"Câini" - film
Teatru - Richard II - Teatrul Saitama (Japonia)
Amour - film
To(l)ba de jazz - (poate ultima)

 
sus

Andrei Poplăceanu

 

Am fost la Câini - Filmul. *a few spoiler alerts*

 

cainiE bine să te îmbraci gros pentru filmul ăsta. Recomand o geacă ultra-căptușită, din fâș. Care îți poate fi cel mai bun prieten într-o sală răcoroasă de toamnă, dar care produce cel mai pur și limpede fâșâit atunci când o vei da jos, după câteva minute în scaun.

Pentru că filmul începe să te încălzească. E torid și plăcut la țară. Îți plac personajele, se conturează, e și puțin amuzant, ritmul e moale, apare și intriga. Și e vară în lunca Dunării. Ce poate fi mai frumos ca un apus pe dealurile dobrogene? Știm cu toții cum e să te așezi cu fundul în iarba arsă de soare. Cu toții am auzit cum cântă greierii din toate direcțiile. Un exercițiu cinematografic de calitate, care te adduce într-un punct în care uiți de geaca de fâș vernil cu care ai venit.

Am auzit, cum se întâmplă să auzi îndeletnicit de accesul auto-impus la internet, comparații cu Tarantino. Veșnice comparații cu Tarantino. Poți să-l compari cu Pulp Fiction, efectiv. Scenografia unor momente, cum e cel cu ciocanul din mașină. Faza în care Butch pleacă și o lasă pe Fabienne singură acasă. E numai Pulp Fiction. În același timp, poți să-l compare și cu Sergio Leone. El Indio este personificat de intrepidul tătar Samir. Unghiuri de filmare ce par desprinse de acolo. Stand off. Spaghetti feelings. Bine, în aceeași măsură îl poți compara și cu un pepene. Cu care nu are multe în comun.

Orice ai zice despre comparații, trimiterile sunt un merit al regizorului. Nu are cum să fie rău. E ca și când ai zice despre cineva că seamănă cu Brad Pitt, fără a trece pe la chirurgie.

Te simți ca-ntr-o relație în care totul merge bine. Și în care observi ușor că celălalt începe să se comporte bizar. Toți din film par să nu mai judece. Privesc o colecție a deciziilor greșite și încep să-mi dau năuc palmă după palmă. Parcă revăd Amy.

De ce ai ieșit cu pușc... de ce n-ai luat telef... de ce nu știi să minț... de ce-ai ve... de ce-ai lăsat-o... de ce nu zici nimic, Dragoș Bucur?! Am venit să te văd trăind la țară și tu taci... de... de ce?... Mi-au plăcut metaforele tale. Și numele tău. Puteam fi fericiți împreună, „Câini”.

Revenind la Tarantino și a lui ficțiune din pulpă, cum am uitat și am scos noi din context hazardul? Acel mic voinic ce oferă dimensiune filmului. Păi Vincent Vega n-a vrut să împuște pe nimeni în mașină, Mia nu și-a dorit supradoză, Butch s-a întâlnit întâmplător cu Marsellus și cu Zed și tot hazardul l-a răpus pe Vincent. Acțiunile bizare se datorează unor întâmplări, nu unei judecate întunecate. Nătângul ăla bătrân nu avea telefonul în buzunar din nimereală. Samir nu s-a trezit cu ciocanul înfipt în țeasta unuia din pricina unei hârtoape. Cum am dat uitării finețea hazardului.

Înțelegi mania fiecăruia, sunt scene bune, ah, veterinarul, aghiotantul șefului de poliție sunt veritabili. M-a făcut să mă gândesc, spre final, la Zivotjecudo al lui Kusturica, nu îmi explic prea bine de ce, poate iarba aia din locul ăla cu casele alea... Un gram de acolo ar fi legat compoziția, că parcă își pierde din ironie, adică din caracter.

Scena din final mi s-a părut ok. Concluzia ok. Ai ieșit din relație cu un make-up sex. E okei. Îți iei fâșul și ieși în liniște, pentru că toți vorbesc fie încet, fie deloc. Asta înseamnă că oamenii au gânduri în afterglow. Fâșul foșnește dar nu mai contează, filmul s-a terminat.

Câini este cel mai bun film pe care l-am văzut până acum, în octombrie. Jumătate din Câini este cel mai bun film pe care l-am văzut tot anul.

  

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Last Tango in Craiova

 

NinagawaMay 12: Yukio Ninagawa died.

It did not pass a month since the Saitama theatre, from northern Tokyo, played Richard II in Craiova. Three times in two just days. And from then, never again. Thus, for us it was the last word of it’s creator, his last gesture. The last Dance. La Cumparsita was a surprising choice in a series of directorial solutions. It’s the magical show’s introduction, accompanying the actors in wheelchairs, actors who impress through their age and facial expressions. And who, at a sign, laugh frivolously, as the impeccable young, acting as their support. And they they dissapear, at the same sing, in an apparent chaos of carriages and people, who are shown to be oriented symmetrically in pairs. The tango is said to be one of the most famous, recognisable songs in the world, whose lyrics, in the begining: "little parade of endless suffering ..." represent a dance that, traditionally, ended the milonga. It was the end of a life.

Ninagawa has left behind a sustainable ‘construction’ of Japanese theatre, with openness towards Shakespeare. He directed Hamlet eight times because, as he said, at every age one sees everything from another perspective. He created two theater companies : Saitama Gold Theather, with actors aged over 55 years, without an upper age limit, people who have gained experience on stage: and Saitama Next Theater, with young and very young actors, giving them a chance for affirmation.

saitama6In Richard II he created a panorama of the today’s society, displaying expressive faces of humans at different ages. Watching them with fascination, I found, both in the show and at the dinner after, the faces of familiar characters and somehow of a family from Ozu's movies. I felt that it was like a mythical characters’ assault. And, as a paradox, although the faces and costumes were of theFar East, their expressions seemed local (European, westernised). In the scene of the queen’s garden refuge, the small company’s ladies choir reminded me of the women from my childhood street. But the costumes were of the finest. Hot-blooded young boys ready to confront, throwing hard words and impossible to be brought to conciliation. Complacent old men, surviving every situation, impenetrable, sometimes withdrawn into a world of their own. But above all, what remains of Ninagawa’s legacy is the play’s aesthetic appeal, backed by the actors’ desire to play, an avalanche of desire. George Banu, writing a whole book about Cherry Orchard[*] establishes connections with Richard II: "<< Culture shines culture>> [...] plays about waste and consumption, about the constant hunger, lust, and the inability to disobey them. "

saitama4Richard created by Ninagawa and impersonated by Kenshi Uchida is hypnotical, with the beauty that feels less by what is seen and more by the unseen. The show has two instances of the appearance of the king, with an intense orange coloured hair, as an aspiration towards happiness, and glossy black, color of the warrior. I consider the red-orange one, and believe in it’s power to captivate. It may be the litmus test of my own answers to the play’s questions. Kenshi Uchida is hieratic, with his bare chest, white, thin body, which speaks about the ineffable tenderness. His finger to his lips is a sensual sign, regardless of the sex of the recipient. His dance withe the other it's a tango not by coincidence, but this dance is meant to encourage embracing a stranger. Mostly during the show I preferred to pay attention to Kenshi’s monologue, focusing less on the translated text, as his long, monotonous (not in a pejorative meaning) and captivating by the stability of his speech keeping a constant tone, like keeping his balance on a wire. And his voice was paired with an imperturbable gaze, as a ray with just one direction. Step by step, his attitude was being shown as a way of life, the difficult way of choosing the middle path in a splitting world. As the time passes by, and leaving the impression that nothing is going to happen, Kenshi Uchida changes to a slightly modulated speech. The King’s philosophical thinking is sliding towards the vanity of power. Only now it's the time of words, returning to the text. There are some lines that remain in the memory of the performance, through their message and by its carriers.

Bolingbroke says:
“How long a time lies in one little word.
Four lagging winters and four wanton springs
End in a word: such is the breath of kings."
Hayata Tateyama is the perfect embodiment for the young hot-blooded, daring, quick handed , but who, surprisingly for me, can't accept the judgement’s verdict. Basically it confirms what many of us fail to recognise, that we sent to trial not only for nourishing the desire to get things right, but being convinced that this is a fact of the nature. So we reluctantly accept when the balance tilts against you.

saitama3A new exemplification of a human reaction faced against dramatic disruptions in the flow of his more or less tumultuous life, is a treacherous conspiracy revealing episode with the young Aumerle, acting like a witness. (What an innocent face! That innocent iniquity who sins without knowing what he does, Kazuaki Takeda has!)

On one hand there is the reaction of his mother, with natural passion that gave him life. Is the rising moment of an actress from the Gold band, Natsu Hyakumoto, with a face that they won't let just stuns you.
"Blessed is he bow the knee,
But all I'm afraid. Say yet once.
Saying twice, once just forgive
But more thoroughly forgive. "

While the father stays in a tragic position, for enforcing law. Cruel, but that’s the law. Shinya Matsuda is York, and plays in a crescendo of visibility with breaches of smartness towards the public. But how truth is transmitted through the most unexpected ways, he utters what the Law said from the beginning, and Richard, one among many others, must find out the hard way:
"That evil-and he knows everyone-
Just bring evil, never good."

saitama2Full innocence is attributed to the Queen (Erika Osanai, in the performance, the role being played alternately by Kei Sato). Her face shows a simple day’s serenity joy, without disorders, and then to suffer from the misgivings, constraints, threats, implacable end. And I flinched at this invocation of hope:
“Who shall hinder me?
I will despair, and be at enmity
With cozening hope: he is a flatterer,
A parasite, a keeper-back of death,
Who gently would dissolve the bands of life,
Which false hope lingers in extremity.”
Discreet, with the love and purity of female intelligence, Queen sees. But her sight is through tears.

George Banu speaks about author’s indication, both in Chekhov and Shakespeare, "through tears". That's because, says Banu, "the world is seen indistinctly [...]. It's not about tears, but the condition which arises the misted eyes above the real. "

saitama5Ninagawa leave us, even by this show, a sign of his policy and beliefs of a lifetime. Rigour for the well done work, giving the fruit of a an effort we all benefit from. He started creating this show, himself being in a wheelchair, in a set with dominated by empathy and brotherhood suffering. He included a scene for the King’s end, like Christ, and the evangelist's words, "Where's the soldier and where’s the king?". And of course, as we obey any God, out of this world we leave, naked, in the dust. There, where a gardener (Yoichi Toyama) plays his role:
"[...] And in this place
In that wept a tear bitter.
I will plant flower beds of lily of the valley;
Will rise quickly to flower longing closely
To-remember you, who have complained. "

In the show, as often in history, in life, the foreground is given to those who take bold decisions, the lesser, while the balanced lay in silence, watching with indifference. The courtier’s reaction is disturbing, who, at a sign, they resume the dance and hum,   interrupted by dramatic episode, in which they take part as witnesses, with almost no reaction. And tango plays again, encompassing, and life goes on.

"Richard, a king of snow."

Cast:

King Richard: Kenshi Uchida (Saitama Next Theatre)
Queen: Erika Osan / Kei Sato (double casts, Saitama Next Theatre)
Gaunt: Hiromu Kassai (Saitama Gold Theater)
Bullingbrook: Hayat Tateyama (Saitama Next Theatre)
York: Shinya Matsuda (Saitama Next Theatre)
Duchess ofYork: Natsu Hyakumoto (Saitama Gold Theater)
Aumer: Kazuaki Takeda (Saitama Next Theatre)
Duchess: Fumiko Kamio (Saitama Gold Theater)
Mowbray: Genki Hori (Saitama Next Theatre)
Northumberland: Takamori Teuchi (Saitama Next Theatre)
Carlisle: Minoru Ubate (Saitama Gold Theater)
Gardener: Yoichi Toyama (Saitama Gold Theater)
Exton: Hikaru Abe (Saitama Next Theatre)

 

* Banu, George, The Cherry Orchard, our theater - log viewer ALLFA Publishing, 2000, p.18, p23

Photo: Albert Dobrin

Romanian version: 'SpectActor', 1/2016.

For download: http://tncms.ro/reviste/30/pdf/05092016102137.pdf

saitama7 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Ionașcu

 

 

Iubire în vremea senectuții

 

amourCu toții suntem dispuși să îndeplinim, datorită iubirii pe care i-o purtăm, toate dorințele persoanei iubite și să facem toate sacrificiile pentru această persoană de lângă noi. Dar dacă persoana și iubită și de lângă noi dorește, din cauza situației disperate în care se află, să i se pună capăt vieții, motivația fiind chiar reciprocitatea iubirii, dar și o reciprocitate a suferinței – persoana suferindă vrea să scape de propria-i suferință, cât și să-și cruțe partenerul de suferința și dificultățile inerente unei boli ireversibile – ce decizie am lua? I-am pune capăt vieții pentru a-i îndeplini această ultimă dorință și pentru a o scuti de suferință, moartea fiind oricum doar o chestiune de timp? Sau ne-am limita să oferim persoanei iubite tot sprijinul moral și material de care suntem în stare, lăsând anatomia să-și urmeze implacabilul final, fiind inevitabil martorii acestui final; altfel spus, dacă din ființa iubită viața se scurge lent și cu totul, care este limita noastră dincolo de care nu mai gândim și acționăm rațional, nemaiputând suporta dubla suferință?

Aceasta este dilema propusă de regizorul austriac Michael Haneke, dublu premiat cu Palme d'Or la Cannes, premiul european echivalent oscarurilor americane, în filmul numit semnificativ Amour. Trebuie menționat că acest film a câștigat distincția Palme d'Or din 2012, ediție la care a concurat și pelicula După dealuri a lui Cristian Mungiu, care a obținut Best Screenplay, iar actrițele din rolurile principale au împărțit premiul pentru Best Actress.

Acțiunea filmului nu este tocmai lineară, scena de început prezentând pompieri care sparg ușa unui apartament parizian și descoperă cadavrul unei octogenare întins pe un pat, perna împodobită cu flori, celelalte uși din apartament sunt blocate cu bandă adezivă, apoi obiectivul camerei trece la un concert la care participă, ca spectatori, cele două personaje principale: un cuplu de muzicieni pensionați și semi-sedentari, la acest concert participând deoarece interpretează unul din foștii elevi de-ai Annei (Emmanuelle Riva), soția lui Georges (Jean-Louis Trintignant). Monotonia lor este întreruptă, mai bine zis viciată, chiar în dimineața de după concert, când Anne amuțește pe neașteptate, iar soțul Georges se duce după ajutor, nu înainte de a încerca s-o trezească din starea catatonică, doar pentru a o găsi, la întoarcere, perfect conștientă dar neputând realiza ceea ce tocmai i s-a întâmplat și având impresia că totul este în ordine, viața lor urmându-și cursul obișnuit. Dar totul nu este în ordine și cursul vieții lor este definitiv schimbat când operația pentru desfundarea unei artere prin care trece Anne eșuează și ea rămâne imobilizată într-un scaun cu rotile, toată răspunderea îngrijirii ei căzând pe umerii soțului. În aceste condiții, îi cere soțului ca, indiferent de starea în care se află, în nici un caz să n-o trimită la un azil sau s-o interneze. Dar sănătatea ei se deteriorează și paralizia părții drepte a corpului nu-i mai permite să-și reia activitățile zilnice, ceea ce o determină să își anunțe soțul că nu mai vrea să continue a trăi în acest fel și să fie o povară pentru el, anunț ce-l bulversează cu totul, cu toate acestea decide să-i fie alături, însă viața sa se complică după ce soția lui suferă al doilea atac cerebral și este nevoit să angajeze o asistentă medicală, în același timp opunându-se insistențelor fiicei, interpretată de Isabelle Huppert (care poate fi văzută într-un alt film semnat Michael Haneke, anume La pianiste), de a o interna sau trimite la un azil.

Punctul culminant și situația fără de întoarcere se ivește când Anne nu mai poate vorbi coerent și oscilează între strigăte ascuțite și prelungi, scurte momente de luciditate destinate unor flashback-uri din copilărie și priviri în gol. Într-un asemenea moment, Georges îi povestește o întâmplare din copilăria lui și, la final, ia o pernă și o sufocă. Finalul însă este ambiguu și predispus unui discret realism magic: după ce a sufocat-o și a pregătit florile, Georges îi aude vocea și își vede soția în bucătărie, perfect sănătoasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, își iau hainele și părăsesc împreună apartamentul, filmul încheindu-se cu fiica lor singură, în apartamentul la fel de singur, dar cu toate ușile deschise. Dacă Anne într-adevăr a murit, ceea ce aflăm încă din debutul filmului, care este de fapt finalul, unul dintre finaluri, ce s-a întâmplat cu soțul Georges? Cele două finaluri care încep și închid filmul anulează orice bănuială de fantasmare din partea personajului interpretat de Jean-Louis Trintignant. Sfârșitul este lăsat la latitudinea privitorului.

Boala personajului feminin pare a vorbi despre o recădere la stadiul copilăriei și o apropiere între această primă etapa primă a vieții – copilăria – și cea finală – senectutea. Copilăria și bătrânețea ca două fețe ale aceleiași monede – moartea. Orice început este destinat sfârșitului, iar ideea pare a se găsi într-un alt film regizat de Michael Haneke și premiat cu Palme d'Or , ediția din 2009. E vorba de The White Ribbon, unde, în prima parte a filmului, un copil își întreabă bona ce înseamnă moartea și află că moartea apare atunci când cineva încetează să mai trăiască, iar cineva încetează să mai trăiască atunci când este prea bătrân ori prea bolnav, dar și dacă suferă un accident grav, dar cum cei mai mulți oameni nu suferă accidente grave, moartea lor se datorează bătrâneții înaintate, deci mor mai târziu. Copilul mai află că absolut toți oamenii mor, la fel și el dar, cum este încă la începutul vieții, moartea lui va veni mult mai târziu. În fața inevitabilului final, nu există nici un fel de împotrivire. Doar intervalul dintre începutul vieții și sfârșitul ei. 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba de jazz

 

După 36 de episoade (lunare) consecutive ale rubricii mele TO(L)BA DE JAZZ am decis să mă opresc... încă nu știu dacă definitiv... Am cel puțin două motive:
- mi-am obosit foarte tare ochii cu corectarea masivului Dicționar de jazz-ediția a II-a a lui Adrian Andrieș și
- nu reușesc să-mi răspund întrebărilor: "Pentru cine ? Pentru ce ?"
Aș reveni, totuși, cîndva, macar pentru un episod (dacă nu chiar pentru o carte...), pe care l-aș intitula: "Ce mă amuză/nu mă amuză în jazzul românesc !?!" deoarece realitatea înconjurătoare îmi oferă prea multe motive de amuzament... cel puțin...
De exemplu in poemul său Descântecul general, din cartea LADIES IN JAZZ, Virgil Mihaiu scrie:

"...generozitățile barbare ale zeului tobelor Corneliu Stroe"...
Mihaiu se scuză/zice: "E doar o metaforă !"

sau

Teodora Enache (în funcția de directoare a Festivalului de jazz de la București) primește, cu cîteva luni înainte, de la o persoană dintr-o formație dintre cele mai bune de etno jazz, oferta de a cînta la ediția din acest an a festivalului respectiv. Iată răspunsul Teodorei:
"Regret, dar în acest an nu vă putem primi/invita în acest festival deoarece nu avem și o secțiune de etno jazz !!!"
Pe de o parte întreb, firesc: "Ce fel de 'secțiuni' a avut ediția din acest an a festivalului de jazz de la București? iar pe de altă parte întreb: Theodosii Spassov & Mino Cinelu, de exemplu, nu au cîntat etno jazz ?!?"

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey