Pasager prin teatru
To(l)ba de jazz - XXV
Dumitru Ungureanu

 
sus

Marius Dobrin

 

Pasager prin teatru

 

De obicei venirea verii aducea, în tandem cu serbările de sfârșit de an școlar, reprezentațiile sfârșitului de stagiune. Și cât era vara de lungă, cum curtea școlii devenea pustie, teatrul devenea și el ciudat, fără viață, se estompa în peisaj.

Anul acesta, în schimb, teatrul continuă, surprinzător și totodată fermecător de firesc, să pulseze și în lunile de vară.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, reperul cel mai important în privința evenimentelor acestei arte în România, mi s-a părut a fi precum un cămin părintesc unde se adună, o dată pe an, membrii unei familii ce e răspândită prin toată lumea și, cum, necum, face ce face spre a se revedea unii cu alții. Centrul vechi e al oamenilor de teatru. De la voluntari și până la mari actori și mari regizori. Un ilustru scenograf împingea căruțul cu micul său copil, librăria Habitus era invadată de japonezi zâmbitori, din subsolul bisericii catolice răsunau sunete de gospel și tot așa. Silviu Purcărete apărea în cale și dispărea cu pasul său legănat, egal, cu un zâmbet discret.

Gteatru1eorge Banu, în prelungirea temei cărții sale, Japonia: imperiul teatrului, a provocat un dialog cu doi artiști japonezi: actorul Kazuyoshi Kushida și regizorul Masahiro Yasuda. Despre teatrul japonez și ceea ce trebuie să știe un spectator al acestora, despre limbă și multe altele. Yasuda a declarat că acum în Japonia se montează mult piese europene. Că Cehov și Shakespeare sunt principalele opțiuni repertoriale, Romeo și Julieta fiind cea mai jucată piesă. Că el însuși mai are de descoperit teatrul tradițional japonez. A evocat colaborarea cu teatrul sibian, unde a montat un spectacol, O poveste japoneză, după Chikamatsu Monzaemon. Kushida a amintit de colaborarea cu Constantin Chiriac și a dialogat cu George Banu pe ideea de a juca împreună cu Chiriac, fiecare în limba sa, tocmai pentru că în limba proprie un actor se poate exprima cel mai bine, până la nuanțe profunde.


La Sibiu am urmat la pas „procesiunea" tradițională a după-amiezii, a unor artiști stradali, în cazul de față, francezii Companiei Tac-Ô-Tac, pentru ca seara să vină invitația de a fi prezent la spectacolul CHARLIE MANDELBAUM al trupei Kolben Dance din Israel.

Spectacol ce a început din hol, nebănuit. Spectatorii au fost rugați să mai aștepte puțin în foaier. Lume multă. Oamenii vorbau între ei, unii priveau lucrările de artă contemporană, instalații ale lui Neculai Păduraru. La un moment dat am simțit o atingere pe un umăr, un bărbat a trecut ca o nălucă pe lângă mine și s-a pierdut în mulțime. Apoi o fată a invitat la dans un spectator. O alta a zâmbit unui domn și dintr-o dată s-au făcut remarcați câțiva dintre dansatori șerpuind prin foaier, oferind expresii diferite, gesturi dintr-o paletă largă a stărilor unui om. O pereche în vârstă a pornit spre ieșire, probabil înțelegând că asta-i tot. Doi voluntari atenți le-au zâmbit și i-au asigurat că va urma și un spectacol asa cum și-l imaginau ei. Sala s-a dovedit neîncăpătoare. Apoi captivată de mișcările dansatorilor, evocând libertatea și rigorile care cer restricționare, evocând gânduri bune și gânduri rele, într-un crescendo copleșitor. Pentru ca finalul să fie o stingere, cu trupuri dezgolindu-se și întinzându-se ca răpuse pe podea. Aplauze și apoi spectatorii au fost invitați, dacă vor, să se apropie de trupurile acelea. Ca într-o procesiune tăcută, oamenii au urcat cele câteva trepte ale scenei, au trecut pe lângă emoționantele semne ale personajelor închipuite de dansatori: haine și pantofi ca în vestibulul de acasă. Și apropierea de trupurile ce păreau a-și fi găsit odihna desăvârșită a fost un prilej de a culege, parcă, respirările de poezie ale celor vazute până atunci.

Și abia ce-au trecut câteva zile și am revăzut Rinocerii lui Robert Wilson. Au fost ultimele reprezentații nu doar ale stagiunii ci ale scurtei istorii ale acestui spectacol înCraiova. Un nou tur de forță, de data aceasta și cu două reprezentații în aceeași zi, o pauză de mai puțin de o oră între ele, o provocare asumată, după cum a explicat Mircea Cornișteanu, directorul teatrului craiovean, ca evaluare a unei situații ce se are în vedere pentru un turneu peste hotare.

Stagiunea 2014-2015 a aceluiași teatru a cunoscut un final în forță și prin cea mai recentă premieră, Iluzii, un spectacol creat de Bobi Pricop pe un text de Ivan Vîrîpaev.

Stagiunea asta a însemnat și o altă premieră managerială, colaborarea teatrului ACT cu teatrul Colibri, fapt ce a însemnat ca în fiecare lună să ajungă laCraiovaun spectacol din repertoriul celebrului său partener. De la cele cu fabulosul Marcel Iureș până la cele ale tinerilor, în text (Mimi Brănescu) și în joc (Vlad Zamfirescu, Mihaela Sârbu, Irina Antonie, Gheorghe Ifrim etc).

Acum a venit timpul examenelor, drept care am ajuns iar în spațiul miraculos, intim și totuși cu o deschidere spirituală a sălii studio a de-partamentului de Artă Teatrală a Universității dinCraiova. Un spectacol cu o singură actriță, Ramona Cismaru, în regia Alinei Rece. Un spectacol greu, o provocare serioasă. Cu unduirile valurilor și cu plutirea personajului, atât de celebru, pe scenă și prin poveste. Cu dramatismul eșarfei și cu simbolistica pânzelor ce definesc destinul.

malvoliiPromoția 2015 a ieșit la rampă cu un spectacol creat de Alexandru Boureanu, M_A_L_V_O_L_I_I, o rafinată croială a textelor lui Shakespeare, cu trimiteri multiple prin replică și prin joc, prin gesturi și prin mișcări. Un proiect care merită a fi reluat la altă scară, cu alte posibilități, în care actori cu experiență să poată valorifica ideile regizorale, să vină cu inventivitate care să pună în lumină toate câte sunt sugerate. Remarcabil la acești tineri absolvenți este că au avut, aproape surprinzător, voci viguroase. Vorbele lui Shakespeare nu-s ușoare dar cuvintele lor s-au auzit bine și cu tonuri bine adaptate. Remarcabilă dăruirea fiecăruia, simțul de echipă. Energia și talentul s-au făcut dominant simțite în cazul lui Alexandru Baca, în rolul Feste. Factotum, cu un chip bine pus în valoare, cu inventivitate și spontaneitate. Un nume de care în mod sigur vom mai auzi. (Foto: Albert Dobrin)

Și vara curge și va fi din nou Sibiupentru a revedea Faust. O inspirată idee de a relua cel mai puternic spectacol semnat de Silviu Purcărete în anii din urmă, în România. Vacanța este astfel asezonată cu câte un week-end teatral de anvergură.

În timp ce la București Andrei Șerban a oferit o nouă premieră și deja se vorbește de Festivalul Național de Teatru, de la sfârșit de octombrie. Dar cât mai e până atunci?! Ca mâine...

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba de jazz
XXIV

 

teme*Miercuri 24 iunie ora 18.00 în Aula Palatului Cantacuzino, sediul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, a avut loc lansarea primei culegeri TEME DE JAZZ-COMPOZITORI ROMÂNI, culegere îngrijită de Alexandru Șipa. Cu acest prilej, au susținut micro-recitaluri, cîțiva dintre autori în următoarea ordine: Virgil Popescu -gbas, Puiu Pascu -pian, care au cîntat în trio cu invitatul lor -Titi Herescu -baterie, Petrică Andrei -pian solo, Boroș Zoltan -pian solo, Sorin Zlat jr.- o piesă pian solo iar în a doua piesă împreună cu invitații lui, Mihaela Alexa -voce și Sorin Zlat sr. -saxofon, iar în final Cornel Cristei -pian, două piese, cu invitații săi, Irina Popa -voce, Iulian Vrabete -gbas și Titi Herescu -baterie.

*Vineri 26 iunie la Jazz & Blues Club din Tg. Mureș a cîntat formația Lucian Nagy & Balkumba Tribe

*Duminică 28 iunie GRAMMY AWARD WINNER-Natalie Cole la Town Hall din New York. (Final 2015 Jazz Fest Town Hall Show-Rare NYC Appearance-Her First in 5 Years !!)

*Revin cu cîteva detalii ale prezențelor de jazz în cadrul Festivalului Internațional CRAIOVA MUZICALĂ 2015 (26 august-6 septembrie):

sîmbătă 29 august- Duo de blues Marcian Petrescu -voce și harmonica, Florin Giuglea -voce și chitară, duminică 30 august grupul de jazz-rock și blues YOUVENIS,  marți 1 septembrie dublă lansare de carte-culegerea TEME DE JAZZ-COMPOZITORI ROMÂNI și JAZZ COCKTAIL (autor Alexandru Șipa) urmat de concert Irina Popa & The Sinners, miercuri 2 septembrie Sorin Zlat Trio și joi 3 septembrie Alex Mușat Blues Band.

*La Bucharest Jazz Festival (1-5 iulie) au fost lansate CD-urile: Bucharest Jazz Orchestra Povești din București (Fiver House Records), Florin Răducanu Live Jazz Portret (Art Factory) și Sorin Zlat Endurance (A & A Records în colaborare cu Fundația MUZZA).

jaz2*Mi-au parvenit primele numere (1-2 pe ianuarie-februarie și respectiv 3-4 pe martie-aprilie) ale revistei timișorene JAZZ CLUB BUVE. Colectivul redacțional alcătuit din Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Iulia Sur și Liviu Butoi, se străduiesc, și reușesc în cea mai mare parte, să asigure materiale substanțiale, cu o bogată ilustrație foto și cu o grafică remarcabilă, din domeniile literar, al artelor plastice și de jazz.

Deocamdată ne bucurăm de acest nou demers de promovare a genurilor artistice respective și urăm viață lungă și plăcută acestei publicații, dar și cît mai mulți cititori.

*Vineri 3 iulie a încetat din viață fratele lui Johnny Răducanu- Dumitru Crețu. Avea 91 de ani. S-a născut pe 29 octombrie 1924 la Brăila.
Era un apreciat pianist care a cîntat, printre mulți alții, și cu Maria Tănase și cu Gică Petrescu.
Ultimele sale concerte au fost în 1993 într-un club din Manchester și în 2013 într-un club din orașul american Lynchburg -Virginia.
De-a lungul vieții a cîntat în SUA, Franța, Germania, Japonia, Olanda, Suedia, Finlanda, Italia, Grecia. (Imagini aici)

*Vă recomand două festivaluri tinere și ambițioase care, din păcate, se desfășoară în aceași perioadă, deci dificil de optat:
Cîmpina -ediția a V-a și Sângeorz Băi -ediția a IV-a (31 iulie, 1 și 2 august).

 

Din păcate, deși i-am solicitat programul festivalului de la Sângeorz Băi organizatorului Roland Szekely, până la închiderea acestei ediții nu l-am primit. Sper să fie, totuși, atractiv pentru fanii de jazz.
În schimb, îi mulțumesc lui Liviu Briciu pentru programul de la Câmpina. Se poate vedea în pagina Alvițe (Eveniment).
Baftă ambelor festivaluri!

 

Comentarii cititori
sus

Dumitru Ungureanu

 

 

Aventurile surroundophil-ului singuratic

 

Era în iunie 1977. Marina Militară de coastă, în plutoanele căreia fusesem încorporat, efectua o „aplicație” în Pădurea Babadag. Acționau concomitent câteva regimente de infanterie, radiolocație, transmisiuni, bruiaj, diversiuni etc. Mă instruiseră vreo șase luni ca radio-transmisionist, iar la absolvirea cursului de specialitate obținusem calificativul maxim. Sincer, mă ocolea certitudinea că am urechile atât de stereofonice, cât să nu ratez vreun semn din alfabetul Morse, piuit în căști. Dar ofițerii nu obișnuiau să facă blat în asemenea chestiuni, era în joc prestigiul încătărămat sub orgoliul fiecărui comandant de pluton. Deh, îmi zic și-acum, te pomenești că „receptorul” mi-a funcționat cristal, fix la examenul de absolvire! Pe atunci reacționam excelent în condiții reale, de stres și anduranță, lăsând în urmă destui tipi care în mod obișnuit, la antrenamente, mă depășeau.

După noviciatul de „calcan” la Constanța, m-au trimis la P.I.L. (Punctul de Informare de Luptă - nu Public Image Ltd., trupa engleză atât de iubită mai târziu!) , în Mangalia, cel mai râvnit post din câte existau. Aplicația fiind programată imediat după ce-am ajuns, în misiune am păzit mașina de bruiaj. Să operez aparatura de transmisiuni nu era cazul, treaba revenea celor din leatul precedent. Am refuzat însă net (îndrăzneală ce-avea să mă coste ulterior!) sugestia șefului P.I.L., un maistru militar „dat dreacului” de oltean descurcăreț, să intru în „grupa de serviciu la bucătărie”, alături de niște camarazi veșnic înfometați sub regimul alimentar aproape spartan. „Eu m-am pregătit de luptă, nu de spălat vasele!” - exact așa i-am zis.

Executam gardă de noapte. Soldați în termen și ei, operatorul stației și șoferul dormeau. Treaz, eu musai trebuia să fiu și vigilent, nu cumva să ne pomenim cu mașina - un ZIL sovietic bine întreținut - mâzgălită cu cretă albă, fapt ce însemna că fusese dinamitată de-un comando diversionist. Că n-au comis o atare crimă, meritul nu-i al meu, ci al nenumăratelor sticle de Cabernet și Ottonel de Murfatlar, asupra cărora diversioniștii reputau victorii strălucite. Aș fi preferat un război real, să trag și să ucid vreun dușman, ca eroii romanelor lui Malraux. Însă... Aveam sectorul pistolului automat nr. 7525 gol, nici măcar gloanțe oarbe nu primisem! Baioneta poate să-mi fi folosit în vreo încăierare, dar cu cine? Nu m-a atacat nimeni! Târziu am priceput: asemenea exerciții slujeau ca pretext pentru deconectare și chefuri prelungite, fiecare ofițer doborând nemilos damigene și canistre de băutură, destui soldați în termen imitându-i cu sârg. Eu însă așteptam inamicii, pregătindu-le capcane pe măsura - cântăream generos! - renumelui ce le aurea specialitatea: diversiuni! Una dintre capcane, și cea mai simplă, consta într-o sârmă subțire, flexibilă, cu care - la căderea serii - înconjuram vehicolul păzit, legându-i capetele de un dispozitiv întreruptor conectat la bornele bateriei motorului. Dacă se împiedica de ea cineva, șocul declanșa automat claxonul mașinii, pornea un difuzor pus pe Radio Istanbul și aprindea un proiector fixat de caroserie, deasupra cabinei colegului șofer, al cărui somn pe banchetă n-a fost însă tulburat în niciuna dintre cele cinci nopți petrecute în tufișuri...

Îmi stabilisem cartierul general sub șasiu, profitând de amănuntul că roțile înalte permiteau poziția culcat fără să mă înghesuie cardanul sau diferențialul. Pe iarbă întinsesem prelata, apoi o pătură și-o manta, cu care mă și înveleam spre ziuă, când răcoarea se insinua pe sub tricoul dungat. Țineam automatul sub braț, uneori puneam tâmpla pe patul de lemn rece, visând la isprăvi modeste, cum ar fi să o am alături pe blonda Ș., sau mai degrabă pe bruneta F., care nu-mi uitase adresa, podidindu-mă cu scrisori... Cel mai greu era să stau nemișcat, fiindcă mă biruia somnul, mai dulce decât orice ispită feminină. Cât am reușit să rezist n-am habar; însă rușinea de-a fi prins în brațele lui Morfeu m-a evitat, din fericire. Liniștea pădurii fiind profundă, complexă și foșnitoare - iată niște atribute ce par să se contrazică, nu? - mă pomeneam deseori legănat de pânza sunetelor, desfășurată jur-împrejur. Auzeam mierle cântându-și aleanul, grauri care uitaseră să doarmă, privighetori cu glas de miere chemând nemărginirea, bufnițe semnalând scurt că ele văd totul, huhurezi rătăciți, lilieci fără țintă sau direcție; și mă izbea din adâncuri, surd, boncăluitul vreunui animal copitat - să fi fost căprior sau porc mistreț? Nu ratam fâșâitul șerpilor, șopârlelor, râmelor, nici scurmatul bursucilor, zgrepțănatul hârciogilor sau chițăitul șoarecilor încăpuți în gheare de buhă ori gură de hulpe...

Cum levitam fermecat de codru, am deslușit într-un rând un glas de pasăre a nopții ce venea din fundul pământului, din cer și din toată pădurea simultan. Suna ca un bondar într-un cub de vată, ca o albină într-un stup îmbâcsit de ceară, ca un polizor ce mușcă o bară de aluminiu, ca un bomfaier ce despică o placă de textolit, ca un motor al cărui carburator e înecat în benzină, ca un avion de spionaj american, ca o coardă de chitară bas pișcată rar de un afon care „cântă” doar o notă, apoi împinge degetul în slide. L-am primit ca adiere din față, ca ropot din partea dreaptă, ca tropăit din spate, ca un scâncet din partea cealaltă, ca răpăit de ploaie deasupra, ca o gâdilare în creștetul capului fără beretă, prin părul tuns scurt, ca mușcătura unui roi de insecte așezat pe toată suprafața trupului, ca vârtej de iarnă ce mă soarbe într-o direcție necunoscută, ca o scufundare în bulboana unei ape vijelioase de munte, ca înfășurarea unui țol de mătasea broaștei, într-un lac plin de nuferi și ca elixir de zarzăre injectat direct în venă, așa cum lălăia nea Tite al lui Cioabă, prietenul de pahar al tatălui meu... Nu mi-a fost greu să confund zumzăiala cu niște arpegii ce imită fauna, aidoma celor executate de Gunther Reininger pe clapele moog-synthesizer-ului, în Invocație și Zoomahia, piese de pe albumul Phoenix - Cantofabule, album pe care îl puteam reproduce onomatopeic, și chiar o făceam la vreun pahar de coniac „Ovidiu”, preferatul marinarilor costași. De unde venea zgomotul, mi-era clar: din pădure, nu din mașina de luptă, asediată de inactivitate. Că era o pasăre, un animal care dă târcoale, un stol de zburătoare aleatoriu distribuite în stejarii mai depărtați, aflate la ceasul vreunei manifestări de rutină - asta nu puteam stabili. Dar știam precis - nu înțeleg nici azi de unde - că nu sunt nici halucinații auditive, nici dușmanii diversioniști, nici amplificarea vreunei stări autoinduse de privațiuni isihaste, nici banala inaniție ostășească. „Savurasem” consistenta iahnie de fasole și cloroticul ceai, ținând pentru spre ziuă, când îmi chiorăiau mațele, suplimentul de pâine cu brânză și cu salam, destinat să ne întărească fizicul mai abitir decât întărea vodca pe soldatul sovietic...

De ce am reținut acel sunet, de ce m-a obsedat fără încetare toți anii scurși de-atunci? Niciun mister: pentru că îl atribuiam unei păsări mitice, despre care citisem prin dicționare de mitologie și povești, dar și într-o proză a lui Vasile Voiculescu, intitulată Lipitoarea. M-am temut că devenisem și eu ținta unei asemenea zburătoare, a cărei natură totalitară se manifestă insistent, sleindu-și victima; și nici până azi n-am reușit să scriu propria versiune a poveștii, deși am început-o de câteva ori! Aspectele mitului m-au determinat să pun întâmplarea pe seama magiei generate de Pădurea Babadag, la data respectivă destul de sălbatică și scutită de „grija” drujbelor prietenoase ce-au înjumătățit-o actualmente, deși ar fi „rezervație naturală”. Pădurea aceea mi-a mai livrat un episod fantastic, evocat altundeva...

*

Trei ani mai târziu, în primăvara lui 1980, s-a deschis în București o Expoziție americană de artă modernă, parcă așa suna tema sau titlul, amenajată într-o jumătate de sferă parțial transparentă. Nu mai rețin precis unde - în parcul Herăstrău sau pe actualul teren Romexpo? Inedită ca expunere, manifestarea va fi avut un succes de care pot da seamă numai cunoscătorii avizați ori cei legați prin serviciu de instituțiile organizatoare. Abonat al Bibliotecii Americane încă din 1973, m-am dus și eu, atras mai mult de curiozitățile industriei muzicale, decât de artă în sine. Și m-am delectat, între altele, cu ilustrația copertelor de discuri, cu hainele de spectacol ale unor Elvis Presley și Kiss, cu dispozitivul gigantic al moog-synthesizer-ului utilizat de-un claviaturist necunoscut pentru demonstrații nepretențioase. Curatorul invitându-ne să ne jucăm pe clapele drăcoveniei, am îndrăznit cu timiditate, prestația mea alungând eficient vizitatorii...

Cel mai mult m-a încântat incinta de nici 4x4 metri, unde adăsta o instalație de sonorizare profesională, utilizată în discoteci, ni s-a spus. Două pick-up-uri, două magnetofoane pe câte patru piste fiecare, cu role imense și benzi așijderea, cu orgă de lumini și pupitru de mixare, și cu patru coloane de boxe, înalte de vreo doi metri, între care am simțit prima oară cum sună... Oare ce-o fi gândit mintea mea atunci când am auzit cum sună ceea ce am auzit sunând? Șocul a fost atât de puternic, încât nici azi nu-i găsesc un termen de comparație, deoarece se nimerise ca primă audiție lucrarea Pictures At An Exhibition, transpusă la moog-synthesizer de Isao Tomita. QUA-DRA-PHO-NIC! Suita lui Mussorgski mi-era cunoscută din transcripția rock semnată Emerson, Lake & Palmer, celebră deja. O ascultasem și-n versiune clasică, dată la radio pe programul II, într-o noapte. Știam din liceu discul în concert al trioului englez; l-am „tras” pe bandă chiar la deschiderea statutului meu de mândru proprietar de magnetofon Maiak, în toamna lui 1979, și l-am rulat deseori, din lipsă de alte albume. Ce-am văzut/auzit la expoziția americană întrecea totul. Să fi fost vreo 15-20 de persoane înghesuite în cămăruța dedicată instalației. Ne-a uimit acuratețea cu care auzeam „pașii” Gnomului; dinamica secvenței The Hut of the Baba Yaga ne-a frânt oasele pieptului, tobele și bașii de la The Great Gate of Kiev ne-au răscolit intestinele, făcând terci stomacul. Sintetizatorul japonezului o fi fost inedit pentru cine știe câți auditori. Pentru mine nu era. Tocmai ascultasem, înregistrând mono de la Europa Liberă, Bach á la Moog, un alt celebru LP destinat iubitorilor de experimente, semnat Walter Carlos, el însuși un experiment... uman, cunoscut și ca Wendy Carlos! Evident - și mărturisesc onest -, înregistrasem și ascultasem, dar nu „auzisem” nimic! Un difuzor de radio sau două de magnetofon nu evidențiază tușeul pianiștilor, necum finețurile de abordare a partiturii. În fine, subtilități criticloanțe...

N-aș putea spune că ne-a luat prin surprindere pasajul cu „găinile și puii” (cum numeau copiii mei, la vârsta când le făceam „educația rockerală”, secvența Ballet of the Chicks in Their Shell). Dar ne-am trezit aproape toți, cei prezenți în mica sală a expoziției, rotindu-ne fiecare în jurul propriei axe verticale și aplecându-ne cu interes către dușumea, să detectăm unde naiba sunt șturlubaticele orătănii! Sunetul generat acolo de Tomita - îl știți, nu-l mai descriu - e atât de apropiat de-al păsăretului de curte, încât pare autentic, măcar că e sintetic... Poți cere mai mult unui conglomerat de circuite electronice? Azi - știm - se poate; dar să distribui notele pe 4 canale și să le plimbi cum a făcut-o japonezul (și așa le-a păstrat la remasterizarea din 2014), e o performanță de neuitat într-o viață deloc lipsită de întâlniri muzicale memorabile. Tot atunci, în sălița aceea, am ascultat o bună versiune (tehnic vorbind) stereo a discului multi-platinat Queen - A Night at The Opera. Fără impactul tablourilor ruso-americano-japoneze, orchestrate de-un francez, Ravel...

*

Întors acasă după experiența bulversantă, m-am dotat cu cel mai ieftin amplificator stereo, unul construit într-o fabrică din Târgu-Mureș de meșterii care făceau și apreciatul amplituner „Delia”, plus două boxe de aceeași firmă (nu le mai rețin denumirea), prevăzute cu difuzor de înalte și bass reflex. La el am conectat magnetofonul. Pentru cine nu știe, Maiak-ul era o sculă dotată cu două difuzoare proprii, amănunt ce scutea proprietarul mai puțin pretențios de achiziția unui amplificator dedicat. I se puteau atașa alte două difuzoare/boxe prin cabluri, însă nu trimitea semnal în toate patru simultan. Drept care, am fabricat eu însumi „boxe”, că tot mă socoteam punker, adept al tehnicii DIY. Din scînduri de brad am încleiat niște cutii cu dimensiunea empiric stabilită, cât să aibă loc în vastul meu music-hall de 3/4 m. Decupând găuri adecvate, am înșurubat acolo două pâlnii marca „Pacific”, fabricate la Electronica București, parcă. Le-am conectat prin cabluri plate (nu coaxiale, că n-am găsit) la magnetofon, așezându-le însă invers față de ale amplificatorului. Am obținut o stereofonie dublă, ale cărei caracteristici n-aveau nicio legătură cu sunetul auzit la americani, dar îmi umplea spațiul de audiție cât se poate de concret, nepermițând intruziunea vreunui muget de vacă, urlet de vecin beat, cotcodăcit de cloști înfuriate, lătrat de câine sau reproș de nevastă astenizată de rock, punk, blues, jazz și ce mai ascultam eu de-a valma. Astfel a funcționat „surround-ul” aproape două decenii, până când a desantat pe masa mea PC-ul, cu toată nebunia softurilor de compus/reciclat/mixat și împrăștiat muzica! Nabab din fire, n-am socotit anii cheltuiți cu despărțirea pieselor favorite pe două, apoi pe șase piste, scoțând vocile de pe canalul central, adăugând un maxxbass pe canalul 4, al subwoofer-ului, folosind un Leslie digital ca să obțin „efectul de vânturătoare” și algoritmul 5.1 ca să-mi sucesc mințile după un mix cât mai apropiat de ce auzeam la alții.

Ehei, neică, să fi avut eu clienți ca Jethro Tull, Gentle Giant sau Yes, ce mai Steven Wilson ieșea din mine!

*

Cred că am fost printre puținii tipi care au dat bani pe-o chinezărie ce se voia reciever 5.1, al cărei „nume de firmă” nu-l reproduc, de silă. Arăta frumos, cu tablă vopsită negru și leduri albastre, avea 6 difuzoare finuțe și funcționa... mai deloc! S-a stricat rapid, la nici o lună de la achiziționare. În loc să renunț la ea, normal, am acceptat ca jmekerul care prospera pe seama entuziaștilor ca mine să o schimbe. Aia nouă s-a defectat la o zi după ce-i expirase garanția, drept care am apelat de vreo 3-4 ori la niște electroniști prieteni, exasperându-i. Au tot schimbat „modulele prăjite”, comandându-le special de la fabricant, până când, sătul, am zvârlit-o la gunoi. Ceea ce și era. Însă fusese de ajuns ca să-mi dea o idee despre ce înseamnă sunet surround. Tocmai căpătasem câteva DVD-uri cu filme a căror coloană sonoră era împachetată Dolby-AC3 sau DTS, pe șase canale, și un Concert in China, al lui Jean-Michel Jarre, mixat la fel. DVD-Audio reușeam să „editez” eu însumi, pentru folos personal. Amicii râdeau de mine că pierd vremea, chiar și după ce, stând cufundați în fotoliu dinaintea televizorului pe care vedeau Concertul lui Jarre, s-au ridicat și s-au întors intrigați spre difuzorul din dreapta spate, de unde se auzea venind un tren... Mă încăpățânam să proclam că sunetul surround e... așa și pe dincolo! Degeaba am invocat autoritatea lui Frank Zappa, degeaba le-am pus amicilor Dark Side of the Moon 4.0, varianta GART, inutil am cheltuit cât am cheltuit pe Tubular Bells, poate unicul exemplar DVD-Audio ajuns în magazinele băștinașe! Nimic n-a convins pe nimeni, și nu mă miră; fiecare avem fixațiile noastre, nebunia noastră. Altfel, cum ar mai fi frumos rockul? DVD-Audio nu s-a dovedit un format capabil să învingă mașina de marketing abil gestionată de Sony. Așa s-a impus SACD, multicanal sau stereo, și-am „achiesat” momeala ăstora, fără să regret comportamentul de consumator predestinat inhalării acelorași substanțe subtile, numite generic hituri, vândute în diferite ambalaje... SACD-ul Pink Floyd - Dark Side of the Moon mi-a fost adus de la Viena; Dire Straits - Brothers in Arms zăcea cu preț redus pe-un colț de masă, la Rock-Shop; Depeche Mode...

Eh, cu Depeche Mode pot spune că s-a petrecut ceva incredibil (și, când scriu cuvântul, parcă îl aud rostit de Florian Pittiș, de la a cărui trecere Dincolo tocmai se împlinesc 8 ani...). Nu m-am omorât, la vremea marilor ei succese, după formația asta, clar inovatoare. Mi se părea prea puștească pentru vârsta mea, și destul de comercială, după gusturile prietenilor cu care mă îmbătam uneori. (Să fi auzit Mihai Leușteanu ori Mitică Pașa că ascult Depeche Mode, mă omorau mai aplicat decât a făcut-o Poetul Radu, când „i-am luat fața” publicând înaintea lui primul meu volum, de proze!...) Ca „să fiu la curent” cu noutățile, prizasem și eu albume DM, fără să mă îngraș. Când, însă, Daniel Dorobanțu mi-a trimis Violator masterizat surround într-un „mare fel”, pe care îl dau mereu drept exemplu de „cum se face”, am „înțeles”, în fine, „despre ce e vorba” cu trupa asta minunată, a cărei muzică îmi place acum să o ascult mai degrabă... pe vinil! Toată discografia DM este editată surround, SACD & DVD-A, și, credeți-mă, e cea mai bună achiziție pentru fanul dedicat, ca și pentru amatorul de sunet excelent distribuit în spațiu. Ce v-ați dori mai mult pentru o excursie pe tărâmul fascinant și definitiv al țării Shambala? Sau pentru adulmecarea Grădinilor Raiului, către care ni se duce gândul, zburător, luând-o înaintea trupului, mai leneș de la natură?

*

S-a consumat mai demult un deceniu de când, ghiftuit de chinezăria ieftină sus-azvârlită, am comis prostia unui „credit cu buletinul”, achiziționând o sculă Panasonic, pompos numită home-cinema. Funcționează și azi, spre hazul amicului Gică ot Poienari, ale cărui urechi pretențioase au detectat din prima secundă un sunet de ...portocală în boxele micuțe, dar prevăzute - vezi bine! - cu bass reflex. Cumpărat special pentru că putea să citească DVD-Audio, sistemul blochează inevitabil pirateriile posibile în era computerelor, din fericire tot mai rare, deoarece formatul acesta de excepție e împins în debara. M-am mândrit cu instalația și-am alimentat-o cu DVD-uri self-made, pe care le privesc fără nostalgie, depunându-le conștiincios la recycle bin pe măsură ce „tehnica evoluează, băi vere!”, vorba vecinului Ionel Filip, zis Văru Pomană, care constata în urmă cu 35 de ani că magnetofonul lui ZK are mai puține butoane decât Maiak-ul meu... Mă uit alături spre raftul cu discuri și mă apucă stenahoria la priveliștea cotoarelor divers colorate, pe care o siglă alb-albastră le distinge din șirul ecletic. Sunt aproape convins că nu voi reasculta vreodată versiunile „masterizate” by - and for - myself, dar mulțumirea că le-am putut face surmontează orice senzație de posibil regret că am pierdut timp și bani pentru o distracție volatilă.

O vreme am crezut că numai eu sunt atât de deștept și comit „specialități” de-astea. Pe atunci mă certam zilnic cu furnizorul de internet, ca să-mi asigure conexiunea ADSL la rețea mai mult decât cele câteva minute, cât dura o „sesiune”, după care se deconecta din cauza desincronizării. Când am avut acces la Rețea non-stop, am scormonit adâncurile oceanului internetic și-am găsit destui pasionați ca mine, mult mai bine pregătiți softistic și dotați hardware (de talent nici nu amintesc!), autori perfecționiști, poate chiar profesioniști, fiindcă piesele surround-izate de ei nu au vreo hibă. Desigur, am găsit și unii mai handicapați, fapt în stare să-mi crească nivelul de apreciere în ochii proprii (sic!). Masa iubitorilor de sunet surround n-a depășit însă nivelul ce-ar împinge stafful marilor case de discuri, deținătoarele comorilor audio, să decidă adoptarea ca standard a formatului 5.1. În ciuda evidenței că muzicieni precum Robert Fripp, Ian Anderson, Steven Wilson, Mike Oldfield sau Jean-Michel Jarre au realizări excepționale în domeniu, urechile multor contabili sunt înfundate, ori mai degrabă pla(t)fonate. Alți artiști, care și-au construit o reputație solidă și-au dat cândva tonul schimbărilor, par a se teme că pierd locul câștigat dacă se aventurează pe valuri necunoscute și puțin apetisante, fapt perfect omenesc. De ce n-or lăsa pe cunoscători să se ocupe de aspectul ăsta? De ce nu-i molipsește exemplul dat de Rolling Stones, a căror firmă (re)produce vechi concerte la standardul noilor tehnologii High-Definition, audio și video în egală măsură? În timp ce tipii de la King Crimson, Jethro Tull, Yes ori Gentle Giant îl angajează pe Steven Wilson pentru remasterizare 5.1, cei din „fabrica de recondiționat și revândut” Pink Floyd se încăpățânează să editeze blu-ray-uri plate, lipsite de culoare, cu sunetul răspândit cumva cam fără noimă. Ascultați, spre comparație, The Division Bell - Pink Floyd și The Power and The Glory - Gentle Giant, puse în comerț aproximativ concomitent, în 2014. Diferența este atât de mare, este enormă, aș îndrăzni să zic, încât „rațiunea” după care decide „creierul” afacerilor Pink Floyd poate fi clasificată delicat drept poftă de bani, dacă nu bătaie de joc.

*

Desigur, nu-i obligatoriu ca oricine să priceapă saltul înainte propus de tehnologia surround. Și nu mă mir că muzicieni de la care te-ai fi așteptat să înțeleagă măcar, dacă nu să promoveze noutatea, se dovedesc refractari sau opaci la ea. Suntem fiecare măsura limitelor noastre. Personal, după o perioadă în care credeam că surround-ul e direcția pe care musai să meargă tot poporul muzical, mi-am domolit elanul. Muzica este bună sau proastă, profundă sau superficială, de consum sau de meditație și cum doriți să o mai catalogați. Că o auzim pe unu, două sau nouă canale, e mai puțin important decât s-o receptăm bine. Uneori, o doză de pick-up performantă scoate în relief nuanțe pe care niciun disc versatil nu le redă. Un blu-ray audio Hi-Definition obținut prin transferarea materialului de pe o bandă uzată în secolul trecut e perfect inutil, nu mai spun că e mult sub nivelul discului original. Iar o (re)apariție snoabă, pentru „audiophili”, comisă de firme deja celebre prin mutarea MP3-urilor pe vinil, e la fel de consistentă acustic precum o înregistrare Zavaidoc din anii 1930 pe o placă de gramofon găsită în podul străbunicii.

Intervine și spinoasa chestiune a preferințelor. Oricât de „obiectiv” m-aș crede ascultând un disc, știu că „judecata” mea va fi influențată de inimă - nu scriu gust, gustul e un atribut al esteților, iar eu nu-s așa ceva!... Totdeauna voi sucomba dinaintea unei partituri Pink Floyd, chiar executată de australienii ce-și câștigă traiul cântând albume floydiene, în detrimentul unei originalități gen Flaming Lips. Și voi da bani de mai multe ori pe același Dark Side Of The Moon, cum am și făcut-o, lăsând pe altă dată achiziționarea unei cópii decente a Lamb Lies Dawn on the Broadway, probabil cel mai bun disc Genesis, bine surround-izat încă de la începuturile formatului 5.1. Mă bucură enorm, deși ascult mai rar, puținele experimente surround ale lui Frank Zappa; mă deprimă „realizările” pe care fiul său le pune pe piață după ce scotocește prin arhivele moștenite, dovedind o lipsă cruntă de aderență la muzica tatălui, atât în 2.0, cât și în 5.1. Am un sentiment de împlinire, ca și cum eu aș fi lucrat ce ascult, când Steven Wilson trimite spre noi o veche partitură Jethro Tull sau o distracție cu Michael Åkerfeldt, în toate formatele: vinyl, CD, SACD, DVD-A, BD-A, LPCM, True-DolbyHD, DTS-HD, 2.0, 5.1, 24/48, 24/96, 24/192, new-mix ori flat-transfer. Și mă îngrijorează că, solicitat peste măsură în diferite proiecte, Steven pare să-și dilueze nivelul compozițiilor proprii, riscând să devină „productiv” în felul incontinent specific lui Edgar Froese, a cărui muzică de pe la începuturile carierei Tangerine Dream o visez surround (și mi-am transpus visul pe un DVD-A made by myself).

Legat de Tangerine Dream, mi se pune pata pe urechi și îmi vine să comit un act huliganic: să neg complet valoarea și importanța numelui! (Oricum, pentru mine este clar că de când Froese a izbutit să scape de Klaus Schultze, Chris Franke și Peter Baumann, asumându-și integral direcția, compoziția, conceptul și realizarea muzicii sub emblema strălucitoare, Tangerine Dream a devenit ceva mediocru...) Puține trupe păreau pregătite, predestinate chiar, să (re)editeze muzică surround, TD fiind printre ele, alături de Pink Floyd, Yes, Can, Kraftwerk sau King Crimson. Acestea au și făcut-o, mai bine sau mai rău, Tangerine Dream nu. Lipsa de aderență a lui Froese (Dumnezeu să-l ierte, că a murit, iar despre morți - numai de bine!) la surround mă intrigă și mă amuză. Poate că pe tip nu-l interesa ori nu se pricepea la asta și, onest fiind, nu se băga. Dar că nici nu angaja pe cineva să-l ajute, că nu delega altuia responsabilitatea remasterizării - ce să crezi? Frustrarea de ascultător nu mă împinge să-l condamn definitiv. Însă nici audiția realizărilor - tehnic impecabile pe 5.1, 7.1 și în curând pe 10.2 canale - produse de frații Giorgio & Martin Coppehelle, cu proiectele Ambra și Lichtmond, nu ține loc de primele LP-uri Tangerine Dream...

Un mister mi se pare absența de pe lista surround a unui disc semnat Manfred Mann's Earth Band. Minunata muzică din anii 1970 pe care grupul o are la activ e parcă anume compusă ca să fie audiată în home-theater. Am putut experimenta iluzia, trecând un vinil prin recieverul Onkyo 5.1, al cărui procesor răspândește în timp real sunetul pe 6 canale într-un mod aproape decent, după nu știu ce algoritm. Unele piese sunt atât de clar împărțite pe blocuri sonore, admirabil legate stereo stânga-dreapta, încât până și eu m-aș angaja să comit un mix surround, ca demonstrație, dacă aș avea o copie decentă a track-urilor originale.

*

Există, știm cu toții, două modalități de-a face/obține surround. Prima dintre ele presupune alegerea track-ului (sau a pistei de bandă) pe care este înregistrat un instrument sau altul, și dispunerea sunetului în așa fel încât să fie auzit în toate cele patru, cinci sau șase difuzoare, la intervale bine determinate ca timp, și la un volum adecvat. Adeptul și virtuozul acestei metode este Steven Wilson. Plimbarea unei fraze muzicale, a unui riff sau a unei bătăi de tobă pe toate canalele determină un efect auditiv ce nu totdeauna încântă și convinge. Să auzi un glonte șuierându-ți pe lângă ureche sau un porumbel zburând de colo-colo, încât ți se induce iluzia că te afli cu pasărea într-o cușcă, e ochestie. Să auzi chitara lui Robert Fripp rotindu-se în jurul capului tău, este inacceptabil pentru mulți ascultători. Dar dacă - mă întreb - așa o fi auzit chitaristul acel sunet încă de la început și abia acum îl poate reda? Nu cumva, refuzând noutatea tehnică respingem de fapt viziunea artistului? E un truism că atâția inovatori ai artelor au fost primiți cu huiduieli la primele manifestări. Fripp, Anderson și cei de vârsta lor nu-s începători. Însă e notorie și apoftegma că orice artist autentic debutează cu fiecare operă, chiar când o reeditează...

A doua modalitate surround o aflăm practicată îndeosebi în lumea muzicii simfonice, unde înregistrările se fac cu tot ansamblul, în direct, over-dubbing-ul fiind exclus. Tehnica, simplă și eficientă, constă în amplasarea mai multor microfoane într-un punct situat în mijlocul orchestrei și/sau de jur-împrejurul sălii. De obicei sunt folosite atâtea microfoane câte pot fi coordonate/controlate de mixerul studioului, dar uneori sunt suficiente șase, opt sau nouă, câte canale vor fi pe fluxul de sunet - 5.1, 7.1 sau 7.2. Sunetiștii de la casa norvegiană de discuri 2L (Lindberg Lyd) excelează în metoda aceasta și au ridicat standardul atât de sus încât par de pe altă lume. Și chiar sunt! Să ai senzația că te afli exact în ochiul verde al unui fiord înghețat, când asculți niște secvențe vocale din Norvegia medievală, cântate într-o biserică părăsită și înregistrate la definiție digitală extremă DXD (352kHz/24bit), redate pe un set audio Electrocompaniet - iată cum poți atinge în casa proprie maximul tehnic în calitatea muzicii! Numai că asemenea fericiți posesori de scule scumpe sunt puțini, fără să mai socotim numărul amatorilor de muzică norvegiană...

Dacă nu greșesc, pionierii sunetului surround au fost constructorii catedralei Münster din Freiburg. Obligați de spațiu, sau incitați de posibilitatea unor experiențe sonore noi, ei au amplasat în patru puncte ale clădirii patru orgi diferite, fiecare controlată de consola proprie, dar și de una centrală, de unde pot fi acționate simultan toate patru. Un instrumentist clasic, pe nume Edward George Power Biggs, englez născut în 1906, emigrat în SUA în 1930, stabilit în Cambridge, Massachusetts, unde a și decedat în 1977, a înregistrat în Germania, în octombrie 1973, patru celebre Toccate ale lui J.S. Bach. Cuvintele lui despre cele întâmplate mă scutesc de comentarii: „A fantastic idea. /.../ This is a unique experience. One is surrounded by four independent and contrasted instruments, each sufficient in itself for the huge and reverberant building. /.../ One may juggle the organs antiphonally, side-to-side, front-to-back, criss-cross. Or may unite all forces into a splendid tumult of «surround sound».” Și dacă un virtuoz al muzicii clasice, încă în plinătatea forțelor, la apogeul carierei și cu o experiență de invidiat, socotit la vremea respectivă chiar primul organist al lumii, nu știe ce vorbește, cine poate ști mai bine?

O listă a titlurilor surround există, se poate afla pe internet în câteva secunde. Cu tot apetitul meu pentru asemenea format, nu mi-am propus vreodată să ascult absolut tot ce s-a editat. Pesemne că e și imposibil. Ce contează, repet, nu e valoarea unui titlu sau altul, nici gustul personal, ci calitatea lucrului în sine. O piesă celebră poate fi batjocorită de-un mix dezastruos, îndepărtând - cum s-a și întâmplat - auditorii. O piesă banală poate fi mixată maiestuos, dar nu garantază atragerea altor curioși. Probabil o fi vorba și de puțin snobism la mijloc, dar asta nu-i de condamnat aprioric, fiindcă lucrurile cele mai frumoase s-au născut și-au cucerit lumea datorită obstinației unora de-a părea iremediabil snobi (vezi cazul PC-urilor Apple). Merită remarcat că între promotorii formatului surround se numără personalități (soliști, trupe) socotite de avangardă în rock - Zappa, Fripp, Bowie, Sting, Elton John, Steven Wilson, REM, Talking Heads, Depeche Mode, Alan Parsons. Au realizări bune, bine echilibrate multicanal, și nume de anvergură ca Doors, Ministry, Goldfrapp, Queen, Bjork, Kate Bush, Aaron Neville, Junior Wells, Porcupine Tree, Seal, Steely Dan, Neil Young, Barenaked Ladies, Katatonia etc. Diversitatea stilurilor abordate de cei pomeniți exprimă deschiderea muzicienilor către noua formă de exprimare. O casă de discuri, Silverline, a promovat intens formatul 5.1, refăcând înregistrări needitate vreodată (multe din concert). O alta, DTS Entertainment, a fost creată special pentru așa ceva. Def Jam s-a străduit să impună mulți rapperi și prin mijloacele astea. Ce a împiedicat răspândirea surround-ului? Nu lipsa hiturilor, fiindcă muzica de sub numele menționate conține destule piese arhicunoscute și confirmă valabilitatea opțiunii. Însă receptarea noului format presupune o cheltuială suplimentară pentru un sistem decent de audiție. Pe lângă opacitatea caselor de producție (generic vorbind), cred că acesta este impedimentul numărul unu în consacrarea definitivă: cine are bani pentru astfel de scule, nu prea are timp de audiții; cine are timp, aproape sigur nu găsește capitol în bugetul familiei de unde să rupă bani pentru asemenea distracție...

Aș mânia pe Dumnezeu dacă aș pretinde că n-am avut resursele necesare pentru a mă dota cu un sistem convenabil. Dar, îmbolnăvit de lipsa unor „surse” permanente pentru procurarea discurilor noi, am amânat mereu achiziționarea aparaturii de bună calitate, ocupat să aduc în discoteca proprie cât mai multe titluri, dacă se poate tot ce-a scos vreo trupă de care mă amorezam temporar. Mult prea târziu am aflat zicala „sunt prea sărac pentru a-mi cumpăra lucruri ieftine”. Am dat banii pe prostii, cu naivitatea consumatorului care crede tot ce spune reclama, chiar dacă reclame la electronice în vremea socialismului biruitor la orașe și sate nu prea se făcea, marfa în cauză fiind mereu deficitară. (Și azi surâd amar, amintindu-mi cum am cumpărat pick-up-ul Tesla NC 430: am șpăguit gestionarul cu un litru de țuică și-o felie de brânză jefuită de la soacră-mea...). De fapt - îmi dau seama cu obiectivitate abia în vremea din urmă - eu legănam între urechi ideea confuză că dacă un aparat redă sunetul, atunci musai să redea și muzica. Altfel, la ce-ar mai fi construit?

Am fost la concerte, am fost prin discoteci utilate onorabil, am fost în cluburi, am frecventat prieteni cu „scule meseriașe”. Niciodată n-am perceput mai bine muzica, n-am resimțit densitatea indescriptibilă ce te strivește parcă și te transportă într-o altă dimensiune, decât după ce-am cheltuit niște bani împrumutați de bancă pe un sistem de factură medie, atent construit și echilibrat. Nu mi-am amenajat un spațiu special, cum dețin audiofilii, nici n-am eliminat din cameră mobila ce distorsionează undele sonore. Cu toate astea, prefer acest spațiu pentru că-mi asigură liniștea necesară receptării muzicale fără intruziuni absurde. Mi se pare condiția minimă pentru „înțelegerea mesajului”, dacă nu cumva sintagma asta e pretențioasă. Apreciez concertele, nu refuz audițiile cu prietenii, „umectate” intens cu vreo băutură și-apoi îngălate de sentimentul fraternității universale, de care făceau atâta caz credincioșii flower-power, mă încântă și chiar mă excită participarea la un eveniment rock, desigur, dacă sunt și femei prezente pe-acolo, n-am reticențe să o spun!... (Rockul fără femei = nuntă fără lăutari, uite o banalitate etern valabilă!)

Dar muzica!... Muzica... Ei bine, muzica mi se pare cu totul altceva decât o audiție cu prietenii, o petrecere cu femei, un concert, fie chiar și unicat, cum a fost Roger Waters - The Wall, 2013. (Apropo, Waters este un alt nume de referință pe care nu-l interesează surround-ul!) Au spus-o poeți, muzicieni, intelectuali de geniu: muzica este limbajul suprem, dincolo de care nu mai este necesar niciun cuvânt!

Leneș din fire, sau poate numai comod, actualmente ies rar prin păduri și câmpuri, să aud muzica naturii în cel mai deplin și curat surround. Poate și pentru că, având un sistem 5.1 la îndemână, găsesc destule discuri pregătite adecvat de pasionați sunetiști, unii cu real simț ritmic și bună percepție a reliefului sonor. Pot vedea și un blu-ray anume conceput de frații Koppehele, în proiectul numit Lichtmond, ca relaxare, survolaj oniric și ieșire din timp. Trei discuri m-au făcut să uit de lumea aceasta, chiar dacă n-am avut niciun moment certitudinea că o părăsesc. Însoțit sau condus de muzica germanilor, am voiajat pe planeta Chronos, desenată 3D de spaniolii de la Imago-D Studios, ca și cum aș fi călătorit prin mine însumi. Nu cred că o să ajung prea curând (poate niciodată!) la Planetariumul din Hamburg, ca să văd spectacolul tridimensional, pe ecranul ca o jumătate de sferă, înconjurat de o instalație de sunet ce va fi depășind-o pe cea expusă cândva sub cupola americană, la București, în 1980...     

Însă nu m-aș mira dacă, odată ajuns acolo, aș refuza să mai plec!...

 

Iulie 2015 

Lămurire:

O variantă a textului de mai sus a fost publicată în antologia „Culorile sunetelor”, de editura RAO, într-un context absolut ...românesc! Cei doi „amici” care s-au ocupat cu strângerea textelor pentru antologie și-au asumat - vrând sau nevrând - toate cele scrise, deoarece pe copertă nu figurează cuvintele „coordonatori: ...” sau „volum coordonat de...”. Nu am semnat contract de publicare nici cu ei, nici cu editura, a cărei lipsă de profesionalism e uimitoare, dacă nu cumva a fost încheiat un contract de care nu am cunoștință. Tirajul fiind confidențial, pesemne că și „drepturile de autor” sunt la fel.          

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey