Film - 'Bacalaureat', Cristian Mungiu
Lumea de mit a Rynei
Teatru - 'George Dandin - sau soțul păcălit'

 
sus

Marius Dobrin

 

Mioritici? Nici vorbă!

 

1Aud adesea oameni care deplâng, referitor la societatea românilor, ceea ce ei percep a fi un comportament amprentat de 'Miorița'. Nefericit amprentat, zic ei, alegând ca semnificant, resemnarea în fața sorții. Pe de-o parte eu cred că nu este resemnare ci o atitudine similară celei din codul samuraiului: „între viață și moarte alege, fără să stai pe gânduri, moartea!”

Pe de altă parte îmi pare că, în cele mai dese rânduri, românul nu se împacă mai deloc cu soarta, când îi este potrivnică. Vorbind la nivel de individ, nu de comunitate.

Omul își face vise, plănuiește ceva și se întâmplă să intervină o piedică în calea planurilor sale. Ba chiar le dă peste cap. Ei bine, asta e o întrebare pentru noi toți. Cum gestionăm momentul în care ne este periclitată calea spre ceea ce ne-am propus?

Acesta mi se pare a fi un punct de pornire în cazul filmului Bacalaureat, recenta creație a lui Cristian Mungiu.

Cu nuanța că planul personajului principal, Romeo Aldea, vizează viitorul singurul său copil, Eliza. Și filmul abordează astfel și atitudinea des întâlnită la noi, de a încerca modelarea traiectoriei celuilalt de lângă tine, a propriului copil cu atât mai vârtos.

Actorul ales să-l interpreteze pe Romeo este Adrian Titieni, de la un timp parcă și mai prezent în filmul românesc, un actor care difuzează calm, stăpânire de sine, proiecția unor pași calculați pentru viitor. De data aceasta interpretează un chirurg respectat într-un oraș mic, un om care și-a construit o carieră și o situație, care a ajuns la momentul în care să desăvârșească datoria de părinte, asigurând condițiile ca fiica să-și valorifice învățătura și să ajungă la o universitate britanică. Un pas care poate să însemne și alegerea unei viețuiri într-o societate cu un standard mai ridicat.

Există în film o discuție de familie în care se dezvoltă teza acestui proiect, care nu este un capriciu, nu este o vanitate sau altceva fad, ci se sprijină pe o mai veche critică a societății românești și pe luciditatea opțiunii pentru o viață condusă de principii respectabile. Soția, Magda, interpretată de Lia Bugnar, are o vizine similară, deci proiectul acesta este fundamentat de o politică a părinților. Cât este asumat și de fiică, e altă discuție. Maria Drăguș este și ea un bun exemplu de cum își alege actorii Cristian Mungiu. Oferă o Eliza destul de interiorizată, de un calm aparent până la placid. Cuvântul ei se aude mai puțin, abia finalul filmului o aduce în postura de a-și afirma propria viziune asupra lucrurilor. Este, cumva, metaforic, după bacalaureat urmând intrarea în viață. De altfel și afișul filmului plasează cele două generații, tată și fiică, față-n față, privindu-se în ochi.

Din perspectiva imaginii comune în societate, e mai degrabă atipic să-l vedem doar pe tată agitându-se în legătură cu fiica. Dar în povestea aceasta mama este mai degrabă suferindă psihic, victima unor repetate dureri de cap, punctând doar în anumite momente asupra celor ce sunt de făcut, fiind mai degrabă suportul discret al fiicei. Așa cum aflăm despre faptul că știe mai mult despre initimitățile acesteia și, după cum vedem într-o secvență, cea care o spală, cumva ritualic, după mizeria prin care îi este dat să treacă.

Perturbația care zdruncină serios construcția familiei în ceea ce privește zborul fetei spre o alta societate. Tentativa de viol cade ca un trăznet în preziua bacalaureatului, punând sub semnul întrebării, fizic și psihic, capacitatea ei de a lua nota care să-i asigure acel zbor.

Ce face un părinte în asemenea situație? Dintr-o dată vede năruindu-se totul. Este un om corect și nici prin gând nu-i trece să ignore legea. Dar aici vedem și reversul situației. Societatea modernă țese reguli, tot mai multe, menite să asigure un climat sănătos, echitate. E reconfortant până ce descoperi că regulile dintr-un domeniu nu au prevăzut anumite cazuri. Și ele apar. Viața e mult mai inventivă decât logica ce a stat la baza unei reglementări. Și atunci scopul ei este umbrit de frustrare.

Poți spune 'dura lex, sed lex', poți accepta că s-a întâmplat așa, suporți lovitura și cauți o altă cale. Poți și să nu te împaci cu situația ce pare absurdă, iar până să se îmbunătățească regulile caută o altă cale acum, cu orice preț. Mai ales când un prieten bun îți spune, când te vede ezitând: „e vorba de copilul tău!”

Procedurile impersonale sunt menite să facă viața mai bună dar se întâmplă să o facă mai rea uneori. Și lumea de azi e mai atentă la minoritate, la cazurile izolate. Nu se împacă deloc cu conceptul de „pierderi izolate”.

Romeo Aldea nu este erou angelic și filmul are grijă să-i atribuie replici care să ateste compromisurile lui. Dar, într-o lume în care, totuși, rezolvarea propriilor probleme se caută cu orice preț, el face figura unui inocent.

Judecata comportamentului uman trebuie făcută, și o spun și biectiv dar și subiectiv, nu doar din perspectiva literei regulamentului ci și a intenției.

În ce măsură căutarea propriei rezolvări nu împiedică rezolvarea problemei altuia. Așa cum în film apare lanțul slăbiciunilor, al compensațiilor reciproce prin servicii, în legătură cu facilitarea unui transplant de ficat, scurtcircuitând lista oficială de așteptare.

Îmi dau seama, scriind asta, că pledez pro domo, într-un fel, pentru că am gândit că nu fac rău dacă într-o coadă uriașă de mașini m-am strecurat în față, cu un alibi, desigur... totdeauna se găsește un alibi. Conștiința ne-o consolăm totdeauan cu un argument.

Filmul propune delicat un sâmbure de redresare. În măsura în care fiica alege să nu uzeze de instrumentul ocolitor al regulamentului, propus de tatăl disperat. Deci se poate.

Emil Constantinescu a spus mai demult: „corupția se refuză”. Gesturi mici care să aleagă calea cea grea de a suporta perturbația, de a îndura o piedică, o strâmbătate a regulilor, dar care să construiască o alternativă curată, este posibilă.

Pe de altă parte, atitudinea Elizei este însoțită de conjunctura în care cei din jur acceptă să înmoaie regula strictă. Tocmai pentru că devine absurdă uneori. Și acesta e alt semnal pecare-l oferă filmul. Orice regulă trebuie însoțită de legea bunului simț.

Așa am văzut eu filmul. Sigur că el include și alte sensuri și alte povești. Eșuarea poveștii de dragoste a părinților Elizei nu o putem ști dar se poate ghici și are doza ei de emoție. Doctorul, calculat și meticulos în demersurile sale, onest și deschis, are în vedere și refacerea cuplului cu altcineva. Dar la timpul potrivit, să reușească, prioritar, cu viitorul Elizei. Sunt multe detalii de viață în film. Sandra, interpretată de Mălina Manovici, este iubita doctorului, la rândul său o fire temperată, înțelegătoare. Și poate că apare ușor grăbită sau, cum s-a mai spus, dă semne că va deveni la fel de „nevastă”... Doar că are și ea drama ei și are argumentele ei. A fost mereu cu un pas înapoi dar e la rândul ei părinte ca și Romeo, are și ea construit viitorul propriului copil. Romeo însuși apare ca mai rece în relația cu băiatul ei. Toate astea sunt comportamente recognoscibile la tot pasul.

Personajul principal apare în două perimetre: al familiei, incluzând aici și iubita, respectiv al societății, cu polițiști, profesori, procurori, etc. Într-o parte este activ, este dinamic, cu inițiativă și cumva lider, în cealaltă parte este timid, stângaci, 'intrus'.

Filmul începe cu piatra care sparge geamul de la apartament, este presărat și cu alte semne de acest gen. Romeo, inventariind aceste semne, mărturisește că se simte urmărit. Și caută să afle de ce și cine... Dar sunt lucruri ce nu-și arată niciodată înțelesul.

Bacalaureat a intrat în circuitul public cu o întâmplare.

Andrei Gorzo, reputatul specialist de cinema, a semnalat o critică riguroasă a filmului, realizată de Ionuț Mareș. Concluzia fiind că această creație este sub precedentele, nu aduce nimic nou și denotă un caracter de mecanică. S-a invocat și o preluare din maniera lui Haneke. Întâmplarea face ca acest comentariu să apară exact în momentul în care Cristian Mungiu primea laCannespremiul pentru regie (ex-aequo cu Olivier Assayas). Răzvan Penescu a exprimat mirarea acestei divergențe de viziune asupra aceluiași element, de polarizarea accentuată. Și a pledat pentru un mai accentuat rafinament al dialogului public.

Interesant este că reproșul de mecanic, ca în cazul gestului repetat al personajului principal de a felia un fruct, se transformă în simbol la alte puncte de vedere.

Eu am simțit că, pe lângă faptul că se filmează cu camera „în mână”, se focalizează intens personajul cheie al secvenței, cel mai adesea Romeo, toate celelalte personaje estompându-se. Simt cumva, astfel, mai acută identificarea cu percepția din perspectiva acestuia. Și cum, într-o asemenea situație, nimic altceva nu mai contează. Spre deosebire de alții, mi-a plăcut jocul Liei Bugnar, hipnotic pe alocuri tocmai prin imobilism, dar unul din care țâșnesc replici de sensibilitate. Și sunt momente în care camera zăbovește îndelung pe profilul ei, în cadre de frumoasă picturalitate.

Sigur, filmul este cumva subminat de aglomerarea provocărilor la care este supus Romeo într-un interval atât de scurt. Sigur, sunt câteva elemente care nu-și găsesc logica, precum în momentul în care Romeo observă din autobuz pe unul ditre suspecți, coboară să-l caute dar îl caută în zadar, departe de stație, în direcția opusă față de poziția inițială a aceluia, și dupoa foarte puțin timp.

S-a reproșat că, filmând în orașul Victoria, filmul nu atinge marea corupție, un caz notoriu fiind chiar în acel oraș. Dar declarația lui Mungiu, că filmul trebuie privit mai departe de o simplă raportare la corupția cotidiană din România, pare a nu fi fost luată în serios. De fapt e mai mult, așa cum Moartea domnului Lăzărescu nu este despre sistemul sanitar.

2Am lăsat la urmă acest paragraf dedicat Alexandrei Davidescu.

Personajul său, mama lui Romeo, se integrează perfect grupului care-l înconjoară pe acesta, prin atitudinea liniștită, prin privirea blândă, prin vorba ușor cântată, prin gestul au ralenti. Proiecția în premieră la Craiova a fost o caldă declarație de dragoste pentru artistă, pentru ceea ce face acum și pentru o viață întreagă dedicată teatrului. Emoționantul său discurs a început prin amintirea dialogului de altădată, cu cei mici, spectatorii săi fideli. Acum, așa cum a spus Titieni, o așteaptă un frumos viitor cinematografic.

 

Comentarii cititori
sus

Mihai Fulger

 

Lumea de mit a Rynei

 

rynaPe coperta DVD-ului meu cu Ryna, filmul Ruxandrei Zenide, stă scris: „Ruxandra este prima femeie-regizor din generațiile de cineaști români de după 1989 care a debutat în lung metraj și care se bucură de recunoaștere internațională”. Într-adevăr, până acum câțiva ani, când venea vorba de femei-regizor din România, în afară de veterane precum Malvina Urșianu, Elisabeta Bostan sau Cristina Nichituș, primul – și, deseori, singurul – nume adus în discuție era cel al Ruxandrei Zenide (care, în paranteză fie spus, nu a absolvit școala de film în România, ci la New York University și la prestigioasa FAMU din Praga, și trăiește în Elveția).

Ryna, lungmetrajul de debut al regizoarei, este o coproducție româno-elvețiană, care s-a lansat la TIFF-ul clujean în iunie 2005, dar a intrat în circuitul cinematografic autohton de-abia în noiembrie 2006. Între timp, filmul fusese selecționat în vreo 30 de festivaluri ale lumii, unele renumite (Karlovy Vary, Mannheim-Heidelberg, Montréal, Sarajevo etc.), și distins cu 16 premii (acestora aveau să li se adauge două statuete Gopo, pentru interpretarea Dorotheei Petre și imaginea lui Marius Panduru, precum și șase premii ale Uniunii Cineaștilor din România, dintre care patru împărțite cu alte producții). Așadar, un succes, deopotrivă național și internațional, absolut remarcabil pentru un cineast debutant.

rynaProtagonistul din Ryna este, desigur, o protagonistă, anume personajul care dă și titlul filmului. Ryna Biriș (interpretată, la primul ei rol de cinema, de Dorotheea Petre, actriță care în 2006 avea să primească premiul secțiunii canneze „Un Certain Regard” pentru rolul său din Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii de Cătălin Mitulescu) are 16 ani și trăiește în vecinătatea unui „oraș de la capătul lumii” (Sulina, mai precis), după cum îl descrie chiar Pescu (George Custură), primarul său (care se declară un om puternic, dar „sensibil”). Iar comunitatea care-și duce veacul în acest ținut uitat de timp – sau, cel puțin, populația masculină a acestei comunități – pare a gravita în jurul Rynei, a cărei frumusețe nu poate fi camuflată de lipsa unor semne ale apartenenței la „al doilea sex”.

rynaPătrunzând în lumea Rynei, dăm peste o săgeată indicatoare pe care stă scris „Biriș și familia” (inscripție care-și va fi pierdut sensul până la sfârșitul filmului). Vasile Biriș (Valentin Popescu), tatăl eroinei, este un mic întreprinzător, fost pescar, care de vreun deceniu oferă localnicilor și trecătorilor servicii specifice de benzinărie și de atelier auto, folosind toate tertipurile și furtișagurile pentru a-și spori veniturile. Despre el aflăm, prin intermediul Rynei, că și-a dorit foarte mult un fiu, însă tot ce i-a putut oferi soția sa (Aura Călărașu) a fost o fiică. Ca atare, tatăl și-a tratat mereu fata ca pe un băiat, ba chiar a făcut tot posibilul să-i anuleze identitatea feminină. Filmul Ruxandrei Zenide insistă mai puțin asupra motivațiilor interioare ale comportamentului său, cât asupra celor exterioare: trăind într-o comunitate în care domnește patriarhatul, iar familiile sunt medii izolate și adesea în conflict, Biriș se comportă acasă ca un mic dictator, convins fiind că aici i se cuvin puterea deplină, supunerea și respectul celorlalți, ca lider și principal aducător de venit. „Cât timp stă-n casa asta, o să aibă părul scurt”, „Eu îți dau de mâncare, faci ce-ți spun eu!”, „Mie-mi datorezi totul, nu ți-e rușine?” sau „Dacă nu-ți convine, acum pleci!“ sunt câteva dintre „argumentele” pe care el i le aruncă fiicei sau nevestei.

rynaDacă, în cadrul restrâns al familiei, Ryna îl are de înfruntat doar pe tatăl care-i neagă feminitatea (de exemplu, atunci când ea declară: „Sunt femeie”, el îi răspunde: „Ești obraznică!”), în cadrul mai larg al comunității lucrurile se complică, deoarece mai toți bărbații urbei îi fac avansuri. Principalii trei candidați la farmecele ei sunt primarul Pescu, plasat de asemenea pe o poziție de forță („Nu suflă nimeni în fața mea“, se laudă el Rynei, aparent singura persoană din localitate care îndrăznește să-l înfrunte), poștașul ingenuu (Theodor Delciu) și „eroul civilizator” George (Matthieu Rozé), antropologul francez venit pentru a căuta originea latinității tocmai în acest „oraș de la capătul lumii”. Ryna oscilează între ultimii doi, sperând că ei o vor putea ajuta să evadeze dintr-o lume mult prea mică pentru idealurile ei. Ea îl mai are alături și pe un bunic (Nicolae Praida) cam vorbitor în dodii, dar bun la suflet, singurul bărbat a cărui dragoste pentru Ryna este înnobilată în film. Însă evoluția eroinei va fi determinată de figurile autorității și, de ce nu, ale virilității (tatăl și primarul); în timp ce primul personaj are lumini și umbre, al doilea se impune ca „negativ” încă de la prima sa apariție. Ei vor provoca atât destrămarea familiei, cât și dereglarea existenței comunității, care pierde un adevărat axis mundi.

În povestea Rynei se poate detecta și o schemă mitică, trimițând la Ifigenia: este nevoie de sacrificarea unei fecioare (prin mijlocirea propriului tată!) pentru ca sângele scurs (de menționat că eroina suferă de hemofilie – boală ereditară considerată de obicei exclusiv masculină – sau, după cum remarcă mama sa, are „sângele subțire”) să spele păcatele unei comunități și să-i înduplece pe zei să-și întoarcă privirile către acel loc. Astfel, se poate spune că Ryna Ruxandrei Zenide anunță o serie de filme ce pot fi încadrate în „realismul mitic”, precum coproducțiile, filmate în România, Delta de Kornél Mundruczó (2008), Katalin Varga de Peter Strickland (2009) și Cenușă și sânge (Cendres et sang) de Fanny Ardant (2009).

rynaSemnificațiile universale ale story-ului sunt remarcate și de criticul Marilena Ilieșiu, care scria, în noiembrie 2005, în „România liberă” că „drama fetei se transformă în drama individului prizonier într-o lume totalitară, hrănit cu porții gigantice de minciuni ideologice și cu firimituri de iluzii”. Ryna poate fi interpretat și recurgând la mitul androginului din Banchetul platonician, ținând cont nu doar de cenzura paternă și de caracterul specific masculin al bolii protagonistei, ci și de unele replici („Arăți total fals acum!”, îi reproșează poștașul Rynei, atunci când o vede în haine femeiești pe cea care purta de obicei un tricou și o salopetă murdare) și detalii semnificative (tot la târg, eroina alege, în locul unei peruci colorate, o mustață). Ca atare, reproșul adus de un alt critic, Iulia Blaga, în „România liberă”, dar în decembrie 2006, conform căruia „povestea scrisă de elvețianul Marek Epstein (cu dialoguri supervizate de Andreea Vălean) nu pare nici că s-ar petrece la Sulina, nici la Geneva, nici în altă parte” confirmă, de fapt, atemporalitatea și alura mitică a evenimentelor reprezentate pe ecran.

Dacă travestiul protagonistei, aici sub influența imperativă a tatălui, amintește de filme precum Baran de Majid Majidi (2001) sau Osama de Siddiq Barmak (2003), povestea adolescentei captive într-un mediu izolat, în care legile sunt făcute de o autoritate represivă, ne duce cu gândul și la Madeinusa al Claudiei Llosa (2006), în care tot un străin, precum George, reprezenta catalizatorul eliberării. Prin filmul său, Ruxandra Zenide a adus în cinematograful românesc mai multă clarviziune în analiza relațiilor interpersonale, de putere și de gen, mai ales atunci când în prim-plan este o protagonistă (marea majoritate a filmelor românești au în centru un personaj masculin). Ryna are și slăbiciuni (personajul primarului este prea șarjat, cel al mamei – prea simplist, dialogurile devin uneori prea explicite etc.), dar rămâne un titlu-reper pentru cinematografia românească postcomunistă. După un deceniu, Ruxandra Zenide avea să revină pe marile ecrane cu al doilea lungmetraj, tot o coproducție româno-elvețiană cu Dorotheea Petre în rolul principal, Miracolul din Tekir (premiera mondială la Festivalul de la Zürich din noiembrie 2015, premiera românească în martie 2016), dar succesul noului film nu l-a mai atins pe cel al debutului.

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Repetabila culpă a îndreptățitului

 

afisSurprinzătoare formă a dat László Bocsárdi unei piese, George Dandin - sau soțul păcălit, menită a fi jucată mai degrabă în registrul comediei bufe, la rigoare cu trăsături moralizatoare.

Că a adus-o în contemporaneitate, nu ar fi inedit. Datarea acțiunii este vizibilă la propriu de la bun început, prin uriașul perete de fund al scenei, reprezentând cunoscuta inscripție de pe fiecare șantier. George Dandin apare astfel a fi un om cu un potențial economic suficient de ridicat spre a investi într-o construcție care nu e de neglijat. El însuși întruchipat cu adecvată măiestrie de către Constantin Cotimanis, e îmbrăcat într-un stil recognoscibil pentru clasa socială născută în anii '90, cu o rată ridicată a acumulării de capital și de bunuri. Având, totuși, o anume reținere în a afișa opulență, pe de-o parte din limitarea evidentă a resurselor, pe de alta dintr-o remanență a unui comportament de simplitate.

Scenele de început pot amăgi puțin spectatorul care crede în miză ușor desuetă, vulnerabilă, a unei satire minore. Pe măsură ce spectacolul avansează, devine tot mai limpede abordarea profundă, focalizarea pe discursuri consistente din societatea contemporană.

Un suport excelent pentru acest demers regizoral îl constituie textul asigurat de traducerea doamnei Alice Georgescu, un text rupt din cotidian și care alimentează în principal cele două personaje care-și exhibă, mai mult sau mai puțin, dramele.

Accentul cade pe confruntarea de durată dintre cei doi soți, Angelique și George, punctul de plecare fiind cochetarea ei cu tânărul gentilom, interpretat de Cătălin Miculeasa. Angelique este, în propunerea Tatianei Serghi, mai mult decât îi spune numele, o tânără femeie care-și analizează statutul și își formulează cerințele și drepturile. Se iese din schema clasică a soției tinere și frumoase care are ar suferi de pe urma unui soț ursuz și dizgrațios. Desigur că există factorul cauzal, căsătoria impusă de acordul părinților cu Dandin, un acord mai degrabă financiar și de care au beneficiat ambele părți, Angelique fiind în fapt principala victimă. De aici plecând, ea își formulează pledoaria pentru emanciparea femeii, pentru acceptarea libertății de alegere. Discursul capătă certe valențe de feminism iar Tatiana Serghi este perfectă în atitudinea bătăioasă cu care-și afirmă crezul. Jocul comic vizavi de asperitățile căsniciei cu Dandin este estompat, cochetăria cu Clitandre este gestionată mai degrabă ca o terapie, energia fiind dirijată cu precădere discursului de emancipare. Dar, cum se spune, tot ca să nu fie bine până la capăt, taman că personajul își erodează credibilitatea și își diminuează capitalul de simpatie pentru că nobila intenție a dobândirii unor drepturi firești este subminată de miza punctuală. Dreptul pe care-l cere nu-l canalizează pentru o libertate în statut ci pentru un capriciu. Se plânge pentru  nu fi avut opțiune la căsătorie, dar nu militează pentru a ieși din această constrângere. Cererile ei capătă astfel nuanțe de cinism.

decorȘi tot ca să nu fie bine până la capăt, nici George Dandin nu-și valorifică, la rândul său, capitalul de simpatie pe care-l acumulează, chiar pornind cu handicapul lipsei de rafinament. Exact în momentul în care apare cel mai limpede în postura de victimă a tinerei sale soții, în clipa în care pare a-i fi fost recunoscută îndreptățirea jalbei sale, refuză să ierte. Cecitatea, amplificată, probabil, de adierea victoriei, îl face să nu accepte cererea de iertare din partea soției. Și asta îl pierde. Toată dreptatea de care ar fi trebuit să beneficieze se risipește prin refuzul iertării, atâta vreme cât resursele-i de istețime îi sunt limitate și Angelique aplică dictonul „à la guerre comme à la guerre”.

Există, desigur, dilema credibilității soției atunci când cere iertare. A crede în sinceritatea declarației ei înseamnă naivitate sau putere de a discerne adevărul? Felul în care alegem un răspuns la această întrebare cred că este definitoriu pentru fiecare dintre noi. Eu mizez pe varianta de a o crede, de a  ierta și de a negocia o soluție.

Dandin a mizat numai pe sentimentul crescut din propria lui suferință în raport cu Angelique. Refuzul iertării capătă accente ofensive și se simte a nu fi un semn bun. Orgoliul întunecă mințile și se pierde simțul realității, al măsurii propriilor resurse. De aici finalul iminent, trist, dar cu o tușă de umor: Molière își pune eroul să declare că nu-i mai rămâne decât să se arunce în apă, precizând chiar: „cu capul înainte!”

László Bocsárdi apelează la mica betonieră prezentă de la bun început pe scenă. Cotimanis prepară rețeta de beton, cu gesturi precise, de om priceput, iar când apasă butonul de pornire, rotirea scâșnitoare este aidoma malaxorului din societate, ce macină o seamă de întâmplări și povești într-o lume care vede, judecă și o ia mereu de la capăt.

Spectacolul surprinde și printr-o inedită direcționare a unor replici. Deși sunt adresate, prin text, unui personaj, ele sunt rostite cu privirea îndreptată spre un altul, fiind la fel de valabile. Sensul mesajului capătă valențe noi și potențează înțelesurile. În cheie comică, avem chiar gestul a trei personaje care indică simultan cine este vizat de mesaj.

Cum este și firesc, Angelique și George Dandin au discursurile cele mai consistente. Tatiana Serghi perorează cu vivacitate pe tema ei favorită și, totodată, apelează la arsenalul ei de seducție. Pur și simplu fascinează prin ochii mari și zâmbetul larg cu care punctează scenele. Zâmbetul este un contrapunct necesar la gravitatea discursului și rămâne, cumva, departe de strălucirea de, să spunem, Colombină. Dansează și are dinamism în scenele cu fiecare partener. Domină secvența de la momentul cererii de iertare. Este cumva independentă, principala relație fiind cu camerista Claudine. Aceasta, în interpretarea actriței Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Kató Emöke, impune ritmul piesei, unul mai aproape de matricea commediei dell'arte. Pe de-o parte este jocul în cheie comică, bine dirijat spre fiecare partener, adaptat după caz, iar pe de alta este cuceritoarea interpretare a unei arii (fie Donna Elvira, din Don Giovanni). 

Ea face un cuplu atractiv cu omologul ei, Lubin, valet al lui Clitandre. Pe de-o parte replicile îi asociază, pe de alta distribuirea lui Emanuel Bighe, la debut, unul dintre cele mai spumoase, aduce în fața publicului o savuroasă pereche. Kató Emöke conduce 'dansul' lor, astfel încât se obțin efecte comice și, totodată, transmite învățăminte actoricești prin chiar felul de a juca. Emanuel Bighe reușește să-și pondereze unele gesturi stridente și chiar să pună o amprentă personală, în registru comic, în rolul său.

Clitandre față de Lubin este un Don Quijote mai nervos față de un Sancho Panza cu aspirații romantice. Cătălin Miculeasa a intrat în forță în lumea teatrului, anul 2016 aducându-i acum al doilea rol de amploare după cel din Exploziv, în regia lui Andrei Măjeri. Are acum șansa de a se mișca sub bagheta unuia dintre regizorii de anvergură din România și de a da replica unui actor cu greutate. Dacă la început îngroașă puțin, forțând comicul, mai apoi trece la registrul dramatic, în scena de noapte cu Angelique își exprimă dragostea cu seriozitate și amintește, într-un fel, de Romeo.

Cuplul părinților, asigurat de actori cu prestanță, Gabriela Baciu și Mihai Dinvale, apare puțin contradictoriu. Pe de-o parte sunt aristocrați, chiar dacă retrași lațară, pe de alta comportamentul lor este al unor mai degrabă recent ajunși la un asemenea nivel. Se creeaază o anume confuzie, la început, tocmai pentru că nu transpare acea diferență de maniere pe care chiar aceste personaje o clamează. În echilibrul distribuției sunt actori care se impun și printr-un gest discret, dintr-o privire sau o mână în șold.

dansFoarte inspirat este grupul celor patru tineri actori întruchipând muncitorii de pe șantier. Bine sincronizați, cu elemente personale, Alin Păiuș, Gogu Preda, Alexandru Nuță și Adrian Loghin punctează deschiderea și câteva momente din spectacol, cu muzica originală a lui Csaba Boros. Iar punctul culminant al lor este dat de scena de noapte când, pe de-o parte, apar cu câte o mască horror, și, pe de altă parte, se mișcă nevăzut, la adăpostul întunericului deplin, apărând surprinzător ici și colo. De altfel scena de noapte din spectacol trimite, mai mult sau mai puțin voit, la un loc cu alte elemente, la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale.

Constantin Cotimanis este în scenă mai tot timpul și trage după sine întregul spectacol. Cred că afișul ar fi trebuit să-i păstreze chipul. Ar fi câștigat în atractivitate, ar fi fost personalizat și nu cu o trimitere spre Crăciun. Cotimanis câștigă publicul de la prima replică. Deși pleacă dintr-o postură, sugerată, de îmbogățit rapid, în anii de tranziție, prin tonul cald, temperat până la șoaptă, își duce replicile către omul obișnuit. Care poate râde când în explicațiile de început ale lui George Dandin evidențiază ipoteza căsătoriei cu o fată de nivelul său social, caz în care totul se rezolva mai simplu, mai puțin manierat dar mai cu nădejde și mai eliberat de angoase. Cu tăceri destul de lungi, cu multe replici la marginea scenei, cu priviri scrutând publicul, dar mai ales cu acel „Turbez!” rostit ușor, pe gestul unei enervări stăpânite, Cotimanis este eroul sălii.

Costumul său este de culoare gri, desigur strălucitor, în trendul falsei mode a pretinsei eleganțe a celor care vor să afișeze un nivel presupus de bogăție. Dar, totuși, gri. Simplu. Este codul pentru ceea arată a fi el.

Toate celelalte costume sunt exuberante, pline de culori (o altă notă aparte o are Clitandre, unde avem o singură culoare, dominantă, dar și o bogăție de accesorii si detalii), o încântare estetică. Zsuzsanna Kiss a creat costume frumoase, cu o notă de eleganță și, desigur, cu o nuanță de comic, pentru socrii lui Dandin, dar a imaginat și pentru Claudine și pentru Angelique culori vii, ca o marcă a aspirației de independență.

Decorul lui Jószef Bartha și costumele sunt un alt pilon de mare impact pentru spectacol. Estetic este pe deplin savuros.

aplauzeSe poate discuta cu interes pe un sens ori altul, pe o soluție sau alta, așa cum se întâmplă doar cu marile spectacole. E meritul directorului Nicolae Poghirc de a fi asamblat resurse diferite, de calibru, oferind un spectacol foarte bun, într-o ascendență începută la un remarcabil Șase personaje în căutarea unui autor, în regia lui Ștefan Iordănescu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey