•  Liviu Antonesei
•  Adrian Buz
•  Şerban Foarţă
•  Horia Gârbea
•  Florina Ilis
•  Cătălin Lazurca
•  Dan Lungu
•  Felicia Mihali
•  Veronica D. Niculescu
•  Livia Roşca
•  Bogdan Suceavă


sus

Feedback & difuzare

1. Cât de important (sau de puţin important) este pentru dumneavoastră felul în care critica şi publicul receptează ceea ce scrieţi? Aţi prefera un 'succes' (un impact sporit) al cărţilor dumneavoastră în rândul criticilor sau al publicului?

2. Ce vă mulţumeşte şi ce vă deranjează (dacă se întâmplă) la acest feedback?

3. Dar în modul în care (se) difuzează cărţile pe care le-aţi scris? Aveţi un editor preferat?

Comentarii cititori
sus

Liviu Antonesei

După ce că sînt citit şi lăudat, să mai fiu şi înţeles?

1. Este important, dar nu este cel mai important lucru. Mai întîi, o carte scrisă de mine trebuie să-mi placă mie, de-abia după aceea se pune problema să placă şi altora. De aceea, uneori, între scrierea unei cărţi şi publicarea ei, las să treacă o perioadă de timp, care poate fi de cîţiva ani. Dacă rezistă acestei perioade de probă, pleacă şi la tipar şi vedem dacă place şi celorlalţi. Nu sînt nemulţumit de primirea cărţilor mele. În general, tirajele mele – nu foarte mari, desigur! – se epuizează rapid, în luni, chiar săptămâni şi fiecare carte publicată s-a bucurat de un număr, variabil dar mărişor, de cronici literare. Cele mai multe favorabile, unele entuziaste, destul de puţine preponderent critice. Cum sînt un autor care încearcă să se bucure şi de avantajele internetului, am publicat deja trei cărţi la LiterNet, primele două, instalate acum circa doi ani, ajungînd un fel de bestseller-uri, fiind descărcate de peste 10.000 de cititori, ceea ce n-am păţit cu tirajele pe hîrtie.

2. Pînă acum, am avut puţine nemulţumiri. Una se referă la o recenzie a lui Alex Ştefănescu la eseul Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, o carte primită mai degrabă superlativ de cititori, dar şi de critică. Nu mă deranjează că a ras cartea respectivă - îţi face bine să mai fii şi ras din cînd în cînd! -, ci faptul că e evident că a citit-o cu intenţia a priori de a o rade. Sigur, eram atunci într-un conflict cu D-Sa legat de nişte vorbe necuviincioase proferate faţă de Dan Petrescu, pe care eu i le-am amendat drastic într-un editorial, dar cred că un critic, deosebit de un autor de ficţiune, trebuie să fie în stare să-şi depăşească umorile. Aş fi bucuros dacă ar reciti cartea acum, cînd am depăşit conflictul, nu ca să scrie din nou, ci ca să vadă că a nedreptăţit o carte destul de bună. Dar mai mult mă nemulţumeşte că dintre cei care au scris despre Literatura, ce poveste!, doar un singur comentator a surprins miza teologică ascunsă a cărţii. Poate am ascuns-o prea bine? Nu-i vorbă, cronicile au fost favorabile, au semnalat cultura, spiritul speculativ, inteligenţa asocierilor etc, dar în absenţa surprinderii mizei de care vorbeam, toate aceste laude se bazează, de fapt, pe un malentendu! Şi acum ce vreau? După ce că sînt citit şi lăudat, să mai fiu şi înţeles? Da. Chiar asta vreau!

3. Prefer Polirom, pentru că şi difuzează profesionist cărţile, nu doar le editează frumos, aşa că mai toate cărţile de eseistică, ca şi pe cele de meserie, le-am editat acolo. La cărţile scoase la alte edituri, am ajutat cît am putut difuzarea, în sensul că am trimis „la ţintă” – prieteni, critici literari, publicaţii etc – cîteva zeci de exemplare din fiecare titlu. Cele mai multe cronici, peste 35, cred, le-am obţinut la volumul de povestiri Check Point Charlie, dar a fost şi cel mai bine promovat de mine şi de tinerii mei colegi de la Timpul şi Editura T. Am făcut lansări în Iaşi, Bacău, Focşani, am trimis circa 100 de exemplare „la ţintă”, în toată ţara, iar la epuizarea tirajului, care a fost de 1200 de exemplare, am acceptat instalarea pe Liternet, unde a ajuns, cum spuneam deja, la peste 10.000 de descărcări. Sigur, poate să pară obositor să faci asta, dar în momentul de faţă, cu excepţia cîtorva edituri – Polirom, Paralela 45, Humanitas, Teora, Nemira -, lucrurile stau atît de prost în domeniul difuzării încît, dacă nu faci şi eforturi proprii, rişti să rămîi cu cărţile necitite. Şi, atunci, la ce bun le-ai mai scris?

Comentarii cititori
sus

Adrian Buz

Deşi fiecare scriitor scrie doar pentru sine, în cele din urmă,
este vorba despre un sine colectiv şi el ştie asta

1. Ar trebui să ţinem cont de faptul că totul e condiţionat de conjuncturi, de stările noastre şi de relaţiile (chiar dacă asta presupune de cele mai multe ori doar o relaţie abstractă) cu oamenii care se pronunţă asupra cărţilor. Cînd spui: nu mă interesează ce zice cutare despre volumul meu – o dată poate fi un adevăr, iar altă dată o minciună cît toate zilele. În principiu, nu poate să fie decît important; e simplu, un scriitor fără cititori, unul peste care se aşterne liniştea nu poate să fie decît un scriitor foarte prost. Feedbackul stimulează un senzor de receptare absolut firesc şi oricît de tare am vrea să nu ne pese de el, fără el am fi ridicoli. Pentru că, deşi fiecare scriitor scrie doar pentru sine, în cele din urmă, este vorba despre un sine colectiv şi el ştie asta.

Pe de altă parte, exista un alt element care lipseşte din partea a doua a întrebării şi care cred că merită adus în discuţie: banii. Aş prefera un impact sporit asupra veniturilor mele, prin munca mea de scriitor. Se poate să fie o altă poveste, dar dacă tot a venit vorba despre dorinţele şi preferinţele scriitorului, n-ar trebui să uităm că el este şi un animal concret şi că, deşi se hrăneşte cu aplauze şi idei, are nevoie şi de un tuns, de un bilet de CFR sau de o sticlă de whisky şi că e normal să-şi dorească să obţină aceste lucruri din munca lui.

Lumea din cuvinte este înconjurată de multă nesiguranţă şi se consumă într-un univers destul de nevrotic şi dureros de abstract. Un manufacturier sau un inginer nu are dilemele unui scriitor. Dacă podul n-a plecat de la locul lui după zece ani, meşterul ştie că lumea îl iubeşte. Dar un scriitor, chiar dacă are o carte ce rezistă zece ani, e măcinat de îndoială.

2. Mă nemulţumeşte imprecizia, chestiile deplasate, cînd cineva face pe deşteptul, dar se vede că nu are cum să-i iese şmecheria – în paranteză fie spus, nu-i aşa că pe omul stupid deşteptăciunea îl tîmpeşte şi mai tare?; mă nemulţumesc de asemenea verdictele fără susţinere, care nu reies dintr-un efort critic - sau măcar raţional - minimal. Şi mă mai nemulţumeşte dragostea neţărmurită, ardoarea fără oprelişti, acele mirese ale lui Cristos care stau atîrnate de cîte-un soclu, chiar dacă pe soclu e un om viu. Slavă Domnului, povestea asta din urmă îmi e străină. Altfel, mă mulţumeşte părerea onestă şi cu sens, căci, chiar dacă spune un lucru care nu-mi face plăcere într-o primă fază, mă ajută cînd egoul iese din recul.

Ies puţin în anecdotic, pentru a relata un episod - ar putea intra la categoria anti-feedback, în orice caz, neplăcut. Acum doi ani am păţit un atac din partea unor persoane interesate, mă rog, aşa spuneau, de literatură, într-un cadru deloc formal. Mi se reproşa faptul că scriitorii români, şi deci şi eu, nu fac prea multe sa-şi vîndă cărţile, că "cititorii" ca ei nu-i cunosc, că nu fac totul să aibă un impact mai mare. Să spargă farfurii în cîrciumi, să facă ceva, mi s-a spus. Am fost de acord, da, să le spargă, dar să nu le spargă ca să-şi vîndă ultima producţie, să le spargă că au draci, eventual să aibă şi un discurs pregătit pentru asta, plus amenda contravenţională care vine în consecinţă. Le-am spus ca eu nu sînt propriul meu agent de vînzări/ influenţă/ pariuri sau apostol sau mai ştiu eu ce şi că de obicei prefer să nu îngraş gîsca mai mult decît apetitul ei natural. Vorbirea mea figurată, neinspirat figurată, li s-a părut probabil expresia unei vanităţi. Nu m-a deranjat faptul că această discuţie se petrecea la o bere, dar aş fi preferat să fi ajuns acolo după ce am ieşit dintr-o librărie, iar ei să mă agaţe nu cu Dhosthoievskhi şi Nhoicha în minte, ci cu Vonnegut, Rushie, Carver, Nedjma, Roth, Codrescu... sau Cupşa, Lazurcă, Gheo, Barbu, Florian, Manolache, Bleoca, Baietica… restul lumii, cum zic copii.

3. Aş putea spune că am un editor preferat doar dacă mi-am pierdut cumva minţile. Nu mă găsesc în ipostaza de a prefera, pentru că editurile nu se bat pe mine. Public acolo unde mi se iveşte ocazia. Am avut şansa să-mi scot ultimul volum la Polirom şi a fost o plăcere să lucrez cu toţi cei de acolo. În ceea ce priveşte distribuţia lui... ce-aş putea spune, mai bine de atît nu ştiu cum ar putea fi.

 

Comentarii cititori
sus

Şerban Foarţă

Atâţia dintre critici (inclusiv dl Cronicar), când nu citesc „anapoda şi spârc”,
o fac în grabă... să nu piardă meciul

Critica noastră este, nu o dată, atât de leneşă şi de superficială, încât suscită nostalgia vechilor cenzori roşii, care, ei, citeau pe faţă şi pe dos, cu maximum de vigilenţă, orice text. Sensuri la care nici nu te gândiseşi, – aceşti cerberi ştiutori de carte, ţi le puneau pe tavă, cu aplombul sau suficienţa unor vrednici exegeţi. Vreau să spun că ei citeau, nu glumă, manuscrise şi maşinoscrise, atenţi la orice virgulă sau punct, la orice literă majusculă sau nu, în vreme ce atâţia critici, astăzi, scriu fără să citească mai deloc scrierile despre care scriu.

O singură stupidă mostră, din România literară nr. 39 (29 septembrie 2006, Anul XXXIX).

În colţul din stânga, sus, al ultimei pagini a ilustrei foi, se publică, sub titlul Femei, fotbal şi atât, un soi de compte-rendu sumar la o anchetă apărută, nu demult, într-un periodic constănţean (de litera-tură şi artă), – şi anume:

"Dedicat fotbalului, numărul din iulie 2006 al revistei Tomis, e un foarte eficace generator de mici autoficţiuni. Povestioare hazoase sau uşor grandomane, egolatre, în care aproape toţi cei chestionaţi îşi descoperă nemaipomenite veleităţi sportive. Cariere întrerupte ori refuzate, goluri spectaculoase, fanatisme fără vârstă ş.a.m.d. se repartizează uniform în rândurile semnate de Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Caraman, Octavian Soviany, Nicolae Ţone, Nicolae Iliescu, Robert Şerban, Mihai Vakulovski, Şerban Foarţă, Marius Ianuş..."

Nota e semnată Cronicar, ceea ce nu constituie, fireşte, o circumstanţă atenuantă.

Sintagma ultimă, de ordin judiciar, nu trebuie să ducă, în nici-un caz, cu gândul la faptul că penultimul citat în lotul fotbalistic respectiv, adică eu, aş avea de gând să-l acţionez în judecată, pentru incompetenţă crasă, pe dl Cronicar.

Cu toate că ar merita s-o fac...

Deoarece niciuna, dar NICIUNA, dintre caracteristicile înşirate, începând cu "autoficţiunea" şi terminând cu "fanatismele fără vârstă", nu mă privesc pe mine, Şerban Foarţă, asimilat otova, adică "uniform", cu ceilalţi opt coechipieri.

Contribuţia la ancheta "tomitană", a mea, constă în 2 (două) sonete dedicate unei faimoase pânze a lui Henri Julien Félix Rousseau, alias le Douanier, anume Les Joueurs de football.

Pentru a nu fi suspectat de... "autoficţiune", cer permisiunea să transcriu, mai jos, ambele texte amintite:

10

– Mai las-o-ncolo, vameşe Rousseau!

În sport e ca în muzică: violei

nu-i zicem flaut... Ăsta e sau volei

sau handbal. 

 – Ba e fotbal. Şi e o

dizgraţie (între pseudomagnolii,-n

gazonul belepòcei, în maio

şi mustăcios, cu mingea ca un „O”

solar şi roşie-măr, – pe care Noli

me manutangere nu-i scris) că nu

mai poţi să joci, căzutule, şi tu,

pe un teren edenic, împăcat,

niznai de henţ (cum alţii, de veşminte),

un fotbal inocent, de dinainte

de penalty, de culpă şi păcat!

 

20

Originar, păcatu,-n fotbal, dacă

e henţul, – să joci fotbal manual,

nu, însă,-n şampionatul anual,

pe un covor de pajişte săracă,

ci-n jungla unui parc virgin (oval*

fiind balonul fugărit în joacă:

un fruct necontenind să se răscoacă,

născut din foc solar, nu din toval,

al nu ştiu cărui piersic, măr sau chitru),

e-a fi străin de (liberul) arbitru,

de tuşierii-heruvimi, de Rău

şi Bine, de cartonul galben/roşu,

de hachiţa, hatârul şi reproşu’

mai-marelui ce-i antrenorul tău.

Ce-i aici, oare, "autoficţiune", "povestioară" (fie şi "hazoasă"), "grandomanie" (fie şi "uşoară", – cum ar veni: benignă), "egolatrie" sau "veleitate" (fie şi doar "sportivă", dar "nemaipomenită"), "carieră întreruptă", "refuzată", "goluri spectaculoase" sau "fanatisme fără vârstă"?!

Şi ce-i, aici, "ş.a.m.d"?!

Adaug, pentru cititorul răbduriu, că asteriscul ce,-n al doilea sonet, marchează termenul "oval", trimite la o notă de subsol, pe care cer, încă o dată, permisiunea s-o reproduc în continuare:

"Cei care, speculând acest format, consideră că, totuşi, la Vameş, ar fi vorba de vechiul football rugby (iar el, în sport, mai doct decât s-ar crede), nu fac decât să demonstreze, ipso facto, că, robi «ideii clare şi distincte», sunt infinit nevrednici, din păcate, de fotbalul paradisiac!"

Ca şi, de altminteri, atâţia dintre critici (inclusiv dl Cronicar), care, când nu citesc „anapoda şi spârc”, o fac în grabă... să nu piardă meciul.

Rezultatul e, de multe ori, acesta (şi-mi interzice orice alt răspuns la întrebările anchetei Dvs.)

Comentarii cititori
sus

Horia Gârbea

Dacă aş avea gloria lui Dan Brown nu m-ar deranja deloc,
dar chiar şi atunci aş vrea mai multă

1. Receptarea e esenţială pentru mine. Fără public nu există literatură. Receptarea critică e foarte importantă dar cea a publicului "obişnuit" e chiar mai însemnată. Chiar un comentariu negativ e important: omul a citit şi a reacţionat. Sigur că aş prefera un succes cît de mare, nu sînt ipocrit. Dacă aş avea gloria lui Dan Brown nu m-ar deranja deloc, dar chiar şi atunci aş vrea mai multă.

2. Mă deranjează lectura superficială sau pătimaşă. Mai mult încă, recenzia fără lectură, în care unii cronicari excelează. Mă deranjează difuzarea defectuoasă. Vin oameni şi îmi spun: "Mă ruşinez să vă cer cartea, dar zău că n-am găsit-o nicăieri!"

3. Cum spuneam, difuzarea e rea. Un editor ar trebui sa acorde atenţie în primul rînd acestui aspect. Măcar potenţial, printr-o comandă pe e-mail, orice cititor din această ţară ar trebui să aibă acces la cărţi. Dar editorul ia subvenţia sau sponsorizarea şi ţine cartea în pivniţă sau scoate 10 bucăţi cînd ia subvenţie pe 500. De eventualul onorariu ce să mai vorbim! Daca el nu vinde, de unde să dea?

Editor preferat nu am, cel mult mi-aş dori unul cinstit. Recent am avut totuşi bucuria să editez o carte la Editura Cartea Româneasca, un roman, şi am fost extrem de mulţumit de existenţa unui redactor competent, un redactor adevărat, doamna Mădălina Ghiu, de corectură atentă, de copertă inspirată.

Difuzare ştiu că există. Cred că va deveni editura mea preferată. Numai să fiu şi eu autorul lor preferat!

Comentarii cititori
sus

Florina Ilis

Orice scriitor trebuie să aibă curajul să se confrunte
cu ceea ce se spune sau se afirmă despre cărţile sale

1. Pentru mine este extrem de important felul în care este receptat scrisul meu. Chiar dacă astăzi părerea comună admite faptul că nu se prea citeşte literatură româna sau literatură, în general, eu cred că, totuşi, se citeşte foarte mult, doar că, publicul a devenit mai selectiv şi ceva mai exigent în aşteptările sale. Succesul la public n-ar trebui să excludă succesul la critica literară. Practica literară românească a demonstrat, totuşi, contrariul, astfel, un succes la critica literară, care în pofida deţinerii unor instrumente profesioniste privind validarea estetică a unei opere literare, n-a reuşit decît rareori să producă o undă de şoc în conştiinţa publicului, cititorii români fiind prea puţin sensibili la aprecierile criticilor. Cred însă, că tot mai mult, mai ales în ultima vreme, publicul a început să fie atent la ceea ce afirmă critica literară, criticii români recîştigîndu-şi încet prestigiul pe care-l deţineau cîndva. Eu pot să confirm acest lucru prin exemplul personal. Înainte de Cruciada copiilor, doar cîţiva critici literari, şi aceia aproape toţi clujeni, auziseră despre mine. Premiul Cartea anului 2005 pe care l-am primit de la revista România literară a atras atenţia asupra romanului meu. Publicul a început să-mi citească cartea, după care, lucrurile au mers oarecum în paralel, romanul fiind apreciat atît de cititorii obişnuiţi, cît şi de critici. Ceea ce este un caz fericit. Şi, orice scriitor, îşi doreşte ca lucrurile să se întîmple în acest fel, nu-i aşa?

2. Sunt foarte încîntată cînd cititorii îmi spun că le-au plăcut cărţile mele. Am avut şi întîlniri cu cititorii şi acest lucru mi s-a părut extrem de interesant. Pe de altă parte, locuind la Cluj, la o distanţă apreciabilă de tumultul vieţii literare româneşti, nu am foarte des ocazia să-mi întîlnesc nici cititorii, nici criticii care scriu despre mine. Nu ştiu dacă acest lucru este pozitiv, sau dimpotrivă, dar eu cred că orice scriitor trebuie să aibă curajul să se confrunte cu ceea ce se spune sau se afirmă despre cărţile sale. De aceea, citesc cu deosebit interes toate cronicile care se scriu despre cărţile mele. Trebuie să recunosc că, fără excepţie, toate cronicile la Cruciada copiilor au fost foarte bune şi la obiect. În unele dintre ele am găsit afirmaţii extrem de pertinente care mi-au dat mult de gîndit. În ceea ce priveşte ultimul roman, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, critica literară, poate şi din cauza subiectului mai puţin obişnuit în spaţiul literar românesc, s-a dovedit a fi ceva mai şovăitoare şi nesigură.

3. Nu am nimic de comentat în felul în care mi se difuzează cărţile. Ca scriitor român, adică prin definiţie supus rigorilor de piaţă editoriale, ar trebui să mă bucure faptul că ultimele doua cărţi, apărute la Cartea Românească, se regăsesc în toate librăriile din ţară. În plus, cărţile mele au ajuns, prin grija editurii Polirom, la marile tîrguri de carte, atît româneşti cît şi străine. Nu-mi pot dori mai mult. Sunt foarte încîntată de felul în care am colaborat cu editura Cartea Românească şi, în special, cu Mădălina Ghiu. Dacă am un editor preferat, atunci acesta este Mădălina Ghiu.

Comentarii cititori
sus

Cătălin Lazurca

Cronicile la cărţile mele au fost, ca să zic aşa, de un entuziasm plat

1. Nu mă interesează prea mult ce scriu criticii despre mine. Poate din pricină că n-am primit în viaţa mea decît o singură cronică devastatoare, la prima carte şi, oricum, de la un tip idiot. În rest, fiindcă s-a întîmplat să fiu des confundat cu fratele meu Marius Lazurca, un tip deştept şi influent, cronicile la cărţile mele au fost, ca să zic aşa, de un entuziasm plat. Cel mai mult mă bucur cînd mă place un alt scriitor, pe care-l plac la rîndu-mi. Apoi, sînt încîntat cînd primesc scrisori de la cititori, mi s-a întîmplat de cîteva ori cu Celebrul animal şi mi-a fost, de fiecare dată, bine vreo cîteva zile. Aşadar, e clar: fiind scriitor şi editor în acelaşi timp, ba chiar fost librar, mă interesează succesul la public, vînzarea cărţii.

2. Zic doar de critică. Cel mai tare şi mai tare mă enervează atunci cînd mi se găsesc relaţii cu avangarda. Dă-i criticului o poveste în care personajele publică poeme la mica publicitate şi va zice imediat ceva de dadaism. Dă-i o istorie scurtissimă cu relaţie subtilă între cauză şi efect şi-l va invoca pe Urmuz. Oricum, nu mi se întîmplă doar mie aşa ceva. Cutare poet citează din Lowell, e clar: influenţa poeziei americane. Un prozator scrie la persoana întîi: autoficţiune! E plină presa literară de unchieşi şi mătuşi culturale, de kritikuşi, cum spune Simona Popescu. Ăştia citesc poezie din antologii şi-şi încep cronicile invariabil cu fraza: în peisajul poeziei contemporane din Ro, dominat pe de o parte de cutare, iar pe de altă parte de cutare, cutare se remarcă.

3. Încă de pe vremea în care funcţionam ca librar, editura mea preferată era Poliromul. Ca autor, Poliromul îţi asigură vizibilitate, difuzare, chiar vînzare, fără să te acopere cu sclipici PR-istic. Pe de altă parte, mi-ar plăcea să public şi la editura Vinea, fiindcă Nicolae Ţone e un suflet mare, sau la editura Hartmann, fiindcă o conduc eu şi-mi pot permite tot felul de experimente şi excentricităţi. Cred că e bine ca un scriitor să apeleze la editura cu care manuscrisul lui se asortează cel mai bine.

Comentarii cititori
sus

Dan Lungu

Succesul lui Pavel Coruţ este diferit de cel al lui Umberto Eco,
chiar dacă, să spunem, au acelaşi număr de cititori

1. Primul lucru care mă interesează la un text pe care îl scriu este să-mi placă mie. N-aş putea scrie un rând doar de dragul criticilor sau al publicului. Cred în evoluţia interioară, în metamorfoza propriei sensibilităţi şi în cizelarea stilului. De aceea, nu puţine texte din urmă nu-mi mai plac şi mă bucur ori de câte ori găsesc pagini care sună bine sau povestiri în care nu aş schimba nici un cuvânt. Cu toate acestea, nu sunt un scriitor autist sau centrat exclusiv pe sine. Sunt atent la opinia criticilor şi a cititorilor, cred că din modul în care îmi citesc ceilalţi literatura pot învăţa la rândul meu ceva. Nu aş schimba un text doar pentru a fi pe gustul criticii sau al publicului, dar nici nu refuz cu obstinaţie ideea de a schimba. Rămân întredeschis. Succesul este exterior creaţiei propriu-zise, el ţine de receptare şi nu are de-a face întrutotul cu valoarea estetică. El este în bună măsură incontrolabil, capricios şi cred că transformarea lui într-un scop în sine îţi poate falsifica vocea.

La noi se discută foarte mult despre public, deşi ar fi mult mai pertinent să vorbim despre publicuri. În cele din urmă şi criticii literari sunt tot un public, unul specializat. Cred că receptarea se face în mod diferit în publicuri diferite, în sensul că motivaţiile lecturii şi criteriile de apreciere ale unui text literar sunt variabile. De aceea, ar fi mai potrivit să spunem succese decât succes, şi eventual să adăugăm şi tipul de public în care se înregistrează respectivul succes. Astfel am fi mult mai nuanţaţi. Succesul lui Pavel Coruţ este diferit de cel al lui Umberto Eco, chiar dacă, să spunem, au acelaşi număr de cititori. Doar într-o abordare economistă, în care contează numărul de cărţi vândute, ei sunt echivalenţi. În opinia mea, calitatea receptării şi structura publicului rămân esenţiale, iar un marketing editorial inteligent, care urmăreşte rezultate pe termen lung, trebuie să ţină cont de acestea.

2. Deşi statutul scriitorului s-a deteriorat după ’89, literatura încă se bucură de vizibilitate, dat fiind contextul culturii noastre, literaturocentrice. După o scădere a numărului de cititori în anii 90, gustul pentru lectură a revenit, chiar şi pentru literatura tânără autohtonă. Raportându-ne la nivel macrosocial, cred că avem motive de optimism. Cât despre receptarea propriilor cărţi, a fost peste aşteptările mele, modeste din educaţie.

3. Poliromul, după cum se vede cu ochiul liber, are un sistem de distribuţie excelent. E una dintre editurile care lucrează profesionist şi cu care, până acum, am colaborat foarte bine. Aşadar nu am motive să mă gândesc la schimbare.

Comentarii cititori
sus

Felicia Mihali

Cînd un autor este prost, chiar publicat de o editura bună, intră repede în uitare

1. Cred că cei care susţin sus şi tare că nu îi interesează reacţia publicului şi a criticii, fie pozează, fie nu ştiu pe ce lume trăiesc. Mai mult decît oricînd, publicitatea este necesară vinderii unei cărţi. Iar de buna reacţie a publicului, adică de cantitatea de cărţi vîndute dintr-o ediţie, depinde nu numai bunăstarea, ci supravieţuirea unui autor ca scriitor şi nu ca profesor de literatură, ziarist sau vînzător de pantofi. Arta în general depinde de mecenat. În ţările bogate, guvernul mai mult sau mai puţin luminat, joacă acest rol, prin subsidiile acordate scriitorilor : burse de creaţie, stagii, conferinţe. În rest, un autor trebuie să se bazeze pe ceea ce produce în termen de consumism. Veniturile lui provin din vînzarea şi consumarea produselor sale. La o anumită scară, criticul joacă rolul de intermediar între marfă şi cumpărător. Un articol elogios nu se poate plasa pe acelaşi nivel cu unul care declară un autor mediocru iar cartea sa un rebut. Există evident excepţii, succesul unei cărţi poate fi declanşat în rîndul publicului larg uneori în ciuda unor recepţii autorizate proaste. Industria cinematografică, disputele religioase, controversele politice în jurul unui subiect sînt cauze care boicotează instituţia criticii. Dacă însă un autor nu face parte din această slabă categorie este mai bine să aibă încredere în critica şi în recepţia bună a publicului.

2. Feedbackul, chiar cînd este pozitiv, rareori atinge adevărata substanţă a cărţii. Din rîndul publicului larg, sînt foarte puţini cei care ating adevăratul nivel de lectură al unei opere. Lectura este din păcate, sau fericire, un act extrem de variabil şi influenţabil de cultura, vîrsta, sentimentele şi chiar starea de spirit de moment a cititorului. Lectura ideală nu există. Există însă o formă de lectură optimă, în care cititorul încearcă să creeze o variabilă între posibila intenţie a autorului şi propriile sale reflecţii. La rîndul său feedbackul, drumul pe care reacţia lectorului îl ia înapoi spre autor, este extrem de accidentat. La rîndul său autorul poate interpreta reacţiile privind opera sa în funcţie de umorile de moment sau de noua etapă în care se află cariera sa. O critică pozitiva poate deveni în ochii autorului o dovadă de lipsă de cultură, numai pentru că merge paralel cu opera sa. O critică negativă poate fi văzută ca o dovadă de răutate şi rea voinţă, doar pentru că vine de la o persoană pe care o plasezi într-un anume clan, categorie de vîrstă sau chiar orientare sexuală. Ce e de făcut în acest continuu du-te vino de neînţelegeri? Soluţia este probabil să primeşti totul cu răbdarea şi resemnarea cu care recepţionezi vremea rea sau bună.

3. Ca autor am avut dintotdeauna ingenuitatea unui Candid. Am crezut tot timpul că mi se întîmplă cele mai bune lucruri, doar pentru că nu aveam altă alternativă. Am crezut totdeauna în buna voinţă a editorului de a distribui şi promova cărţile mele, căci de asta depinde inclusiv supravieţuirea lui financiară. Editorul preferat este cel pe care îl am în acest moment, aşa cum înainte editorul preferat era cel pe care îl aveam în acel moment. Cum aş putea să ştiu dacă opera mea ar fi mai bine recepţionată, vîndută, citită, dacă aş fi la alt editor? Există editori mari care publică lucrări proaste şi editori mici care publică opere valoroase. Cînd un autor este prost, chiar publicat de o editura bună, intră repede în uitare. Poate că drumul spre recunoaştere este mai anevoios cînd publici la un editor mic. Din punctul meu de vedere este preferabilă acest gen de provocare. Cel mai trist spectacol mi se pare tam-tamul făcut de marile edituri pentru autori mediocri.

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

M-ar nemulţumi cu adevărat un singur lucru: lipsa desăvârşită a oricărei reacţii

1. Când scriu povestiri, nu mă gândesc nici la public, nici la critică. Scrisul e o necesitate personală, iar publicarea doar o finalitate opţională. Însă tocmai fiindcă scrisul este un act atât de personal, atunci când lucrarea devine publică mă simt ca şi cum m-aş trezi pe stradă în pielea goală. Iar cei din jurul tău, confortabil îmbrăcaţi, te pot studia în voie, fără ca tu să te poţi acoperi cu o frunză măcar. Eşti complet expus. Iar eu nu sunt exhibiţionistă, mi-e greu. Probabil de aceea sunt şi foarte ezitantă când se pune problema de a publica şi prefer să ţin proza mult timp doar pentru mine înainte de a o oferi altora. Lansez frânturi, mai ales prin reviste, tipărite sau pe internet.

Am început să scriu proză după mulţi ani de presă, iar diferenţele sunt uriaşe. Fără anii de jurnalism, dominaţi de un soi de datorie şi de presiunea apariţiei zilnice a ziarului, poate nu aş fi fost aşa ezitantă în privinţa publicării povestirilor. Spre deosebire de lucrul la ziar, când scrii proză lipseşte ghilotina termenului de predare şi nu scrii pentru alţii, ci pentru tine. Ca să publici lucrări născute din tine îţi trebuie o motivaţie interioară, iar a o defini mi-ar fi foarte greu în acest punct. Dar îmi e limpede că, în cazul literaturii, spre deosebire de presă, actul de a scrie nu are aproape nicio legătură cu cel de a publica. Scrisul e creaţie, restul e marketing, în special în cazul autorilor tineri, puţin cunoscuţi. Iar momentul apariţiei pe hârtie este terifiant. E dezgolire, e momentul când tragi jos cearşaful de pe tine. Numai inconştienţii pot să se bucure.

Felul în care este receptat ceea ce scrii nu poate să nu conteze. Nu pot vorbi despre impactul pe care l-aş prefera – la critică sau la cititori - fiindcă nu pot gândi, nici cu eforturi mari, în astfel de termeni. Întrebarea se adresează, probabil, autorilor care au deja un public fidel. Ceea ce pot spune este că mă influenţează opinia acelor critici în a căror valoare cred. O cronică bună din partea unui critic pe care îl apreciezi îţi poate da încredere. M-au influenţat impresiile Taniei Radu, ale lui Dan C. Mihăilescu sau ale lui Alex Ştefănescu, în ale căror aprecieri am încercat să descopăr şi câte un sfat.

Cât despre public, reacţia sigur că este importantă, dacă ea ajunge la tine, cu condiţia să excluzi din masa de cititori, mai mare sau mai mică, cunoscuţii, rudele şi prietenii care nu au obiceiul constant de a citi. Se vor înghesui cu comentariile şi vor atribui faptele fiecărui personaj autorului. Vor avea impresia că citind cartea te citesc pe tine, cu toate dedesubturile trecutului şi prezentului tău. Acest tip de percepţie este extrem de istovitoare.

Nu li se întâmplă doar începătorilor. Radu Paraschivescu, după publicarea Ghidului nesimţitului, a povestit cum un vecin s-a recunoscut într-un personaj, care nici măcar nu îl reprezenta pe el, ci pe un alt vecin! "Acum, sunt mult mai atent la maşini!", a glumit Paraschivescu. Iar Vera Nabokov trebuia să le explice prietenelor că soţul său nu este pedofil…

2. M-ar nemulţumi cu adevărat un singur lucru: lipsa desăvârşită a oricărei reacţii.

Cât despre mulţumiri, şi ele pot avea, în cele din urmă, darul de-a te arunca în depresie, fiindcă te obligă, creează o oarecare presiune. Dar mă simt îndatorată oricărui om care îşi rupe din timp pentru a scrie câteva rânduri despre cartea care poartă pe copertă un nume aproape necunoscut.

3. Deja vorbim de marketing. Ţinând cont de tirajul nu prea mare, am fost chiar uimită să găsesc în librării cartea mea, când eu le căutam pe ale altora. Editor preferat nu pot spune că am, fiindcă asta ar implica o multitudine de colaborări. Pot spune însă că am fost mulţumită până acum. Editura Limes din Cluj s-a dovedit serioasă din toate punctele de vedere: calitatea tiparului şi a hârtiei, difuzare, promovare. Iar Editura Liternet este admirabilă din multe puncte de vedere. Apar acolo cărţi bune, într-o grafică minunată, iar “tirajul” este nelimitat. Compania unor nume celebre pe Liternet este onorantă.

Comentarii cititori
sus

Livia Roşca

Încă de la primele texte, am fost obişnuită să obţin reacţii de la cititor

1. Atunci când scriu este important pentru mine să ştiu că mesajul meu va ajunge la un destinatar, că va fi înţeles, că va produce un efect (emoţie, reacţie, etc), că va fi, poate, asumat de cel care îl citeşte. Dacă nu aş crede asta, probabil că nu aş scrie. Din acest motiv, pentru mine, şi criticul este tot un cititor, egal cu ceilalţi, care nu îşi scriu părerile în revistele de specialitate.

Eu mi-am publicat primele texte pe internet, pe un website care potrivit Trafic.ro, are peste 40.500 de vizitatori. Nu era un loc pentru scriitori afirmaţi, ci pentru amatorii de poezie care scriu fără pretenţia că fac artă şi care, într-o pauză de cafea, citesc creaţiile altora. Aceşti oameni, sunt foarte activi comentatori. Altfel spus, încă de la primele texte, am fost obişnuită să obţin reacţii de la cititor, într-un timp foarte scurt. Se întâmpla ca pe parcursul unei singure ore să primesc zeci de comentarii la textul postat. Mai mult decât atât, felul în care a fost gândit site-ul îmi permitea să văd şi numărul afişărilor, adică de cîte ori a fost citit textul după momentul postării. În felul acesta eram tot timpul conştientă că nu ţin un monolog.

Legat de feed-back, îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere că pe acel website am postat un text cu titlul P22 camera 205.Am avut atunci surpriza să mă caute la uşa camerei 205 din căminul P 22, unde locuiam, un tânăr care citise textul. Tânărul respectiv, Cosmin Ciotloş, care cum scrie cronici în România Literară era pe atunci, student la Politehnică. Faptul că el a vrut să mă cunoască, a fost un feedback ce depăşea comentariile postate de alţi membri ai comunităţii sub textul meu, iar prietenia care a urmat cu Cosmin, a însemnat mult pentru evoluţia mea ulterioară. Oricum, fără confirmările venite din partea cititorilor de pe internet şi nu aş fi ajuns să trimit manuscrisul cu volumul de debut la concursul editurii Cartea Românească, şi poate că Ruj pe icoane nu ar fi cum în librării.

Din momentul publicării volumului, lucrurile au stat puţin altfel. Spre deosebire de cititorii de pe internet care mă obişnuiseră cu un feedback rapid, cititorii volumului publicat sunt, în marea lor majoritate, tăcuţi. Nu am posibilitatea să vorbesc cu ei, decât dacă ei fac efortul să mă contacteze. Câţiva au făcut asta şi mi-au trimis mesaje pe email. Le-am răspuns cu plăcere şi în timp oamenii aceştia mi-au devenit dragi. Şi pentru că tot mă întreabă Prăvălia Culturală de feedback, săptămâna asta am făcut un blog al volumului Ruj pe icoane, care poate fi citit la adresa www.livia.ro. Recunosc, tocmai întrebările Prăvăliei m-au pus pe gânduri şi mi-au sugerat cumva soluţia aceasta a blogului, ca modalitate eficientă a autorului de a fi accesibil pentru public.

Aşa cum spuneam, pentru mine criticul, este tot un cititor, dar unul de profesie. Cititorul obişnuit este unul inocent. El alege să te citească, pe când criticul primeşte cartea de la editură, sau i-o trimite autorul şi scrie pentru că asta îi este meseria. Din punctul acesta de vedere, îmi doresc ca textele mele să placă cititorilor obişnuiţi, celor care au cumpărat cartea, şi-au dorit să o citească şi tocmai de aceea, îmi doresc să nu fie dezamăgiţi.

Vreau să fac totuşi o precizare. Sunt conştientă că o carte discutată de critică este o carte privilegiată pentru că dobândeşte vizibilitate, iar autorul se poate bucura pentru o vreme, de ceva notorietate în cercurile literare. Totuşi, cronicile, nici măcar cele favorabile, nu cresc impactul cărţii la publicul larg. Aş spune că este chiar pe dos, şi am să dau un singur exemplu, care îmi este foarte la îndemână: Paulo Coelho. Cărţile lui nu au avut cronici pozitive, dar au beneficiat de o strategie de marketing foarte agresivă care a creat o adevărată modă Coelho. Desigur, critica literară se adresează unui public peste medie, poate chiar elitist, pe când strategiile de marketing au ca ţintă un public cât mai larg.

2. Din punctul meu de vedere, orice formă de feedback, fie că vine din parte cititorilor simpli, sau a cititorilor profesionişti (critici) este pozitivă. Textul este o formă de comunicare şi dacă el stârneşte reacţii, dacă îi încurajează pe ceilalţi să exprime păreri, să dezbată, să contrazică, să conteste, să laude, să simtă încântare sau dezgust, înseamnă că textul în sine a permis şi a generat, la alte nivele, o fertilitate a comunicării, care pe mine ca autor, mă bucură.

3. Am un singur volum publicat, volum care a câştigat premiul pentru debut al editurii Cartea Românească şi pe care l-am văzut în toate librăriile din Bucureşti de unde eu îmi cumpăr frecvent cărţi. Tirajul este suficient încât volumul să poată fi difuzat cum trebuie şi în ţară. Pot să spun că sunt mulţumită de editură şi că probabil, sunt privilegiată din acest punct de vedere.

Comentarii cititori
sus

Bogdan Suceavă

Scriu în principal pentru cei din generaţia mea

1. Fiecare autor urmăreşte un impact sporit atât la public, cât şi la critică. Cine spune că nu e interesat de asta probabil îşi propune să ne impresioneze. Pentru mine contează opiniile observatorilor avizaţi şi care nu se lasă impresionaţi de zgomotele politice ale momentului. Am mare reţinere faţă de aşa-zişii profesionişti ai lecturii care pretind că citesc foarte mult extrem de repede şi îi bănuiesc de lipsă de profesionalism şi superficialitate. Mă deranjează generalizările care nu se susţin la o analiză pe text (enunţuri de tipul: toţi autorii din colecţia cutare scriu într-un anume fel...). Prefer opiniile criticilor generaţiei mele celor care s-au format şi şi-au dat măsura înainte de 1989. Scriu în principal pentru cei din generaţia mea, pentru cei care aveau în jur de douăzeci de ani (plus sau minus zece) în 1989, cei cărora li s-a părut că au avut atunci, la începutul noii lumi, pentru câteva zile, universul întreg la picioare şi care apoi au trebuit să-şi redefinească aşteptările văzând şi trăind. Cred că am traversat împreună un întreg labirint. Despre asta povestim, despre asta citim: timpul nostru şi lumea noastră.

2. Mă deranjează atacurile de natură politică mascate sub înfăţişare literară, atacuri menite să calomnieze în faţa mediilor literare. Nu îmi influenţează cu nimic felul de a scrie, opţiunile literare, dar mă deranjează amestecul categoriilor.

3. Prefer să lucrez cu edituri care manifestă stabilitate, care au programe coerente de editare şi promovare a literaturii rom‚ne contemporane, care menţin colecţii de specialitate şi care au un editor recunoscut şi cu experienţă în domeniu. Ca matematician, am avut ocazia să văd cum sunt îngrijite textele de American Mathematical Society, Springer-Verlag, Elsevier şi alte edituri. Am văzut cum funcţionează şi procesul editorial cu prozele de ficţiune care sunt acceptate în periodicele literare din S.U.A. Cred că un plus de stabilitate şi profesionalism ar ajuta piaţa editorială din România şi acestea sunt principalele criterii după care eu îmi analizez opţiunile.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey