Simona Popescu: Eu cred că, dacă eşti scriitor (şi nu numai dacă eşti scriitor!) sînt forţe morale care te duc mai departe decît calculele

("- Ce mai scrii?

- Scriu…Las' că-ţi spun cînd ne vedem, e mai complicat, sună ca dracu' dacă-ţi spun că… ăăă… scriu despre… ăăă… sub formă de versuri, de proză… ăăă… ca un fel deee roman, ca o punere-n scenă… ăăă… despre nişte studenţi şi despre cum… La naiba… încerc să scriu… Scriu… cum să-ţi spun eu ţie…

Scriu… un fel de… pledoarie… pentru poezie…")

Simona Popescu, la sfîrşitul lunii mai a ieşit de sub tipar, la Editura Cartea Românească, volumul tău Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie. "De ceva vreme yoddlerii culturali urlă olario prin pădure că poezia s-a sfîrşit", scrii în "Cîteva cuvinte înainte" la această carte.

"Eat the music, asta zice una Kate, roşcată, care cîntă mişto.

Dar să găsim odată ritmul şi-n poetry, muzica aia

Pe care să-ţi vină s-o-nghiţi, sound-ul care s-atingă creierul rece, inima îmbîcsită", spui într-un "capitol" (Povestea lu' Profy şi a prea iubiţilor săi studenţi …).

De unde a venit nevoia acestui proiect?

Proiectul "lucrărilor" era demult în mintea mea. Faptul că am întîlnit nişte studenţi (unii tare deştepţi) cu care urma vreo trei luni să vorbesc, o dată pe săptămînă, despre poezia contemporană în condiţiile în care am (re)descoperit că nu mai au nici un chef de acest "istoricizat" gen literar, faptul că, în acelaşi timp, se înteţiseră nişte anchete idioate pe tema "La ce bun poezia?", faptul că, pe de altă parte, vedeam cum se extinde (iar!) lirismul îmbîcsit (sau visceral-cvasidecerebrat), un soi de producţie literară pe care, împreună cu pretenii mei, o consideram acum 15 ani o formă de retardare (poate ar fi mai elegant să spun "stagnare") au fost impulsuri ca să încep să scriu despre poezie aşa cum o înţeleg eu: directă, "concretă", tranzitivă, de atitudine, o formă de subversivitate, de "maxima moralia" într-o lume în care-i la modă "minima moralia" (Henry James spunea că, pentru el, moralitatea e o formă supremă de inteligenţă). Mi s-a părut că în VIE ("viţa de vie" din carte e o metaforă, cum ar zice personajul meu Hermeneuţilă, a domeniului poetic – dar nu numai atît, ar zice raisonneur-ul Pitru Merea, un fel de echivalent al lui Mitru Perea din Ţiganiada lui Budai Deleanu) domneşte multă confuzie, o lipsă de criterii şi de cultură (nu doar poetică) atît în cazul poeţilor cît şi în cel al kritikuşilor (critici după ureche). Am văzut, de pildă, cum descoperau unii cu inocenţă lucruri despre care alţi tineri scriitori vorbeau acum 20 de ani. Am văzut cum unii care trec drept promisiuni nu-l citiseră, de pildă, pe Mircea Ivănescu (pe care eu îl consider cel mai mare poet român postbelic). Am văzut cum se produce poetry pe bandă, pe un pattern comun, fără proiect personal, fără anvergură (există şi o anvergură a minimalismului!). Am văzut (văd) ce bine se instalează impostura în zona asta.

Am scris cartea asta şi dintr-un fel de disperare (titlul iniţial al cărţii era Ultima mea pledoarie pentru poezie, dar m-am răzgîndit, poate nu e ultima!), am adunat în ea poeţi la care ţin, şi care mi se par importanţi nu pentru ierarhiile literare ale unora-altora, ci pentru viaţă (studenţii mi-au pus deseori întrebarea ce-ar trebui să citească cineva care se apucă să scrie versuri). I-am amestecat pe poeţi cu alte personaje afine de aiurea, de pildă cu Bugs Bunny, un iepure sictiricios, cu… atitudine! Am adăugat şi nişte muzici care te mobilizează – îţi mobilizează gîndirea, simţirea, moralitatea (maxima moralia)! Toate (toţi) împreună au dat "liber"-ul meu (liber în latină înseamnă carte!), pledoaria pentru… libertate!

Unii spuneau că poezia a salvat umanitatea sau măcar România, în aceeaşi vreme în care tu scriai într-o carte mai veche: "Mi-e milă de neputinţa poeziei". Unde (cînd, în ce fel) ţi se pare puternică/neputincioasă poezia? Care crezi că i-ar fi "lungul nasului"?

Nu am definiţii sau răspunsuri globale pentru poezie. Nu ştiu în ce fel şi dacă poezia a salvat vreodată, de-a lungul secolelor, vreun eşantion de umanitate. Poate au făcut ceva treabă bună satiricii, latinii, se trezeau impostorii, penibilii, ticăloşii luaţi peste picior într-un op inteligent (nu doar în pamflete conjuncturale). Cred că poezia adevărată ascute mintea, limpezeşte şi rafinează simţirea, acutizează privirea, te face să te gîndeşti la tine ca fiinţă etică (şi poetică), după cum falsa poezie produce inversul tuturor acestor lucruri – creierul intră în letargie legănat de tangajul lirismului decerebrat, simţirea se zahariseşte, privirea se înceţoşează, etica se diminuează sub povara pirogravurii methaforice. Am fost nu demult la un fel de cenaclu unde nişte june despletite de vîrstă liceeană descoperiseră sentimentul – cred că erotic – de a vorbi în public, sub pretextul literaturii, despre ceea ce vorbesc, cu mai multă dezinvoltură, inteligenţă şi umor, îmi imaginez, fetele de pe hot line-uri. Îmi părea rău, că erau atît de tinere! Decît să vorbesc cu vreuna dintre ele, despre poezie, am preferat să vorbesc cu un băiat despre fotografie (băiatul nu scria şi era foarte deştept).

Cît despre nasul poeziei şi lungul nasului ei... E ca Venus din Milo, frumoasă, fără un braţ şi fără nas. Ce să spun? Care poezie (că-i de zeci de feluri – deci, urmînd calea logicii, avem de-a face cu zeci de feluri de lung-dă-nas!)? Nu mai are nas, poezia. I s-a tăiat demult! Prin indiferenţă (a publicului, cum se zice, publicului... dintotdeauna!) sau cu ajutorul necroforilor (profesori bornaţi, kritikuşi debranşaţi, poetaştri-mpovăraţi, activişti necultivaţi, tot felul de fraţi pătaţi, cohorte de-ncercănaţi, fane-fani decerebraţi etc.).

Dar să ieşim mai bine din zona asta metaforică-anatomică. Şi-apoi, poezia nu-i statuie! E ca iedera, ca viţa de vie. E vie, se întinde imprevizibil, e naturală!

Eu în carte am făcut ce-am putut în 300 de pagini. Mai am peste o sută de pagini în sertar (adică în computer), am lăsat pe dinafară o grămadă de kestii de care aş fi vrut să mai vorbesc, scriitori mai puţin cunoscuţi, minunaţi, de unii dau abia acum – de pildă, ca să dau un singur exemplu, Aleckei Krucionâh şi al său poem-fiară. Am vorbit mult despre alţii în cartea mea.

Am scris Lucrările şi cu gîndul la o Simona de 17-18 ani. Tare mult m-ar fi ajutat măcar o listă de nume la vîrsta aia. Aşa, am pierdut atîta timp (deşi am fost dintre cei privilegiaţi, fiindcă l-am avut pe-aproape pe unul ca Alexandru Muşina şi nu vreun coach penibil).

O carte minunată pe care mi-a luat-o mama pe la 10 ani a fost dicţionarul şcolarului, galben, cu o bandă verde. Acolo am descoperit cuvinte, aşa cum într-o altă carte, de bucate, am descoperit savori.

("Pe străzi nu trecea decît rar

cîte-un camion

bunica dormea în odaia cu coşuri de lînă")

Ce fel de fetiţă erai? Cum erau relaţiile tale? Ce visuri, ce dorinţe îţi dădeau tîrcoale? Există o întîmplare de atunci pe care nu ai spus-o nimănui?

Cred că eram, într-un fel foarte infantil şi adevărat, mistică! Nu pot să vorbesc într-un interviu, am scris cîte ceva în Exuvii. Apoi, îmi plăcea să-mi petrec timpul stînd ascunsă (prin grădină, prin porumb, prin copaci, prin văgăuni), mi-era frică de alţi copii, dar eram mereu prezentă acolo unde era primejdia mai mare, acolo unde se punea la cale halitul de boabe pe care le numeam "nebunele", sărituri de la mari înălţimi, concursuri de curaj (cine are curaj să se bage în urzici!), chestii din astea. A! Şi eram îndrăgostită lulea de băieţii mai mari. Mi-aduc aminte că aveam vreo opt ani şi un adolescent frumos mi-a dat să-i ţin ochelarii cît a jucat tenis. A fost cel mai fericit moment din viaţa mea. Ţin minte perfect şi acum rama ochelarilor, consistenţa firelor de păr din capul băiatului, textura pielii braţelor, osatura părţii de jos a feţei lui superbe.

("În clasele mici am învăţat despre

lupta pentru existenţă dintre

o cioară şi o lişiţă şi tot atunci

cuvîntul tamarix care-mi plăcea atît de mult

fiindcă am crezut deodată că înseamnă frumuseţe

(dar o frumuseţe complicată făcută din multe părţi

ca un ciorchine)")

Îţi aminteşti prima carte pe care ai citit-o? Ce a urmat?

Citeam şi eu, ca tot copilul, "poveşti nemuritoare", cărţi pentru cei mici, dar senzaţia de carte adevărată, copleşitoare, am avut-o cînd mi-am luat de la bibliotecă un cărţoi uriaş de Charles Darwin, Originea speciilor. Poate "plăcut" nu e cuvîntul potrivit, că nu era o carte ca Din lumea animalelor a lui Brehm, dar simţeam acolo, atît cît poate să simtă asta un copil de 9-10 ani, o uriaşă seriozitate pasională – nu ştiu dacă se înţelege ce vreau să spun, e vorba mai mult de o senzaţie. Îmi plăceau (îmi plac şi azi) cărţile în care găseam o lume complet paralelă cu ceea ce ştiam, nu o lume inventată ci una care există în realitate, ignorată. Aveau (au) o densitate extraordinară, aşa cum îmi place mie să aibă cărţile (chiar dacă ele sînt foarte simple!). Îmi plăcea (îmi place) să găsesc în ele frumuseţea aia multiplă, complicată, ca un… ciorchine. O carte minunată pe care mi-a luat-o mama pe la 10 ani a fost dicţionarul şcolarului, galben, cu o bandă verde. Acolo am descoperit cuvinte, aşa cum într-o altă carte, de bucate, am descoperit savori. Cuvintele nu erau doar cuvinte, iar savorile nu erau doar savori livreşti. Ele declanşau emoţii (cred că putem vorbi şi de emoţii gustative, nu?). În adolescenţă citeam tot soiul de cărţi, de la Kant la Şapte tipuri de ambiguitate a lui Empson. Cred că nu înţelegeam mai nimic, dar neînţelegerea crea o tulburare aproape... poetică. Mă emoţiona ce citeam, pentru că în voinţa mea de a înţelege, de a găsi o coerenţă, o cream pornind de la sensuri care nu aveau mare legătură cu paginile alea, dar aveau legătură cu mine. Despre cum devoram eu cărţi, cu sentimentul că mănînc (alune şi ciocolată), am scris în Exuvii, nu vreau să mă repet. Era o mistică a înghiţirii (înţeleg, într-un fel, "filozofia" canibalilor!). Mîncam (alune trase în ciocolată) şi citeam cu sentimentul că mănînc ceea ce simţeam, ceea ce vizualizam (un fel de… autocanibalism mintal!). Eram foarte grasă în adolescenţă. De la bulimia cea dublă mi s-a tras.

Mi se pare că hyperliteratura poate fi ceva extraordinar şi că sîntem doar la început.

Ce simţeai după lectura unei cărţi?

Poftă (a creierului) şi dorinţa (corpului) de a merge, de a hălăidui pe străzi. Asta mă apucă şi după ce scriu ceva de care sînt mulţumită. Îmi fac de lucru, plec de-acasă, merg. Pur şi simplu. Fără un scop precis. Zic că mă duc la cumpărături, dar e doar un pretext. Lumea e foarte frumoasă în astfel de momente, foarte densă. Parcă nu merg, ci înot. Cînd vorbesc despre densitate, e ceva ce ţine de regimul aerului (dar aerul e în toate sau măcar înconjurător). Îmi place să numesc acest aer… vînt Paraclet!

Păstrezi bucuria de a descoperi cuvinte?

Uneori, în cazul cuvintelor, se întîmplă ca şi cu oamenii. Dacă te duci dincolo de aparenţe, la etimologii, de pildă, poţi avea mari surprize. Poţi să dai chiar de sensuri care par să nu aibă legătură cu sensul încetăţenit al cuvîntului sau poţi descoperi chiar sensuri contrare, ca şi cum cuvîntul, prin cine ştie ce mutaţie genetică, ar fi suferit o metamorfoză completă. M-am gîndit să scriu cîndva un text al cărui fiecare cuvînt să-şi aibă o istorie a sa. Acum e posibil ceea ce visam eu mereu, un fel de hyperliteratură. De vreun an lucrez acum cu cîţiva studenţi cu care am scris un roman, Rubik, şi cu cîţiva entuziaşti de la secţia de video de la Arte Plastice, la o variantă multimedia. E un început. Mie mi se pare că hyperliteratura poate fi ceva extraordinar şi că sîntem doar la început. Foarte la început. Pentru asta îţi trebuie cultură multiplă şi multiple disponibilităţi, o capacitate de mobilizare creativă extraordinară, forţă intelectuală, cultură şi profesionalism.

Eu dacă spun, cu glas tare, nişte lucruri cu care nu sînt, de fapt, în totalitate de acord mă doare gîtul. E o încordare a muşchilor care se opun!

("de la un băiat dintr-un secol trecut

am înţeles ce am de făcut")

Cînd ai început să scrii? Cînd ai publicat prima dată?

Prima dată am publicat tîmpenii în revista şcolii. Nişte poezii subblagiene. Scrisul adevărat a venit mult mai tîrziu. Citeam într-un cenaclu şi, în timp ce citeam, îmi auzeam vocea, o "vedeam" în faţa mea, ca pe un obiect cu geometrie variabilă. Atunci am avut senzaţia că vocea, deşi percepută ca exterioară, are legătură cu ceea ce sîntem cu adevărat şi că ea, vocea, dacă eşti atent la ea, poate fi o bună călăuză. Eu dacă spun, cu glas tare, nişte lucruri cu care nu sînt, de fapt, în totalitate de acord (atunci cînd vreau să fiu amabilă, de pildă, şi nu e cazul sau cînd sînt supărată şi vorbeşte din mine doar supărarea), mă doare gîtul. E o încordare a muşchilor care se opun! Scrisul l-am învăţat cînd am dat de poeţii tineri ai lumii, mai ales de Rimbaud şi Lautréamont. Aş putea să-l adaug pe Maiakovski. Am dat în poezia lor, chiar şi în traducere, de Atitudine, de o sintaxă Răspicată. De Claritate – venind şi dintr-un soi de claritate morală. N-am agreat niciodată metafora tulbure, lirismul sulfuros, de aceea nu-mi plac cei care una scriu şi alta sînt.

Ce însemna pentru tine a scrie, a publica?

Scrisul e reasamblare continuă. Ca un Lego, ca un Bionicle. Primesc mereu – sau îmi fac rost – de alte piese. Pe cele vechi le reintegrez în forme noi. Cărţile mele sînt, de fapt, un continuum şi sînt legate de viaţa mea. Dacă aş pune tot ce scriu pe alt suport, ar ieşi o... hypercarte, cu trimiteri de la Juventus la Exuvii şi de la Exuvii la Noapte sau zi şi de la Noapte sau zi la Lucrări în verde şi de la Lucrări la Volubilis şi tot aşa... că e vorba de Reţea!

Publicatul e legat de ceilalţi. Merită. Am descoperit atîţia semblables şi frères (cum ar zice Baudelaire) – eu aş adăuga şi soeurs!

Luam o grămadă de cărţi, ascultam muzică la radio şi fumam ţigări furate de la tata. Uneori mă opream şi dansam sau făceam mutre în oglindă. Ai mei ştiau că învăţ pentru facultate.

("mai ştii cînd profu ăla de mate ne-a spus

«Las' că ne mai întîlnim noi…o să

fiţi obosiţi şi acriţi, urîţi şi plini de ură»")

Vrei să conturezi imaginea unei zile din viaţa ta de elevă de liceu?

Păi, ar fi mai multe ipostaze. O liceancă grasă, anturată de băieţi frumoşi, care a venit după o liceancă scheletică şi singuratică. Hai să spun doar ce le e comun celor două. Mă trezeam dimineaţa devreme (făceam naveta de la Codlea la Braşov, la liceu). Mă urcam într-un autobuz plin de liceeni. Era fain. La şcoală citeam de stingeam pe sub bancă (experienţă de lectură voluptuoasă!). Ţin minte chiulurile. Nu mă laud la capitolul ăsta, eram o fată destul de liniştită. Dar în anul patru am făcut tot ce am putut să chiulesc de la orele de sport. Eram scoşi afară, în curte, în chiloţi negri tetra şi maieuri roşii (le vopseam acasă, că nu se găseau uşor), fete şi băieţi. Eram groteşti alergînd pe marginea curţii. Plecam cu Ceri, prietena mea, sub Tîmpa, ne aşezam pe o bancă şi fumam. Ea trăgea tare în piept, îmi amintesc şi acum buzele ei umede trăgînd din Carpaţii ăia nenorociţi. Uneori chiuleam cu prietenii mei Marius (Oprea), Andrei (Bodiu) şi Caius (Dobrescu). Nu mai ştiu despre ce vorbeam, poate despre Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich, că era şi carte de teorie şi de poezie, făceam pe deştepţii. Cu Marius dansam ca nebunii şi puneam la cale metode de sinucidere (cu novocaină, parcă). Veneam acasă, mă trînteam pe pat şi citeam pînă se făcea întuneric. Ai mei mă lăsau în pace. Le sînt foarte recunoscătoare pentru asta. Au fost (sînt) nişte părinţi tare de treabă. Aveau încredere în mine. Şi, cum ziceam, citeam. După ce se dădea stingerea, mă duceam în bucătărie. Începea petrecerea. Luam o grămadă de cărţi, ascultam muzică la radio şi fumam ţigări furate de la tata. Uneori mă opream şi dansam sau făceam mutre în oglindă. Ai mei ştiau că învăţ pentru facultate.

("Maturitatea te va-nşfăca

n-ai încotro

lasă-i pe mînă doar pielea ta

«nu vreau nici o nevastă

nu vreau nici un copil

nu vreau să fiu util»

aşa spunea la o petrecere

«mon frère, mon semblable»")

S-a salvat?

Uf! Nu ştiu cum să zic, că-s NEOTEN. Sau... creatură-amfibie, pe jumătate matură pe jumătate adolescentă. Să vedem cum o fi – dacă o fi! – pe jumătate bătrînică pe jumătate adolescentă!

Tare frică mi-era mie de bătrîneţe pe la 20 de ani! Bătrîneţea începea, pentru fata de 16-17 ani care eram (şi care se gîndea intens la astfel de lucruri) pe la 40 de ani. Am acum 41! Consider că eram mult mai bătrînicioasă atunci decît acum. Pielea mea e-a bătrîneţii, n-am ce-i face (deşi încă sînt confundată cu o studentă, spre stupoarea şi încîntarea mea!). În rest se petrece, am impresia, mai degrabă un proces ciudat de întinerire – abia acum am cu adevărat dezinvoltură, curaj, entuziasm. Ele existau şi atunci dar trăiam într-o epocă a gerontocraţiei, mi-era frică de maturi, mi-era frică să vorbesc în faţa lor. Acum ascult muzicile tinere (de azi), mă duc pe la concerte, navighez pe Internet cu mare plăcere. Uneori, ca profă la Fabrică, se întîmplă să dau de studenţi care nu scriu destul la examen (unii nu scriu nimic!). Le mai dau o şansă, îi pun să scrie despre muzici. Asta îi poate salva (schimbăm subiectul etc.). Constat cu stupoare că foarte mulţi ascultă mai puţină muzică – şi mai proastă – decît ascult eu. Norocul meu e că sînt în preajma prietenilor mei mai tineri. Ei sînt profii mei de muzici şi "cultură urbană". Cred că, dacă aş da examen din ce aflu de la "cursurile" lor, m-aş descurca destul de bine (fără să copiez!).

S-a cam spart gaşca şi s-a cam dus încrederea mea oarbă în ceea ce credeam pînă nu demult a fi o valoare incoruptibilă, cea a prieteniei.

("era o vreme cînd te-ai fi aruncat de pe casă

pentru vreo idee de-a ta")

Cum erau prietenii tăi şi cum erai tu împreună cu ei?

Eram vehemenţi, cinstiţi, tranşanţi. Nu era uşor în contextul ăla. Am fost mîndră întotdeauna de prietenii mei din tinereţe. Era greu cu ei, ne spuneam verde în faţă ce aveam de spus, pe teme de literatură sau de viaţă. Ne certam cu pasiune. Cearta asta avea o curăţenie de flacără. Acum nu ne mai certăm, nu ne mai spunem ce gîndim cu adevărat, lucrurile nu mai sînt limpezi, conjuncturile ne-au înmuiat (pe unii!), depărtarea şi lipsa comunicării au erodat strălucirea aia nemaipomenită pe care o cream împreună. Cineva m-a întrebat odată ce-i pentru mine un prieten. Şi am răspuns spontan că e cineva lîngă care te simţi în siguranţă. Nu-ţi mai e frică de minciunile altora, de nedreptate, de răutate, de mizeria umană înconjurătoare – nici măcar de moarte nu-ţi mai e frică (şi nici de viaţă!). Nu ştiu dacă aş putea spune acum cu cîţi dintre prietenii din adolescenţa mea m-aş simţi în siguranţă, cu cîţi aş mai avea chef să mă văd, de pildă, pe lumea cealaltă (dacă lumea asta chiar ar exista, aşa cum credeam noi cînd eram copii).

("S-a spart gaşca

cine mai e prieten cu cine

cîţi au rămas împreună?")

S-a spart gaşca?

S-a cam spart gaşca şi s-a cam dus încrederea mea oarbă în ceea ce credeam pînă nu demult a fi o valoare incoruptibilă, cea a prieteniei. Exact cînd am împlinit 40 de ani, o anume conjunctură m-a pus în situaţia să văd cum reperele mele fixe se clatină. Cum prietenia poate fi de vînzare, poate fi negociabilă. Că, după o anumită vîrstă, interesele personale sînt mult mai importante pentru unii, că viaţa lor e un şir de mutări pe o tablă de şah, de înaintări. Şi dacă tu le barezi, fără să vrei, înaintarea (spre unde? spre ce?), trebuie să fii dat deoparte. Ce păcat! Eu cred că, dacă eşti scriitor (şi nu numai dacă eşti scriitor!) sînt forţe morale care te duc mai departe decît calculele. Probabil că am rămas realmente la o psihologie adolescentină într-o lume în care unii amici se "maturizează", devin "adulţi" – adulţii ăia cu interese şi responsabilităţi de care mi-era aşa de frică altădată (şi-acum). Dacă aş putea să uit ultimii doi ani!

Eu nu mai pot citi cu drag autori ambigui moral, chiar dacă, la vremea lor au fost în graţiile unora, altora, chiar dacă graţiile i-au făcut să urce mai sus decît le e rangul – heliul baloanelor umflate se consumă în timp.

("Sînt un magnet de carne şi nervi

spre care

vin piliturile străine")

Vorbeai, într-un interviu apărut nu demult în Suplimentul de cultură, despre unele prejudicii pe care ţi le-a adus, în ultimii ani, faptul că eşti soţia criticului Ion Bogdan Lefter ("Iată un tip în dizgraţie!", îmi spunea, zîmbind, un domn – profesor de filosofie – auzind acest nume, în timp ce ne plimbam, zilele trecute, pe străzile Craiovei. Nu scormonesc acum cărbunii – ideologici sau de altă natură – încă aprinşi ai unor "dispute" cunoscute sau subterane, poate voi găsi povestea asta într-o viitoare carte de-a ta, cum lăsai să se întrevadă o eventualitate. În egală măsură mă interesează şi cum se văd lucrurile din tabăra cealaltă). Ai avut şi avantaje – literar sau profesional vorbind?

Nu am avut niciodată avantaje. Niciodată! Dimpotrivă! În ceea ce priveşte dizgraţia de care vorbea profesorul de filozofie cu înţelepciunea lui profesională, i-aş spune că graţiile şi dizgraţiile dispar odată cu noi. Rămîne ce ai făcut şi mai rămîne, sper, şi o atitudine morală – pentru mine, extrem de importantă (eu nu mai pot citi cu drag autori ambigui moral, chiar dacă, la vremea lor au fost în graţiile unora, altora, chiar dacă graţiile i-au făcut să urce mai sus decît le e rangul – heliul baloanelor umflate se consumă în timp). Dar povestea asta cu "graţiile" (dizgraţioase) n-ar fi posibilă într-o societate cu adevărat democratică, cinstită, transparentă. Vă imaginaţi discuţia asta purtată între nişte cetăţeni (scriitori) ai Statelor Unite, Germaniei, Angliei? Eu, nu! Acolo sînt oameni cu ideologii diferite, cu opinii diferite, cu adversari (adversarul poate fi un aliat, à rebours!). Acolo nu există feudalism cultural, cu o curte cu supuşi (paji, argaţi, domnişoare de onoare etc.) unde să se poarte graţiile şi dizgraţiile.

Dar, revenind la Bogdan, el a fost tot timpul un om foarte solicitat, respectat. Acum a lansat o nouă revistă, aLtitudini, la care lucrează cu aceeaşi pasiune (şi fără salariu!), cum a făcut-o şi pentru Contrapunct şi pentru Observatorul Cultural (pe care l-a gîndit, proiectat, singur!). Are o emisiune culturală la T.V. unde nu invită, prin rotaţie, aceleaşi VIP-uri, cum se poartă pe la noi, ci oameni care-şi văd de treaba lor cu modestie şi seriozitate, şi fără de care cultura română ar fi un deşert cu cîteva statui – Comandor. Nu mai vorbesc că e conferenţiar la Facultatea de Litere. E invitat mereu să ţină conferinţe în străinătate. În ultimele luni în Austria, Germania, Canada. E foarte ocupat şi face o grămadă de lucruri. E – structural – un constructiv. Nu-i plac ambiguităţile, are o moralitate maximală. Eu îl respect mult pentru asta, chiar dacă văd că nu-i e uşor. Vede lucruri pe care alţii se fac că nu le văd. Dacă ar vorbi mai mult despre ele…

N-am făcut lucruri de care să-mi fie ruşine. Doar în adolescenţă (am părăsit nişte băieţi pentru alţii, am rămas amică cu toţi!)

("Mi-e frică de viaţa pitică

de clanul pitic de clanul cel mare")

Ai făcut compromisuri pe care acum nu le-ai mai face?

Pe www.agonia.ro, după o scurtă prezentare a ta şi a cărţilor tale, scrie aşa: "În prezent, Simona Popescu este şefa secţiei de politică internă la România liberă". Îmi pare greu de crezut că eşti tu aceea, aş vrea însă să ştiu ce te face să simţi spaţiul public românesc? Priveşti la televizor, urmăreşti evoluţiile politice?

Nu am nici o legătură cu jurnalista care are acelaşi nume cu mine. Am obosit s-o tot spun. Nu mă pricep deloc la politică, nu simt, ca alţii, spaţiul public românesc. Ştiu doar că am avut un mare entuziasm pentru culoarea portocalie. Mi-am luat şi opincuţe portocalii (foarte rezistente), chiar şi un tricou.

Cum aş putea fi eu şefă? De secţie? Şi-aşa sufăr destul că trebuie să pun note. Noroc că am în ultima vreme cursuri de scriere creatoare. Acolo toată lumea ia zece, că doar nu punem note la scriitorii începători. Cum aş putea să-i descurajez? Dar chiar? Oare cine se ocupă cu furnizarea de informaţii pe chestiile astea care se numesc "AGONIA"?

Compromisuri? N-am făcut lucruri de care să-mi fie ruşine. Doar în adolescenţă (am părăsit nişte băieţi pentru alţii, am rămas amică cu toţi!). Şi în copilărie ar fi nişte chestii (destul de grave, am scris cîte ceva în Exuvii). Poate că am dat nişte note prea mici, dar mai ales prea mari. I-am dat chiar zilele trecute unei fete notă de trecere deşi mi-a declarat (cu martori) că n-a citit nimic (că are bebeluş acasă). Am rugat-o să vorbească despre scriitorii pe care-i citeşte. Mi-a povestit cu pasiune nişte romane scrise de nişte ruşi de azi. Impresionant cîte ştia!

("sfîrşit de secol. semne caracteristice. aglomerări. aluviuni. o oboseală agitată.")

Eram cu un prieten, am vrut să-i arăt ce piruete sînt în stare să fac (dar am uitat că nu mai pusesem patinele în picioare de ani buni!).

Cînd ai patinat ultima dată?

Patinatul cu patinele? Asta e o poveste. Acum patru ani. Mi-am rupt mîna stîngă. Eram cu un prieten, am vrut să-i arăt ce piruete sînt în stare să fac (dar am uitat că nu mai pusesem patinele în picioare de ani buni!). Am căzut. Am luptat degeaba să-mi recuperez (că mă duceam în multiple locuri la ceva ce se numeşte "RECUPERARE") mîna. Am înotat în apă sulfuroasă, mîna mi-a fost înţepată cu ace, s-a tras de ea ca-n camerele de tortură, am cărat greutăţi uriaşe, a venit chiar un neurochirurg care mi-a făcut un fel de pase energetice. Degeaba! Mîna a rămas un pic retractată. Aşa îmi trebuie dacă am scos Calea Şarpelui care începe cu un sfat: să-ţi cureţi toată viaţa mîna stîngă! (Glumesc!) Am să scriu o cărticică despre asta. Am aflat (şi apoi citit) de o carte a lui Michaux despre mîna lui ruptă. Poveştile din jurul mîinii mele sînt mai faine ca ale lui! (Ha! ha! dar nu-i de rîs).

Îi citesc întotdeauna pe cei care vin cu prozele sau poeziile lor şi-mi cer părerea. Nu-i duc de nas, nu vreau să piardă oamenii vremea.

("Eu dispar rapid de lîngă unul care iubeşte boii lui Grigorescu (şi chiar kestiile lui Dali) şi mă duc lîngă cel care iubeşte retractaţii sau himerele lui Brauner")

Priveam cîndva, pe site-ul Facultăţii de Litere din Bucureşti, lista cadrelor didactice, într-o ordine ce părea ierarhică. Nu mai ştiu cine era în fruntea ei, dar ultimul era Paul Cernat. Şi mă întrebam: poate Paul să facă zob o carte a lui Manolescu, a lui Cărtărescu, a ta, a lui Bogdan Lefter? (numele nu au nici o importanţă, ţinteam către: Poate şeful tău de catedră să te iubească la fel de mult şi după ce îi dărîmi opera?, iar întrebarea nu insinua nimic mai mult decît un exerciţiu de a mă pune în situaţie). Pe tine însă te întreb: e mai greu în 'cancelarie' decît în sala de curs? (dacă da, te rog să îmi explici, un pic).

Păi nu există "cancelarie". Există doar decanatul, secretariatele, o sală de consiliu şi o cameră care e a catedrei de română. Nu intru aici decît rareori. Nu-mi place să port conversaţii amabile sau profesionale. Nici măcar nu am cheie de la uşă. Am pierdut-o de două ori. Dar, dacă aş avea, nu mi-ar folosi la nimic. Eu îmi fac orele şi o tulesc rapid din Instituţie. Eventual mă mai duc la o cafea (bere) cu studenţii mei.

Ce-ar face cutare sau cutare în faţa cărţii unui fost profesor sau coleg nu ştiu. Eu m-aş abţine să fac praf cartea unui coleg (eventual fost profesor). Din minimă delicateţe. Aş scrie despre altele. Dar nu-s critic literar.

("Poate voi deveni o acritură

plicticoasă desuetă nepăsătoare

mă voi uita şi eu cu neîncredere de sus

la «tinerele talente»")

Citeşti "tinere talente"? Ţi s-a întîmplat să şi descoperi unele?

Da, îi citesc întotdeauna pe cei care vin cu prozele sau poeziile lor şi-mi cer părerea. Nu-i duc de nas, nu vreau să piardă oamenii vremea. Le dau de citit. Romanul despre care vorbeam, la care am lucrat cu vreo 20 de studenţi (nu toţi de la Litere) l-am terminat. Unii au trebuit să-şi rescrie capitolul de mai multe ori. Nu s-au supărat, n-au abandonat. Asta mi-a plăcut la ei.

Dacă aş scrie jurnal, aş putea să-l iau şi eu peste picior pe Mircea, că scrie că a văzut fantome sau aşa ceva, creaturi luminoase în noapte. Nu iau pe nimeni peste picior pentru întîmplările lui bizare.

("Pe cînd eram eu profă la nişte puşti

ca să-i învăţ cu scrisul

le tot dădeam să scrie în clasă teme

uşoare şi plăcute.

De pildă «Visul»".)

Cum a fost prima ta întîlnire cu Mircea Cărtărescu şi ce urmat? Ce coordonate are acum relaţia voastră? Care carte a lui îţi place cel mai mult?

Visul din poezia mea nu are nici o legătură cu Mircea. Pe vremea cînd eram profă la ţară, într-un sat (deşi terminasem facultatea cu medie mare, toate oraşele erau închise pentru absolvenţi, îngheţate), le dădeam elevilor mei teme precum Nimicul, Plictiseala, Visul (fragmente din compunerile lor se află în toate cărţile mele de poezie), i-am pus să ţină jurnal. Era extraordinar, aveau o expresivitate involuntară care mă emoţiona profund. De visat visau ca mine, scurt, fără naraţiuni complicate, "infantil".

Nu ştiu în ce relaţii sînt cu Mircea. Acum vreo trei ani eram amîndoi într-un autocar, spre Sinaia, parcă. Ne-am aşezat unul lîngă altul ca să mai vorbim, că nu ne văzusem de ceva vreme bună. Cum n-aveam chef nici unul nici celălalt să vorbim literathură, ne-am pus pe poveşti, despre coincidenţe, kestii ciudate. I-am povestit atunci un lucru, o întîmplare cu o vrabie care a intrat pe o fantă mică, pe o fereastră uşor întredeschisă, atunci cînd a murit Gellu Naum. Închisesem telefonul care îmi dăduse vestea şi chiar atunci am auzit un zgomot în balcon şi am văzut pasărea. Mai tîrziu am scris despre asta (o poveste mai complicată, legată şi de Victor Brauner şi de o seamă de stranii lucruri care s-au petrecut apoi, la foarte scurtă vreme, cînd mă aflam la Paris) în Clava, cartea despre Gellu Naum la care eu ţin mult. În timp ce povesteam, în autocar, am văzut pe o stîncă un GN scris mare, cu litere de-o şchioapă. Iniţialele astea le văd zilnic, pe ziduri, în Bucureşti. Înseamnă gaz natural. Dar pe o stîncă, între munţi, scris mare, mare? Mi s-a părut frumos, haios, i-am arătat stînca lui Mircea, mai mult în glumă. Gellu Naum le-ar fi numit "fapte poetice". Sînt lucruri care dau culoare vieţii de zi cu zi. Mircea a scris apoi o frază, două în jurnalul lui. Mi-a părut rău că i-am spus povestea cu pasărea. Nu le-am spus-o multora, că nu era pentru oricine. Într-o carte, e altceva. Dacă aş scrie jurnal, aş putea să-l iau şi eu peste picior pe Mircea, că scrie că a văzut fantome sau aşa ceva, creaturi luminoase în noapte. Nu iau pe nimeni peste picior pentru întîmplările lui bizare (mai ales dacă omul nu delirează, dacă sînt fapte adevărate). Mie îmi plac lucrurile ciudate. Pe linie poetică îmi plac! (E bine să precizez!) Pasărea aia nu a fost o… "apariţie". Am deschis geamul şi a plecat de unde a venit. De atunci, n-am mai avut ocazia să vorbim. It doesn't matter. E OK.

Dintre cărţile lui, cel mai mult mi-a plăcut Nostalgia.

După ce glasurile se sting şi rămîn cărţile, nimeni nu mai păcăleşte pe nimeni.

"am rupt un măr

cel mai mare şi mai frumos la care puteam eu să ajung

desigur tu puteai mult mai sus

desigur mai sus erau mult mai coapte"

Există scriitori pe care îi iubeşti. Sunt şi scriitori pe care îi invidiezi?

Sînt scriitori la care ţin tare mult. Ar fi o listă întreagă. Dau doar un singur nume: Constantin Fântâneru, cu minunatul lui roman Interior, pe care l-am propus pentru reeditare Editurii Polirom şi căruia i-am scris o prefaţă… empatică (a apărut de curînd).

Nu invidiez pe nimeni. Ştiu ce greu se scriu cărţile. Dacă mai sînt şi bune… Valoarea adevărată, curată, e impresionantă (mai ales cînd scriitorul ei e adevărat, onest). Nu-mi plac impostorii şi cei care supraevaluează, din cauze varii, o carte sau alta, în timp ce, uneori, volume mai valoroase (dar mai puţin norocoase, aflate mai departe de raza diverselor "graţii" de care vorbeam) sînt primite cu surdină. Păcat! Dar întotdeauna a fost aşa. După ce glasurile se sting şi rămîn cărţile, nimeni nu mai păcăleşte pe nimeni.

("ascult muzică acum

mă bîţîi pe scaun

ştiu cine sînt")

Cine eşti, în iunie 2006?

Sînt precursoarea Simonei din 2007 (ea va fi atunci, spre deosebire de mine de acum) cetăţeancă a Europei! (ha!)

("cum să fiu cum să fac ce să fac?

cum să găsesc firescul

broscoiului din baltă care face

oac

oac

oac…")

Cine ai vrea să fii în literatură?

Întrebarea asta le-a pus-o unor poeţi Nicolae Manolescu într-o emisiune de-a lui de acum cîţiva ani. Toţi au dat cîte un nume. Mi s-a părut atît de ciudat… Eu nu vreau să fiu în literatură decît Simona Popescu. Aşa cum sînt, dacă literatura română va avea nevoie şi de mine.

Dar uite, hai să-ţi spun ceva urît despre mine. Am furat odată o carte de la bibliotecă, m-am luat după un prieten care-i acum un fel de VIP.

("chiar aşa a spus domnul grigore – «ce rost au ele (cărţile) dacă nu te sensibilizează?»")

Cum crezi că vor arăta cărţile tale peste 100 de ani?

Nu mă gîndesc la asta. Dar ar fi mişto să mă mai citească nişte tineri, măcar pe sărite. Să se rîdă la Lucrări (poate să rîdă şi un domn grigore!).

("Mă gîndesc la tine: stai pe treapta unei scări reci şi nu vrei nimic. Eşti asemenea mie.")

Dar cititorii tăi?

Nu-mi doresc decît să fie inteligenţi. Pe unii i-am văzut ieri, la lansarea Lucrărilor în verde. Erau mulţi, frumoşi, tineri (cu Mircea Horia Simionescu în frunte!). Lansarea s-a petrecut în natură, la Grădina Botanică. Eu credeam că n-o să se deplaseze lumea, e cam departe de centru. N-am chemat critici literari, lăudători conjuncturali, care trebuie să spună ceva obligaţi de situaţie. A venit (chemat de organizatori, o echipă – Team Work – straşnică de studente) Florin Iaru. M-am bucurat fiindcă Florin e poet adevărat şi tare simpatic. A fost pe-acolo şi o fetiţă, Maria. A cules din iarbă floricele de trifoi. Mi-a dat mie un bucheţel, a mai venit cu altul. Am întrebat-o cui vrea să le dea, unui băiat sau unei fete? Ea a răspuns: "La oameni". Nu avea ea flori cîţi oameni faini erau acolo.

("Şi-acum încotro să înot cu cele două cozi de sirenă?")

Lucrezi acum la o carte anume, dintre cele cîteva pe care spuneai că le ai începute?

Abia am terminat prefaţa la Fântâneru, care m-a epuizat (mi-a luat multă vreme să găsesc tonul, e un fel de pledoarie şi prefaţa asta).

Vreau să mă reapuc de un roman pe care l-am abandonat de trei ani din cauza Lucrărilor. Aş vrea să-mi public şi teza de doctorat, care e ceva despre… "noi, autorii" (dar am de lucrat la partea literară, la un fel de jurnal, la nişte note de subsol deloc doctorale, mai degrabă precum cele din Lucrări - la supraetajarea ei). Mai am aproape gata o carte despre cum e să fii străin, la modul poetic (e legată de Berlin). Continui proiectul meu Volubilis, cu eseuri (din ce în ce mai libere) şi interviuri – pe care eu le consider o formă de literatură. La proiectul acesta ţin foarte mult. Am eu de gînd ceva…

("Fentez încercuirea. M-a învăţat cîte ceva un prieten.")

Ce întrebare te-ar fi pus în dificultate?

Dacă mă întrebai ce e pentru mine poezia. Ce e pentru mine viaţa. Dacă mă întrebai de România (pe care o iubesc! – că prea o detestă, superior, pentru că dă bine, alţii!). Dar uite, hai să-ţi spun ceva urît despre mine. Am furat odată o carte de la bibliotecă, m-am luat după un prieten care-i acum un fel de VIP. Am luat cea mai mică şi mai subţire carte din bibiloteca liceului. Mi-e ruşine şi azi. Nici nu am avut curaj să mă uit la ea pînă acasă. Era un Walt Whitman în colecţia Cele mai frumoase poezii. Era în... maghiară!

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Puteţi citi un fragment din Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie aici