Ce ți-e și cu arta asta?! Pânza și tableta
Teatru: Comedia erorilor - Compania teatrală Propeller
Teatru: Măsură pentru măsură - Teatrul Vahtangov
Teatru: Ce păcat că-i târfă - Compania Cheek by Jowl
Grafică: In memoriam Lucian Bulătan
To(l)ba de jazz - XI
Fotografie - Cristina Botez

 
sus

Valentin Boiangiu

 

Pânza și tableta

 

MD:-Ce mai faci, Valentin?

arta0VB:-Acum lucrez la două tablouri și sunt trasee venite din still life-urile mai mari pe care ți le-am arătat.

MD:-Ce dimensiuni au?

VB:-Cam 40x40cm. Sunt foarte plate. Am așternut multe straturi de grund până a devenit suprafața foarte fină. Învăț să extrag și alte seve din lucrări mai complexe. Sunt forme trasate printre forme, planuri printre planuri și perspective. Și totul ca o joacă. Mă bucură să le fac.

MD:-Bucuria lucrului! Și plăcerea de a întinde culoarea pe o suprafață fină...

VB:-Pânza era normală, dar am făcut-o eu fină. Chiar mi-a luat câteva zile numai pentru suprafață. Lucru care poate că nu se vede imediat, e un detaliu subtil.

MD:-Chiar dacă ai face o fotografie de foarte aproape?

VB:-Arta e mișto s-o vezi pe viu, nu?

MD:-Îmi rămase gândul la ceea ce ziseși despre pregătirea suprafeței pe care așterni culoare, că ai lucrat la finețea acelei suprafețe. Și mă tot gândesc la importanța materialului și că asta ține de elemente eterne: pânză, lemn, vopsea, pensulă, metal, în fine, elemente materiale. În ce măsură arta plastică, pictura, face față tehnologiei? Un scriitor nu mai scrie nici măcar cu pixul, pe când un pictor este netulburat în uneltele sale.

VB:-Arta folosește tehnologia. Chiar când pictezi pe pânză. Tot timpul s-a întâmplat asta. Și mulți artiști folosesc tehnologia. De fapt, toți. Și eu.

MD:-Dar câți lucrează pe tabletă sau pe alt device grafic și câți pe pânză, cu pensula din păr?
Apoi ai zis mai devreme că o lucrare de artă trebuie văzută real și nu în fotografie. În schimb o carte poate fi citită pe un ecran de device, nu mai e obligatoriu să o citesc de pe hârtie.

VB:-Nu e obligatoriu nimic și asta e frumusețea lumii contemporane. Dar unii pictează pe pânză, alții pe tabletă. Arta va fi produsă în continuare cu orice mijloace există.

MD:-Uneltele clasice ale artistului rămân încă în vigoare, coexistă cu acelea în pas cu tehnologia. Pânza și vopseaua rămân pe locul lor.

VB:-Da, dar avem vopsele mai bune. Unii folosesc tablete de ultimă modă, dar eu folosesc ultimele formule de vopsele de la Windsor and Newton. Și grundul e mult mai mișto ca acum 100 de ani.

Ți-am trimis vreodată o lectie despre fotografie și implicațiile ei în producerea de imagini? Are ceva legături cu ce vorbeam. Scrie așa într-un slide:

Of what use are lens and light
To those who lack in mind and sight?

(Translation of Latin inscription 1589)

MD:-Da. Fotografia era, tehnologic vorbind, mai laborioasă și nu era accesibilș așa ușor, pe când acum, digitală, e pentru oricine. Suportul hârtiei, fie că e vorba de fotografie, fie că e vorba de carte, se duce, ușor, ușor.

VB:-Cu cartea nu știu ce să zic... poate că ai dreptate dar, dar de exemplu, la magazinul Waterstone's, în Leeds, sunt 4 etaje de cărți (hard copies) și merge foarte bine. E chiar foarte plin în orice zi. Aceeași noțiune se poate dezbate și cu muzica. Magazinul Jumbo e plin de muzică și chiar de viniluri. Culmea e că magazinele de viniluri au început din nou să crească și chiar să facă profituri din ce în ce mai mari. Revin: totuși, poți să ai ce tehnologie vrei dar, fără observație și fără minte, nu faci nimic.

MD:-Să ne întoarcem la declanșatorul discuției. Care sunt variantele în a pregăti o pânză?

VB:-Pregătești o pânză cum îți faci patul de culcare.

Pentru că nu te culci direct pe salteaua goală, îți pui așternuturi. Eu am un fel de cearceaf mai gros (cu ceva pernuțe de ranforsare) ce se întinde cu elastic pe saltea. Ajută la spate. Apoi e un cearceaf protector igienic, făcut din tricot, cu colțurile elastice, după care pun cearceaful obișnuit, de multe ori de o culoare frumoasă, pe care o aleg, sau cu modele... hahahaha... care se asortează cu cearceaful de plapumă sau de pătură. Și ultimele straturi se asortează între ele. Și când te bagi în pat pare foarte primitor și confortabil. Îți primește corpul, foarte frumos. Așa e și cu pânza pentru tablou, trebuie să ai grijă de ea, trebuie pregătită pentru subiect. Depinde și ce vrei de la ea. Cum îți așterni, așa dormi. Nu toate pânzele trebuie să ofere confort, depinde de subiect. Poți să ai suprafețe mai fine, care să-ți permită o anumită pensulație, mai economică, având pete și laviuri subțiri care pot facilita forme bine definite ori spații largi, atmosferice. Sau poți să ai o suprafață mai abrazivă, care invită la gesturi mai viguroase, arii mai groase, volum mai mare, vâscozitate sporită, incidente mai aventuroase și mai ...."cărnoase"...totul depinde de subiect și de modul de lucru.

De exemplu, Francis Bacon lăsa arii de pânză complet netratate, care-i ofereau pasaje viscerale, provoca accidente. Armonia și simbioza diferitelor elemente nu era ceva ce urmărea el. Dimpotrivă, voia conflict pentru că ăsta îi era subiectul.

Uite un exemplu, cu un remix după Velasquez, Papa Inocențiu X (Foto 1).
Se vede pânza
netratată, printre pensulații.
Și uite aici (Foto 2) un exemplu de suprafață foarte tratată, mult construită, care este esențial să fie fină....Este o lucrare a unei prietene de-a mea, Eirini Boukla.

arta 1

arta2

 

 

 

 

 

 

 

 

arta3Și iată (Foto 3) și o lucrare de-a mea, Remi, cu chipul unei fetițe în vârstă de șase ore. Remi e fina mea și am fost la maternitate, când s-a născut, și am făcut o serie de desene când avea doar șase ore. După 12 ani am regăsit desenele și am făcut două portrete dupa ele.

Când am făcut pictura, a trebuit să aștern 20, 25 de straturi fine de grund și să le dau cu glasspapier între straturi, când era uscat. Rezultatul e ca o suprafață de frescă, foarte fină, ca un cur de copil mic, care-ți permite o pensulație subțire, alunecoasă, fragilă.

MD:-Pregăteai pânza ca pentru un nou-născut.

VB:-Iată un alt exemplu, de la Edvard Munch. O imagine foarte cunoscută- Strigătul. (Foto 4)

arta4La Munch suprafața este netratată. Munch exprimă fragilitatea vieții în fața naturii. Ariile mai maro deschis au, de fapt, culoarea pânzei netratate.
Petele sunt foarte subțiri... ca viața, vulnerabilă...subțire, care se poate pierde imediat și înseamnă o cantitate neglijabilă în comparație cu enormitatea naturii.
Din păcate nu mulți studenți au răbdarea și rigoarea să se gândească și să prepare o suprafață înainte de a o picta. Și să coordoneze suprafața cu subiectul.

MD:-Pânza este de mai multe feluri? Are ochiuri mai mari sau mai mici? E mai absorbantă sau nu?

VB:-Da, sigur, pânza e de multe feluri, ca hârtia. Și alegerea pânzei este importantă pentru maniera de lucru, subiect. Cea mai răspândită este cotton duck, din bumbac. De mai multe consistențe.
Poți să iei heavy duty- mai groasă, folosită la lucrări mari de tot, artă publică sau pentru pereți enormi -am lucrat pe asta cand eram asistent de studio cu Graeme Willson, la Artă Publică. Greu de întins...

Pânza medie, pentru pictura de șevalet, de mărimi medii. Poți lua și linen(in), mai subțire, greu de întins, dar superbă de a lucra pe ea. Remi e pe linen. Asta e mult mai scumpă. Una dintre fabricile cele mai faimoase și cu produse foarte bune din lume este Whaley's In Bradford. Ți-o aduc și acasă. Excelentă. Firma e furnizoare pentru teatre, expoziții, conferințe, etc. (http://www.whaleys-bradford.ltd.uk)

MD:-În ce măsură pânza și grundul ăsta pregătitor s-au schimbat de-a lungul timpului? (tehnologic vorbind)

VB:-Nu-s specialist, dar cred că-s de mai bună calitate. Mă rog, depinde și cât cheltui. Dar îți dai sema că fabricile de materiale, chiar de ceea ce numim "tradiționale" sunt mult mai sofisticate și marjele de erori sunt mult mai mici. În materie de vopsele avem un spectru imens în prezent față de ...acum 400 de ani. Dar asta... poate ne face mai leneși și nu mai amestecăm culori așa de mult ca în trecut, plus că în ultimii 60 de ani avem acrilice, mare invenție!, și tot felul de lianți diferiți care îți facilitează o grămadă de posibilități, texturi, efecte etc Și pensulele sunt mai bune și mai versatile. arta5Dar, încă o dată, depinde cât de mult vrei să cheltui. Unii artiști picteză cu crengi (Brice Marden). (Foto 5)

 

 

 

Alții cu cenușă (Anselm Kieffer): (vezi video)

 

Clipul ăsta e superb.

arta6Ceva mai mișto decât o imagine făcută pe tabletă, nu? Și procesul e mai amuzant....Iata ce a făcut David Hockney pe iPad (Foto 6):

MD:-Arta plastică e norocoasă. Rămâne pe drumul ei.

VB:-Cum adică?

MD:-Adică rămâne neabătută de digital. Materia rămâne materie, că e pânză, că e ulei, că e cenușă.

VB:-Da, dar tehnologia este prezentă...după cum ziceam. Ca în toate domeniile. Nu pot să zic că tehnologia digitală înlocuiește alte lucruri.

MD:-Eu am pornit de la gândul că, în privința literaturii, digitalul a schimbat uneltele și suportul la recepție.

VB:-În literatură tehnologia ajută și există în paralel cu formele mai tradiționale.
Tehnologia digitală nu a înlocuit nimic în literatură. Există și atât. Nu a schimbat modul cum gândește autorul, nici înțelegerea cititorului. Se creează la fel. Și cărți tradiționale se fabrică încă foarte mult.

MD:-Eu am zis de unelte.  Iar cititorul citește de pe ecran. Scriitorul nu mai scrie cu pana, nici cu creionul, nici cu pixul...

VB:-Mai scrie și cu pixul, când își ia notițe. Când e pe o terasă sau pe o bancă.
Și, de fapt, care este impactul?

MD:-Nu știu. Dar cred că există un impact. Și la producere și la receptare. Una este să scrii cu creionul, să ștergi, să refaci prin muncă de rescriere, alta e să faci copy/cut/paste sau cu tasta delete. Una e să citești pe hârtie, să dai pagina cărții și să simți greutatea cărții și mirosul ei, și alta e să faci click sau să învârți rotița de la mouse. Obiectul carte s-a schimbat.

VB:-Eu sunt convins că nu a dispărut. Se fabrică încă. Știi, drumul meu către serviciu mă învață multe. Mă bucur că nu merg cu mașina. Văd cum se îmbracă oamenii, am interacțiune cu ei, îi observ, le văd comportamentul. Mulți citesc, unii pe tablete, unii pe cărți, unii nu-s mai mulți ca alții și nici vârstele nu determină mediul. E o preferință personală. Încerc să mă uit la titluri și, vag, pot spune că aceia care citesc pe tablete consumă, fac timpul să treacă ....mai mult maculatură. Cei ce citesc cărți adevarate par a citi titluri mai bune. Dar poate greșesc. Oricum, cu creionul și cu guma nu se mai scrie de mult, de la invenția mașinii de scris. Dar unii scriitori încă își fac ciorne, cum ți-am mai zis, în caietele de notițe. Gânduri, observații scurte, etc Aceste carnete sunt chiar la modă aici. Mulți hipsteri le au. Clasicul Moleskine (după Hemingway)(http://www.moleskine.com/en/).

MD:-Ce ți-e și cu arta asta!

A replicat și a  consemnat Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Când Shakespeare e doar spumos și relaxant

 

Comedia erorilor, prima piesă adusă la Craiova în ediția din acest an a Festivalul Shakespeare de Compania Teatrală Propeller din Marea Britanie, a fost un exemplu de montare orientată către public. Actorii, toți bărbați, îmbrăcați în tricouri de fotbaliști, cu pălării de pai, au creat, încă înainte ca povestea Marelui Will să înceapă, o surprinzătoare atmosferă sud-americană, numai bună de stat la soare pe Copacabana sau în hamac, la umbra unui mango tree, în ritmuri leneș-plăcute de bossanova.

Sigur, nu despre asta a fost vorba, chiar dacă domnii respectivi au continuat să cânte și pe parcursul piesei, și în pauză, când au socializat și au însoțit muzical spectatorii ieșiți în foaier, și apoi, întorși în sală, improvizând, glumind și conversând cu publicul - învățaseră și câte-un cuvânt românesc. Niciun moment de plictiseală, așadar, mai ales că și spectacolul în sine a fost cât se poate de alert, fără să își propună mai mult decât oferea textul: un permanent lanț al confuziilor care atrage după sine o cascadă de situații comice.

Au strălucit cele două perechi de gemeni, „stăpânii” – interpretați de Dan Wheeler și Joseph Chance, și „servitorii” – Will Featherstone și Matthew McPherson („Se presupune că, deși s-au despărțit în urmă cu 20 de ani, gemenii se îmbracă în aceleași haine”, remarca, lângă mine, Nicolae Coande, un impas), dar și „doamnele” Adriana – James Tucker și Luciana – Arthur Wilson au fost la înălțime. Printre gaguri și farfurii sparte în cap, textul a curs spumos, în limba lui Shakespeare, spectacolul fiind adaptat însă zilelor noastre și prin unele apariții „modernizate”: o călugăriță în fustă mini și cu cizme mov (un travesti cât se poate de reușit pentru Alasair Craig), un polițist vivace (interpretat de Richard Pepper), un inedit și escroc predicator american cu suita lui Gospel și cu abilități în manevrarea cardurilor.

Actorii și-au păstrat dinamismul, legătura între scene a fost mereu firească, chitarele, saxofoanele și castanietele au trecut de la „Girl From Ipanema” la soundtrack-ul din „James Bond”, a mai apărut, în dispute, vreun nunceag ori spray paralizant, era și un iepuraș Playboy pe acolo, și uite așa finalul a venit pe nesimțite, punerea în scenă nu a părut deloc „lungă cât o iarnă poloneză”, regizorul Edward Hall, cu actorii lui și cu toate trucurile astea m-au păcălit. Facil? Desigur. Dar succesul a fost vizibil, iar în seara următoare, când Propeller a adus „Visul unei nopți de vară”, sala a fost arhiplină, ca și cum unii oameni ar vrea să se simtă bine la teatru și veniseră atrași de ceea ce britanicii oferiseră în Comedia erorilor: un spectacol menit să binedispună „și atât”. E puțin? Aceasta-i întrebarea.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu                                        

 

O „măsură” ca la Moscova acasă!

 

Spectacolul Măsură pentru măsură, prezentat de trupa Teatrului Vaghtangov din Moscova, sâmbătă, 26 aprilie, la Opera Română din Craiova, a fost așteptat cu interes, date fiind numeroasele premii și prezențe pe scene europene prestigioase de care s-a bucurat. Și nu a dezamăgit, dimpotrivă, a fost o demonstrație de profesionalism și farmec, susținută de câțiva actori redutabili. Regizorul Yuri Butusov a conferit montării un apăsat iz rusesc, atât prin crearea unei atmosfere, cât și prin accentuarea problematicii morale, în dauna celei a dorinței de putere – principalii vectori ai personajului Angelo, adjunctul Ducelui.

vaghtangovDistribuirea lui Sergei Epishev atât în rolul lui Angelo, cât și în cel al Ducelui, i-a prilejuit acestuia un tur de forță, dar a dus și la schimbări pe text, cea mai importantă fiind absența scenei confruntării dintre cei doi, la final. Actorul a strălucit în special în rolul unui Angelo incapabil să se opună ispitei, un bărbat fățarnic ce ascunde, sub chipul onorabil și aerul de tocilar, un despot destrebălat și netrebnic, care pozează în om al datoriei și întrupează, în fapt, ideea că judecătorul poate fi mai ticălos decât cel pe care îl judecă. Felul în care pică în mrejele involuntare ale Isabellei („Sfiala ne ațâță mai dihai decât frivolitatea?”), tremurul mâinilor lui pe trupul tinerei, scena cu șirul de mese așezat între ei, răsturnate apoi - instinctul de vânător al bărbatului, în acțiune - sunt cele mai expresive. Meritul este și al Eugeniyei Kregzhde (Isabella), prinsă între dorințele erotice ale bărbaților din jurul ei, cea a fratelui care speră ca ea să-l scape de la moarte și opțiunea proprie a protagonistei pentru curățenie și un trai pe coordonate religioase. Relevant pentru îndoielile în care se zbate personajul feminin (Să-și pângărească trupul acceptând un târg murdar sau nu? De-ar fi doar viața ei, cu dragă inimă și-ar da-o, dar virginitatea? Să ardă-n Iad?) – îmi pare momentul în care actrița este întoarsă din drum, din propriile hotărâri, de suflul altor personaje. Eugeniya Kregzhde trece cu ușurință și firesc de la joaca sororală (alergarea în jurul scenei mi se pare deja „fumată”, poate că ar trebui ca personajele să fugă și-n zig-zag sau pe alte traiectorii), la o femeie în bătaia vânturilor, dar și provocatoare - în scena dansului pe masă.

L-aș remarca și pe Eugeniy Kosyrev, în rolul simpatic al lui Pompey, un libertin condus doar de firea lui păcătoasă, aș reține și imaginea Annei Antonova, pozând lasciv și ademenitor în rochiile-i lungi, mi-au plăcut și momentele în care rămân doar gesturile, și aerul de cârciumă dintr-un colț de scenă, și luptele din culise, și discreția Juliettei cea mică și gravidă (Mariya Berdinskikh), și energia lui Claudio (Vladimir Beldiyan), închis pentru că a fost prea liber.

Traducerea lui George Volceanov a scos în evidență umorul popular, grobian, la limita obscenității („Futu-vă-n gât! Care sunteți acolo?”), iulustrația muzicală a însoțit adecvat firul acțiunii, trecând de la pacea momentelor de pronie la tulburarea specifică răspântiilor morale și de la melancolie la un soi de zgomot, ca un bâzâit al conștiinței ori ca un răpăit de ploaie. Scenografia lui Aleksandr Orlov a fost mai degrabă cehoviană, dar sugestivă – un exemplu ar fi repetarea „vânătorii”, cu mese aruncate în lături, ulterior, de un Duce și el copleșit de dorință, dar legitimat în demersul lui, în ochii unora, de pecetea cererii în căsătorie. La fel de puternic este cadrul ciclic, de început și final, în care sunt prezente toate personajele, iar scena se umple de hârtii, eșarfe roșii și pet-uri. Mai ales peturi. Ca o unitate de măsură. Sau ca un simbol, lipsit de ostentație, al condiției umane. 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Declan Donnellan și o poveste din grădina interzisă

 

tis pittyÎn ultima seară craioveană a Festivalului Shakespeare 2014, compania Cheek by Jowl a adus pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” o piesă care nu aparține marelui dramaturg. Fondatorii și conducătorii companiei, reputatul regizor Declan Donnellan și partenerul său, scenograful Nick Ormerod, s-au oprit asupra celui mai cunoscut și mai controversat text al lui John Ford. „Ce păcat că-i târfă” a avut lungi perioade în care nu s-a jucat sau a fost pusă în scenă cu titlu schimbat, Declan Donnellan fiind cel care, în 1980, 2011 și de această dată, a readus-o în atenția publicului, după ce Luchino Visconti o montase la Paris, în 1961, cu Alain Delon (Giovanni) și Romy Schneider (Annabella).

Dincolo de subiectul șocant, mai ales pentru vremurile iacobine când a fost scris, textul are slăbiciunile lui, iar handicapul nu e întotdeauna ușor de surmontat. Donnellan a adaptat și a schimbat pe ici pe colo, lăsând însă și  unele ambiguități în construcția personajelor. Nu știi dacă, de exemplu călugărul Bonaventura (Raphael Sowole) vorbește uneori prea rar din întâmplare sau pentru că regizorul vrea ca pledoaria acestuia pentru cinste, căință - „Cazi în genunchi și târându-te pe jos să te cureți de destrăbălare”, „Cerurile au dreptate”, „Să nu mai calci pe aici. învață să te căiești și mori” – să nu sune întotdeauna convingător ori să inducă o lentoare, o trenă în ritmul altfel alert al acțiunii.

Ruth Everett în Hippolita este o apariție neobișnuită, la început pare ruptă din teatrul de amatori, în alte momente ai putea crede că este o mare actriță, ambele situații fiind valabile și pentru alți actanți. Nu însă și pentru protagoniști, care susțin partituri extraordinare. Maximilien Seweryn este un Soranzo cu momente de grație, cu treceri credibile de la îndrăgostitul fericit, la soțul înșelat în așteptări și de la violența geloziei la resurse nebănuite de iertare. Will Alexander, în Vasquez, are calmul și abilitatea unui John Malcovich, știe să consoleze ca pe un copil „o doamnă cu suflet nobil”, să pară supus și empatic: „E totuna de greșești din slăbiciune sau te numești femeie”, „Orice doamnă ar fi făcut la fel”, „Este uman să suportăm greutățile”, să își folosească atuurile seductive pentru a afla informațiile care îl interesează – pe Hippolita o ispitește cu un masaj și atitudine de sclav supus și nătâng, iar pe doica Putana o convinge cu ajutorul drogurilor, al unui stripper și al vorbelor dulci să-i spună numele celui care a împărțit patul cu Annabella. Hippolita îl subestimează, iar Putana se lasă amăgită de promisiunile lui blânde, binevoitoare, conform cărora, când Soranzo, soțul Annabellei, va afla numele celui care i-a întinat iubita, „va uita pe dată”.

Ambele femei vor plăti scump, Hippolita va muri bând otrava propriului plan, iar doica se va alegetis pitty cu limba smulsă. Frenezia trecerii de la clipele de beție a distracției, la o cruzime tăioasă, de la dulceața dragostei, la blestemul fructului oprit dau marea forță și greutate a spectacolului lui Declan Donnellan, iar scenografia, muzica, luminile, mișcarea scenică, perfect asamblate, sincronizate, suflă în pânzele poveștii, făcând-o suplă și agilă. Muzica devine când religioasă, când disco, în fundal se văd afișe cu „True Blood” și „Gone With The Wind”, coregrafia luptelor între bărbați este impecabilă, dar veselia și gălăgia nunții, cântecele și dansul anticipează tragedia. „De la o epocă la alta, scena nu se «civilizează». De secole, umbrele credincioase marelui teatru nu se clintesc din jurul pietrei de sacrificiu”, spunea Mihai Măniuțiu, iar Donnellan conduce discret și fără ostentație firele către un final tulburător, lăsându-l pe Giovanni (Orlando James) purtat de pasiunea pentru sora lui. Minte deschisă, ignorând avertismentele călugărului, convins că „Iadul e doar superficială frică” și sătul să se hrănească numai cu așteptări, acesta îi mărturisește Annabellei ce simte. Iar ea, deloc interesată de pețitorii care o înconjurau, îi răspunde cu acceași înflăcărare și cu sentimente puternice, până atunci reprimate.

Consumarea incestului are loc în scene sexy de frumusețe păgână, care pot ultragia spiritele puritane. Orlando James creează un personaj complex, un bărbat lucid și curajos ce se zbate zadarnic în capcana pe care singur și-a întins-o: nu poate renunța la Annabella nici după căsătoria ei cu Soranzo („Ea e acceași pentru mine”). Declicul regretelor, al mustrărilor pentru păcatul comis, pe care miza părintele Bonaventura, nu se produce. Nici măcar la Annabella, care dovedește și ea o surprinzătoare - și pentru unii scandaloasă - amputare a conștiinței în sens creștin. Eve Ponsonby întrupează cu har o tânără modernă, simplă și jucăușă, capabilă de o dragoste desăvârșită, pe care nu o retrage după ce urmează sfatul călugărului și insistențele tatălui de a se căsători cu Soranzo și nu o reneagă atunci când e dată în vileag. Nici nu o întoarce acuzator împotriva fratelui care i-a oferit iadul. Îl iartă din inimă. Din inima ei care fusese roșie și strălucitoare, când era fericită și purta în păr o coroană din becuri colorate. Din inima pe care el i-o va scoate din piept și o va ține în palme.

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

Mototolit-am amintiri

 

Sunt bogat. Am de toate.
Speranțe, vise și mai presus de orice: amintiri.
Care îmi dau ghes, îmi dau bună dimineața.
 
Rugându-mă să le șterg de praf, să le ascult, să le dau bună ziua.
Bună ziua dragele mele, mă bucur de fiecare clipă alături de voi.
Fără voi ași fi mai sărac…

In memoriam
Lucian Bul
ătan, artist grafician, OM

 

BULĂ(tan) desenează spirite!!!

OMU’- Lucian
FAMILISTU’-Bulătan
ARTISTU’- Bulă
NE-AM CUNOSCUT- … de mult. Așa zice el. Eu n-am zis nimic.  Zic ca el. Afirmativ. Ihă, îhî. Dând ca bou’ sau ca orice necuvântătoare din propriul meu cap.  A, da… Că ne-am cunoscut. Gata, ne-am înțeles. Oare?

bulatan-Încântat de cunoștință, domnule…
-Bulă, Bulă îmi zice.
-Las-o moartă!
-Nu, pe bune, așa-mi zice, adică așa mă cheamă….
-Bulă, unde dom’le, la buletin­?
-Nu, la cârciumă. Unde mă tot cheamă prietenii. Da’ eu nu mă duc. Că mai am de lucru. La niște caricaturi.
-Le ai, le ai?
-Știți, încerc și eu să murdăresc  hârtia, că prea e albă…
-Serios nea…?

-Bulă, Bulă…tan. Tan-tan.  Lucian Bulătan.  Eu vă știu de mult pe dumneavoastră. De pe vremea când erați la PRO PARODIA*. Vă admiram pe dumneavoastră și pe băieții din grup. Veneam la spectacolele dumneavoastră, v-am văzut și când ați fost în Cenaclu’ Flăcăra, cu Păunescu.  Ce-am mai râs de dumneavoastră. Adică, nu de dumneavoastră. De ce făceați pe la Sala Polivalentă, la Casa Studenților, sau la Clubu’ Electro.  Mă bucur că pot să vă strâng mâna.
-Ba nu, nu poți să-mi strângi mâna… pentru că nu o am la mine. Scuze! Sunt cam uituc. Am lăsat-o acasă. Pe pian.
-Haideți, haideți…
-Unde dom’le, în locu’ dumitale. La cârciumă? Mă lași! Te refuz. Categoric. Nu că aș avea treabă. Ceva, ceva. Eu nu lucrez. Nici la caricaturi, cu toate că ar fi bine, nici la stat. Lucrez doar episodic. La particular, la negru, la soacră-mea, la gardu’ ei negru. Din cimitir.
-Bună asta. Și aia cu pianu, cu mâna, și asta cu soacra, cu gardu’ ei.
-Fugi dom’le d’aici!
-Nu pot. Chiar de vreau. Mă ține Mițărel**.
-Cine?
-Mițărel, Patronu’, adică colegu’ meu de clasă. E mare acu’. Mare. Mare  bou. E gazetar dom’le. Frontalu’*** e al lui.
-Care Frontal?
-Ziaru’ lui. Aici lucrez eu. Scriu articole și mă ocup și de prezentarea artistică. Fac caricaturi, portrete. Dar câte nu-s de făcut la un ziar. Cu 2 oameni. Că nimeni nu stă la el. Pe 2 lei. Mie îmi e jenă să plec și să-l las. Cu curu’ gol. Am fost colegi…
bulatan2-Înseamnă că ești talentat.
-Nu. Sunt doar inginer. Am lucrat la Depou și s-au împuțit lucrurile…
-Ești modest. Ai făcut vreo expoziție, ai participat la concursuri de caricatură? Îl știu pe Popas****, suntem prieteni, te recomand?
-N-am expoziții, păi cine să-mi facă mie o expoziție?
-Eu. Dar cu o singură condiție, să mai mă lași cu dumneavoastră…
-Eu vă respect pentru tot, ați făcut ceva pentru cultură, ați reprezentat Craiova, vă știe o lume întregă. Câți oameni n-au râs de momentele dv…Autobuzul, cu îmi cură sângele din nas. Scaunul, Brigada artistică, Zidul. În anii 8o-9o, ați fost mari, mari. Uriași.
-Mă lași?!

­

*

bulatanȘi nu m-a lăsat. M-a respectat, apreciat și admirat. Dar și eu…M-am ținut de cuvânt. I-am făcut o bucurie. Prima lui mare expoziție. Expocaricaturi. La Real, la Craiova. În 2o1o. Pe țeavă era ce-a de-a II-a. Moace…N-a mai apucat. S-a dus între stele. Acolo unde valoarea și respectul i se cuvin. Pesemne că trebuia să facă și moacele unora de pe acolo. Care se zoreau. Nașpa. Era talentat, iar savoarea replicilor personajelor sale era de un mare bun simț. Nu rănea, nu era grosier, doar înțepa. Parcă le făcea cu ochiu’. Un ochi versat, prietenos, plin de zâmbete poznașe. Al unui copil mare. Plin de talent și bun simț. Neutru și parcă croit să nu deranjeze. Modest, prea modest. Poate d’aia s-a împrietenit așa de ușor, cu boala… Cu proxima ocazie, promit solemn:  nu-mi voi mai uita mâna pe pian. Mai avea atâtea pozne de făcut. Amintirea sa ne face cu ochiu’. Acesta e Bulă…tan. Desenatorul de spirite.

CALITĂȚI- har artistic, generozitate, haz la greu, generozitate, omenie, generozitate.
DEFECTE-bun simț, nenoroc, modest, ață prea scurtă pe mosor.
CONCLUZIE-un copil mare pus pe glume și-a pus creioanele și haru’ la colorat de suflete.

*

Mototolite în sufletul meu, amintirile ies la plimbare. Bulă, tată, le faci cu ochiu’ !

NOTE

*(n.aut.-PRO PARODIA- George Călugăru, Emil Rădinoiu, Eugen Mihai, Marian Rățulescu - grup de comedie 198o-1993, multilaureat al festivalurilor de umor și pantomimă, promotor al umorului absurd, al sincronizărilor, al parodiei, participant la Cenaclul Flacăra, Serbările Scânteii Tineretului, din Craiova, România) 

**Mițărel Gheorghe, om politic, întreprinzător craiovean, director fondator revistă

***Frontal, revistă craioveană, fondată de Mițărel Gheorghe

****Popas, Ștefan Popa-Popa’s, mare caricaturist român. A obținut  peste 100 de premii. Pe plan internațional a fost medaliat de 58 de ori. A creat școala românească de caricatură. Recordman Guiness Book în '95, după ce a făcut 2772 de caricaturi color în zece zile și zece nopți! În același an, mai doboară un record: 131 de caricaturi într-o singură oră.

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba de jazz - XI

 

*Miercuri 7 mai la Librăria Cărturești au fost lansate, împreună, CD-ul și DVD-ul INTERIOARE ale lui Alexandru Andrieș. CD-ul reia înregistrarea (remixată de Victor Pamfilov) a LP-ului cu același titlu de acum 30 de ani, și cu aceiași interpreți: A.Andrieș, Mircea Marcovci, Mihai Farcaș, Maria Ioana Mîntulescu, Garbis Dedeian și Mircea Baniciu, la care se adaugă acum DVD-ul cu aproximativ aceleași piese, dar cu următorii invitați: Berti Barbera, Maria Ioana Mîntulescu și Sorin Romanescu, desigur, alături de protagonist.

*După o săptămînă, pe 14 mai, la aceeași librărie și de către aceași Casă de producție, A&A Records, dar de această dată în colaborare cu Fundația MUZZA, au lansat CD-ul INVISIBLE MOVIES (Selecțiuni din muzica de film) a lui Adrian Enescu.

*Sîmbătă 17 mai la Opera Maghiară din Cluj-Napoca,  a avut loc un Concert extraordinar cu RENATO BORGHETTI „ALEGRA DO BRASILERO QUARTET”, ca o prefață la TRANSILVANIA JAZZ FESTIVAL 2014 (ediția a VIII-a ), ne spune organizatoarea evenimentului-Simona Hodoș.

*Duminică 18 mai, la Sala Radio din București, a fost programat concertul intitulat DE LA EST LA VEST, avîndu-i ca protagonști pe celebrul violonist român stabilit în Franța, Florin Niculescu împreună cu Quintetul său și Orchestra de tineret a României dirijată de Horia Andreescu.

*Pianistul Sorin Zlat, (ignorat în continuare de festivalurile din România, inclusiv sau mai ales de cele din Capitală), a fost din nou premiat la un prestigios concurs internațional, de această dată din Franța (23 mai). Concursul de la Lille, prezidat de cunoscutul pianist Jacky Terasson,  a avut patru formații finaliste (din 156 înscrise), iar TRIO-ul condus de Sorin Zlat (cu Răzvan Cojanu-bas și Sabin Tarabega-baterie) a fost distins cu Premiul special al juriului.

*Laureații de la EUROPAfest (8-24 mai)-BUCHAREST INTERNATIONAL JAZZ COMPETITION sînt:
-GRAND PRIZE WINNER-Grupul WINDWALKERS (Germania, Columbia, Ungaria, Cipru)

-BEST BAND-Grupul FABIO GIACHINO (Italia)

*29 mai-1iunie  Green Hours City Jazz Fest în patru locații din Capitală: Green Hours, Cluburile Control și al Țăranului și ARCUB. Pe lîngă o serie de formații din străinătate, România a fost reprezentată de aceași muzicieni „de casă”... Vlaicu Golcea, Ana Cristina Leonte, bineînțeles, Mircea Tiberian și Maria Răducanu (prilej ca să mă întreb din nou: cîntăreață de jazz?!? Într-un concert de folclor, din toamna trecută de la CREART-Teatrelli, Damian Drăghici o prezenta ca pe o adevărată „privighetoare a folclorului românesc”; pentru mine rămîne, în continuare, o veritabilă bocitoare...)

*Luni 2 iunie de la ora 19.30, timp de mai bine de două ore, am asistat, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (Sala Izvor), la un spectacol one man show uluitor, genial, extem de profund și de complex intitulat SEULS/SINGURI, cu Wajdi Mouawad, dramaturg, regizor și actor din Liban, care după o adolescență petrecută în Franța, s-a stabilit în Canada. Iată ce spune acesta în programul de sală:
„Un artist este precum un scarabeu, se hrănește cu escrementele celorlați/societății extrăgînd de acolo elementele necesare pentru a crea opere care îl bulversează și îi fascinează pe ceilalți. Artistul, asemenea unui scarabeu, se hrănește cu mizeria lumii în care trăiește și din această mizerie abjectă reușește, câteodată, să facă să apară frumusețe”. (N-a fost jazz, dar nici eu nu sînt doar comentator/promotor de jazz)...

*Joi 5 iunie, la Sala Radio, Zoli Toth Project cu al său BACH  IN SHOWBIZ-muzica ADRIAN ENESCU, „variațiuni pe teme de Bach”, și-a încheiat turneul cu un concert de excepție la care a asistat un public foarte numeros și de bună calitate.

*DOBRO JAZZ FESTIVAL la Tulcea în perioada 6-8 iunie.
Pentru că festivalul e organizat în colaborare cu o parte a mafiei bucureștene, din nou, Maria Răducanu și Mircea Tiberian. Mă întreb doar, cum de printre fomațiile invitate s-a aflat și TRIGON din R.Moldova.

*IRINA POPA & THE SINNERS  va concerta luni 9 iunie, ora 19.00 la Sala Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești.

*Gărâna Jazz Festival 2014 între 10-13 iulie. Detalii pe www.garana-jazz.ro

*Ramona Horvath, piansta noastră de la Paris, ne anunță cu bucurie, că a fost inclusă, împreună cu trio-ul său, în programul SUNSET JAZZ FESTIVAL  ce va avea loc în toamnă în Capitala Franței. Ca fapt divers, Ramona ne spune că în anii trecuți, la acest festival au cîntat printre alte nume celebre și Jacky Terasson, și Giovanni Mirabassi și Eric Lagnini.

*Iată și răspunsul datorat și promis de Sorin Romanescu vizavi de renunțarea lui și a lui Alex Man la PREMIUL PENTRU CD pe anul 2012 și PREMIUL MUZICIANUL ANULUI (ex aequo)-Gala de jazz 2012 pe 2013:
„Atît eu cît și Alex Man am refuzat aceste nominalizări întrucît le-am considerat nedrepte și neconforme cu activitatea noastră muzicală în anul 2012. Activitatea noastră nu fusese suficient de intensă pentru a fi recompensată cu un premiu, iar CD-ul nu era la un nivel artistic ca să fe desemnat CD-ul anului. Refuzul acestor nominalizări a fost argumentat, nu a fost un refuz gratuit pentru a crea animozități”.
Ca să vezi... unii se plîng și chiar țipă că nu sînt premiați și nici măcar nominalizați, iar alți, din contră...
Repet ce am scris și în numărul anterior al revistei noastre:
-problema pentru mine ca organizator și membru în juriu (ca și pentru colegi), nu a fost gestul sau gesturile celor doi muzicieni, ci momentul (și locul public ales de Alex Man), respectiv cu trei zile înainte de Gală ...Pe de o parte, lista cu nominalizări fusese publicată cu trei luni înainte, între timp am discutat de mai multe ori cu cei doi muzicieni, fără să-mi spună de intenția lor, motiv pentru care i-am și trecut pe afiș ca invitați la Gală...

 

*Spre știința detractorilor mei și ai Galei de jazz-Premiile MUZZA, dar și spre bucuria celor ce țin la acest eveniment (un număr mult mai mare), pot să vă anunț de pe acum că următoarea ediție, a XIII-a, va avea loc ca și în ultimii doi ani, în prima duminică (5) din aprilie 2015 și tot la HARD ROCK CAFE din Capitală. Detalii despre juriu și cîteva condiții de organizare și jurizare, în următorul număr al revistei noastre.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Joc de-a prinsea

 

foto cristina botezDoamna Cristina Botez ne-a trimis, pentru a ilustra acest număr al Prăvăliei culturale, un număr însemnat de “foto-grafii” - “un hibrid între fotografie și gestualism” – realizate din autocar, în martie, pe un drum de noapte Turda-Găneasa, după cum spune frumoasa poveste însoțitoare.

„Sunt o «variațiune pe aceeași temă», întrucât reprezintă grafia luminilor întâlnite pe drum, pe «peliculă» (card). De aceea le-am numit «foto-grafii». Rezultatul: am fost atât de entuziasmată de ceea ce «realizam», încât am ratat coborârea la destinație și am ajuns undeva, în noapte, pe marginea drumului între Găneasa și Balș. A fost, pentru mine cel puțin, un moment «autentic», dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la faptul că poate același efect, dacă nu și mai interesant, l-ar putea obține orice puști din câteva click-uri de mouse”, ne-a mărturisit domnia sa.

O promisă expoziție cu aceste grafii născute sub zodia sclipirilor aleatoare ar putea fi mult mai sugestivă decât selecția pe care am făcut-o, cu greutate, pentru Prăvălie. Uneori, cele mai bune imagini veneau la rând, în rafală, ca parte din farmecul hazardului, iar mișcarea nu a fost, de data asta, cauză a eșecului, nu a produs fotografiile ratate pe care de obicei le ștergem imediat din aparat, ci a constituit un ingredient indispensabil într-un joc de-a prinsea țesător de vrajă.

În imaginile imortalizate de Cristina Botez, lumina schițează, se unduie, pleznește, brodează, compune muzici, brăzdează ceruri, înoată în adâncul oceanului, lasă urme, amprente, pulsează, se amestecă în sine, arde, coboară, încape, mâzgălește tabla - școlar în pauză. Alteori, agață, lenevește în șezlong, se rupe și își contemplă fracturile, scornește sau repetă forme, geometrii, culori, nuanțe, se strânge ghem, erupe, își așază șiragul de perle, suflă fum de țigară, se uită în oglindă, pune hotar, crează fundaluri de basm, întruchipează zei, prinde contur, se roagă, te duce în vulcan, se transformă în cometă, în secantă, în arc electric, în decor suprarealist, în câmp de bătălie, în ce vrea. Iar întunericul, ca un urs imens, bătrân și blând, îi permite. Fără el, nimic din toate astea nu ar exista.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey