„Ce te faci și cu Arta asta?!” - Still Life
Teatru: Hot l Baltimore
Artă vizuală - Dialog cu Vlad Eftenie
Teatru: Profu' de religie
Muzică: Teho Teardo & Blixa Bargeld, Still Smiling
To(l)ba de Jazz - VII

 
sus

Valentin Boiangiu

 

Still life

 

VB:-Eu zic că reevaluarea trecutului e o problemă foarte importantă în afacerile culturale contemporane. Puțin ca în still life. Pretindem că trăim într-o lume materială, dar noi nu mai înțelegem materialitatea obiectelor, din cauza inflației de materiale.
Cum avem ceva, cum vrem altceva. Și nu avem timp să aprofundăm ce avem. Nici nu mai punem valoare pe lucruri decât în faza incipientă... de novelty. Când asta dispare, dispare totul... orice valoare.
De aia e bine să ne uităm la still life. Acum vreo două luni mă apucasem să desenez Dutch Still Lives din secolele XVI, XVII, XVIII.

MD:-Still life este echivalentul pentru 'natură moartă'?

VB:-Aha. Dar îmi place mai mult still life.

MD:-Așa-i. E accentul pe viață.

VB:-Unele poate se referă și la moarte, dar, după cum arată, nu sunt moarte.
Uite tablourile astea: Willem Kalf, Stilleben mit Trinkhorn [1], Willem Claeszoon Heda, Breakfast table with blackberry pie [2], Harmen Steenwyck, An Allegory of the Vanities of Human Life [3]. Aceste imagini sunt pline de mărturii ale vremii și de filosofia vieții.
still life1Tot ce vezi este extrem de bine compus și de aranjat. Fiecare obiect are o semnificație foarte bine aleasă. Compoziția are un desen desăvârșit. Texturile sunt perfecte. Iluzia este monumentală. Știi, dacă te apuci și desenezi o compoziție de la artiștii ăștia pe care i-am mentionat, îți dai seama că orice lucru material are semnificații imense și de lungă durată.

MD:-Mă uitam la homarul acela sau ce-o fi el... Parcă simți pulsația lui. Și am senzația că, cu cât te uiți mai de-aproape de tablou, descoperi o lume.

VB:-Lucrările astea se numesc vanitas paintings. Craniul, cartea , instrumentul muzical chiar, vorbesc despre moarte. Pe atunci muzica nu era înregistrată, ea exista doar când o cântai. Când puneai instrumentul deoparte, nu mai era muzică... gata cu distracția. Instrumentul e frumos dar, fără să-l activezi, nu are nicio funcție.... Decât, poate, să devină un element de still life.

MD:-Când nu mai vibrează e still life. Și poate că e chiar cum îi zice termenului: în el încă mai vibrează ceva, tot mai stins, imperceptibil urechilor noastre. Poate că e ca în matematică, tinde asimptotic spre tăcere. Se apropie fără să o atingă. Sau nu prea curând.

still life2VB:-Da, poate nu prea curând sau niciodată. Până și fața de masă zice ceva. Dacă o tragi, dispare totul, nu mai rămâne nimic.

MD:-Asta ține de potențial, de posibil.

VB:-Vezi tu, acești artiști erau „prezenți” la vremea aia... Știau tot ce se întâmplă și voiau să spună oamenilor, chiar să tragă un semnal de alarmă. Pe vremea aia, poate ca acum, Țările de Jos treceau printr-o fluctuație economică fenomenală. Averile se făceau repede și se pierdeau repede, din afaceri, comerț, etc. Artistul știa tot ce se întâmplă. Prin natura lui e conectat la societate.
Eu zic că 2013 și anii din jurul lui ar trebui să fie despre o re-evaluare a istoriei și a poziției noastre în societate, a rolului nostru și a necesității înțelegerii, de învățare din trecut. Am fost învățați să fim snobi, să consumăm fără minte, să fim ostentativi și răi fără rost, să ne etalăm, să încercăm din răsputeri să anulăm valorile mai vechi și să plonjăm în datorii, și financiare și morale.
Acum adunăm fără minte lucruri, le cumpărăm și le depozităm fără să înțelegem mare lucru despre ce înseamnă fiecare lucru în parte. Ce implicații metafizice poate avea și ce poate adăuga la identitatea noastră intimă și, de asemenea, în spectrul societății.

MD:-Pe de-o parte vorbim de o evoluție și pe de alta de o involuție. Poate că, de fapt, este o repetabilitate și lumea e, cumva, mereu aceeași.

still life3VB:-Lumea nu cred că e aceeași... Are similarități cu lumea din trecut dar nu cred că e aceeași, nici nu știu dacă este evoluție sau involuție... În domeniul științei am evoluat, poate și în domeniul culturii. Chiar faptul că se pune problema redresării este o evoluție.
Asta îmi amintește de eseul pe care a trebuit să-l scriu, despre dobândirea unui skill nou. Și eu am scris că nu vreau unul nou, vreau mai mult timp să mi le aprofundez pe alea vechi.
Dar nu pot spune, totuși, că 2013 are ceva extraordinar de particular față de alți ani.

MD:-2013 nu are neapărat ceva nou ci e de aprofundat ce e vechi.

VB:-Poate fiecare avem ceva interior de semnalat... poate că fiecăruia i s-au întâmplat niște lucruri lăuntrice.

MD:-Să ne uitam mai mult la 2012, la 2011, la 2010

VB:-Așa aș vrea eu, hahahahahaha. Poate și tu....

MD:-Și eu! Au fost ani frumoși

VB:-Bineînțeles că s-au întâmplat lucruri și în 2013. Yamamoto zicea că el trăiește prezentul prin prisma trecutului. De viitor nu-i pasă, ăla se întâmplă de capul lui... hahahahaha

MD:-Ei, sunt multe ziceri din astea care sună frumos, dar de fiecare dată e vorba de ceva particular și izolat, de la caz la caz. Cred că, la limită, afirmațiile au nevoie de note de subsol.

VB:-Sigur, toate țevile pe la subsol trec.

A replicat și a consemnat, Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Peter Schneider, un regizor care lasă lumina pe actori

 

Premiera Hot l Baltimore, de Lanford Wilson, în regia americanului Peter Schneider, programată să încheie anul 2013 la Teatrul Național „Marin Sorescu” a fost amânată pentru 14 februarie 2014, din cauza îmbolnăvirii unei actrițe. A avut loc, totuși, pe 21 decembrie, un alt fel de premieră: o repetiție cu public a aceluiași spectacol, în prezența regizorului. Peter Schneider a ținut, de altfel, un scurt speech înaintea începerii reprezentației, în care a amintit cele opt săptămâni de lucru cu actorii, a subliniat că publicul este cel mai important ingredient la teatru și a invitat spectatorii să ofere suportul lor, dar și să participe, să reacționeze, acest feedback fiind determinant, spunea, pentru forma finală a spectacolului.

hot l baltimore1Având acest job, ca toți ceilalți prezenți, m-am cufundat așadar în atmosfera montării - intimă aș îndrăzni să afirm, pentru că spectatorii stau pe scenă, împărțiți în cele două laterale ale holului Hotelului Baltimore, după ce au intrat prin ușa rotativă. Câteva fotolii, o măsuță, recepția și o scară largă ce duce la etaj constituie decorul, iar „acțiunea” începe pe un fundal sonor ce se vrea adecvat: Eagles – „Hotel California”. Am pus între ghilimele „acțiunea”, pentru că textul nu strălucește prin mari puncte de inflexiune dramatică, prin momente fantastice de suspans și tensiune. Povestea se țese în jurul declinului hotelului, cândva elegant, acum programat pentru demolare, și se bazează, practic, pe o minuțioasă și extraordinară construcție a personajelor, unele de-a dreptul bizare, și a relațiilor dintre ele. Aparent fără mare efort și, spre deosebire de unii regizori-fluturi-atrași-de-lumină, fără să țintească o vizibilitate proprie, Peter Schneider face ca toate aceste partituri, foarte bine puse în valoare, să curgă simplu și firesc într-un tot ce devine armonios și fermecător, într-o lume ce se devoalează treptat, pe măsură ce îi cunoaștem, pe rând, pe angajații hotelului: recepționerii Bill Lewis și doamna Oxenham, directorul Katz și pe locatari: cele trei prostituate - Fata, April Green și Suzy, pensionarii Millie și domnul Morse, pe băiețoasa Jackie și pe fratele ei, Jamie, precum și pe doamna Belotti și pe Paul Granger al III-lea, aflați în trecere. Fie mai generoase, ca întindere, fie restrânse, rolurile sunt ofertante, prilejuind actorilor craioveni aleși pentru distribuție prestații convingătoare, căci „un spectacol cu un casting bun e pe jumătate reușit”, ca să fac o parafrază la „O barbă bine frecată - cu spumă sau săpun, se înțelege - e pe jumătate rasă”.

Dragoș Măceșanu (Bill Lewis) e, dincolo de rutina serviciului de la recepție, prietenos și cald, incapabil însă să-și recunoască sau să-și exprime sentimentele pentru Fata, care, altfel o fire curioasă și atentă, nu pare nici ea să le observe. Este un rol mai puțin obișnuit pentru Măceșanu, căruia i se dau, de obicei, partituri dinamice, care să-i fructifice resursele fizice, aerul sportiv, dar actorul trece cu bine testul, e mai static, dar perfect credibil în încercările subtile, homeopate, de a ne sugera simpatia pe care i-o poartă tinerei prostituate. Și Corina Druc (Doamna Oxenham) scoate maximul posibil dintr-un rol mic, pe care îl face, prin mimică, priviri și tonalitate, amuzant. Ea reușește, în puținele replici pe care le are la dispoziție, să creioneze în tușe clare o femeie care nu e dispusă să facă favoruri. Efectul comic rezultat, pe care Corina Druc îl obține prin întreaga ei prezență și atitudine, e meritoriu. Valentin Mihali (Domnul Katz) managerul hotelului este copleșit de probleme, dar le face față. Mihali combină bine energia și oboseala, preocuparea pentru situațiile care apar și se cer rezolvate, cu fermitatea - personajul său nu se lasă păcălit de încercările tinerei Jackie de a scoate bani de la el, nici nu cedează în fața rugăminților doamnei Bellotti să-i reprimească fiul în hotel.

Anca Dinu face dintr-un rol care nu e de mari dimensiuni, unul de compoziție, în bizara și aparent amețita doamnă Bellotti. Există un studiu atent în spatele felului în care personajul își exhibă în mod repetat, de uitucă, necazurile: soțul căruia i-au tăiat piciorul, după ce a mâncat prea multe fructe, pentru că „i s-a făcut poftă”, iar acum „e pe morfină”; înțelegerea și dragostea maternă pentru Calu Bellotti, care a fost închis, dar „numai cinci luni”, și e timid, nu e nebun, doar că „oamenii nu-l cunosc cu adevărat, ca mine”. Anca Dinu își regăsește într-o astfel de apariție plăcerea de a juca, atât de evidentă și reconfortantă aici ca și în „Trei surori” sau „Livada de vișini”.

Ștefan Cepoi (Paul Granger al III-lea), pe cât de vehement și de beligerant la început, în căutarea bunicului, fost client al hotelului, pe atât de apatic și hotărât să renunțe se dovedește în ziua următoare, iar Valeriu Dogaru, în rolul pensionarului domn Morse este copilăros și capricios. Confruntarea cu Jamie în jurul tablei de dame, ascunderea în debara, ni-l arată pe Valeriu Dogaru în bună formă artistică, iar replica personajului său: „Vreau să fac o plângere că oamenilor nu le pasă de alți oameni” rămâne în minte.

O prezență care intrigă este Millie, căreia Mirela Cioabă îi imprimă un alt ritm, o lentoare în mișcare ca și în rostirea cuvintelor, o oboseală, dar și o eleganță în spatele căreia nu pare a fi decât un ocean de indiferență, de blazare, de resemnare. Millie nu mai e sentimentală când e vorba de cauze pierdute, în schimb poate povesti cu detalii întâmplări din copilăria ei plină de fantome, aure, și spirite. De altfel, și acum ea pare a fi pe jumătate dusă în acea lume, are momente când își pierde șirul gândurilor, când se poticnește, dar acest contact cu nevăzutul îi permite să-i spună lui Paul Granger al III-lea: „Bunicul tău trăește. Nu știu de unde știu. Nu știu niciodată de unde știu”. Mirela Cioabă realizează, cu lejeritatea atletului bine antrenat și la adăpostul experienței, un rol complex, scoțând din creuzetul creativ un personaj doar pe jumătate prezent, care mereu s-a considerat în afara societății și nu înțelege ce așteptări au alții, dar și o femeie cu momente terestre, nostalgică sau înțepătoare („Sunt sigură că pui tu șaua pe el”, îi spune lui Jackie care se plângea de fratele ei). Și pentru că l-am amintit, Jamie (Cătălin Vieru) este un mănunchi de paradoxuri. Timid, aproape sperios, își ascultă mereu sora, dar o și ironizează, minte însă ca să o apere. Știe că nu vor ajunge în Utah, află că și dacă ar ajunge, pământul cumpărat e doar deșert, „nici cactuși nu cresc acolo”, dar nu renunță la visul care e de fapt al ei: „Dacă am cumpăra apă...”. Legătura lor, deloc simplă și în termeni obișnuiți, e stranie, dar puternică. Cătălin Vieru confirmă bunele evoluții care i-au adus și un premiu UNITER, se pliază optim pe rolul acestui băiețandru neexperimentat, cuminte, dar și gata să se bată pentru un joc de dame.Se lasă dominat de sora mai mare, îi acceptă toanele, ciudățeniile și suge fără să crâcnească batonul de angelică, dar e gata mereu să o protejeze, instinctual, cu șiretenia unui animal sălbatic.

Gina Călinoiu, care este și asistent regie la această montare, face poate cel mai bun rol al său din ultimii ani: Jackie, o tânără mereu nemulțumită, gură-mare și cu antecedente violente, care se îmbracă și se poartă ca un băiat care a luat energizante. Rebelă cu alții, autoritară cu fratele ei, gata să-l șmecherească pe domnul Katz, nu se dă în lături să fure bijuteriile domnului Morse, iar când e prinsă, se consideră ea cea jefuită: „Eu am vise, fir-ar al dracului! El ce are?”. Gina Călinoiu lasă să se vadă, în spatele agresivității personajului, un om hăituit, care se agață de propriile speranțe și iluzii, care e gata să riște pentru a și le împlini. Nu acceptă că terenul agricol pe care l-a cumpărat în Utah cu 15 dolari pogonul este de fapt deșert de sare și sodă, deși își dă seama, în sinea ei, că a fost păcălită. În acele clipe, când continuă facă planuri - nu le trebuie casă, vor dormi în saci sau în mașină, „știm noi ce facem!” – personajul interpretat de Gina Călinoiu transmite cea mai multă emoție. Atunci i se văd resorturile, disperarea că nu va reuși să-și onoreze grija sororală și că-și va duce la împlinire amenințarea: „Tu vrei să te părăsesc din nou? Asta vrei?”. Lucru care chiar se întâmplă, pentru că sub masca ei de băiețaș dur, e doar o femeie vulnerabilă, într-o luptă continuă cu o lume imensă și ostilă, o femeie care a încercat, dar nu găsește soluții.

hot l baltimore 2În sfârșit, câteva cuvinte și despre cele prostituate care completează „fauna socială” ce își face veacul în Hotel Baltimore, una nu tocmai de înalt nivel în ce privește succesul, rangul sau moralitatea. „Pentru mine, Hot l Baltimore este o piesă despre învinși care refuză să piardă”, mărturisea autorul, Lanford Wilson, iar Peter Schneider merge, așa cum se și cuvine, pe aceeași idee: “a fi om înseamnă să pierzi, indiferent unde locuiești și indiferent de cât de plin de succes ai putea sau nu deveni. Este pur și simplu o parte a condiției umane”, după cum consemnează în notele sale. Așa că, în această piesă cu dialoguri uneori la limita absurdului și cu personaje care, din când în când vorbesc unele peste altele, fără să se asculte, Suzi, în interpretarea Romaniței Ionescu este romantică, intempestivă, promiscuă și sexy („Seamănă cu Jessica Lange în «Poștașul sună întotdeauna de două ori»” -  șoaptă lângă mine). Tinde să se considere „o persoană prietenoasă”, nu o „trambulină profesională”, cum o cataloghează prietena ei, April. Romanița Ionescu ne propune un personaj nuanțat, hârșit în profesie, o femeie atrăgătoare și provocatoare, cu momente de parțială nuditate, exuberantă, dar și cu scurte tăceri profunde, meditative, în clipa despărțirii, la o șampanie cu soia în loc de alune, când ies la iveală nevoia unui prieten, credulitatea, dar și atașamentul ei pentru cei ce-o înconjuraseră: „Am fost ca o familie, nu-i așa? Familia mea”.

Iulia Colan, în rolul Fetei - deocamdată fără nume, după ce a renunțat la Martha sau Billie Jean - este o entuziastă, nostalgică uneori, visătoare adesea și, mai mereu, o idealistă incorigibilă, ca în Cehov, căreia nu-i place să vadă oameni la nevoie și vrea ca toți să aibă de toate. E curioasă, voluntară, participativă, totul o pasionează: religiile vechi, chinezești „precum yoga”, geografia și, mai mult decât orice, căile ferate. Este rolul cel mai întins și cel mai solicitant din această piesă, iar Iulia Colan alternează mișcarea cu visarea, creând un personaj căruia îi pasă și care nu înțelege „de ce distrug ăștia totul?”, de ce „au lăsat să se ducă dragului terasamentele”, de ce oamenii sănătoși nu vorbesc niciodată cu tine, de ce deschid gura numai nebunii? Nici pe Bill nu-l înțelege, nu-i observă sentimentele, sau se face că nu le observă, pentru că se întâmplă rar o astfel de cecitate la o femeie. Ascultă trenurile și o necăjește când întârzie, în schimb, dacă trec la timp, trimite telegrame de felicitare la Căile Ferate. Visează și așteaptă miracole majore, se gândește la toate, la lucrurile minunate care s-or fi întâmplat cândva pe locul unde s-a ridicat hotelul, își face griji pentru ce va urma după ce va fi demolat: „Fantomele unde or să se ducă?”. Iulia Colan apasă optim pedala candorii, dar și pe cea a implicării. Fata se lasă pradă pornirilor detectivistice, dorind să-l găsească pe bunicul lui Paul mai mult decât vrea chiar cel implicat, și asta pentru că ea nu suportă să fie neglijat ceva ce îți e drag. Dacă Bill e de părere că nu poți să-i ajuți pe oamenii care nu vor, tânăra consideră că „De aia nu se face nimic; de aia se duc toate de râpă. Nimeni nu e hotărât să-și urmeze visele” și că nu contează în ce crezi, dar ești un mare laș dacă nu crezi în nimic.

Ultima, dar nu cea din urmă, Raluca Păun (April Green) electrizează sala de la prima apariție, prin prezență și limbajul frust, chiar porcos, pe alocuri, specific personajului: o prostituată care spune lucrurilor pe nume și își exprimă explicit și sincer convingerile. Umorul ei e cât se poate de spontan când își împărtășește nonșalant experiențele profesionale, mânuiește cu abilitate armele seducției, atunci când se joacă, seductiv, cu Bill, dar și pe cele ale ironiei, una necruțătoare, dar inteligentă și amicală, lipsită de maliție. Raluca Păun creează un personaj dezinvolt („Căile ferate mi-s indiferente”), pragmatic (vrea să fie plătită, nu plăcută), lucid, cu picioarele pe pământ, care cucerește, crează așteptări – publicul râde doar la simpla ei re-apariție – pe care, din fericire, le onorează. Într-un hotel în care nu se mai fac reparații, pentru că oricum trebuie demolat, iar clienții și-au primit ordinele de evacuare April Green nu e, în fond, decât o femeie înțeleaptă și cu o anume bunătate, lucru care se vădește și în scena finală, când buldozerele bat la ușă, iar ea îl învață pe Jamie-cel-părăsit-de-sora-lui să danseze. „Nu știu cum”, se eschivează el. „Nimeni nu știe cum. Ce contează? Important e să nu stai locului”. O lecție de dans cât o lecție de viață.

(O variantă restrânsă a acestui text a apărut și în revista SpectActor)

Imagini de pe site TNC.

Comentarii cititori
sus

Dialog cu Vlad Eftenie

Vlad Eftenie – arhitect, lector Dr. arhitect la UAUIM, 
www.veftenie.daportfolio.com,
http://veftenie.blogspot.ro/

Fotografiile de pe copertă, cele care deschid rubricile acestui număr de revistă precum și cartolinele sunt creația lui Vlad Eftenie.

 

De ce fotografie și nu desen?

La început a fost desenul. Pentru pregătirea admiterii la arhitectură și apoi în activitatea de  student arhitect. Desenul a fost deprins, învățat, stăpânit. Niciodată nu am simțit o afinitate, însă, pentru desenul artistic. Am desenat clădiri in situ, am stat și reflectat. Interesant, nu a ieșit niciodată ceva pe care să simt să-l arăt cuiva. Lipsea mereu ceva de acolo. Nu aveam mână de „Tonitza”, cum se spunea, comparând cu stilul celor de la liceul de artă. Fotografia a fost și ea cu mine în timpul studenției dar nu mi-a șoptit nimic. Probabil facultatea îmi ocupa întreg spațiul mental și nu era loc pentru altceva. Fotografia a apărut pentu mine după ce am terminat facultatea. Nu ca alternativă de redare a clădirilor sau a ceea ce văd, ci ca o cale de căutare, de aflare a unor lucruri despre lume, pe care simțeam că nu m-a învățat nimeni și nimic până atunci, nici cărțile și nici muzica, și de care eram avid, ca în fața unui nou început. Desenul necesită timp și conexiune cu un loc, presupune să stai. Ori eu nu pot sta locului decât în cazul în care pasiunea pentru acel gest mă ajută să trec în alt spațiu și timp, mentale. Cu aparatul de fotografiat am reușit să fiu mobil, dinamic, sincronizat cu mișcarea și transformarea spontană a  lumii dimprejur.

Cum privești la statica unor clădiri și la dinamica oamenilor de alături?

Static și dinamic sunt concepte complementare. Luate separat, rămân simple concepte. Împreună însă definesc poezia. Clădirile sunt prin excelență statice și mă gândesc că acest fapt mi-a insuflat nevoia de a „conjuga” dinamicul, într-o ecuație plină de necunoscute, cele ale cadrului cotidian, ale imprevizibilului firesc. Am privit și am stat printre clădiri, am proiectat clădiri, locuim în clădiri. De la un moment dat, arhitectura însă nu mai poate fi privită strict rațional și științific, ea făcând parte din viața oamenilor, fiindu-le destinată. Oamenii sunt aceia care transformă „spațiul” în „loc”, care aduc emoția trăirii și însușirii, într-un anumit timp și context, a arhitecturii, transformând-o dintr-un concept în prezență din viața de zi cu zi. De aceea am început să privesc cu atenție oamenii. În ei am aflat reflectată arhitectura. Arhitectura fără oameni nu există. Așadar, static și dinamic, necesar a coexista în armonie, a fi înțelese în această ipostază și nu separate.

Ai fotografiat mult în aceste zile cu ninsoare. Cum ai trăit acest eveniment (pentru că, totuși, o asemenea ninsoare, în România, este un eveniment)?

Ierni au mai fost. Le așteptam cu înfrigurare. În general pentru că nimic nu mai funcționează. De când fotografiez, iarna în oraș a devenit un subiect de studiu pentru mine. Orașul se transformă și ai parte, pentru o vreme, de un alt oraș, scos forțat din rutină. Iarna în București - ne așteptăm să ne surprindă, mereu. Un alt paradox tipic, adăugat peste atâtea altele. Și iat-o, în toată splendoarea ei. Ca pieton, nu ai mai ieși din casă. Ca șofer, nici atât. Iată însă că fotograful află, în venirea tumultoasă a iernii urbane, un pretext numai bun de a deveni explorator printre nămeți. Când toată lumea stă în casă, cineva trebuie să vadă ce se mai întâmplă pe afară.

Am aflat zilele acestea un alt București. Cel de sub zăpezi e bine mulțumit, cu caniculele și traficul lui zilnic. Cel de peste zăpezi e liniștit, te lasă să te asculți, marea albă curăță totul, și praf și sentimente. Navighezi prin ninsoare și descoperi o altă realitate cotidiană, care aduce cu ea o nouă stare. Cei câțiva oameni pe care-i întâlnești îți devin natural interlocutori. Deși vremea e critică spre portocaliu, conform codului anunțat la televizor, cei câțiva oameni întâlniți pe stradă au ceva din familiaritatea și naturalețea unui om de la munte, pentru care zăpada e un mediu natural de acțiune. Un spirit pozitiv de comuniune plutește peste albul viscolit, troienit. Mașinile sunt captive, oamenii din case, la fel.

Acum, cei de afară, cei care se aventurează sau cei care ies, pur și simplu să dea zăpada, sunt parcă plămădiți altfel, sunt oamenii de care îmi e dor să-i întâlnesc în fiecare zi în oraș, cu fiecare pas atunci când merg pe stradă. Atunci când caut și caut neobosit privirea celor pe lângă care trec și care țintesc obligatoriu în jos, captivi în telefoane deștepte sau ipoduri. Acei oameni care se simt atât de singuri printre oameni, într-un oraș plin cu străini care merg fără direcție. Acum în sfârșit e altfel. Ne întâlnim și vorbim, dau politicos binețe și aflu o poveste. Schimbăm un gând bun și mergem mai departe, printre nămeți. Zăpada a adus o experiență emoțională neașteptată. Frig? Alunecuș? Zăpadă în pantofi? Ud de 5 ore? Și ce dacă? Senzațiile fizice rămân undeva ca un ecou stins în fața minunii albe.

A întrebat și consemnat, Marius Dobrin.

Iată și o galerie de imagini semnate de Vlad Eftenie, pe site-ul Mediafax.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

În căutarea frenetică, națională, a adevărului Marei

 

Premiera spectacolului Profu` de religie, de Mihaela Michailov, în regia lui Bobi Pricop, a avut loc la început de noiembrie 2013 la Teatrul Național “Marin Sorescu”. Câștigãtor al celei de-a III-a ediții a Concursului pentru tineri regizori și dramaturgi români organizat de instituția craioveană, proiectul s-a materializat în urma unui proces colaborativ la care au participat și actorii Marian Politic, Romanița Ionescu, Cătălin Vieru, Raluca Păun și Dragoș Măceșanu.

profu1Povestea începe într-o sală de clasă, la o lecție modernă, interactivă, ținută de profu’ de religie (Marian Politic), care își provoacă elevii la introspecție, cu întrebări despre adevăr. Răspunsurile sunt împărțite – unii cred că „fiecare copil are adevărul lui”, alții că „un adevăr trebuie să fie al nostru, al tuturor”. Actorii stau în permanență cu fața la public, nu se uită unii la alții, dar în ciuda lipsei de mișcare, spectacolul este viu, dinamic, pentru că replicile sunt alerte, iar scenele alternează rapid, cu discuții între elevi, între profesori, cu unele învățături habotnice sau ridicole, citate întocmai din manuale de religie în vigoare, cu știri amintind de tipicul celor prezentate cândva de grupurile Divertis sau Vouă. Dacă biserica ortodoxă este ironizată, profu’ de religie apare ca un tânăr cu mintea deschisă, deloc închistat în dogme, dar situația se rostogolește vertiginos în clipa în care una dintre fete, Mara (Romanița Ionescu), afirmă, pentru a-și susține adevărul, o minciună: că dascălul a mângâiat-o pe genunchi. Din acest joc personal („Toată lumea minte. Dar toată lumea știe că minte. Dar dacă eu aș minți?”) ia naștere o isterie generalizată, pentru că vestea ajunge la televiziuni și devine știre națională.

Se râde copios în sală în clipa în care fiecare actori devine, pe rând prezentator TV sau invitat în talk-show-uri, când încep să turuie: „Șoc și groază într-o școală...”. „Un nou scandal sexual zguduie...”. Bobi Pricop (care semnează și scenografia și ilustrația muzicală) menține în permanență un ritm frenetic al acțiunii, la început și prin știrile prezentate cu haz de Marian Politic, apoi construind un veritabil vârtej al circului mediatic, în jurul „cazului” de corupție sexuală. Nici vorbă de timpi morți, spectatorul este ținut cu sufletul la gură, iar actorii sunt perfect conectați și impecabili în multiplele ipostaze pe care fiecare le are de interpretat. Marian Politic trece de la profesorul calm, inteligent, filosof, la un moderator vorace, Dragoș Măceșanu de la un puști puber, pasionat de jocuri electronice, la un purtător de cuvânt cu toate clișeele în vocabular și la un prof de sport invidios, profu2insidios și insinuant, iar Cătălin Vieru schimbă și el registrele, din elevul cuminte, timid, cu aparat dentar, care, dacă se gândește mai bine, a visat și el multe mâini, în noaptea dinainte ca Mara să fie mângâiată de profesor, intră în rolul mamei lui Andrei sau al dirigului care anchetează onest, obiectiv, vrând să afle, ce altceva decât adevărul? O prestație de înalt nivel are, în toate partiturile, Romanița Ionescu. Este o elevă care gândește, care înțelege că „oamenii vor să aibă mereu dreptate” și care, în joacă, provoacă o avalanșă pe care nu o mai poate opri. Romanița Ionescu dă personajului fețe schimbătoare, dar veridice: este crudă cu prietena ei, nu se dă în lături să o șantajeze pentru a-și atinge scopul, la chestionările dirigului răspunde ambiguu, își mușcă mereu buzele părând că nici ea nu mai știe ce s-a întâmplat cu adevărat și ce e rodul imaginației, în jurnal este sinceră și candidă, dar și profundă, căutând răspunsuri, iar în relația cu mama încearcă să facă față autorității. În rolul mamei Marei, Romanița Ionescu devine ea deținătoarea adevărului și poartă, cu profesionalism artistic, ochelarii de cal adecvați, iar ca psiholog invitat în platourile TV produce efectul umoristic scontat, debitând banalități, cu aerul prețios al specialistului.

Raluca Păun (Anca) e înclinată să creadă că „tot ce scrie în manual e adevărat”, dar, pentru că areprofu3 un secret de ascuns, cedează presiunii Marei și devine martor mincinos. Actrița baleiază între nuanțe și, în rolul elevei, trece de la fermitatea unor convingeri, la nesiguranță, atunci când e chestionată, dar și la sentimentul vinovăției, ulterior, pentru că susține o calomnie care deja se propagă în toată țara. Și ea, ca și Mara, au mustrări de conștiință când profesorul este agresat pe stradă, în urma emisiunilor de televiziune. Raluca Păun joacă și rolul unei profesoare de română echilibrate, dar și pe cel vulcanic, al mamei Ancăi, o prezență de nestăvilit în talk-show-uri, vocea răsunătoare a opiniei publice, sau, mai bine zis, a mahalalei, care nu are nevoie de megafon și pare să se descurce chiar fără microfon, când e vorba să-și țipe la televizor acuzațiile, dezvăluirile și revendicările: Guvernul să închidă școala, profesorul să fie dat afară din învățământ. Raluca Păun stârnește, în această ultimă ipostază, hohote prelungite, ducând la paroxism parodia, și contribuie, alături de autor, regizor și colegii de distribuție la atingerea țintei: spectatorul, mai ales cel tânăr, să discearnă, să mediteze, să caute un răspuns personal la o întrebare: „„Ce e adevărul?”, veche cel puțin de pe vremea lui Pillat din Pont. Este adevărul în manuale sau în malaxorul de pe micile ecrane, de unde se varsă gârlă, asurzitor, supoziții, speculații, telefoane incendiare? „Ia să vedem!”, sunt ultimele cuvinte ale piesei. Și se sting luminile. 

(Text apărut și în revista SpectActor)

Foto: Florin Chirea (site TNC

Comentarii cititori
sus

Silviu-Gabriel Lohon

 

La ce bun alianțele?

 

(Teho Teardo & Blixa Bargeld, Still Smiling, Specula Records, 2013)

ALIÁNȚĂ, alianțe, s. f. Înțelegere politică de durată între două sau mai multe state, stipulată în acorduri sau tratate, prin care hotărăsc să-și acorde asistență politică și militară reciprocă. ♦ Legătură, înțelegere între două sau mai multe persoane sau grupuri, în vederea realizării unui obiectiv comun. Din fr. alliance. Sursa: DEX '09 (2009).

„Giganticul monstru Einstürzende Neubauten“, spunea Blixa Bargeld în 2010, „a coborît pe fundul oceanului să hiberneze puțin“, dar răgetul său, spunem noi, este încă destul de acut. În ciuda vocii distincte și obsesive și deținând în portofoliu calitatea de fost membru al „semințelor malefice“ ale lui NickCave, domnul Bargeld este (și) un desăvârșit colaborator. De amintit sunt, în treacăt, albumul Mimikry din 2011 al lui Alva Noto sau colaborarea cu ce a mai rămas din pionierii industrialului, Throbbing Gristle, în contextul reinterpretării clasicului disc Desertshore, semnat Nico.

De data aceasta, Blixa Bargeld o apucă înspre sudul Germaniei și, fiind la curent cu existența unui copil-minune al muzicii de avangardă și al muzicii de film, traversează Alpii și ajunge în Italia pentru a pune bazele unei „alianțe“, la cel mai înalt nivel, împreuna cu Teho Teardo. Cei doi se mai întâlniseră în 2011 cu Chiara Guidi, ocazie cu care au produs și executat Ingiuria, o piesă de teatru absurd, cu o ilustrație muzicală pe măsură. Urmează un efort comun tot al celor doi, anume coloana sonoră a filmului Una Vita Tranquilla regizat, în 2010, de Claudio Cupellini, a cărei track list conține o piesă omonimă ce se regăsește și pe LP-ul nostru (A Quiet Life).

Grație multitudinii ideilor melodice precum și a unui experimentalism bine dozat, Still Smiling este cu atât mai acaparant, cu cât este reluat, iar și iar, spre audiție. Sufletul și explorarea sa prin lingvistică par a fi pilonii pe care se sprijină acest album. Blixa Bargeld cântă și recită, pe tot parcursul albumului, în limba italiană, engleză și germană, claritatea pronunției și poeticitatea dramatică binecunoscută a germanului conferindu-i acestui disc și un pronunțat iz sarcastic.

Structura solidă a Still Smiling este asigurată, complementar, și de experiența lui Teho Teardo (care a fost și este un fan greu al Einstürzende Neubauten și al industrialului în general) în muzica de film și de teatru, dar și de excelentele intervenții ale lui Alexander Bălănescu și al său cvartet, în special la Come Up And See Me. Punctul de fierbere al albumului este desemnat, însă, de What If..., un dubito al unui kamikaze modern: „what if in paradise there are no huris waiting / what if it's all just a mistake in translation?“. 

Fanii lui Bargeld se vor familiariza rapid cu ritmurile Still Smiling unde vor găsi, din nou, (și) o anticameră a crepusculului, dacă nu chiar a întunericului, după care vor glisa, lin spre un comportament interpretativ mai rar întâlnit al artistului. Acela de crooner fin, anume în Alone with the Moon, o versiune a unei piese omonime a brechtienilor Tiger Lilies.

Așadar, avem de a face cu un album inteligent, multifațetat care dă seama asupra unei lumi contemporane duplicitară, uneori prea vocală, alteori prea tăcută. Iată o formă de schizoidie pe care Teho Teardo & Blixa Bargeld nu o ignoră, ci o decortică aproape chirurgical cu ajutorul sunetului, în special, dar și al cuvântului.

http://tehoteardo.com/en/opera/album/teho-teardo-blixa-bargeld/                                                                          

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

 To(l)ba de jazz
VII

 

*Duminică 2 februarie ora 19.00 la Colegiul 'Ion Vidu' din Timișoara a avut loc lansarea primului CD al grupului JAZZYBIT alcătuit din Teodor Pop-Hammond și Rhodes, Mihai Moldovan-chitară bas și Szabo Csongor-Zsolt-baterie și percuție. CD-ul, intitulat Touch the Sky, cuprinde 10 piese originale și a fost prezentat de scriitorul Andrei Cherăscu.

*Luiza Zan a avut recent mai multe concerte, atît cu Big Band-ul Radio, cît și cu pianistul Sarik Peter din Ungaria, la București, Tg. Mureș și Brașov.

*Pianistul/compozitor/pedagog Florin Răducanu și-a lansat, mai precis re-lansat, la începutul acestui an, două dintre CD-urile sale de succes FLORIN RĂDUCANU JAZZ ORCHESTRA in 'George Enescu' Festival și DALILA CERNĂTESCU-Panflute & FLORIN RĂDUCANU-Art Factory Jazz Group presents REVEALING THE ROMANIAN TRADITIONAL MUSIC ON JAZZ (Live from 'Porgy & Bess' Jazz Club, Vienna), acesta din urmă desemnat „CD-ul anului 2011” la Gala premiilor de jazz-Premiile MUZZA.

*Adrian Enescu a semnat zilele trecute, un nou contract cu Casa de producție A&A Records  și cu Fundația MUZZA pentru realizarea în cel mult 5 ani a numai puțin de 4 CD-uri dintre care se pare că două vor fi finalizate în acest an: primul în această primăvară cu titlul Invisible Movies și al doilea în toamna acestui an intitulat Funky Synthesiser.

*Joi 6 februarie ora 19.00 la Club A din Capitală, în cadrul întilnirilor organizate de Ion Bogdan Lefter și intitulate 'Cafeneaua critică', a avut loc o prezentare de „Jazz și poezie” al cărui principal invitat a fost eseistul, poetul și comentatorul de jazz clujean Virgil Mihaiu. Printre cei care au participat, inclusiv la discuții, i-am remarcat pe Adrian Enescu, Sorin Antohi, Daniel Perdigao, Claude Karnoouh, Mircea Florian și subsemnatul.

jazz*Recomandări:
-vineri 14 februaie ora 20.00 la Creart-Teatrelli grupul vocal JAZZAPELLA
-la același club din Capitală duminică 9 martie ora 20.00 grupul de blues NIGHTLOSERS
-miercuri 26 februaie ora 19,30 la Teatrul Excelsior va avea loc concertul de lansare a CD-ului Ploaie în Macondo de către formația BASORELIEF;
(vom reveni cu detalii)

*Lumea jazz-ului românesc are obiceiul, mai mult sau mai puțin justificat, de a se împăna cu tot felul de succese. Majoritatea le-am consemnat și eu cu diferite prilejuri, în presa scrisă și vorbită (Radio și TV), în această rubrică și mai ales la Gala anuală de jazz respectiv la Gala premiilor MUZZA. Vă propun de această dată un serial de întrebări, mai mult sau mai puțin retorice, dar care aș dori să dea de gîndit atît muzicienilor și managerilor, cît și comentatorilor-promotori și chiar fanilor de jazz. De pildă:
-De ce festivalul MASTERS OF JAZZ din Capitală s-a organizat doar două ediții ?
-De ce nu se mai organizează festivalurile de jazz de la București, Costinești, Satu Mare, Brașov și Iași (Festi-Jazz și 'R.Oshanitzky') ?
-De ce s-a desființat secția de jazz de la Universitatea TIBISCUS din Timișoara ? Nici cea de la Academia de muzică 'G.Dima' din Cluj-Napoca se pare că nu se simte prea bine, ca să nu spun că nu prea există...sau există ca un...modul...
-De ce și-au întrerupt activitatea mai multe cluburi de jazz din Capitală printre care CARIOCA, SWING HOUSE, ART JAZZ CLUB și Pod 16 din Timișoara ?
-De ce nu mai există emisiune de jazz la TVR ? (Decît să existe cu asemenea realizatori-prezentatori precum cele din ultimii ani, preferabil NU. E, desigur, o părere personală...)

*La întrebarea, de ce nu se mai organizează mari concerte de jazz în Capitală, (ca și festivalurile respective) cu mari vedete internaționale, o să vă răspund eu acum: pentru că la ultimele concerte de acest gen, de acum cîțiva ani, cu Pat Metheny și respectiv Manhattan Tansfer la Sala Palatului, 4.000 de locuri, nu s-au vîndut nici măcar 2.000 de bilete la fiecare dintre ele, iar anul trecut, concertul Jan Garbarek, anunțat tot pentru Sala Palatului, a fost anulat cu puține zile înainte, deoarece nu se vînduseră suficiente bilete pentru a garanta succesul financiar și artistic...

*În aceste zile în care reflectam, pentru a nu știu cîta oară, la STAREA JAZZ-ULUI ROMÂNESC, despre muzicieni, atitudini, comportamente, manifestări, citesc și realizez că și alții meditează la starea românilor în general... Spre exemplificare, iată un fragment-ultimul paragraf din articolul Strigare peste țară semnat de Vintilă Mihăilescu în revista Dilema Veche (30 ianuarie-5 februarie): „E și ceva chatarsis în chestia asta, trebuie să o recunoaștem, dar mai ales, un soi de răzbunare a piticului. Descendentă din strigarea peste sat, strigarea peste țară pare să fie astfel mai mult o răzbunare a piticului-iar țara pare să fie tot mai plină de pitici”...
Așadar, ba mitici, ba pitici..., frustrați și complexați din ce în ce mai agresivi...Cu alte cuvinte, cum spunea cîndva Andrei Pleșu: (citez cu aproximație) „...nu de prostul inocent să ne ferim, ci de cel agresiv...Acesta din urmă e cel mai periculos...”
Și în completare, recomand recenta carte a lui Radu Paraschivescu- Miorița carpatină.

(va/vor urma...)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey