„Ce te faci și cu Arta asta?!” - Conversație despre portrete
Artă: Banca din fața porții
Film: 12 ani de sclavie
Muzică: Burial, Rival Dealer
To(l)ba de jazz - VIII
Teatru: Atelier de actorie, Cătălin Băicuș
Teatru: Café Teatru Play

 
sus

Valentin Boiangiu

 

Betty
Conversație despre portrete

 

MD:-Arta portretului a pornit de la concurența cu oglinda?

VB:-Eu cred că a pornit dintr-o necesitate de adulare. Primele portrete nu erau autoportrete.
Portretele sunt o formă de construire sau de întregire a unei identități. Și sunt condiționate de caracteristici ale societății.
Și capetele enorme din Insula Paștelui sunt portrete, dar mult diferite de portretul roman al lui Constantin sau de portretele lui Auerbach sau ale lui Bacon.

MD:-Eu nu la autoportrete m-am gândit ci la dorința clientului de a se vedea pe pânză, cât mai aproape de imaginea dintr-o oglindă.

VB:-În unele cazuri da... dar, după părerea mea, prea puține. De multe ori fidelitatea nu era apreciată. Mai mult flatarea. Depinde mult de epocă și de societate. De exemplu fidelitatea de tip fotografic s-a dus naibii odată ce s-a inventat camera foto. Artiștii și modelele căutau o alternativă. La expresioniști și mai mult.

MD:-Deci portretul a început ca o cale de flatare? De automăgulire? Asta în cazul portretelor comandate.

VB:-Nu prea se știe. De la început... S-au găsit prea puține în Europa, din antichitate. S-au găsit ceva portrete romane pictate în Egipt. Nu e clar de ce au fost făcute. Dar erau de o măiestrie surprinzătoare. Erau, totuși, portrete ale unor oameni de nivel social cel puțin mediu. Nu e clar dacă au fost comisionate, dar șansele cele mai mari sunt că da. Și sunt foarte flatante. Personalitatea noastră socială este o creație a părerilor și gândurilor celor din jur.

MD:-Și când au prins gustul, artiștii, de a face portrete fără să fie comandate?

VB:-Mmmmm, cred că nu e o graniță anume. S-a tot întâmplat. Poate cel mai mult după modernism. Dar și Leonardo tot desena fețe, ba după modele, ba fanteziste sau exagerate, grotești, fără să i le comande cineva. Camera foto a schimbat mult atitudinea artiștilor și a clienților. Se poate spune că după 1960, când a început să se pună problema teoretică a artei conceptuale, lucrurile s-au schimbat și mai mult. Tradițiile au fost examinate mult și execuția unui portret a devenit plină de denotații și conotații conceptuale. Chiar fidelitatea fizică, externă, a unei persoane, a început să aibă simbolism sau înțelegeri intelectuale de alte nișe.

MD:-Mă gândesc la atracția față de portret. De ce își dorește cineva să se vadă într-un tablou?
De ce artistul ține să transpună pe pânză chipul cuiva? De ce vrea publicul unei expoziții să vadă pe pereți chipurile altor oameni? Sigur, timpurile moderne aducând o dată în plus provocarea fotografiei.

VB:  Sunt chestiuni mari și diferite.
Timpurile moderne au inventat fotografia dar nu au promovat-o în fața altor manifestări artistice. Deschid computeru' să-ți dau și exemple.
boiangiu1Iată un portret de familie făcut de Gerhard Richter [vezi 1]. Aici problema se pune într-un mod total netradițional. Asta e o pictură în ulei, după o poză de familie, dintr-o proveniență necunoscută lui Richter care ne spune că, în această serie de portrete pe care le-a făcut prin anii '60 și le mai face și azi, artistul nu trebuie să-și cunoască modelul și modelul nu trebuie neapărat să vadă lucrarea. Și în lucrare nu trebuie arătată nicio caracteristică interioară a modelului, statutul social, emoțiile, etc. Și nici artistul nu trebuie să- și etaleze personalitatea și sentimentele lui/ei în execuția lucrării. Și atunci tu, ca public, te întrebi la ce dracu' te mai uiți la ea?!
Eu am văzut-o expusă (a fost parte a unei retrospective de portrete ale lui Gerhard Richter acum vreo 4 ani la National Portrait Gallery) și mi s-a părut o lucrare superbă. Dar nu știam de ce.

MD:-În târgurile de antichități se comercializează fotografii de familie. De multe ori nu scrie nimic pe verso. Practic nu poți ști cine sunt acei oameni. Dar sunt destui atrași de asemenea fotografii și le colecționează.

boiangiu2VB:-Cam de acolo se inspiră Richter și mulți alți 'portretiști' contemporani.
Te-ai întrebat de ce? De ce unii le reinterpretează într-un spațiu pictorial? Care este legitimarea acestui act de creație?
Uite încă un exemplu, de la Joachim Schmid, un fotograf german care nu are aparat foto și propune o serie de portrete fără identitate, găsite. [vezi 2]  Mă rog... în fragmente. Le putem numi portrete? Sau pe acelea făcute de Richter?

MD:-Da, îmi place. Colaj.

VB:-Uite încă un exemplu din Richter, parte din ciclul Baader Meinhoff, un ciclu pe care Richter l-a făcut după fotografii din presă. [vezi 3]

boiangiu3MD:-Astea sunt picturi?

VB:-Da. Uleiuri. Cam 1m x 1m. Poate ai auzit de Baader-Meinhoff Complex în anii '70 în Germania.

MD:-Nu știam.

VB:-Era un grup de extremă stângă, foarte violent. În cele din urmă au fost arestați, după multe atentate și crime împotriva capitalismului, și au fost încarcerați cam toți în aceeași închisoare. Au murit toți în pușcărie și declarați oficial „sinucigași”. E și un film german. Este și o carte excepțională despre cazul ăsta. Mă rog, notoriu în Germania. Cum îți imaginezi, în presă și peste tot.

MD:-„Crime împotriva capitalismului” :)

VB:-Da, chiar așa.
Fețele lor erau foarte vizibile, bineînțeles cu un unghi peiorativ din partea presei dar, totuși, deveniseră faimoși. Publicul se putea uita la diverse fotografii cu chipurile lor.
Richter a ales aceste subiecte în vremea în care Warhol făcea lucrări cu Marlyn Monroe și Jackie Kennedy. El a făcut niște criminali. Se poate dezbate că Richter a făcut același lucru ca și Warhol, un fel de Pop Art. Dar întrebarea care se pune este de ce, cum ai zis și tu, publicul consumă aceste imagini ale unor oameni pe care nu-i cunoaște și la care nici virtuozitatea artistului nu prea e vizibilă. Atunci despre ce e vorba? Și asta mai e portretistică? Dacă nu, atunci ce e?

MD:-Este un miraj al chipurilor, inclusiv sau poate mai ales, al necunoscuților?
În fond și în ziare lumea caută să vadă chipul personajelor.

VB:-Nu e numai asta. Parțial ai dreptate. Eu te întreb artistic. Imaginile acestor artiști sunt artă? Sunt portrete? De ce intri în galerie să le vezi? Și la ce te uiți? Este vreo diferență între cele menționate și un portret oficial al lui Ceaușescu? Poate că te duc pe un tărîm pe care nu vrei să fi.

MD:-Cred că lumea vrea să vadă tablouri cu Ceaușescu. Înainte de '89 nu ar fi vrut dar acum sigur ar vrea.

VB:-Asumare nefondată. Nu știi.

MD:-Presupun. A fost o expoziție a Marilenei Murariu, cu Elena Ceaușescu în ipostaze tari.
[ttp://www.modernism.ro/2011/05/09/marilena-murariu-despre-elena-in-general-galeria-simeza/]

VB:-Mă rog, nu e vorba neapărat de Ceaușescu. Ți-am dat niște exemple de percepție și de problematică despre portrete. Acești artiști urmează pe undeva ideile filosofilor post-structuraliști, ca Roland Barthes, Baudrillard, Foucault.
Am citit mult și mi-am scris chiar și disertația pe asta. Am ajuns și prin săli de disecție. Desenam mult atunci. Capete. Nu identități, capete.

MD:-De ce trebuie să vezi chipul și trupul de la disecție?

VB:-Mă interesa organizarea unui cap uman. Mă rog, disecțiile erau pentru doctori... La ei e clar de ce trebuiau să le vadă. Dar eu nu desenam numai asta. Și mulți vii. Capete multe.
Acolo am fost pentru că am putut. Voyeur. Hahahaha... Fascinant.

MD:-Un fel de still life?

VB:-Very still.... hahahaha

MD:-Care e diferența dintre still life și portret?

VB:-De fapt nu prea e... doar puțin, poate, prin conotațiile oferite. Se pot găsi niște simbolisme similare.
Acelea olandeze, de care ți-am zis [http://www.pravaliaculturala.ro/sticle-de-lampa_2014-2.html#1],  erau niște documente ale vremii și aveau și un tâlc, dacă se poate spune așa, didactic. Nu erau neapărat despre o identitate anume, era ceva mai compus, mai global, simbolic și universal.

MD:-Un portret poate avea un tâlc?

boiangiu4VB:-Și un portret poate avea un tâlc. Da. Uite încă unul cu care chiar te încui. [vezi 4]

MD:-Sadoveanu! E o lucrare de-a lui Richter? Cum?

VB:-Aha. Ghici!

MD:-Îmi pare că am citit mai demult un articol în care autorul descoperea un tablou al lui Sadoveanu undeva în Vest. În fine, nu știu.

VB:-Acesta e parte a unui complex de 48 de portrete de personalități masculine. 
El nu-i cunoștea pe niciunul și sunt folosite poze alb-negru, oficiale, de manual.
Prin aceste portrete impersonale pune întrebari de percepție.

MD:-Iată ce zice autorul: „I am interested in the speechless language of these pictures. Heads, even if they are full of literature and philosophy, become quite unliterary. Literature is invalidated; the personalities become anonymous. That's what is important to me here.”

VB:-Ne propune să înțelegem banalitatea construirii sociale a unei personalități. Și cum ziceam, urmeaza filosofii francezi post-structuraliști, din anii '60.
Tu încerci prea mult să introduci o literatură deja existentă în percepția ta. Așa și cu portretele Badder-Meinhoff, și cu alea banale, găsite. El nu are nicio treabă cu personalitatea. Nici a subiectului, nici a lui ca artist.

MD:-Limbajul fără cuvinte al tabloului. El a reprodus întocmai fotografia sau a umblat la ea? 

VB:-Păi a încercat să nu. Poate le-a făcut puțin mai blurred

MD:-Pentru mine, ca român, figura lui Sadoveanu mă poate duce spre literatură. Dar pentru un neamț figura lui Sadoveanu nu spune nimic. Poate să fie măcelar, poate să fie contabil.

VB:-Ca imagine, sunt obișnuiți. El nu propune un public anume, n-are treabă cu naționalitățile și cu bagajul cultural al acestora.

MD:-Zice el: „Heads, even if they are full of literature and philosophy, become quite unliterary.” Figura unui tip nu spune nimic despre ce e în capul lui. Putea să pună și figura unui măcelar, era același lucru.

VB:-Mmmm, discutabil. Dar figurile de măcelari nu prea sunt publicate în manuale.

MD:Deci Richter vrea să zică: „iată niște figuri celebre din atlasul culturii, vi le arăt aici pe toate și priviți ce oameni obișnuiți sunt”.

VB:-Dacă vrei ...Cam simplist, dar nu greșit.

MD:-Abia cunoscându-i pe toți publicul își va pune problema că sunt oameni obișnuiți. Dacă nu-i cunoaște atunci efectul e nul.

VB:-Nu cred că face presupunerea asta. Efectul poate fi nul pentru că tu îl cauți pe unul anume prea mult. E același efect ca în pozele găsite sau în alea cu Baader.

MD:-Îi dezbracă de niște haine puse de alții.

VB:-Camașa. E foarte important. Dar e mai mult de atât.
Pe mine mă intrigă enorm Richter. Nici nu-s sigur dacă-mi place. Dar e foarte important

MD:-Adică ești sub vrajă.

VB:-Intelectuală. Care, culmea, ajută la seducția unor imagini de altfel banale. Uite câteva imagini care îl explică ceva mai mult pe Richter și portretul lui Sadoveanu trebuie privit la fel cum privești și aceste imagini, fără niciun bagaj cultural. Fără literatură. Se pot numi lucrarea 1, 2, 3, 4.... nu contează. E important din cauza rigoarei.

boiangiu, set
boiangiu,5Aici nu-s decât fotografii, niciuna făcută de el. Zice că nu are rost să mai facă și el,  sunt destule pe lume.

[vezi 5]

 

MD:-Spune-mi despre Betty. [vezi 6]

 

 

boiangiu 6VB:-Uite cu Betty... după mine, Richter a dat-o în bară. E plină de dragoste. El e foarte prezent. Și Betty la fel. Încearcă el o intelectualitate care vrea să se mențină în rigorile mentionate mai devreme dar... nu-i reușește. Un portret cu un titlu clar, al unei persoane anume. O atenție sporită de detalii. Vedere de la spate, care anulează percepția tradițională a identității, redată prin față, ca la pașaport. Până acum ne încadrăm în ... Sadoveanu.

MD:-Betty intrigă. Întoarce fața. Se refuză.  Sadoveanu se expune.

VB:-Aici vroiam să ajung. Betty se expune mai mult. Betty mai este portret? Da, unul dintre cele mai bune. Richter încearcă toate chestiile intelectuale de mai devreme (poate nu ad- litteram) dar cade în trapa dragostei. Este un portret de o emoție fantastică. Dacă Betty își întoarce fața, vrei s-o mângâi pe obraji. Să-i săruți părul. Să-i atingi mânecile hainei. Să o întrebi unde se uită.

MD:-Literatură :)

boiangiu7VB:-Cumva unde se uită și rătăcitul din tabloul lui Caspar Friedrich David?! [vezi 7]
Lasă-mă, că-mi place. De ce dai în mine?
Betty e la fel de romantică precum personajul lui Caspar, e vechea tradiție germană. Vreau s-o întreb, să se întoarcă la mine. Pun pariu că are zâmbetul Mona Lisei, enigmatic, dar cald.

MD:-Betty poate să fie refuz, să aibă dispreț. Poate îi este silă să mă vadă. Poate că asta e o capcană.

VB:-Nu. Uite ce culori alege Richter. Toate-s calde.

MD:-Un abur. Ca și cum ai avea ochii încețoșați de emoție.

VB:-Abur cald. Și atenția cu care pictează pattern-ul hainei. Te poți îndrăgosti de Betty și cât ține un abur.

MD:-Mi-a rămas în minte o scenă din Cel mai iubit dintre pământeni. Când personajul principal vine acasă și soția lui, Matilda, era lungită pe pat, într-un cot, întoarsă cu spatele spreușape care intră el și nici nu se întoarce. Pe undeva mi-a rămas în minte aparența de seducție a acelei poziții a ei dar, în fapt, ea este rece și disprețuitoare cu el. Îl rănește.

VB:-Cu Betty nu-i așa. Sigur.

MD:-E o speculație de-a mea și nici nu vreau să privesc printr-o prismă prefabricată și de la scena evocată să văd totul spăimos.

VB:-Iată o altă lucrare, Odalisca lui Ingres. [vezi 8]
boiangiu8E ceva important la lucrarea asta. Știi, vorbeam despre fidelitatea fizică.
David Hockney, un mare artist britanic, care face multe portrete și a fost la aceeași școală de artă ca mine, Bradford College, a încercat să demonstreze folosirea camerei lucida de către pictori încă de la începutul picturii în ulei, de la flamanzii de secol XV.
Această cameră lucida era un sistem de prisme de sticlă care preluau imaginea din față și o proiectau pe pânză cu susul în jos. [link]
Artiștii trasau cu creionul imaginea și ...bingo!, desenul era fidel realității fizice.
Daca te uiți la portretele de clasă ale lui Ingres tinzi să fii de acord cu Hockney, [linkdar la Grande Odalisque se întâmplă altceva. Încearcă s-o ridici în picioare: e diformă, lungimea torsului e foarte exagerată, ca să armonizeze compoziția. Dacă se ridică în picioare,palmaîi ajunge abia la cur, în partea de sus. E diformă dar compoziția e desăvârșită, ca și ca si ispita ei. Dar ochii nu se uită exact la tine, puțin peste umărul tău stâng. Nu se uită direct în ochii tăi. Și asta din cauza poziționării acestei camere lucida. Când Ingres a pus camera lucida pe imagine, avea pânza în fața modelului. După aceea, când a început să aștearnă culoarea, pânza s-a întors cu spatele la model și cu josul în sus și asta a schimbat privirea, doar puțin. Dar asta e important pentru că aceste „ajustări” îți dau indicii despre situația în care e făcut tabloul și te transportă puțin în istorie, la fața locului, lângă Ingres.

MD:-Behind the scene.

VB:-And behind the history. Time travel. Iar Betty e caldă si foarte tânără, de fapt. Nu inspiră deloc o dragoste sexuală. E o dragoste sufletească. Totul denotă căldură și suflet. Și dacă eu cad într-o capcană, parcă nici nu-mi pasă. Mă duc cu căldură și deschidere. Ce romantic.
Mai stai cu Betty!

MD:-Așa fac! :)

VB:-Intri în capcană cu bună știință. În capcana naturii, a VIEȚII.
Aici Richter se cacă pe el. Își iese din matca lui.
Poate din punct de vedere al carierei lui, plină de rigoare, de muncă și intelectualism și prezență, Betty e cel mai prost tablou. 
Dar Betty e cel mai frumos! 
Pentru că Betty e fiica lui. 
Și până și Richter are inima mai mare decât capul.
Trebuie să fumez.
N-am izbucnit niciodată, așa, în lacrimi.
Ce tâmpenie, domne' !

MD:-Ce frumos!

VB:-The power of a portrait.
Cred că Betty e portret.

~~~

Note:

[1] Terese Andeszka, Gerhard Richter, 1964, Museum Wiesbaden 
[http://www.npg.org.uk/richter/UniArts.htm]
[revenire]

[2] Photogenetic drafts, #32, Joachim Schmidt, 
[http://schmid.wordpress.com/works/1991-photogenetic-drafts/joachim_schmid-phodra32/][revenire]

 [3] Gegenüberstellung 2, Gerhard Richter, 1988 112 cm x 102 cm Catalogue Raisonné: 671-2
Oil on canvas
[http://www.gerhard-richter.com/art/paintings/photo_paintings/detail.php?paintid=7695&catID=56&p=1&sp=32]
[revenire

[4] 48 Portraits: Mihail Sadoveanu, (1880-1961), 1971/72, 70cmx55cm, Catalogue Raisonné: 324-1
Oil on canvas
[http://www.gerhard-richter.com/art/search/detail.php?10696]
[revenire]

[5] Atlas, Gerhard Richter, 1962-2013
[http://www.gerhard-richter.com/art/atlas/atlas.php?paintid=17677&p=1&sp=32]
[revenire]

[6] Betty, Gerhard Richter, 1988, 102cm x 72cm, Catalogue Raisonné: 663-5, Oil on canvas
[http://www.gerhard-richter.com/art/search/detail.php?paintid=7668&title=betty&p=1&sp=32]
[revenire]

[7] Wanderer above the Sea of Fog, Caspar David Friedrich, 1818, 98.4 cm × 74.8 cm, Oil-on-canvas, Kunsthalle Hamburg 
[
http://en.wikipedia.org/wiki/Wanderer_above_the_Sea_of_Fog]
[revenire]

[8] La Grande Odalisque, Jean-Auguste-Dominique Ingres, 1814, 0,91mx1,62m, Louvre
[http://www.louvre.fr/en/oeuvre-notices/une-odalisque]
[revenire]

A replicat și a consemnat Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Ana Asavei Pietraru

 

Banca din fața porții
Mere, pere și lăicele



ana1Băncuța din fața porții este locul cotidian, momentul zilei, prietenia și bârfa, știrile (noutățile) consătenilor sau locul de joacă preferat al copiilor.
În alte timpuri era merindarul trecătorului, astăzi contrastul nației. Bunul simț sau mărinimia sunt în spațiul ce ne înconjoară într-o continuă provocare, până la dispariție, pentru a ne respecta obisnuința și traiul formal.
Mi-a fost dăruită libertatea de a veni cu ordinea mea, de a mă juca serios. Surprind discuțiile de zi cu zi, obiectele orânduite și aduse în prim plan pentru folosință. Acestea au prins viață, s-au transformat și m-au transformat, în funcție de lumină, culoare și miros.
Adunăm tradiția fără să o conștientizăm și adesea ne amestecăm cu tot cu ea în obișnuințe cotidiene foarte moderne!
Lucrurile casnice, gospodărești sau nu, uneori obiecte adunate din diferite locuri, întunecate, dar în plină zi, sunt azi o instalație pe care timpul a ordonat-o viu, aparent nearanjată, și pe care eu încerc să o recompun aici.

Îmi propun ca echivalarea plastică să fie apropiată materialității ce o sugerează aceste fragmente de obiecte, așa încât vreau ca suportul pentru pictura ce o realizez să fie el însuși un obiect din resursele casnice.
ana2Am ales în primul rând PREȘUL pe care am călcat, șezut, trasat cu degetul diferite povești imaginative pe traseul lui lung de ață și cârpa refolosită la rândul ei !!!
În acest stadiu configurez imaginea realizând o instalație-obiect și cu ajutorul facturii picturale urmăresc cum se transformă o realitate din natură în realitatea autonomă a artei, a picturii. Vreau să accentuez schimbarea sau dezvoltarea materialității acestui univers pictural.
Deci dimensiunea conceptuală a proiectului este susținută de instalația-obiect.
Pentru a reîntregi natura cu ceea ce suntem dincolo de ea, prin elemente însuflețite, am compus un colaj de culoare, de contrast al luminii, al materiei obținute din chiar plasticitatea preșului ce mi-a folosit pe alocuri suport pictural.

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

 

12 ani de sclavie

 

armaseluCei ce au vizionat serialul de televiziune Rădăcini (Roots, 1977) vor descoperi, cu siguranță, asemănări cu noul film regizat de Steve McQueen, 12 ani de sclavie (2013). Spre deosebire de Kunta Kinte, eroul din Rădăcini, un tânăr african răpit de negustorii de sclavi spre a fi vândut pe noul continent, Solomon Northup (Chiwetel Ejiofor), protagonistul ecranizării lui McQueen, este un om de culoare liber din statul New-York, educat, tată a doi copii, care în 1841, aproape un secol mai târziu, este răpit și vândut ca sclav proprietarului unei plantații din Louisiana. În cei doisprezece ani descriși de romanul autobiografic ce face obiectul acestei adaptări, Solomon, pe numele de sclav Platt, este nevoit să adopte nu numai o nouă identitate, dar și o nouă filosofie de viață, aceea a supraviețuirii în condiții extreme de umilință fizică și morală.

Filmul crează un puternic impact emoțional, atât datorită tematicii abordate, dar și a tehnicii prim-planului, ce surprinde trăiri ale personajelor și detalii nu de puține ori șocante sau voit supărătoare. O altă metodă de a produce o reacție emoțională din partea spectatorului este aceea a suprapunerii unor secvențe sonore peste mai multe cadre - ca în scena în care cântecul supraveghetorului Tibeats (Paul Dano), Run nigger run, run so fast, persistă, obsesiv, provocator, și în scenele următoare, chiar dacă decorul și personajele s-au schimbat. Exprimarea explicită a violenței sau ofensei apropie, într-o anumită măsură, filmul lui McQueen de Patimile lui Hristos (2004) în regia lui Mel Gibson.

12 ani de sclavie este o realizare impresionantă (9 nominalizări la Oscar), în primul rând ca lecție a unei istorii ce nu trebuie uitată. Din perspectivă artistică însă, chiar dacă interpretarea și încărcătura emoțională sunt remarcabile, spectatorul se poate întreba, pe alocuri, dacă mai puțin nu reprezintă uneori mai mult.

Regia: Steve McQueen
Scenariul: John Ridley, după romanul lui Solomon Northup, Twelve Years a Slave
Distribuția: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Paul Dano, Brad Pitt     
Producție: SUA
Titlu original:12 Years a Slave
Credit foto: http://www.foxsearchlight.com/post/3741/image-gallery/#12-years-a-slave

Comentarii cititori
sus

Silviu-Gabriel Lohon

 

„Theres a kid somewhere“
Un suspin, o durere, o notă!... Muzicală!

 



lohonBurial – Rival Dealer
(Hyperdub Records, 2013)

Prin 1995, copilul-minune al Islandei, Björk, trimitea către urechile conformiste ale vremii o îndrazneață Hyper-ballad care ranforsa tot ceea ce se știa/simțea despre ideea de baladă, în sensul ei romantic, prin aplicarea unui prefix, ce-i drept, competent: hyper. Propunerea ei a trecut testul timpului și ne-am trezit într-o zona sonoră care nu numai că a preluat existențial acest prefix, dar a și generat un sub-curent al muzicii electronice inteligente, autobotezat hyperdub.


O astfel de viziune, numai că mult mai socială și la zi cu ingerințele sonore în afara cărora nu mai există altă forță percutantă, emite William Emmanuel Bevan 
aka Burial. Ceea ce aflăm de pe acest EP este pur și simplu uluitor! Imaginați-vă o bandă de magnetofon pe care s-au imprimat, la gramadă, tot felul de reziduuri sonore, așchii disparate ale unor idei muzicale inteligente, unele dintre ele chiar geniale, dar și mesaje  subliminale despre unele chestiuni ardente ale lumii în care ne învârtim. Dar isprăvi de acest fel mai făcuse Burial încă din 2007, atunci când ultraaclamatul și neoinovativul LP, Untrue spărgea pur și simplu canoanele electro, declarat fiind de către influenta revistă de electro-experimental, 'Wire', drept cea mai de succes poveste muzicală a anului. Au urmat câteva colaborări restrânse cu Four Tet sau cu Thom Yorke după care omul nostru s-a retras în producție pentru propriul său label, 'Hyperdub'.

Rival Dealer este un minialbum (are numai trei piese) pe cât de restrâns, pe atât de paradoxal-compozit. Este, simultan, întunecat și luminos, stereotipic și voluntar lipsit de caracter, maniere prin care producătorul londonez își surclasează „camarazii“, ba chiar se autodepășește, această ultimă producție Burialfiind în majoritate declarată de critici ca fiind cea mai complexă și mai reprezentativă pentru artist. Cele trei spații audio în care evoluează muzicianul, deși separate, formează un act compact. Debutul Rival Dealer este unul în forță, marcat obsesiv de un sample preluat inteligent de la Gavin DeGraw și a sa More Than Anyone, prin redundanța intempestivă a versului „I'm going to love you more than anyone“, apoi, brusc, ne cuprinde o liniște de genul aceleia cu care privim câteodată stelele. Hiders, cea mai scurtă intervenție de pe acest disc, reușește la fel de bine să interschmbe stările și tempo-urile pe care aglutinarea sonoră le transmite, astfel încât glisarea, aproape insesizabilă, spre ultima parte a acestui EP este subtilă și ambițioasă în același timp. Prin urmare, Come Down To Us, devine o rugă înălțată unui înger protector nevăzut, dar conștientizat, a cărui asigurare, tonight you feel alive, are capacitatea de a oferi genul acela de bucurie pe care o simți în momentul în care îți revii după o despărțire, după o ruptură sau după o perioadă de convalescență.

Aminteam mai sus de aspectul social al albumului. Ei bine, sample-urile vocale racolate din diverse zone de intensitate și de impact (mass-media) culminează cu fragmetele suprapuse extrase din discursul Lanei Wachowski la primirea 'Human Rights Campaign Visibility Award' în 2012. Mesajul Rival Dealer este unul explicit împotriva violențelor de tot felul, cu precădere (și aici Burial o spune apăsat) asupra copiilor. Într-un dialog consumat împreună cu un alt DJ celebru, Burial declară că aceste compoziții ale sale se vor niște imnuri „anti-bullying“ (împotriva agresiunii și a intimidării) și, de asemenea, militează pro domo pentru întărirea încrederii oamenilor în ei înșiși și pentru conștientizarea libertății lor. Albumul propune și întreține un fel de grabă dulce, iar interludiile bine trasate nu fac altceva decât să pregătească noi și noi provocări care se soluționează din ce în ce mai nimerit până la final.

Când veți asculta Hiders, gândiți-vă la bonomia curioasă a lui Forest Whitaker din Ghost Dog al lui Jim Jarmusch.

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba de jazz VIII

 

*Duminică 9 febuarie, Clubul Blue Note din New York a organizat un concert intitulat A BENEFIT FOR JAPAN pentru victimele tsunami-ului. Au cîntat: Bob James, Makoto Ozone, Kenny Barron, Bill Evans, Mike Stern, John Scofield, Randy Brecker, James Siegel, Ron Carter, Russel Malone și mulți alții...

*Citesc în reportajul Cînd se lasă seara peste... Rotterdam semnat de Anca Fronescu din revista 'Dilema Veche' nr.522 (13-19 februarie) următoarele: „În festivalul de Film de la Sundance am remarcat și numele și muzica selectată de Alex Simu (jazzman român stabilit la Amsterdam) pentru filmul croato-olandez din competiție Happily ever after... 

*Joi 20 februarie la Palatul Ghika din Capitală, sub genericul JAZZ SYNDICATE (live sessions) au cîntat Cantaloop feat. Adrian Nour, program Beatles ‘n’ jazz și Cătălina Oana Beta program ‘Round Midnight'

jazz0*Joi 13 februarie Cursul de Estetica jazzului-Modulul de jazz de la Academia de muzică 'G.Dima' din Cluj-Napoca a găzduit tema 'Exerciții de inventare muzicologică a jazzului ca ficțiune istorică' susținută de Virgil Mihaiu și Oleg Garaz.

jazz1*Miercuri 26 februarie Jazz&Blues Club din Tg. Mureș a găzduit concertul susținut de Duo Pinter Tibor-chitară și Micheller Myrtill-voce din Ungaria.

*Miercuri 26 februarie la Teatrul Excelsior am asistat la un excelent recital susținut de grupul Basorelief, cu prilejul lansării albumului Ploaie în Macondo. Componența grupului a fost următoarea: Iulian Vrabete-chitară bas, Relu Bițulescu-baterie, Eduard Bălașa-chitară și Dan Stesco-claviaturi electronice. Pe CD-ul pe care vi-l recomand, mai cîntă ca invitați: Alexandra Căplescu-violoncel și Ovidiu Căplescu-clarinet, respectiv fratele lui Doru Căplescu și fiica acestuia, nepoata lui Doru Căplescu.
CD-ul e dedicat In Memoriam cîtorva dintre numeroșii colaboratori ai acestui grup veteran din jazz-rock-ul românesc: Paul Pîrciu, Dan Brucher, Doru Căplescu și Erwin Surin

*Vineri 28 februarie la Restaurant Gala-Le Theatre din București a avut loc un 'Concert extraordinar de jazz-In memoriam Johnny Răducanu' susținut de Michael (Mihai) Crețu, (nepotul Maestrului Johnny Răducanu)-contrabasist, compozitor și Director Muzical la Conservatorul Regal din Manchester-Anglia și invitații săi: Daniela Nicolae-pianistă și realizatoare de emisiuni de jazz la Radio România, Alex Pădureanu-premiul I individual  la concursul Brăila 2013 (și nu al marelui premiu cum scrie pe afișul acestui concert) și Mihai Bisericanu actor/muzician (chitară, pian, vocal, mai scrie pe afiș)

*În aceași seară la ARCUB au cîntat Sorin Zlat Trio și Duo Mircea Tiberian-pian cu Nadia Trohin-voce, invitat Cătălin Milea-saxofon.
(Mă așteptam la un public mai numeros... avînd în vedere palmaresul protagoniștilor și promoția masivă care s-a făcut acestui concert... Să nu fi venit mai mulți pentru că al doilea recital, cel cu Nadia Trohin, a mai fost programat și în toamnă, într-unul din concertele acestui ciclu, dar și cu cîteva zile în urmă într-unul din cluburile Capitalei ?!?)

*Sâmbătă 1 martie am fost la Sala Radio unde era anunțat concertul 'Roots Revival Romania-O călătorie jazzistică în inima folclorului românesc'-ediția a II-a, inspirată de Maria Tănase.
Mai degrabă un concert etno și/sau world music reușit, dar din păcate n-am detectat nici o urmă de jazz. Proiectul și turneul prin România a fost susținut de muzicieni din Iran, Turcia, Armenia, Germania, Spania, Marea Britanie, iar din România Monica Mădaș și invitata Maria Casandra Hauși.

*Miercuri 5 martie, ca de obicei în ultimii ani, Club A a găzduit o manifestare In Memoriam Cornel Chiriac

*Pentru luna martie vă recomand la Restaurant Gala-Le Theatre sîmbătă 15 martie ora 19.30 Duo Gabriela Costa-voce cu Alex Man-chitară, program de sambe și bossa nove și duminică 16 martie ora 20.00 la Creart-Teatrelli blues cu grupul Nightlosers

 

*Mi-a parvenit, cu oarece întîrziere, numărul 2 al revistei 'Jazz Compas'. E drept că nici eu nu m-am grăbit să o citesc, dar nici redacția nu a fost interesată să ajungă revista la mine... Prea multe greșeli le-am semnalat în primul număr...

Ei bine, spre satisfacția mea și a tuturor cititorilor, în numărul 2 al acestei reviste dedicată In Memoriam Jancy Korossy (excepție paginile rezervate acestuia, foarte modest ilustrate) putem remarca materiale mai bune și cu mai puține greșeli.(Consider că cele mai reușite articole sînt cele semnate de Virgil Mihaiu, Maria Balabaș și Cătălin Toader, iar cele mai bune interviuri, cele semnate de Alex Simu, Diana Miron și Radu Ciobanu).

Și totuși, spre îmbunătățirea calității revistei, în viitor, voi semnala, de această dată prin intermediul acestei rubrici, cîteva „perle” care, cu puțină atenție din partea autorilor și/sau a redacției (cam aceași), ar fi putut fi eliminate sau exprimate altfel, mai literar, sau cel puțin gramatical...

Iată:
pag.05 „Pe parcursul a celor două ore...”
pag.28 „...inserții de timbralități de free jazz...”
pag. 29 „...ne-am cunoscut pentru prima oară...” (e posibil să ne cunoaștem și a doua sau a treia oară, intreb eu ?
pag 30 „...ca pe piesa...”
pag. 30 „...un muzician în curs de dezvoltare...”
pag.31 „Dacă aseară... am fi auzit un tunet...prima reacție ar fi probabil...”
pag. 45 „Night Losers” trebuia scris Nightlosers, iar „Neformam...” desigur, despărțit...Ne formam...

Repet, ceea ce am recomandat membrilor redacției și după lectura primului număr, că ar fi bine, pe de o parte să(-și) numească/stabilească funcțiile/atribuțiile și responsabilitățile, (măcar redactor șef, cu experiență, prestigiu și autoritate în domeniu, adică în publicistică, muzicologie/jazz; v-o spune unul care a lucrat, am avut ONOAREA ȘI PLĂCEREA să lucrez, simultan în două redacții, două reviste, conduse de doi MAEȘTRI ai jurnalismului muzical precum Iosif Sava și LuminițaVartolomei, adică la 'Actualitatea muzicală' și 'Spectacolul muzicii', iar sub îndrumarea lui Iosif Sava, ca și a lui Dumitru Moroșanu, am lucrat ani buni și în TVR), iar pe de altă parte, dacă nu au, și se pare că n-au, să-și angajeze un „cap limpede” cum are, firesc, orice publicație care se respectă... Ca să nu mai spun că nu e ușor să fii, (deși unii își doresc cu ardoare) și jucător și arbitru și comentator (în maniera „...se creează un val de creativitate...” <>...eventual să și jurizezi și chiar să fii administrator/manager <<C.Milea>>al... „concursului” care stabilește și cine să ia premii sau „premii”, adică aceași, și care să fie valoarea „premiului” luat de același/aceași, adică, repet, sau mai citiți odată dacă nu ați înțeles abuzul de putere și de funcții semnalat/revendicat de UNII dintre așa zișii muzicieni români de jazz (te autoproțăpești pe scenă la fiecare concert și mai și condiționezi invitații să te invite la rîndul lor în proiectele muzicale ale acestora, "C.Milea")...deci jucător, arbitru, editor/comentator (C.Milea), membru în juriu, dacă nu chiar președinte al juriului și administrator/contabil...tradus ar fi complexul celui mic și slab, (la figurat și chiar la propriu), ca să nu mai spun de caracter, cel puțin îndoielnic, adică avid de glorie, bani și putere !

Vezi cazurile extreme de schizo și paranoia din istoria mai îndepărtată sau mai apropiată a omenirii sau chiar din actualitate...

Acesta este noul (prototip) „port drapel” al jazz-ului românesc ?
Halal...

Și încă ceva, pornit tot de la materialele din acest număr al revistei Jazz Compas:
la pag.11 autorul (că altfel nu pot să-i spun) articolului afirmă, nu pentru prima oară, (deși a fost corectat, inclusiv în public, de însuși Nicolas Simion), următoarele: „După 1990, muzicianul Jancy Korossy a revenit în România din inițiativa saxofonistului Nicolas Simion”.
Fals, minciună grosolană !
Pentru a stabili adevărul, voi preciza că Jancy Korossy a revenit în țară la inițiativa unei echipe din TVR (transportul, cazarea și onorariul au fost plătite de TVR și, evident, nu de N.Simion) alcătuită din Dumitru Moroșanu, Octavian Iordăchescu și subsemnatul, pentru ca Jancy să susțină un concert adiacent festivalului 'Cerbul de aur' de la Brașov din 1993. Acest concert de jazz a avut loc la Teatrul Dramatic 'Sică Alexandrescu' din orașul de la Poalele Tâmpei. Profitînd de această prezență în țară, i-am organizat (eu) un recital lui Jancy și la București, la Clubul 'Carioca' de pe Bd. Dacia (invitat Alin Constanțiu), apoi l-am  implicat pe Jancy cu recitaluri și în festivalurile de la Costinești (organizat de mine) și la Galați (organizat de Andrei Roland).

Chestia e că, din păcate, eludări cu bună știință, informații false, neadevăruri sau mai direct spus mincini, apar din ce în ce mai frecvent în jazz-ul românesc, în scris sau vorbit.
Iată spre exemplificare doar cîteva:

-scuzați că îndrăznesc să întreb redacția revistei mai sus pomenite, oare cu acest prilej nu ar fi trebuit amintite și Gala premiilor de jazz-Premiile Muzza din 2013 dedicată In Memoriam Jancy Korossy, la fel și CD-ul Best Romanian Jazz 2013-Tribute to Jancy Korossy-selecțiuni din evenimentul respectiv ?

-pe afișul concertului de la restaurantul Gala-Le Thetre scrie în dreptul numelui lui Alex. Pădureanu –„Câștigătorul marelui premiu la Festivalul de jazz de la Brăila” cînd de fapt el este laureatul premiului I individual...

-în prezentarea lui Sorin Zlat pentru concertul Jazz Compas Live din 28 februarie primită de mine prin e-mail se scrie că, (printre alte premii), l-a obținut și pe acela de ...„cel mai bun solist la concursul internațional de jazz de la Getxo-Spania 2011”. Precizez, la acest concurs Sorin Zlat Trio a obținut doar Premiul publicului...

-chiar în umărul 2 al revistei Jazz Compas, la pag. 08 se spune: „Lucian Ban a fost nominalizat de două ori (în 2005 și 2006) la prestigiosul premiu 'Best European Jazz Musician'. (Aici nu se spune de către cine, deci putem înțelege că probabil de părinții lui...) Din păcate, această informație e preluată și publicată de jurnaliști, de mai mulți ani, din CV-ul lui Lucian Ban, care la fel de fals afirmă, tot în acel CV, că a absolvit Conservatorul din București cînd, de fapt, el n-a (prea) frecventat și terminat nici măcar primul an...

N-ar fi cazul ca acești jurnaliști (eventual și manageri/organizatori de evenimente) să mai și verifice cîteodată informațiile (succesele false ori inexistente) cu care se împănează pe nedrept mulți artiști/muzicieni (mă rog, așa ziși artiști/muzicieni…) pentru a cuceri, pe nedrept, notorietate și avantaje pecuniare ?!?

După ce am scris acest material, întîmplător (?!?), am citit un articol din 'Dilema Veche' nr.524 (7 februarie-5 martie) Fetițele corporatiste semnat de Adina Popescu, articol pe care îl recomand întregii redacții, și nu numai, a revistei Jazz Compas.
Iată un fragment din acest articol:
„...în mintea lor e un talmeș-balmeș, își creează un soi de avataruri pe Facebook, n-au un sistem de valori, n-au nimic. Sînt doar niște ambalaje, goale pe dinăuntru”.
Asta și apropo de faptul că atunci cînd am îndrăznit să-i atrag atenția unei autoare de articol din primul număr al revistei Jazz Compas asupra unei greșeli, aceasta mi-a răspuns cu întrebarea: „Ce, e grav ?”
Probabil la fel mi-ar fi răspuns și dacă i-aș fi atras atenția că a trecut cu mașina peste un om sau cu bicicleta peste o pisică...
Asta e noua generație !?!
Răspunsul cred că e DA și în această situație, noi, cei mai în vîrstă, n-avem altă soluție, pentru a supraviețui și a putea colabora, decît aceea de a ne adapta la ea.

Voi ce ziceți ?

P.S. În numărul următor al revistei noastre, pe lîngă multe altele, cîteva impresii de jazz de la Paris și de la Gala premiilor de jazz-Premiile Muzza ce vor avea loc duminică 6 aprile ora 18.30 la Hard Rock Cafe din Capitală, plus lista laureaților.

                                   va/vor urma

pînă atunci,
Keep swinging.

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Thanks for sharing

 

S-a întâmplat ca la câteva zile după atelierul de actorie susținut de Cătălin Băicuș să văd filmul al cărui titlu l-am împrumutat pentru acest articol. Titlu care la origine este o expresie folosită de moderatorul unei terapii în grup. După ce un participant își spune numele și este salutat de către toți ceilalți, după ce-și descrie problema, un prim hop semnificativ de trecut, moderatorul îi mulțumește pentru că a împărtășit tuturor celor de față acea problemă. Totul cu simplitate, pentru ca tulburarea să fie restrânsă până la neutralizare, cu pas firesc, armonios.

baicus1Ei bine, eu și vreo douăzeci de tineri ne-am aranjat într-un cerc pe scândura sălii mici a teatrului, fără a fi fost mânați de vreo problemă evidentă, de vreo dependență, dar ceea ce a urmat a fost o mostră de cât de benefici sunt asemenea pași simpli, armonioși. Cătălin, parte din cerc, a propus o suită de exerciții, a descris pașii de urmat, a explicat cum se pot face acei pașii, a pășit laolaltă cu toți. A împărtășit gânduri, trăiri, energie și atitudine.

Am simțit în mine o mai veche reticență față de unele tehnici formale, am avut rețineri dintr-o nejustificată temere privind locul meu între ceilalți sau abilitățile mele, false pudori (ciudate tocmai pentru că am și dezinhibiții) dar și, la un moment dat, jenante orgolioase gânduri de mândrie. Toate astea devenind repede derizorii, pierzându-se firesc în curgerea exercițiilor, prin asumarea ideilor exprimate de de acestea.

Atelierul de actorie susținut de Romanița Ionescu l-a simțit sub semnul „împreuna”, mai aproape de sensul „pereche” sau de mică echipă, cel al lui Cătălin Băicuș mi s-a părut a fi un „impreună” ca grup larg, ca societate. Cele două ateliere s-au completat, așa cum în viață avem de-a face cu un spațiu apropiat și unul extins.

De la primul exercițiu a părut firesc ca să privești în ochi pe cel, necunoscut, cu care jocul, întâmplarea, te face să interacționezi. Că e aproape de tine, că e taman în plan depărtat, că, poate, ți-e cunoscut numele ori nu, e important să-l privești și trupul să-ți fie îndreptate spre el. De altfel Cătălin a revenit mereu asupra atitudinii corporale în relațiile cu ceilalți, vorbind despre cât de mult grăiește corpul față de cuvinte. Iar exercițiul, ca atâtea altele, a fost ca un joc. Un joc cu miez. Era vorba de a transmite energie către altcineva. Prin bătaia din palme, prin cuvânt, prin poziția trupului și, mai ales, prin privire. Apoi a fost vorba de o diversificare ca în viață. Cu alegeri de partea fiecărui receptor deci cu ineditul de a fi întâmpinat de o reacție a fiecărui inițiator. Cum reacționezi când ceea ce arunci se întoarce la tine, cum reacționezi când primești ceva de unde nu te aștepți, cum reacționezi când îți vien rândul mai repede decât te aștepți, cum reacționezi când cel de alături a greșit și execută o pedeapsă, cum reacționezi când tu însuți greșești. Iar Cătălin, jucător și moderator totodată, ne-a împărtășit interesul cu care ne urmărea privirile, reacțiile. Cum trupul nostru, privirile noastre, exprimau deschis răspunsul nostru la o întâmplare sau alta, chiar dacă rosteam altceva, cel mai adesea convențional. Ne-am mișcat pe scenă, eram ca niște trecători, căpătam înțelegerea de societate, când simți că sunt mulți membri, că recunoști pe câțiva, că trebuie să ții seama de toți, chiar dacă te orientezi după cei apropiați.

baicus2Am făcut, cumva, cunoștință unul cu altul, într-o interacționare unu-la-unu. Ca în viață, când acțiunea cuiva o preiei și o continui, te lași dus în sensul imprimat de altcineva. Apoi, când la acțiunea cuiva răspunzi prin a te opune, o acțiune de sens contrar, o replică. Și din nou în mișcare, ca în societate, atingându-ne unii pe alții în intersectări aleatoare ori, desigur, căutate, reacționând prin acceptare și preluare sau prin opunere, după cerințe.

Și pe măsura trecerii timpului împreună, conștiinta micii noaster societăți s-a conturat. Și asta s-a văzut la un joc la care cea desemnată 'bunică' (sau 'bunic', după caz), așezată cu spatele la jucători, caută ca prin răsuciri aleatoare să surprindă pe câte cineva în mișcare, penalizându-i pentru asta cu întoarcerea la începutul traseului. Un traseu care presupune puncte precise de control, gesturi obligatorii, un traseu care se încheie prin a ajunge la 'bunică', un stadiu ca o finalitate. Ei bine, jucătorii au evoluat de la hazardate acțiuni individuale, trădând caracteristici ale fiecăruia, către o strategie de grup, eficientă, în care în mod natural s-au distribuit sarcinile. Și ca o dovadă a simțului social, înșirați la perete, luându-ne de mână, privind înainte, am pășit împreună, într-o destul de bine aproximată armonie. Cătălin receptând cu sensibilitate și cu o continuă deschidere, spectacolul natural al unor oameni care (se) descoperă.

Apoi ne-a vorbit despre Meyerhold și biomecanică, a ilustrat cu suplețe și mare expresivitate exercițiul unei aruncări cu piatra. Și dacă incercările noastre au fost de urmărit doar așa cum urmărești, limpede și luminos, neputințele și străduințele celor mulți, am avut în minte îmbinarea sportului cu arta, de la imaginea fizicului până la paleta largă de atitudini și trăiri.

baicus3Am trecut la cuvânt. Așa cum trupul, înainte de mișcare, are nevoie de încălzire, tot așa glasul, înainte de replică, a avut nevoie de a se pregăti. De la vibrația buzelor în emisie vocală tot mai departe, cât vocea căpăta materialitate în modelare.

Și Cătălin ar fi continuat mult și bine vorbind despre Miranda și Ferdinand, despre Prospero și Caliban, cu fiecare dintre noi și cu toți laolaltă, descoperind sensuri din foile tipărite și din chipurile de novice și novici.

Iar dacă e să amintesc dintre chipuri, apoi cu mare drag voi spune două nume: Obama și Silvia. Obama cu buze mari, deschise, cu ochi luminoși, atent la toți și cu bucurie participativă. Silvia, cu zâmbet discret, cu seriozitate și precizie în acțiuni, cu un copilăresc năduf când era penalizată de 'bunicuță', uneori la limita corectitudinii decizionale, transmițând căldură, încredere, un sentiment de drum lung.

Că ei doi au trecut prin școala de hipoacuzici e doar o notă biografică. Că alături de ai au venit la atelier și alții, a fost un semn de frumoasă colegialitate și relație socială. Că fiecare dintre aceștia a venit să-l salute, să-l sărute, pe Cătălin, care a comunicat prin limbajul special cu fiecare, e un semn despre sufletul lui și despre câte știe și câte vrea să mai știe.

baicus4Thanks for Sharing, Cătălin și fiecare dintre cei de față, din duminica lui 23 februarie!

 

Foto 1 și 4, Marius Dobrin
Foto 2 și 3, video, Veronica Teodorescu, grafician

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

 In the mood for Play

 

Era o seară de octombrie din 2007 când am văzut primul spectacol de teatru în Play.

La primul One Man Show din acest spațiu, Profetul, creat de Marian Politic, a venit atâta lume încat spectatorii păreau aidoma cărămizilor ce susțin bolta. Actorul mai rămăsese cu câțiva metri pătrați de joc iar pentru reprezentațiile care au urmat a fost prevăzător în a-și asigura spațiul necesar.

A urmat o efervescență teatrală. Miroase a pradă, în regia lui Alexandru Boureanu, a fost de asemenea un succes pentru cele trei tinere actrițe: Ramona Drăgulescu, Raluca Păun și Adela Minae, aceasta din urmă gestionând pe atunci Café-Teatru Play. Au urmat Un bărbat și mai multe femei, cu Vlad Drăgulescu și Edith Noferi, Călușul jucat de Raluca Păun, Moromeții cu promoția lui Laurențiu Tudor).

Play, de la bun început, într-un decor creativ conceput, a însemnat 'acasă' pentru tineri actori, pentru cei care sunt atrași de magia teatrului, a ecranului, de muzică. S-a închegat repede o familie, un mediu amical, contaminant. Gabi și Snejana, într-un du-te vino între mese și bar, se așezau discret la spectacol. Câteva scaune plușate și, alături, o treaptă de piatră cu pernuțe pentru cei care priveau de acolo.

Am trecut prin Play în acest februarie și m-am bucurat să revăd pulsația locului. Nu doar decorul își păstrează farmecul ci și spiritul. S-au tot perindat oameni, ca-n viață, destine care se întâmplă să treacă prin Play. Acum Teatrulescu are grija spectacolelor. Acum Ada Ștef joacă și e rândul altui student la actorie, Cătălin, să fie în echipa tehnică.

Am poposit în patru zile de vineri, bucuros a vedea că publicul umple sala, că apetitul pentru spectacol este intact, că aerul conversațiilor dinainte și de după spectacol e mereu proaspăt.

Am văzut mai întâi un One Woman Show, cu Haricleea Nicolau, Doar femei.

Cu texte diferite, de la autori de notorietate până la propria ei creație. O construcție a cinci tipuri diferite de femei. Haricleea Nicolau stăpânește cu delicatețe publicul, îl duce acolo unde personajul o cere, își construiește chipuri de mare expresivitate, mai ales în privința ochilor. Gândind spectacolul interactiv, ca pentru un spațiu cum este Play, savuroasă a fost și reacția din public, mai precis din partea tinerilor mozaicari, Petrișor Militaru, Luiza Mitu, Daniela Micu, care au asortat ropotul de aplauze cu o scandare pentru al cărei curaj pledase unul dintre personajele spectacolului.

Hai vino în gara noastră este o comedie pentru doi, ca să mă joc cu titlurile (acesta și al unui film celebru), având vedere și protagoniștii: Claudiu Mihail și Bruno Noferi. Un colaj din Cehov și Aldo Nicolaj, regizat de Raluca Păun. De asemenea creat pentru interactivitate, reușește ceea ce-și propune: comicul. Claudiu Mihail este dinamic, intră în scenă și iese din scenă printre mese, într-un continuu dialog cu publicul, chiar și pe parcursul monologului său, o interactivitate ca-n gară, ca să zic așa, fiind vorba de un spațiu care privilegiază comunicarea. Bruno Noferi mizează pe umorul de portret, construind chipuri caricaturale. Fularul alb m-a dus cu gândul la Florin Piersic, dar ar fi de încercat publicul tânăr de știe un asemenea reper. Spectacolul lor este dens și poate fi dus mai departe, dezvoltat și eventual prevăzut cu alternative de decodificare a textului, reluat cu toată încrederea, poate avea o viață lungă.

Amândoi protagoniștii au revenit în Play, sub reflectoare (am precizat acest aspect pentru a face distincție între continua lor prezență în spațiul de care vorbim și prilejurile de spoectacol). A fost vorba de o seară de improvizație, Impro Show Vechi da' nou.

Claudiu Mihail, tot mai sigur pe el, cu dezinvoltură și capacitate de relaționare, a condus jocul. A fost frumos de urmărit alăturarea de actori din promoții diferite, colegi de generație, parteneri de joc de-a lungul timpului. Ramona Drăgulescu este un spirit director al locului și l-a avut alături pe Laurențiu Stratan, cum de mult nu i-am mai văzut jucând împreună. Simona Călin apărut intr-o postură inedită, dornică de a evolua pe o asemenea partitură. Surprizele au fost, pentru mine, felul în care s-au impus ceilalți trei. Bruno Noferi prin text și adaptare a rostirii la tipul de spectacol, George Adrian prin mimică și comicul de inocență care abia acum și-a găsit chipul revelator și, mai ales, Ada Ștef. Am revăzut-o după ani, după Țara lui Gufi și după Stop the tempo, acum la o adevărată maturitate artistică, de mare impact.

A mai trecut o săptămână și am coborît din nou în Play, în colțul din dreapta, privind la zumzetul reconfortant, la luminile calde și la succesivele fragmente de imagine din bar, gradual, de la mesele ce-și așteaptă spectatorii, până la chipurile care mai dezinvolte, care mai asumat neutre, la tăvile cu pizza plutind magic prin aer și la mesajele de pe iphone.

Dame și madame este un spectacol pentru actritele de calibru, Ramona Drăgulescu și Raluca Păun. Fiecare cu putere de creație și cu plăcerea de a juca împreună. Pentru că împreună oferă ceva cu totul aparte. De data aceasta într-o asociere iscusită cu Anca Maria Ghiță și, mai ales, cu Laurențiu Tudor. Acesta, semnatar și al regiei, este un actor ce merită o tot mai accentuată valorificare scenică.

Privind dintr-un colț, cu un ochi la desfășurarea piesei și cu un altul către public, am simțit că e reconfortantă continuitatea din Play și, totodată, că maturizarea actorilor și a publicului impune o altă dimensionare.

Pe de altă parte talentele actoricești, generos reprezentate pe scenă, au nevoie de punerea amplificată în valoare de către regizori profesioniști.

playCât despre poveștile din Play, poate se vor scrie și se vor aduna vreodată într-o carte. Oricum, ele trăiesc în fiecare dintre cei care au rămas o seară acolo.

Îmi imaginez o seară din viitor, când Ada Ștef, deja celebră pe scena Naționalului, va înregistra spectatorii sosind în Play, conform rezervării, la un spectacol in care va juca proasptă absolventul Cătălin iar in echipa tehnică, printre mese, o voi recunoaște pe eleva de la un workshop de la teatru.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey