, adelaraluci, și publicul reacțona de fiecare dată pentru că știa spectacolul și aștepta să afle ce tip de flori a primit”.

Alex Calangiu este un exponent de forță dramatică a generației sale. Cu un potențial ce trebuie exploatat de un maganer artistic atent. Un one man show ar fi o referință incontestabilă. În spectacolul O dată, maxim de două ori, este un pandant foarte bun în echilibrul poveștii. Dacă personajul feminin șlefuiește o bijuterie aproape exclusiv în registru comic, personajul interpretat de Alex Calangiu are de acoperit o gamă mai largă de trăiri. Comicul său este subtil, taman din nuanțarea cu expresia timidității. Trece prin postura cotidianului trepidant și stresant, pentru a puncta cu sensibilitate ipostaza dramatică prefigurată de poveste.
Ramona Drăgulescu și Alex Calangiu se completează și cred că pot valorifica farmecul echipei lor și cu alte spectacole.

Ceea ce este frumos în Play, mai vizibil ca în alte părți poate și prin prisma geografiei locului, este faptul că actorii trec cu frumoasă dezinvoltură de la a fi protagoniști într-o seară la a deveni spectatori în altă seară. Urmăresc unii spectacolele altora și totodată se expun comunicării directe cu publicul. Este o solidaritate de breaslă în beneficiul artei lor.

titu1Surpriza, cred că-i pot spune așa, stagiunii acesteia, cel puțin deocamdată, o reprezintă prezența sub lumina reflectoarelor a lui Eugen Titu. Prezent adesea ca personaj de echipă, are prezențe memorabile în Cântă maică-mea în far, în regia lui Alexandru Boureanu, în Ce mai taci, Gary?, regia Alina Rece, sau în Caligula, regia Laszlo Bocsardi. Actor ce se apropie de 60 de ani, Eugen Titu și-a asumat provocarea de a veni în Play, alături de tineri și foarte tineri, ca o rotunjire a unui cerc al generațiilor de actori ce se expun atât de aproape de public. Demersul său e important și din perspectiva personală, o provocare de sine, o mănușă aruncată celorlalți, dar și ca un semn de a-i fi urmat exemplul. De altfel în Play au mai venit de-a lungul timpului și Mirela Cioabă  și Valer Dellakeza.

Eugen Titu a creat un spectacol bazat pe structura dramatică scrisă de Matei Vișniec, Angajare de clovn. O alegere foarte bună, potrivită unui demers menit, pe de-o parte să focalizeze asupra unui asemenea tip de actor, pe de alta pentru că presupune etalarea mai multor calități din panoplia unui actor cu experiență semnificativă. Și într-un fel s-a văzut asta. Siguranța de actor cu ștate vechi pe scenă, cel puțin printr-un anume control al spațiului său de joc, unul foarte restrâns, pe care l-a extins prin câteva personaje din teatrul clasic, momente ce pot fi citite și în cheia unei revanșe față de istorie.

titu2Întâmplarea a făcut ca seara spectacolului său, intitulat Spovedanie de câine, să coincidă cu seara de Halloween, iar Play să fie spațiul în care dress code să fie: costumație și machiaj semnificativ. Așa se face că, după ce am înregistrat o adevărată defilare, la sosirea în club, de tineri îmbrăcați, cum altfel, apelând la garderoba teatrului, machiați în fel și chip, să descopăr în penumbra din timpul spectacolului, un segment compact de chipuri spectrale. Exact dintre aceste chipuri albe, cu ochii conturați fantomatic, Eugen Titu a atras în spectacol, săi fie alături, doi tineri: Cătălin Miculeasa și Erica Ghiță.

Cătălin a fost mai mult solicitat și s-a achitat cu dezinvoltură, făcând față cu brio surprizei de care a avut parte, intrând în joc cu inventivitate. De altfel și Eugen Titu a speculat atât machiajul cât și costumația de mireasă a Ericăi.

titu3Ceea ce mi s-a părut a fi mai puțin reușită, a fost inserția de text comic menit să fie un alt fel de liant între modulele grave și consistente ale spectacolului. Replicile voit comice au fost însă mai slab calitative iar rostirea a mers spre imitația unei interpretări celebre, ca de exemplu amintind de Amza Pellea. Doar că, în opinia mea, era mai bună asumarea în clar a imitării, pentru care Eugen Titu are vădite calități, decât a rămâne undeva la mijloc, à la maniere de. Segmentul cu instrument a adus și poezie, a fost cel mai reușit, exact din dozarea de umor și o undă de tristețe. Actorul, obișnuit cu acustica unei săli de teatru, a menținut un volum al rostirii accesibil pe o rază mai mică de acțiune într-un spațiu ușor mai zgomotos, cum este un club.

Una peste alta, Eugen Titu a oferit un one man show remarcabil, o provocare ce se cere continuată, atât de el cât și de alții.

În gara Play toate trenurile au acces și sunt deschise tuturor spectatorilor.
Și închei cu alte vorbe rostite de Adela Minae acum mai bine de cinci ani:
„Vlad Drăgulescu e o tornadă. E un fenomen, antrenează în jurul lui oameni. Și idei. El stârnește fenomenul și-l întreține.”

Șefi de gară. O gară magică.

„Ne răsfoiește timpul femeie
Pe un peron vechi de gară
Tu Iliadă, eu Odisee
Scrisă demult, într-o vară

Comentarii cititori
sus

Artıkișler Collective

 

Surplus of Istanbul: Let’s start from scratch…

 Versiunea în limba româ

surplus1When we commenced upon this work, we were aiming to express the issues that waste collectors face by describing their labor conditions and security matters in work, and beyond environmental issues. For this reason, we planned to shoot 12 videos narrating the difficulties of waste collectors in Beyozğlu, an area in central Istanbul where collectors are visible, and in Ümraniye, where 39 people died from an explosion on a garbage hill in 1993, with its memory still vivid in the minds of those in the district. But as our perception of this work changed over time, so did the targeted videos and the context of stories we were hoping to tell… 

The first thing we learned about the paper collectors of Ankara, when we initially encountered them in 2001 - before learning of their difficult working conditions and everyday life issues – was the forced migration of the Kurds. The difficulties of the working conditions ofAnkaraback then, came after the traumatic results of forced migration. If we chose to avoid their reasons for becoming collectors, before mentioning the difficulties faced by this sector’s laborers, we thought that we would add merely another ‘landscape’ to the existing injustice.

As far as we know, Baudelaire’s poem ‘Le vin de chiffoniers’ in his book ‘Les Fleurs de mal’ (1857) is the first work to include mention of collectors in literature. It is said that Baudelaire defined the collector as an individual crushed by the wheels of modernism. When we imagine how Baudelaire could have met the collector mentioned in his poem, we face the 1850’s of Paris, a time when the city was entirely reconstructed by connecting poor districts with rich ones through broad alleys. As Baudelaire describes the collectors, he also mentions ‘the hungry eyes’ that follow him in the back while meeting tete-a-tete with his lover in a café over candlelight. Poverty is now on the streets and visible en masse.

Neither is our topic Baudelaire, nor is the sceneParis; but it is contemporaryIstanbul, whose morbid urbanization and transformation is over and over again depicted by the collectors, and as similar to many world metropolis such asBeijing, Sao Paolo andCairo.

From harsh class contradictions, to environmental issues, and urban transformation projects, the symbol of the waste collector carries more deep significance and meaning than the actual image of his material in tow, and usually, the collector remains unaware of these projected meanings.

The materials that provide the collector’s income, the waste of dispensable property that is thrown out onto the street, is an inevitable result of urbanization and consumer culture. Positioned between the city inhabitants’ waste, and the city’s governmental bodies that order and organize waste laws, are the waste collectors themselves, their lives embedded in the recycling process. While the city inhabitant usually conceives of waste collecting as the final stage of joblessness, the rapid increase in the quality and quantity of waste changes the lives of those who make a living from it, subsequently revealing one of the most ferocious fields of capitalism through the rising importance of recycling.

A few years ago, the municipality of the City ofAnkarahad forced its waste collectors to sell their papers and plastic to their own contracted companies for a lower price than the market defined. When the collectors avoided collaborating under these conditions, on one hand the municipality’s police officers provided no respite, while also, they campaigned against collectors, describing them as ‘smuggled waste hunters’ within their publications. Eventually, the waste collectors gave in to these conditions and sold their materials to the price demanded by the municipality and its contractors—the same publicists who were labeled as ‘volunteers of the environment’.

A variety of similar waste management cases may be found in other cities. As our attention to waste quality and quantity rises, so does our awareness of environmental issues; but the image of the collector turns into* the epitome of something beyond his or her own, immediate, daily struggles. With simplistic descriptions such as; ‘those who contribute to environmental issues’, ‘the unseen face of joblessness’, ‘forced migration victims’, and ‘waste scatterers/shufflers’, collectors become the subject of convictions with little knowledge behind their attempts to earn a living on a daily basis.

Within these different allegories and overly poetic descriptions, the city inhabitants fail to define their waste by real terms. In turn, this leads to a common idea and conviction regarding the collectors, and subsequent reactions to those who come to clean.

For these reasons, by trying to define our own waste, and by following the transformation and handover of waste on the streets, rather than capturing anddefining the collector, we provide an opportunity for otherwise simplistic, poetic, hatred-filled convictions to wear off, and while offering instead, a space to redefine the relationship between city inhabitant and its waste as main subject.

istanbul'un artığı / istiklal caddesi - beyoğlu from ARTIKİȘLER on Vimeo.

In this city, each person produces 1 kilogram of waste on average, per day. The resulting waste differs depending on many variables such as the person or source, their lifestyle or location. For this reason, ‘Istanbul’s Leftovers’, rather than generalizing, tries to focus on the routes of waste from its center in Beyoğlu, to its edge in Ümraniye, and creates a personal map whereby waste transforms from metadata, to material that reenters circulation. In most of the locations, the video has encountered the collectors. It has tried to describe a physically and spiritually sickening journey of waste in ‘27 states in 27 days’, from labor security to child labor, from urban transformation to forced migration, by going to the place of old Ümraniye waste mount, and recalling the time of explosion on the 28th of April 1993, where 39 people died.

30 april 2014 

 

Surplus la Istanbul: Să începem de la zero ...

English version 

surplusaCând am început acest proiect am avut drept scop să înfățișăm problemele cu care au de-a face colectorii de deșeuri, prin descrierea condițiilor lor de muncă și a problemelor de protecție a muncii, dincolo de problemele de mediu. Din acest motiv ne-am planificat să 'tragem' 12 clipuri video care narează dificultățile colectorilor de deșeuri din Beyoğlu, o zonă din centrul orașului Istanbul, unde asemenea colectori sunt vizibili, și în Ümraniye, unde 39 de persoane au murit din cauza unei explozii pe un deal de gunoi, în 1993, cu memoria încă vie în mintea celor din acel district. Dar cum percepția noastră asupra acestui lucru s-a schimbat în timp, videoclipul vizat și contextul poveștii sperăm să transmită...

Primul lucru pe care l-am învățat despre colectorii de hârtie din Ankara, când i-am întâlnit prima dată în 2001 - înainte de a afla de condițiile lor dificile de muncă și problemele din viata de zi cu zi - a fost migrarea forțată a kurzilor. Dificultățile condițiilor de muncă din Ankara au venit apoi, după traumele migrației forțate. Dacă am ales să ignorăm motivele pentru  care au devenit colectori, înainte de a menționa dificultățile întâmpinate de muncitorii din acest sector, ne-am gândit că am adăuga pur și simplu un alt "peisaj" la nedreptatea existentă.

Așa cum știm, poemul lui Baudelaire, Le vin de chiffoniers, din cartea sa Les Fleurs de Mal (1857), este prima lucrare din literatură, care include o menționare a colectorilor. Se consideră că Baudelaire a definit colectorul ca un individ strivit de roțile modernismului. Când ne imaginăm cum ar fi putut Baudelaire să întâlnească pe colectorul menționat în poemul său, ne plasăm în Parisul de la 1850, un timp în care orașul a fost reconstruit în întregime prin conectarea cartierelor sărace cu cele bogate prin străzi largi.

surplusbCum descrie Baudelaire colectorii, el menționează, de asemenea, „ochii înfometați” care îl urmăresc din spate în timpul întâlnirii tête-à-tête cu iubita sa, într-o cafenea, la lumina lumânărilor. Sărăcia este acum în stradă și vizibilă în masă. Nici subiectul nostru nu este Baudelaire, nici scena nu este la Paris, ci este vorba de Istanbulul contemporan, a cărui morbidă urbanizare și  transformare este iar și iar descrisă de colectori, la fel ca îl multe alte metropole din lume, cum ar fi Beijing, Sao Paolo și Cairo.

De la contradicții dure de clasă la problemele de mediu și la proiectele de transformare urbană, simbolul colectorului deșeuri poartă o semnificație și un înțeles mai profunde decȃt imaginea sa punctuală și, de obicei, colectorul nu e conștient de aceste semnificații proiectate.

Materialele care asigură venituri colectorului, deșeurile de care se dispensează proprietățile și care sunt aruncate în stradă reprezintă un rezultat inevitabil al urbanizării și al culturii de consum. Poziționați între deșeurile locuitorilor orașului și organismele guvernamentale ale orașului care comandă și fac legile pentru deșeuri, se află chiar colectorii, viețile lor fiind încorporate în procesul de reciclare. În timp ce locuitorii orasului, de obicei, concep colectarea deșeurilor ca fiind etapa finală a șomajului, creșterea rapidă a calității și cantității de deșeuri schimbă viețile celor care trăiesc pentru asta, dezvăluind în secvență unul dintre domeniile cele mai feroce ale capitalismului prin creșterea importanței reciclării.

Acum câțiva ani municipalitatea a orașului Ankara a forțat colectorii deșeurilor să vȃndă hârtiile și plasticele propriilor lor companii contractante, pentru un preț mai mic decât cel al pieței. În cazul în care colectorii evitau colaborarea în aceste condiții, pe de o parte poliția municipalității nu avea nicio șovăială, în timp ce, totodată, se ducea o campanie împotriva colectorilor, fiind descriși în publicațiile lor drept „vânători de contrabandiști ai deșeurilor”. În cele din urmă colectorii de deșeuri au cedat în aceste condiții și au vândut materialele lor cu prețul cerut de autoritatea locală și contractorii ei, aceiași publiciști etichetați drept „voluntari de mediu”.

O varietate de cazuri similare de gestionare a deșeurilor pot fi găsite și în alte orașe. Așa cum atenția noastră pentru calitatea și cantitatea deseurilor creste, la fel trebuie să fie și cu conștientizarea problemelor de mediu; dar imaginea a colectorului se transformă în * sumarul a ceva dincolo de propriile sale zbuciumări imediate, de zi cu zi. Cu descrieri simpliste, cum ar fi: „cei care contribuie la problemele de mediu”, „chipul nevăzut al șomajului”, „victimele migrației forțate” și „pulverizotori de deșeuri”, colectorii deveni ținta unor convingeri cu puține cunoștințe din spatele încercările lor de a-și câștiga existența de zi cu zi. În cadrul acestor alegorii diferite și descrieri prea poetice, locuitorii orașului nu reușesc să definească propriile deșeuri în termeni reali. Asta duce la ideea comună și la convingerea cu privire la colectori, și reacțiile ulterioare pentru cei care vin pentru a curăța.

Din aceste motive, prin încercarea de a defini propriile noastre deșeuri, precum și urmȃnd transformarea și predarea deșeurilor pe străzi, mai degrabă decât definirea unui colector, oferim o oportunitate pentru a îndepărta convingerile pline de ură, simpliste, poetice, oferind în schimb un spațiu pentru a redefini relația dintre un locuitor al orașului și deșeurile sale ca subiect principal.

surpluscÎn acest oraș, fiecare persoană produce 1 kilogram de deșeuri, în medie, pe zi. Deșeurile rezultate diferă în funcție de mai multe variabile, cum ar fi persoana sau sursa, stilul de viață sau locul. Din acest motiv, Resturile Istanbului, mai degrabă decât o generalizare, încearcă să se concentreze pe rutele deșeurilor, din centrul din Beyoglu la marginea din Ümraniye, și creează o hartă personalizată prin care deșeurile se transformă de la metadate, la material ce reintră în circulație. În cele mai multe locuri camera video a întâlnit colectori. Asta a început descrie o călătorie, din punct de vedere fizic și spiritual dezgustătoare, în '27 de state în 27 zile' , de la securitatea muncii copiilor, de la impunerea transformării urbane spre a forța migrația, mergȃnd la locul vechiului munte de deșeuri vechi, de la Ümraniye, și reamintind explozia de pe 28 aprilie 1993, în care 39 de oameni au murit.

 

 

Comentarii cititori
sus

Teatru: Stand-up & impro (1) 

 

George Adrian

 

De ce impro?

gaCa să fiu sincer, nu mi-am pus niciodată această întrebare. Totul a început când eram în anul doi de facultate. Câțiva colegi de an erau deja în trupă și m-am gândit să încerc și eu. Am fost la un antrenament sau două, după care am renunțat. Nu eram pregătit, nu-mi plăcea să mă expun în fața publicului fără ceva știut dinainte, fără un text, fără repetiții, fără o construcție de personaj. În anul trei de facultate s-a format o nouă echipă. Am încercat din nou, dar din nou nu mă simțeam pregătit. Am renunțat încă o dată, pentru ca mai târziu, în anul întâi de master să îmbrățișez devinitiv această formă de teatru.

Pentru a oferi un răspuns concret la întrebarea dumneavoastră, nu știu exact de ce impro. Poate pentru libertatea pe care ți-o oferă. Poate pentru că în ziua aia am avut ceva mai mult curaj. Nu știu exact. Dar, la drept vorbind, m-a prins. Chiar dacă din a treia încercare.

Cu Stand-up-ul a fost altceva. Îmi doream asta încă dinainte de a intra la Teatru, de prin clasa a noua. Îl văzusem pe George Carlin pe Youtube, apoi ceva de la noi, 'Trupa Deko' – Teo, Vio și Costel. Pe urmă mă tot uitam să văd momente de Stand-up. Și m-am gândit că aș putea face și eu asta. Doar că până recent nu am avut curaj. Sau poate experință de viață. Sau ambele.

Cât studiezi pentru a putea face improvizație?

Ca trupă, avem 3 sau 4 antrenamente săptămânal. Personal, metodă de studiu, mă uit aproape zilnic la antrenamente sau spectacole făcute de alte trupe de improvizație, autohtone sau din afară.

În Stand-up sunt puțin mai leneș. Mă uit aproape zilnic la spectacole pe Youtube, dar de cele mai multe ori aștept să-mi vină inspirația ca să scriu o glumă. E drept, până acum am fost foarte inspirat, am scris destul de mult și încă mai am o grămadă de idei pe care nu le-am dezvoltat încă.

Cum alegi subiectele?

În improvizație, subiectele țin de inspirația de moment a celui care dă tema. Căci fiecare exercițiu de improvizație, bazat pe anumite regului, se dezvoltă în limitele unei teme impuse. Această temă poate să fie cât se poate de reală sau poate să fie cea mai mare trăznaie care îți trece prin minte în momentul respectiv.

La stand-up e puțin diferit. Îmi place să mă bazez pe experiențe personale pe care încerc să le universalizez, să fac spectatorul să simtă că la un moment dat și el a trecut prin asta. E drept, fiecare experiență are particularitățile ei, dar de asemenea există și linii comune. Pe aceste linii încerc să merg pentru a face publicul să empatizeze. Dar pornind de la experiența mea.

Ce surse de umor ai în vedere?

impro1La impro ne bazăm exclusiv pe spontaneintate. Atunci când ai o zi bună se vede, la fel și atunci când ai o zi proastă. Teatrul de improvizație apelează la toate tipurile de umor: de limbaj, de situație, de nume uneori, și așa mai departe. Cum am spus și mai sus, în improvizație sursa umorului din fiecare exercițiu ține de tema în limitele căreia se desfășoară acel exercițiu și de inspirația actorilor.

În Stand-up mă bazez pe un scenariu prestabilit. Deși și acest gen de spectacol poate uza de multe mijloace comice (există și stand-up de improvizație, și stand-up bazat pe elemente de recuzită și așa mai departe), eu prefer să mă folosesc de mijloace simple. Îmi place să creez personaje, dar nu mă axez neapărat pe asta. Prefer comicul de situație. Prefer să le zugrăvesc oamenilor situații cu care să empatizeze. Și comicul de limbaj, care este foarte important în stand-up. Ca sursă de umor, mă bazez foarte mult pe experiența personală. Nu mă înțelegeți greșit, vorbesc și despre lucruri generale sau universal valabile, dar doar pentru că mi s-au întâmplat, pentru că le-am trăit, deci tot la experiență mă raportez.

Cum privești realitatea societății atâta vreme cât trebuie s-o ilustrezi în cheie comică?

Pe mine oamenii mă întristează, nu mă simt foarte bine în societate. Am un grup extrem de restrâns de prieteni, majoritatea din domeniul teatrului. De-asta mă și bazez mult pe experiență atunci când scriu o glumă.

Sincer, nu știu să vă răspund la această întrebare. Eu sunt genul de persoană cu înclinații spre tristețe și melancolie, cu o dorință teribilă de izolare, de singurătate, uneori depresiv. Nu-mi place să ies, să cunosc oameni noi, să socializez.

Poate și de-asta fac Stand-up: pentru că sunt o persoană foarte tristă, am nevoie de un alter-ego. Poate de-asta m-am apucat și de Teatru, poate de-asta fac Impro.

Când am activitate artistică mă simt bine, sunt vesel, uneori fericit. Și asta și datorită colegilor. La Impro suntem un grup foarte unit. Mereu ne ajutăm, indiferent dacă problema este materială sau spirituală. 

Cum este publicul?

Impro, mai mult decât Stand-up, presupune o implicare mare a publicului; publicul este cel care ne dă teme și uneori oameni din public participă la exerciții. Până acum, la Impro, am avut parte de un public extrem de activ. Sigur, există o doză de teamă, de nesiguranță la început și tu trebuie să-i faci pe oameni să și-o depășească. Și noi reușim asta de fiecare dată. Uneori oamenii sunt reticenți atunci când vine vorba de participarea directă. Dar se găsesc tot timpul curajoși care să ne ajute.

La Stand-up poți, dacă vrei, să implici și publicul, dar eu nu fac asta pentru că sunt la început. Rareori lucrez cu publicul, rareori fac crowd work. De multe ori, la Stand-up, publicul îți poate distruge o glumă, te poate ataca pe tine, comediantul, sau o glumă de a ta, ceea ce se cheamă heckling, iar persoana care face asta se cheamă heckler. Dar, dacă știi cum să „mânuiești” un heckler poți distra copios publicul. Jimmy Carr este cunoscut pentru modul excelent în care se ocupă de heckleri. În orice caz, astfel de persoane trebuie sancționate într-un fel sau altul pentru că îți pot distruge show-ul.

Recunoști chipuri din public? Există public fidel?

Da, există public fidel, atât la Impro, cât și la Stand-up.

La Impro spectacolul este diferit de fiecare dată, lumea știe că o să vadă altceva la fiecare spectacol. Dar am fost plăcut surprins să văd că au venit oameni la două spectacole consecutive de Stand-up, deși știau că o să fie aceleași glume. Asta m-a bucurat foarte mult!

Ai zis că îți scrii replici și scenariul. S-au adunat multe pagini? Te gândești să construiești ceva mai mult: o carte, o piesă, un serial TV?

Da, la Stand-up îmi scriu singur scenariul, nici nu aș putea altfel, nu aș putea să mă raportez la experiențele altora, transpuse în stilul lor. Totul este foarte personal.

Nu știu dacă sunt multe sau puține, dar până acum am scris vreo 25 sau 26 de pagini.

În ceea ce privește alt gen de scris decât scenariile de Stand-up, sincer, nu cred că aș putea. Nu am cultura literară necesară pentru o carte sau o piesă de teatru. Aș putea scrie scenariul pentru un serial TV, asta cred că mi-ar ieși. Dar ar trebui să fie un serial difuzat după ora00:00și interzis persoanelor sub 18 ani. Asta pentru că ar apela la cuvinte vulgare, la fel ca și scenariile de Stand-up. Nu pentru că îmi doresc neapărat să epatez prin folosirea unor astfel de cuvinte, ci pentru că în anumite situații ele au un gen aparte de expresivitate.

Ca tentative mai mult sau mai puțin literare, până recent am ținut un jurnal, la care însă am renunțat, am scris 3 poezii, dintre care pe una am aruncat-o, iar pe celelate două le am în telefon, și am scris câteva mici pamflete pe Facebook. Asta ar fi tot.

Cum a fost la Brașov? Dar la Cluj? Cum e în alte orașe?
Te tentează să pleci în altă parte?

La Brașov și la Cluj au fost festivaluri de Stand-up. Nu am câștigat niciun premiu dar experiența cu un public dintr-o altă zonă geografică a fost neprețuită. Glumele care s-au bucurat de mare succes la Craiova, la Cluj sau la Brașov nu au fost la fel de bine primite. Și invers. La Cluj, de pildă, s-a râs intens la o glumă la care la Craiova abia dacă s-a zâmbit. Diferă genul de umor, iar festivalurile astea două m-au învățat să discern între diferitele categorii de public. Sigur, există și glume universal valabile, dar în mare, publicul trebuie tratat în funcție de necesitățile sale umoristice.

Și în Craiova ți se poate întâmpla asta, se poate ca o glumă care a prins foarte bine într-un bar, în următorul să fie mai prost primită, dar de regulă diferențele sunt mici. E imposibil ca la o glumă la care s-a râs intens în barul X să nu se râdă, mai mult sau mai puțin intens în barul Y. Dar există seri în care se râde mai mult la glume vulgare, alte seri în care se râde mai mult la glume „cuminți” să spunem. Și tu trebuie să îți dai seama și să folosești glumele potrivite. Iar cele două festivaluri de mai sus asta m-au învățat.

Referitor la ultima parte a întrebării: nu, deocamdată nu sunt tentat să plec în altă parte. Eu și colega mea Ada avem mare succes cu spectacolele de Stand-up. Din păcate, încă nu știm să ne promovăm cum trebuie. Ne-am dori să avem spectacole în fiecare zi, dar nu știm încă să ne vindem, să ne promovăm. În plus, nu există foarte mulți Stand-up comediants în Craiova. Eu mai cunosc doar un băiat, pe care l-am întâlnit la Brașov și care face Stand-up foarte rar. Mi-aș dori ca împreună cu Ada să dezvoltăm acest fenomen, să găsim un bar, sau un club, care să fie dispus să organizeze astfel de spectacole în cât mai multe zile ale săptămânii, un fel de Comedy Club. Să formăm un grup de comedianți cu care să facem cât mai multe spectacole în clubul respectiv.

Iar din trupa de improvizație, din Improshow nu o să plec, chiar presupunând că o să am vreodată oferte.

Ce referințe de actori de impro ai, de aici sau din exterior?
Care e trendul în Occident?

Ca actori de impro îmi plac foarte mult Ryan Stiles, Colin Mochrie, Wayne Brady, Jeff Davis, Chip Esten și Brad Sherwood.

În Stand-up îmi plac George Carlin, Bill Hicks, Robin Williams (care are și multe momente  improvizate în stand-up-urile sale), Louis C.K., Jimmy Carr. De la noi îmi plac Sorin Pârcălab și Costel Bojog.

Atât în impro cât și în Stand-up, mă raportez la Statele Unite.

În America, atât impro, cât și Stand-up-ul au alt statut. Au depășit de mult categoria „spectacole de bar”. Astfel de spectacole se joacă în săli de teatru arhipline, sunt filmate, devin seriale TV sau se vând sub formă de DVD.  La noi cele două fenomene sunt încă la început. Există o singură trupă de improvizație care are spectacole regulate într-o sală de dimensiuni mari, iar această trupă este formată din improvizatori selectați din alte trupe, un fel de „All Star Impro”. La Stand-up se umplu mai ușor săli mari. S-au și filmat momente de improvizație și de Stand-up și au fost televizate, dar nu au avut impactul pe care îl au în America astfel de filmări. Încă.

Ai urmărit înregistrări cu prestația ta?

Doar cu prestația de la Stand-up. De regulă nu îmi place să mă văd în filmări, dar asta mi-a plăcut. Poate și pentru că în filmarea respectivă publicul a aplaudat la aproapre fiecare glumă. Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă nu m-aș fi plimbat atâta pe scenă și dacă nu m-aș fi uitat atât de mult în jos. Dar am remediat aceste probleme, deci filmarea respectivă m-a și ajutat să mă dezvolt.

Cum s-a format grupul vostru?

Ca trupă, Improshow-ul a existat în diverse componențe încă din 2010. Grupul actual s-a format într-un moment de criză, când majoritatea actorilor au plecat din trupă. Au existat câteva luni de pauză, de inactivitate, vreo șase cred, la finalul cărora, Ramona Drăgulescu, reîntoarsă dinAnglia, a decis să preia acest proiect, proiect de care se ocupase până atunci fratele ei, Vlad Drăgulescu. Din precedenta componență nu mai rămăsese decât Claudiu Mihail. Nu știu exact care a fost procesul de selecție. Cert este că prietenul Claudiu mi-a propus să intru în trupă, am acceptat și acolo i-am întâlnit pe Ramona, Bruno, Ada, Strati și Simona.

Cu Ada m-am cunoscut foarte bine la repetiții la impro, eram pe aceeași lungime de undă în exerciții și îmi plăcea foarte mult genul ei de umor. Cu trupa de impro am avut primul spectacol pe 14 februarie 2014, iar prin martie m-am hotărât să mă apuc de Stand-up și am început să mă gândesc la un scenariu. Pe 1 mai, la o masă alături de colegii de trupă, Adami-a spus că vrea și ea să se apuce de Stand-up. Și așa am ajuns să facem Stand-up împreună.

Cum e relația cu spațiul acesta, Cafe Teatru Play? S-a creat o afinitate?

impro2Cafe Teatru Play este cel mai vechi bar din Craiova unde se țin spectacole, fie că vorbim de spectacole de teatru, impro sau stand-up. Există un public format pentru fiecare gen de spectacol și există și public comun. Fiecare oraș are un bar care este cunoscut ca „barul actorilor”, iar Play-ul este „barul actorilor” din Craiova. S-a format un public și o atmosferă favorabilă spectacolelor. Și asta te ajută atunci când joci în acest spațiu, îți dă o anume energie.

Este o concurență cu Scena 8?

Nicidecum, fiecare trupă are publicul ei.

Ce improvizație propui pentru finalul dialogului nostru?

Există un exercițiu în care doi improvizatori dezvoltă o acțiune folosind doar propoziții, replici, formate din trei cuvinte. Aș vrea să îmi spuneți, la final, ca să schimbăm puțin rolurile, folosind o propoziție formată din trei cuvinte, cum vi s-a părut această întâlnire? Deși virtuală, este totuși o întâlnire. Așadar? :)

Recitirea unui basm

 

A întrebat și, în final, a raspuns: Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Ionuț Laurențiu Dușcă

 

Tarkovski sau căutarea divinității

 

Motto: „Pe Pământ avem două șanse: credința și arta.”
Grigore Leșe

Născut într-o țară măcinată de comunism, Andrei Tarkovski a avut tot timpul o Rusie a lui, luminată de credință și de arta marelui Andrei Rubliov. Face parte din acea categorie de regizori pentru care filmul nu este doar o meserie ci însăși rațiunea de a fi. Filmele sale au avut o influență puternică asupră cinemografiei secolului XX, prin caracterul  lor poetic, filozofic și religios.

Întâlnirea omului cu divinitatea este tema fundamentală a filmografiei tarkovskiene pe care a dezvoltat-o în aproape toate filmele sale. Artistul rus trăiește intens conștiința că este persoană făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o lume creată de asemenea de Dumnezeu, și ni se mărturisește, chemând camera de filmat să surprindă această realitate.

În Andrei Rubliov, capodoperă a filmului creștin, pune în relația cea mai apropiată întâlnirea omului cu divinitatea. Martor al istoriei păcătoase, Cuviosul Andrei își caută raiul prin făurirea icoanelor Maicii Domnului, ca să devină izvor de lumină pentru ai săi. Dar cum să găsești raiul, când aerul rugăciunii îți este intoxicat de iataganele inamicilor? Este, sau nu, legitimă cufundarea în artă atunci când semenii tăi mor după un aspru și nedrept județ? Monahul Andrei nu poate să răspundă; sau mai exact nu găsește în sine puterea de a izvorî acea speranță de care semenii au atâta nevoie. Refuzând să picteze și să vorbească, Andrei pornește în lume, în așteptarea Ispășirii și a Învierii. Un drum lung, plin de încercări, unde monahul își păstrează inima curată și deschisă iubirii față de divinitate. Răspunsul lui Dumnezeu va veni pe calea auzului prin glasul clopotului făurit de tânărul Boris, a cărui chemare Andrei o va auzi imediat. Atunci se produce Învierea și Andrei își găsește Chemarea; iar din inima lui vor răsări alte icoane, căci Dumnezeu i-a dat darul de a purta raiul prin picturile sale. Plânsul copilului clopotar simbolizează speranța, Calea care se deschide iarăși oamenilor, și totodată momentul în care Andrei vorbește din nou. În mai toate filmele lui Tarkovski copilul simbolizează puritatea, speranța spre luminare a drumului spre paradis al umanității.

Atât în Călăuza cât și în Solaris, divinitatea este simbolizată ca o forță misterioasă, localizată însă într-un punct fizic, ce ascunde promisiuni nebănuite. În Zona, cele trei personaje, numite simbolic Scriitorul, Profesorul și Călăuza, pornesc în căutarea camerei ce poate îndeplini „dorința cea mai arzătoare, cea mai sinceră și cea mai chinuitoare se va împlini”.  Dar Profesorul și Scriitorul, măcinați de ideea unei împliniri pământești, porniți în căutarea faimei și a bogăției, se precipită; nu reușesc să-și deschidă sufletul suficient de adânc, încât Zona să le poate oferi Mântuirea. Paradoxal, Călăuza, simbolizând omul simplu, care înțelege chemarea divinității, suferă cel mai tare de lipsa de credință a partenerilor săi, considerând că numai prin credință ai acces nelimitat la forța divină.  Finalul parabolic, cu fetița mutantă, mișcând lucrurile folosind doar privirea sub acordurile Odei bucuriei , transmite întreaga esență a filmului: Zona era de fapt un mediu spiritual, unde doar cei care  dădeau totul fără să ceara nimic în schimb aveau acces la promisiunile ei.

În Solaris, planeta misteroasă aflată într-o continuă frământare, le este oferită oamenilor posibilitatea de a-și retrăi trecutul; numai că, odată cu asta, oamenii comit și aceleași greșeli din trecut. Experții solaristicieni pleacă să caute paradisul amăgitor al comunicării cu alte civilizații, departe, în afara sistemului nostru solar, ducând cu ei nostalgiile și angoasele sufletului uman, însă bâlbâit în comunicarea cu sinele; abia în final, după ce și-a consumat energiile în cercetări zadarnice, astronautul rătăcitor Snaut realizează că adevăratul paradis e acasă, în leagănul de pe Terra. Radiografiind encefalul exploratorilor săi, mimetică planetă-copil, va plăsmui, din masele oceanului său, o copie a imaginii celei mai pregnante din mentalul lui Snaut: casa părintească de pe Terra! Spațiu dintre Tigru și Eufrat, unde Dumnezeu a răsădit Grădina, se află pe Pământ! Trebuie doar să-l redescoperim, să-l recuperăm și să-l reintegrăm în noi, parcurgând drumul anevoios de la chip la asemănare, pentru a putea intra în Împărăție!

Sacrificiul, ultimul film al lui Andrei Tarkovski, are la bază mitul biblic al jertfei lui Isaac de către Avraam, tatăl său.  Alexander, actor și filozof, își sărbătorește liniștit ziua de naștere, când o știre la radio anunță începerea unui război nuclear ce pune în real pericol soarta umanității. Și atunci, pentru prima dată, Alexander îngenunchiază și rostește – oarecum stingher, el, cel fără exercițiul rugăciunii -  Tatăl nostru, și face un târg cu divinitatea: promite să jertfească ce are mai de preț - pe fiul lui – pentru ca lumea să fie ferită de distrugere. Oare câți dintre noi am fi capabili de asemenea sacrificiu? Câți am fi în stare să ne asumăm păcatele celorlalți și să cerem îndurare lui Dumnezeu?

Alexander, cu o durere nesfârșită în suflet, simte și înțelege Chemarea și sacrifică ceva mai presus decât propia viață: propiul său fiu.  Însă filmul nu se termină aici. Dumnezeul lui Tarkovski nu este un zeu care tace. Astfel, în epilog, îl revedem pe copil opintindu-se să care două găleți de apă pentru a uda – așa cum îi spusese tatăl său – copacul fără viață. După ce îi dă ascultare, îl vedem odihnindu-se, la orizontală, sub acel copac, dar privind încrezător acum spre ramurile lui goale. Pentru întâia oară micuțul vorbește: „La început a fost cuvântul...”. Urmează întrebarea celui care – necuvântător o vreme, dar ascultându-și mereu părintele, dorește să înțeleagă, să se lămurească asupra tainelor lumii: „De ce e așa, tată?”. Un travelling vertical ne pune față-n față cu coroana desfrunzită a copacului, în timp ce acordurile lui Bach ne însoțesc spre ultima fotogramă, pe care este tipărită o dedicație: „Cu încredere, fiului meu. Andrei Tarkovski”.

Eu nu cred decît un singur lucru: sufletul uman e nemuritor și indestructibil. Dincolo de moarte poate fi orice, asta n-are nici o importanță. Ceea ce numim moarte, nu e moarte. E o naștere nouă. O omidă se preschimbă în cocon. Mă gîndesc că există viață după moarte, și asta e angoasant. Ar fi cu mult mai simplu să ne concepem ca un fir de telefon debranșat. Am putea trăi atunci cum am dori. Dumnezeu n-ar avea nici o importanță.” Mărturisea Andrei Tarkovski în ultimul său interviu.

Comentarii cititori
sus

 

 

Artă: Ana Maria Micu

 

Paginile acestei apariții a Prăvăliei Culturale sunt însoțite de reproduceri ale lucrărilor de ară plastică semnată de Ana Maria Micu.

Artista se prezintă:

„În lucrările mele recente mă preocupă studiul simbolului reprezentațional contemporan. Din cauza acumulării moștenirii istorice și a globalizării culturii, simbolurile de azi au devenit mai puțin consistente și mai stratificate. O imagine nu mai poate sta de una singură pentru un înțeles specific sau, dacă totuși reușește, din ce în ce mai puțini privitori sunt capabili să puncteze interpretarea intenționată. Când recunoșterea eșuează, o alternativă de bază rămâne formularea unei progresii vizuale, similară progresiei matematice, în contextul căreia este important să studiezi raționamentele care conduc de la o imagine la alta. Am experimentat în acet sens cu combinații de desen și pictură, imagini gen “picture-in-picture” și alăturări de reprezentări vizuale cu imagini ce se compun mental, din descifrarea unor fragmente de text pictate direct pe suprafața lucrărilor, sau adăugate ca titluri.”

Lucrările semnate Ana Maria Micu:

La cover:

Still Life 4,
2007,
oil on canvas,
45 x 60 cm.

La tejghea (dezbatere):
it will become and the greater the kick. .... or small pieces of sand,
2011,
oil, ink and acrylic on canvas,
144 x 195 cm.

La delicatese (poezie):
image and... for that kind of writing,
2013,
mixted technique on on canvas,
67 x 103 cm

La boabe pentru păsări sălbatice (proză):
No title,
2012,
oil and acrylic on canvas,
131 cm x 122 cm.

La chibrituri bengale (opinii)
the ache of longing... This very little seen,
2010,
oil on canvas,
145 x 215 cm.

La balsamuri (cronică literară)
Aicha,
2010,
oil on canvas,
85 x 150 cm.

La sticle de lampă (artă)
(take aim at myself)... oh how many nights and days,
2009,
oil, ink and acrylic on canvas,
100 x 150 cm.

La odicolonuri (interviu):
full powers only ...... the poem does seem to involve,
2011,
oil, ink and acrylic on canvas,
144 x 174 cm.

La evantaie (inedit):
No title,
2008,
oil on canvas,
27 x 38.5 cm.

La alvițe (eveniment):
window in the... the night before last,
2012,
oil on canvas,
131 x 195 cm.

La mirodenii (note de călătorie):
of flowers with a note that read... life is valuable in itself,
2011,
oil on canvas,
131 x 195 cm.

Prima cartolină:
the human soul,
2008,
oil on canvas,
46,5 x 36 cm.

A doua cartolină:
to be a sensitive and free... tags beach,
2009,
oil, ink and acrylic on canvas,
150 x 110 cm.

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba de jazz - XVII

 

De această dată încep cu o mică atenționare pentru muzicieni:
-așa cum noi, spectatorii evenimentelor muzicale, ale producțiilor muzicienilor, avem obligația morală să urmărim cu atenție ceea ce ne oferă aceștia, la fel cred că ar trebui ca și aceștia să urmărească, să citească cu cel puțin aceași atenție și toleranță ceea ce scriem/comentăm noi, simpli spectatori sau promotori de specialitate, iar muzicienii, dacă se consideră liberi să cînte oricînd, orice și oricum, la fel de liberi sînt și spectatorii să spună oricînd, orice și oricum, deci muzicienii să nu fie ofuscați/deranjați cînd și dacă, atunci cînd e cazul, emitem o părere contrară așteptărilor acestora...

La vreo zece zile după ce am scris rîndurile de mai sus am citit textul Șantaj pentru o cronică literară, semnat de Marius Chivu în revista 'Dilema veche' nr. 562 (20-26 noiembrie a.c.)-un text pe care vi-l recomand (despre soarta și condiția unui autentic critic literar și din care acum citez doar atît, finalul: „Cititul presupune (și) respect”.
La fel zic eu, cu audiatul unui recital, concert sau CD/album.
În aceași idee aș adăuga că e ușor a scrie cronici (și mai ales să fii pupincurist ori cel puțin fripturist), cînd  nimic nu ai de spus.
Apropo, vă mai recomand editorialul lui Andrei Pleșu Sugestii pentru PSD din nr.563 (27 noiembrie-3 decembrie a.c.)

jazz1*Pe 8 și 9 noiembrie a fost prezentată la Teatrul Evreiesc de Stat (Director Maia Morgenstern) piesa americanului Jeff Baron În vizită la domnul Green în prezența autorului. Excelenți în cele două roluri actorii Virgil Ogășanu și Tudor Istodor.
Regia e semnată de Erwin Șimșensohn, iar muzica de A.G. Weinberger. Acesta din urmă, precizez, se află pentru a optsprezecea oară în această postură, de autor al muzicii de scenă pentru o piesă de teatru.

*Din diferite surse am aflat că paralel cu festivalul tradițional de la Sibiu (23-26 octombrie) a avut loc un festival de jazz și la Cluj, cu trei dintre formațiile prezente la Sibiu. Tot la Cluj, la scurt timp după evenimentul pomenit, a avut loc și un Festival Internațional de Blues. Ambele evenimente de la Cluj s-au aflat la prima ediție.

*În perioada 13-15 noiembrie a avut loc un festival de jazz și blues la Galați, iar în perioada 20-23 noiembrie un festival similar la Ploiești.

jazz2*La Tîrgul de carte GAUDEAMUS de la Romexpo (19-23 noiembrie), sîmbătă 22 noiembrie, a avut loc și lansarea cărții apărută în primăvară la editura ADENIUM, Arta sunetelor (coordonator Radu Lupașcu). Semnalez în paginile acestei antologii, numeroase și de bună calitate, materiale (care mustesc de jazz și blues), semnate de nume deja bine cunoscute în mass media muzicală de la noi precum: Florin Silviu Ursulescu, Ioan Big, Costin Grigoraș, Nelu Stratone, Dumitru Ungureanu și, desigur, Radu Lupașcu, la care se adaugă scriitori reputați precum Radu Paraschivescu, Liviu Antonesei și Denis Dinulescu.
Detalii pe www.artasunetelor.ro

*Vineri 21 noiembrie la Sala Radio a avut loc un concert In Memoriam Richard Oshanitzky cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la nașterea celui care a fost un pianist, compozitor și aranjor de geniu. Au participat Orchestra Națională Radio și Big Band Radio, dirijor Peter Oshanitzky, (fratele lui Rici) și pianistul Horia Maxim. În program, lucrări de Bernstein, Gershwin și desigur R.Oshanitzky (Variațiuni 71).

*Tot vineri, 21 noiembrie, Elena Mîndru-voce, împreună cu Tuomas J.Turunen-pian (soțul ei), a susținut un recital la ICR New York. Cei doi muzicieni se aflau în SUA, laNew York, pentru o lună, cu o bursă oferită de statul finlandez.

 *Casa de discuri Soft Records a lansat pe 12 noiembrie CD-ul Tempo de amor cu duo Gabriela Costa și Alex Man, iar pe 27 noiembrie CD-ul Birth al formației Jazzybirds. De semnalat și alte două realizări, din această toamnă, ale Casei respective: Marius Popp Nodul gordian (editarea unui material muzical apărut cu mai mulți ani în urmă pe LP) și Experimental Q2 cu Reflex.

*Miercuri 26 noiembrie ora 21.00, în cadrul Festivalului Internațional CRAIOVA MUZICALĂ (ediția cu numărul 41), la Clubul Play (Cafe Teatru) a concertat IRINA POPA & THE SINNERS. Concertul, foarte bine organizat, avut un mare succes, sala a fost arhiplină, iar publicul s-a dovedit avizat și cultivat, motiv pentru care interacțiunea dintre artiști și cei prezenți a funcționat în avantaj reciproc. În final, Iulian Vrabete și-a invitat pe scenă, pentru un scurt dar electrizant moment de rock jam session, un fost coleg de trupă și trupe, local, pe Paul Negoiță.

De menționat faptul că și la acest recital, ca și pe tot parcursul festivalului respectiv, au fost prezenți artiștii plastici Roberta Ionescu, Roxana Banterle și Lucian Irimescu care la finalul serii au arătat publicului, pe scenă, rezultatul muncii lor, respectiv lucrările inspirate de prestația muzicienilor. Precizăm și cu această ocazie că toate lucrările acestor artiști plastici, inspirate de recitalurile acestui festival, vor face obiectul unei expoziții speciale în holul Filarmonicii „OLTENIA”, principalul loc de desfășurare a acestui extrem de bogat eveniment muzical.

*Duminică 7 decembrie a avut loc la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” premiera piesei  Conversație după înmormântare, de Yasmina Reza în regia lui Alexandru Darie. Muzica este semnată de Adrian Enescu, același care pe 12 noiembrie, la Librăria Cărturești, a lansat CD-ul Funky synthetizer 2.0 (reeditare actualizată și completată a materialului de pe un LP anterior), un CD realizat de A & A Records în colaborare cu Fundația MUZZA.

*Vă recomand să vedeți, dacă n-ați văzut deja, cel mai recent film a lui Woody Allen: Magie în lumina lunii, care nu se putea să nu fie și cu jazz... cu MUUUULT jazz... De ascultat soundtrack playlist:

*În final, o întrebare pentru noul Președinte al României, dl. Klaus Iohannis:
Nu credeți că pentru țară și pentru români ar fi mai util să mutați mai degrabă Capitala la Sibiu, decît să vă mutați dumneavoastră în București? Cu alte cuvinte, nu credeți că „ora exactă” ar fi mai bine să fie dată românilor de la Sibiu și nu de la Cotroceni?
V-o spune un ardelean obosit, dezamăgit, stabilit (cu multe speranțe) la București, în 1990.
Sper, vă doresc, să aveți mai mult noroc.
Mai vedem/vorbim peste 10 (zece) ani.

*Despre Brașov Jazz & Blues Festival (4-6 decembrie) de la care abia m-am întors, și despre perspectiva unui nou festival de jazz în același frumos oraș (21-23 mai), în numărul următor al revistei noastre.

Pînă atunci, vorba jazz-manilor:
KEEP SWINGING,

Sărbători fericite, cu sănătate și jazz de calitate.

La Mulți Ani!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey