•  Mihaela Butnaru
•  Cătălin Lazurca
•  Florin Lăzărescu
•  Veronica D. Niculescu
•  David Sima
•  Cornel Mihai Ungureanu
•  Daniel Vighi


sus

Mihaela Butnaru

Noaptea deschide uşi

Ziua mea începe cu noaptea altora. Sunt Venus cea întunecată plimbîndu-se în somn. Am în palmă firul care ţine noaptea legată de mine, trag de el şi negurile se mişcă, trag de el şi norii mă acoperă. Mă plimb prin casă dormind, un fir se tîrîie în urma mea şi trage nopţile în mine. Conturul lucrurilor se închide cînd îmi pun palma pe ele şi ele însele se pierd, doar dacă mai văd ceaţa unor lucruri. Dîndu-mi seama de aceasta, îmi închid palmele, îmi iau o haină cu buzunare, să ţin acolo umbrele pe care tocmai le-am luat de pe obiecte. Astfel obosesc, astfel tac şi mă uit la geam deşi sunt în patul meu, cu pătura pe cap şi în afara mea e la fel de cald şi de întuneric ca şi în mine.

Venus cea neagră freacă podelele căutînd cu palmele fire, netezeşte orice urmă de paşi de pe covor în timp ce caută şi ea numai ea peste tot, nimeni altcineva. Venus cea neagră rupe capete din covor şi le împleteşte. Ţine noaptea în ea şi deschide toate uşile. Totuşi ea e închisă.

Ziua mea nu e decît somnul celorlalţi. Începe după ce toate luminile se sting, după ce strada tace. E numai a mea....umbra lucrurilor e a mea doar pentru că ele nu au altfel de viaţă. Le-o iau, e a mea. În mine se clatină ele toate după ce nu mai sunt ziua. Am în palmă firul care leagă umbra lucrurilor de mine şi le simt pe toate în jurul meu, în buzunarele hainei, printre degetele, pe sub piele chiar şi după ce somnul se evaporă dimineaţa.

Vreau să fiu aproape nevăzută, mă vreau sticlă pentru ochi şi aer pentru mîini şi o ţin pe ea în mine, grea şi austeră, pentru că ea ştie să vadă în noapte. Smulge fire din covor şi face din ele fiinţe. Îi pune ochi şi gură şi face din covor o fiinţă. Mă face pe mine, port cu mine somnul care nu e al meu şi îl port ca să o fac pe ea. Priveşte-o cum ştie, tălpile ei şterg toate urmele, braţele ei deschid uşi şi undeva sunt şi eu, ea nu ezită şi pasul ei sigur lasă în urmă întunericul. Dar eu nu mai văd deja, bîjbîi după un pat sau după o masă, conturul lor să mă afirme căci eu nu văd unde sunt. Noaptea lor e ziua mea, dar dimineţile cui se lasă mai uşor sorbite? Părul mi-e liber pe ceafă şi acesta e un semn al alegerii negreşite. Dilema se mută din noapte în zi, din somn în trezire şi ce simplu e: o haină. Nu veşmîntul nopţii îl port acum, acela care mă face mîndră şi tăcută cînd sunt numai eu în toată camera, ci nişte cîrpe. Iată-le: haine care atîrnă cînd întind mîna, care stau pe mine mototolite, care se tîrăsc în urma mea ca nişte animale bolnave. Mersul meu pare ieftin şi se tîrăşte în urma mea asemeni unui animal mincinos, nu se vede dacă eu nu mă văd, e al altcuiva, atîta tot. Dacă mă opresc, se opreşte şi el, dacă mă aşez în mijlocul străzii, o să ia forma unui om aşezat în mijlocul străzii.

Ea îşi mişcă şoldurile prin camera goală. Opreşte ceasul. Tălpile lasă urme în covor, urmele palmelor ei sunt pe pereţi, aburul privirii ei pluteşte mult după ce ea a plecat. Atinge uşa cu degetele şi mă închide. Zîmbetul său apare dacă atrage între mîinile ei un lucru neatins, zîmbetul care rămîne chiar dacă uşa s-a închis şi ea a ajuns de mult în stradă. De asta încerc să o ademenesc să vină cît mai des, să mă acopere acolo unde sunt goală, acolo unde gîndurile mi se opresc, să îmi acopere noaptea. De aceea o chem şi o strig şi păstrez pentru ea, ea care nu are nimic, care vine zîmbind, purtîndu-se pe braţe doar pe sine. Simt cum neliniştea creşte în mine cînd îi aud paşii pe scări, ca un îndrăgostit la întîlnire mă văd şi crisparea propriilor degete mă face să rîd. Dar eu nu rîd, ci o aştept. Deşi eu port în mine întunericul şi fragilitatea, ochii închişi, mîinile strînse, mă stăpîneşte neliniştea primei întîlniri de fiecare dată. Ea urcă scările, eu în mine cobor adînc ca să nu mă vadă şi să nu mă ştie, ea răsuceşte mînerul şi deschide uşa, eu îmi lipesc coatele de genunchi şi o aştept, dar sunt închisă. În mine e o lume vie pe care ea nu o vede, în mine e tot ce am pentru ea, tot ce e al ei şi ea nu ştie, sunt Venus cea întunecată care poartă noaptea în ea.

Am intrat şi simt că mă sufoc, că mi se taie umbra, totuşi nimic din mine nu las în afară. Am adus cu mine lumina şi aerul de dincolo de uşă, îmi spune tăios că nu îi place asta. Mai mult de atît nu mă pot apropia. Dar încă mă aşteaptă, dar încă mă vrea şi eu încă o doresc. Vrea să mă tragă în adîncul ochilor ei şi am nevoie să fiu prinsă ca să mă ridic aşa cum visez, dar ea are ochii negri şi mari şi eu sunt obosită. Ea are ochii negri şi mari, are obrazul greu, dacă aş simţi întunericul privirii ei în mîinile mele, aş zîmbi ca de un lucru nou. O port în mine ca pe un fapt al meu şi iat-o în afara mea, cu privirea adîncă, cu întrebarea pe buze, în genunchiul rotund îi ghicesc teamă. În tot corpul ei care acum mi se dă inert şi îndepărtat simt mersul şi tăcerea nopţii. E caldă şi înnegurată, e primitoare şi mă aşteaptă de fiecare dată. Totuşi, eu simt azi în ea frigul serilor de toamnă fără lună. O privesc şi ochii nopţii fără lună mă trag spre adîncuri. Mă apropii şi tace, vin către ea şi nici nu se mişcă, nu se retrage, doar ochii ei mă fixează, doar ochii ei mă cheamă. Mă apropii şi fiecare pas al meu înseamnă depărtarea ei, mă apropii şi nu îşi retrage privirea în care văd toată teama şi tot întunericul din mine. Noaptea din ochii ei mă soarbe, nu văd decît privirea neagră, dar eu sunt deja acolo şi din ochii ei mă văd pe mine cum îi pun mîinile pe umeri, cum îi sărut palmele aşteptînd să fiu prinsă şi înnodată în firul ei. Dar eu sunt deja acolo şi văd pe fereastră cum se lasă noaptea…

Comentarii cititori
sus

 

Cătălin Lazurca

 

Henry Rollins*: Ultimele cuvinte de pe casetă şi îngerul din pulă

 

Vi s-a întîmplat şi vouă să vă intre în cap nişte cuvinte frumoase şi să nu vi le mai puteţi scoate de-acolo? Spun "frumoase" doar pentru că, băga-mi-aş, trebuie să fiu exact şi să mă plasez de la început pe direcţia pe care va curge povestirea. E vorba de fapt de, cum să zic, expresii elaborate, cumva-aşa, parcă în altă parte, chestii care ţi se strecoară în creier, te bîntuie: ţi se rostogolesc pe limbă – dar nu le rosteşti, te îndeamnă să scrii ceva cu ele, dar nu te-apuci să le-aşterni pe hîrtie. Seamănă cumva cu situaţia în care, prinzîndu-te de dimineaţă pe drumul spre slujbă, o melodie uşurică te bîntuie şi te bîţîie toată ziua. Însă, în cazul cuvintelor frumoase intervine şi o doză de sfială. Melodia ţi-o anini la vedere de vîrful buzelor, cuvintele te sfredelesc chinuitor, dar discret. Iar treaba nu ţine doar cîteva ceasuri, durează mai multe zile, uneori săptămîni şi chiar ani.

 

Mi s-a întîmplat o chestie din asta pe vremea cînd lucram ca redactor la pagina muzicală a unei revistuţe din Est. Aveam douăzeci şi ceva de ani şi devenisem un tip normal. Adică, o lăsasem moale, mă rog, ştiţi voi ce vreau să zic. Oricum, stăteam într-o seară cu un pahar în mînă pe terasa casei unui coleg şi, privind oceanul ale cărui valuri se spărgeau la cîţiva zeci de metri mai încolo, mi-au trecut prin cap următoarele cuvinte: "să stăm amîndoi şi să ascultăm profeţiile cîrtiţei". N-am putut scăpa întreaga seară de cuvintele astea şi, deşi aveam nevoie de o dispoziţie oarecum romantică – asta ca să reuşesc să mă vîr în patul Rosei, o tipă de la secţiunea sport după care tînjeam ca un cîine, profeţiile cîrtiţei mi-au măcinat creierul pînă la epuizare.

 

Într-o altă zi, pe cînd eram la birou şi scriam un material despre un concert al unei trupe locale, din aburul greu al cafelei mi s-a iţit expresia "cheagul de moarte al inimii". Am inspirat şi-am expirat cu putere de cîteva ori, am pufnit şi-am strănutat, degeaba: cheagul de moarte se apucase deja să şuşotească cu profeţiile cîrtiţei. Au urmat, la cîteva săptămîni distanţă, "revolta fluturilor", "ispita e reîntoarcere", "lucrurile sînt subţiri şi nu ne mai despart", plus alte cîteva. Seara, mai ales, şi mai ales dacă beam ceva înainte, cuvintele astea începeau să mă bîntuie, să-mi amestece gîndurile, să-mi încurce orice intenţie de gîndire coerentă. Desigur, în toată această vociferare recunoşteam semnele muzei pe care o părăsisem cu ani în urmă, asta ca să pun pe picioare o trupă de rock numită Vampirul sionist. Băga-mi-aş! Dar aşa a fost pactul. Însă, dacă pe atunci despărţirea a fost dureroasă, regăsirea a fost pe potrivă. Iar dacă cu ani în urmă am reuşit să-mi îmbunez vocile strecurînd în cîntecele trupei cîte un vers obscur, de data asta, oricît m-aş fi străduit, nu puteam să împletesc nici măcar cheagul de moarte în relatările despre evenimentele muzicale din partea locului.

 

Pînă la urmă, mi-am dat seama că soluţia nu poate fi decît cedarea şi mărturisirea completă. Am trimis un text – în care înşiram toate vorbele astea, pe adresa redactorului literar al revistei la care lucram şi-am aşteptat, mărturisesc: înfrigurat!, un răspuns. N-a venit niciodată. Peste mai puţin de un an însă, colegul meu cîştiga un concurs de poezie organizat de un comitet din Illinois. Apoi, o editură tot de pe-acolo i-a publicat o plachetă cu nişte coperţi verzui pe care scria: Profeţiile cîrtiţei.

N-am spus nimănui nimic, n-am dat în vileag, în definitiv hoţul mi-era prieten. Iar prietenul ăsta al meu – devenit scriitor publicat –  îşi trăia cele mai bune luni din viaţă: Rosa, tipa de la sport, i-a cedat – după petrecerea de la lansarea cărţii, apoi s-a căsătorit cu el. În schimb eu, eu scăpasem de cuvintele alea.

 

Din păcate, n-avea să fie pentru ultima oară cînd o frază îmi bîntuia sufletul pînă într-atît încît să-mi schimbe viaţa. Ce-i drept, cea de-a doua (a fost prea lungă introducerea?) mi-a oferit, în cea mai mare parte a timpului cît mi s-a rostogolit prin ţeastă, enorme satisfacţii. Îndrăznesc s-o transcriu, deşi s-o rostesc n-aş mai avea curaj, avertizîndu-vă că nu trebuie să vă faceţi prea mari speranţe. Dar, ca şi pe vremea cînd scriam la Poşta redacţiei, mă voi arăta mărinimos, mai ales că, mie personal, fraza nu-mi mai e de nici un folos. Aşadar:

 

În jurul tău e întuneric, e întuneric beznă pînă-n depărtări şi singură voinţa îţi poate arăta stelele. Iar stelele sînt aştrii ai morţii. Dar trupul tău e un ulcior de lumină, aşadar revarsă-ţi lumina asupra celor din jur.

În cazul în care nu se întîmplă nimic cu tine, cititorule, în clipa în care rosteşti cu voce tare această frază, poţi citi liniştit mai departe povestea mea. Dar dacă simţi cumva că o emoţie fundamentală te învăluie, închide, rogu-te, această carte. E spre binele tău. Băga-mi-aş!

 

Cînd s-a întîmplat asta era într-o vară. Trecusem de treizeci de ani, era într-o vară şi era noapte. Ieşisem de la Great Conference Hall, de la un concert Iron Maiden, turbat. Nu era greu să-ţi imaginezi cam ce învîrteam pe străzi, aveam tricoul negru pe mine, în jur prietenii din vechea trupă răcneau. Revista mă trimisese acolo, cu permis de culise, la un moment dat Steve Harris băuse cu mine o bere,  tipu' ştia cum stă treaba, eu eram încă-n extaz. Sub luminile grele de pe Classic Street, într-o noapte fierbinte de vară. Sam, acum mare şi gras, îmi tot sărea în spinare şi mă muşca de umăr. Sam e fostul nostru tobar, nu l-am înghiţit niciodată. Dar el îmi sărea în spate şi-mi răcnea tot felul de porcării la ureche, la un moment dat am simţit ceva umed pe gît. Mi-am zis că nu-i decît transpiraţia grasului, apoi m-am gîndit c-ar fi putut fi salivă, că Sam mă atinsese acolo cu buzele, cu limba. Chestia asta m-a scos din sărite, am scuturat de pe mine matahala, am vrut să-l lovesc pe Sam cu piciorul. Mi-a sărit de gît Violet, nevastă-sa, o roşcată cu trup ca de şurub, am scuipat într-o parte şi-am lovit un tomberon. Naiba ştie, ceilalţi i-au luat şi ei apărarea, m-au împins într-o parte, m-au lăsat în urmă. I-am lăsat să se îndepărteze, ştiam unde se duc.

 

Cînd m-am uitat din nou după ei – erau deja la vreo sută de paşi în faţă, luminaţi de reclama de la Wendy's, mi s-au părut atît de urîţi şi de şifonaţi, încît mi-am zis că cineva trebuie să plătească pentru toate. Sau poate că mi-am zis asta doar după ce m-am împiedicat pe trotuar de Domnul Cămaşă.

Îşi zăngănea cheile Explorerului, călca uşor, de parc-ar fi patinat, pe pantofii lui croşetaţi în Costa Rica. Cracii blugilor îi atîrnau ferfeniţă pînă pe trotuar, purta părul prins în coadă şi o cămaşă fără guler, cu nasturi de lemn. Faza cu nasturii am observat-o ceva mai tîrziu. Oricum, ce dracu căutase ăsta la Iron Maiden? De fapt, ştiam ce căutase. Cunoşteam genul. Muist nostalgic, curăţel, îşi umfla din cînd în cînd coaiele cu fum de scenă. Băga-mi-aş!

 

Trebuie să plătească, mi-am zis. L-am ocolit şi, pînă să ajungă în locul unde-şi parcase maşina, i-am sărit în faţă. L-am luat uşor la început, i-am cerut doar o ţigară. Nu fuma. În spatele meu, prietenii se opriseră şi priveau de departe, aşa mi-au povestit. M-au văzut dezbrăcîndu-mă, dansînd cu bustul gol în faţa lui Cămăşuţă. Rîdeau, fără să înţeleagă că eu îi ofeream omului un tricou de vînzare. O ultimă şansă de fapt. Măcar atît ar fi putut face, să pună un tricou pe el, să transpire. N-a vrut să facem tîrgul. A început să strige după poliţie, a apăsat un buton de la cheile maşinii, a pornit alarma. Mai bine aşa, şi-a luat porţia cu tot cu joc de lumini. Era ca pe vremuri, cu berea şi bătaia de după, cu grohăieli şi sînge. L-am lovit de cîteva ori şi după ce căzuse lat la pămînt, l-am întors cu faţa în jos şi l-am călcat pe ceafă. De ani de zile nu mai făcusem asta, iar tipul o merita. Apoi, nu ştiu ce mi-a venit, am vrut să-l urc în maşină, să-l ascund. Cînd l-am apucat de curea, am văzut că are buzunarul de la spate umflat. Am scos de-acolo un reportofon, o sculă fină de tot, şi mi-am zis că prada e bună. Un concert live de la casa de discuri a lui Senor Espadrilă.

 

Mi-am ajuns din urmă prietenii şi m-am proţăpit în faţa lor, pe jumătate gol, ţinînd în mîinile zdrelite trofeul înregistrării clandestine. Sam a făcut cîţiva paşi în direcţia mea, cu mîna întinsă, voia probabil să mă bată pe umăr. Sau poate să-mi ia reportofonul, să-l pună la ureche. N-a făcut-o, a zîmbit doar, stînjenit, şi-a zis: Hai să mergem. La berărie adică. Violet mi-a zîmbit şi ea, îndrăzneaţă. Băga-mi-aş, mi-am zis. N-o s-o pot face, bărbatu-tău m-a lins deja pe gît.

 

Berăria la care mergeam era în afara oraşului, era o fază de genul: camionagii şi femei alungate de-acasă – copii adormiţi. Găseau adăpost, lîngă berărie era şi-un motel. Nu ştiu dacă motelul avea vreo legătură cu barul – se chema Herli's, ştiu doar că băteam tot drumul pînă acolo fiindcă fetele care ne serveau cu halbe erau dispuse să ne urmeze, pentru 50 de dolari, şi în camera unde rămîneam de obicei peste noapte. Veneam des, ori de cîte ori reuşeam să ne-adunăm, cam după fiecare concert mai de soi. Eu şi cu David luam de obicei şi o chelneriţă în cameră, acum David nu mai era. Fostul basist murise cu cîteva luni înainte, el e unul din tipii despre care-aţi citit că i-au fiert arabii de vii. Aşa că acum era un fel de comemorare, eram doar eu, cu dobitocul de Sam şi cu nevastă-sa, şi bineînţeles Jeremy-nebunul. Ăsta era singurul care rămăsese ca pe vremuri, încă se droga, locuia cu o mătuşă sinistră şi muncea ca îngrijitor la stadionul local. Jeremy m-a scăpat de Sam şi de Violet, s-a lipit de mine, era copleşit de admiraţie, a dat el primul rînd de halbe, a mai dat unul, apoi i s-au terminat banii. L-am servit şi eu, deşi începuse să mă plictisească, se lipea de mine, scotea scurte exclamaţii neinteligibile, mă privea galeş cu ochii lui umezi. La un moment dat s-a cărat la budă, ştiam c-o să stea ceva vreme acolo, aşa că mi-am tras o chelneriţă pe genunchi, tăindu-i în felul ăsta elanul nevestei lui Sam, care se simţea disponibilă, asta fiindcă Sam căzuse, după trei beri, cu capul pe masă.

 

Pe chelneriţă o chema One, naiba ştie ce nume mai era şi ăsta. Nu mai fusesem cu ea niciodată, dar ne-am lămurit repede cum stau lucrurile. Erau buni 50 de dolari, ea nu era cine ştie ce. Apoi, faptul că eram pentru prima oară împreună mă încurca, eu veneam la Herli's tocmai fiindcă locu-mi era familiar, fetele la îndemînă. Le-aş fi preferat pe Selena ori pe Ginger, dar nu le vedeam nicăieri, şi-apoi, cum am zis, trebuia să scap de nenorocita de Violet.

 

Am luat de băut în cameră, nu eram în regulă, simţeam asta, şi trebuia să mă relaxez. Am dat peste cap cîteva păhărele de votcă, One se tolănise pe pat cu telecomanda în mînă. M-am întins şi eu lîngă ea, cu capul către picioarele ei, cu amîndouă pernele sub cap şi cu sticla într-o mînă. Cu cealaltă îi mîngîiam fundul, doar aşa ca să vadă că-s în toane bune şi că am intenţii serioase. De fapt, votca începea să mă dea gata, iar eu nu încercam deloc să mă împotrivesc. La un moment dat, am plesnit-o pe One peste fund, a luat chestia asta ca pe-un semnal şi s-a cărat la baie. A avut grijă să stingă televizorul înainte.

 

Stăteam acum cufundat în linişte şi întuneric. Dar parcă tot nu voiam să abandonez lupta, aşa că m-am dezbrăcat de tot. Ţineam ochii larg deschişi încercînd să ghicesc, urmărind jocul fîşiei de lumină strecurată sub uşă, mişcările din baie ale fetei. Am obosit repede, de ce dura atît? Fie ce-o fi, mi-am zis, să se întoarcă, să ştim, băga-mi-aş!, cum stă treaba! Apoi îmi vine ideea genială: să scot reportofonul lui Cămăşuţă şi să pun muzică. Era plauzibil: heavy metal pe o sculă furată de la unul pe care l-ai făcut harcea-parcea! Ar fi putut să meargă.

 

A mers!

Altfel decît m-am aşteptat, de neînţeles pînă în ziua de azi. Cînd am auzit ce chestie iese din difuzorul minuscul al reportofonului, m-am speriat. Am vrut să închid aparatul, n-am reuşit decît să-l rostogolesc, de pe noptieră, sub pat. Cînd m-am aplecat să-l scot de-acolo, m-a luat ameţeala în faţa hăului negru.  Doar o luminiţă roşie pîlpîia, mi-am imaginat că-mi joacă pe frunte şi m-am speriat. Am ieşit de-acolo, mi-am pus din nou pernele sub cap şi-am început să ascult. O voce caldă şi umedă compara universul cu o bicicletă. Şi totul se rotea îmbătător în universul ăsta şi se auzeau clinchete domoale şi-un foşnet de frunziş gros. Am adormit imediat, asta fiindcă am vrut să adorm imediat. Nu ştiu cît să fi durat toropeala asta, poate cîteva minute. M-a trezit ţipătul scurt al lui One. Ieşise din baie, stătea acum în pragul uşii, învăluită-n lumină, goală şi cu ochii căscaţi. De sub pat se auzea: stelele sînt aştrii ai morţii, dar trupul tău e un ulcior de lumină, aşadar revarsă-ţi lumina asupra celor din jur. Apoi s-a făcut tăcere. Doar un zumzet electric, ca cel de sub liniile de înaltă tensiune, ca un freamăt de boxă moartă, atîta se auzea în cameră. One a mai scos şi ea un ţipăt, de data asta mai liniştit, ca o chemare, cumva încurajator. Sub ochii căscaţi, gura i s-a întins într-un zîmbet. Atunci am văzut şi eu ce vedea ea. Coborîndu-mi privirea pe piept, am zărit un glob strălucitor. În jurul pulii mele semeţe dansau fîşii vii de lumină. Era ca şi cum asupra mea s-ar fi coborît o meduză fosforescentă şi mi s-ar fi înfipt în pulă. O meduză electrică, mi se pare că există aşa ceva, oricum, una care-mi dădea furnicături ce-mi alunecau de sus în jos pe scula ţeapănă, printre picioare, pînă în cur. Sînt sigur că era o chestie electrică fiindcă părul de pe picioare mi se zburlise, iar cînd One şi-a apropiat faţa de pîntecul meu, părul ei blond s-a înfoiat. A întins o mînă, încercînd să mîngîie globul de lumină, şi cîteva scîntei, fulgere minuscule şi verzui au început să-i danseze în palmă. Şi-a retras mîna, şi-a pus-o pe piept, sub un sîn, a coborît-o pe urmă pînă pe burtă, deasupra buricului. E caldă, mi-a zis. Cum ai făcut asta?

 

N-am fost în stare să-i spun nimic. Am întins şi eu mîna, am atins meduza şi-am simţit şi eu cît e de caldă. Am gemut, am aşteptat cîteva clipe, apoi m-am atins din nou. De data asta mi-am apucat pula cu pumnul, declanşînd un mic joc de artificii. Am mai gemut o dată, încurajator.

 

Caseta pe care Cămăşuţă mi-o furnizase conţinea înregistrarea unei conferinţe. Noaptea vindecării, aşa am aflat că se numea, verificînd în programul de la Conference Hall. Tipul se dusese la vindecător, iar eu îl băgasem în spital. Cine-i pusese să programeze concertul în acelaşi timp cu Noaptea vindecării? Băga-mi-aş!

 

Oricum, caseta mi-a oferit cîteva luni de fericire. Aveam un scenariu de succes, recuzită imbatabilă. Le-am folosit ca să-mi răzbun cariera ratată de rocker. Intram în culise după fiecare concert, cu reportofonul pregătit. La început, regulam doar fete în piele şi lanţuri, din coada bătrînilor Anthrax ori Cinderella, dar nu mi-a luat mult pînă s-ajung să mă culc şi cu puştoaice venite să le cadă-n genunchi celor de la Savage Garden. În fine, mi-am marcat teritoriul. Umblam îmbrăcat în mătase, îmi lăsasem barba să crească, eram o fiară, am fost un guru.

 

Rafinamentul ăsta m-a dus la pierzanie. M-am purtat ca un puştan care nu ştie cînd să se oprească. Un puştan care, fiindcă nu poate fute, înghite muzicile una după alta. Ca un puştan care nu se poate hotărî şi adună albume peste albume, alege ce e mai nou şi mai trăznit, aleargă de la un concert la altul, de la un festival la celălalt şi zboară de două ori pe an la Seattle. Dar eu, eu ar fi trebuit să devin un colecţionar. Să-mi tezaurizez fiecare piesă, pe One, pe Violet, pe celelalte chelneriţe de la Herli, pe Rebecca de la pagina mondenă.

 

Dar nu, mie mi-a trebuit să mă întorc la Rosa. Da, Rosa de la pagina de sport. Rosa, cea după care tînjisem cu ani în urmă. Rosa, cea pe care profeţiile cîrtiţei mi-o vîrîseră în patul unui prieten şi pe care mareele de întuneric în care se revarsă ulciorul de lumină trebuiau să mi-o aducă înapoi. Ca să călărim împreună pe bicicleta universală.

 

Poate că exagerez făcîndu-mi atîtea reproşuri, nu e asta privirea pe care trebuie s-o arunc în urmă. Fiindcă, în definitiv, ea a făcut primul pas. Iar asta m-a luat pe nepregătite.

 

Poetul publicat se dovedise pînă la urmă a fi un mic ticălos. Rosa i-a făcut un copil, el a înşelat-o de cîteva ori, iar cînd profeţiile cîrtiţei n-au mai funcţionat, s-a apucat de băut. Acum, mi-a povestit Rosa la prima întîlnire, era într-o perioadă de refacere. Promisese că se va îndrepta, era plecat cu băiatul la munte. Probabil că nu era prima dată cînd îşi lua genul ăsta de angajament, fiindcă Rosa avea încă nevoie de consolare. I-am oferit ceva chiar în seara aceea, departe însă de posibilităţile mele: întins gol în patul de motel, cu Rosa dichisindu-se în baie, am băgat de seamă că mi se goliseră bateriile. Reportofonul a rămas mut.

 

A fost un semn, băga-mi-aş, un semn clar, dar eu nu l-am luat în seamă. Nu-i decît o problemă tehnică, mi-am zis. Aşa c-am invitat-o încă o dată pe Rosa în oraş. Rosa a acceptat, de parcă voia să-mi dea un fel de asigurare, sau poate pentru că voia să primească una. Iar eu eram pregătit să i-o ofer.

 

N-am zăbovit prea mult cu băutura, Rosa se foia, părea neliniştită şi gata să se răzgîndească. Am ridicat-o de la masă şi, aproape în fugă, am intrat în camera de motel. Ea a intrat la baie, a lăsat uşa întredeschisă, mi-a plăcut asta, era semn de încredere. Eu m-am dezbrăcat şi am aşezat pe noptieră reportofonul. I-am dat drumul, am închis ochii. Cînd i-am redeschis, cînd ulciorul de lumină trebuia să se reverse, am zărit-o pe Rosa stînd dreaptă, ca înlemnită, în faţa televizorului. Ţinea prosopul în braţe, în dreptul pieptului, şi-l frămînta în pumni. Stephen, a ţipat ea, s-a întîmplat ceva cu Stephen. Nu-mi aminteam să-i fi dat împreună vreun nume de alint, dar mi-am privit pula. Era oarbă şi schimonosită ca o cîrtiţă.

 

Stephen era fiul Rosei. Îl înţepase la munte o gînganie, aşa că poetul se întorsese în seara aceea, mai devreme decît ar fi trebuit. Copilul avea febră. A încercat poetul să-l oblojească cumva vreme de două ceasuri, întrebîndu-se în acelaşi timp pe unde i-o fi umblînd nevasta. Pînă la urmă l-a dus singur la spital, fiindcă băiatul intrase în comă. Tot la spital a dat de ei Rosa, ceva o mînase direct într-acolo. Iar eu aş putea să jur că, privind de la fereastra hotelului cum Rosa scrîşneşte roţile în parcare, am zărit pe capotă un glob luminos, pîlpîind ca un girofar.

 

* textul face parte dintr-un proiect de false traduceri ale unor false texte aparţinînd unor cîntăreţi-scriitori adevăraţi; Henry Rollins se numără printre aceştia, alături de Nick Cave, John Darnielle, Justin Thimberlake ş.a.; povestirile vor fi adunate într-un volum intitulat Extrase pe single care va apărea anul viitor.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Florin Lăzărescu

 

Nea Mi'ai şi tovarăşu' Dumnezeu

 

Ţipătul unei lişiţe îi răsună în urechi, aproape, de parcă dracul de pasăre dormise lîngă el în barcă şi, la prima licărire a dimineţii, ar fi realizat brusc în ce companie neprietenoasă îşi petrecuse noaptea.

 

– Am să-i sucesc gîtul dracului ăstuia de lişiţă! Una-două, urlă. Parc-ar fi bufniţă! După ce că trăieşte de pe urma peştilor mei, mai face şi scandal... N-am dreptate, Iliuţă?... Iliuţă, dormi? Dormi. Nu te-ai trezit încă. Ţie ce-ţi pasă?! Păpica-i păpică, griji ioc! Somn! Da' eu, eu nu pot dormi nopţile de grijă.

 

Nea Mi'ai avusese probabil un coşmar. Toată noaptea s-a foit pe-o parte şi pe alta, mai să răstoarne barca. De vreo cîteva săptămîni, de cînd începuse arşiţa, părăsise cabana lui, unde căldura devenise insuportabilă, şi dormea afară, în barca legată de mal. Nici vorbă să-i fie frică, din contră, se simţea mai puternic, mai în măsură să-şi împlinească datoria aşa cum trebuie. Singura neplăcere erau ţînţarii, dar se obişnuise cu ei. Şi-a mai fost ceva, dar nu tocmai neplăcut, ci mai degrabă ciudat: serile trecute, frînghia de la barcă s-a dezlegat şi Nea Mi'ai s-a trezit spre ziuă, învăluit în ceaţă, tocmai în mijlocul lacului. I s-a părut ciudat pentru că nodurile făcute de el nu se dezlegau niciodată. Dar nu poţi şti. Se mai întîmplă şi lucruri din astea. Cum lăsase vîslele pe debarcader, ca să aibă mai mult loc, a fost nevoit să înoate împingînd barca. Şi-a vărsat năduful înjurîndu-l pe Iliuţă, deşi acesta n-avea nici o vină că îşi lăsase vîslele pe mal şi nu legase bine frînghia.

 

Se aplecă peste margine, luă apă în pumni, turnîndu-şi-o în creştet, de parcă s-ar fi binecuvîntat singur cu darul botezului. Apoi sări pe mal şi se îndreptă fluierînd spre magazie. Nu găsi cheile de la lacăt şi se întoarse înjurînd, cu bricheta aprinsă, în barcă. Erau lîngă binoclu. Îi căzuseră pesemne din buzunar în timp ce se foise prin somn.

 

Descuie uşa de la magazie, aprinse o lumînare ca să nu dea dracului cu capul de ceva şi privi dacă totul era în regulă. Apucă o cîrpă şi-şi şterse cu grijă motocicleta. De fapt, e greşit spus cu grijă, mai degrabă cu dragoste, pentru că Nea Mi'ai îşi iubea motocicleta ca şi cum în locul motorului ar fi fost o inimă, ca şi cum scaunul jerpelit ar fi fost spinarea unui bidiviu din poveşti. O avea de ani de zile. Cu toate că nu i-au lipsit banii cu care să-şi cumpere alta, n-ar fi dat-o nici pe una nouă, din astea cum numai pe la oraş poţi vedea. Era convins că fără motocicleta aia veche n-ar mai însemna nimic, nimeni nu i-ar mai şti de frică şi s-ar duce de rîpă toată munca lui de o viaţă. În plus, era convins că nimeni nu te iubeşte dacă nu-ţi ştie de frică. Şi Nea Mi'ai, ca orice om singur, îşi dorea să fie iubit.

 

După ce s-a convins că nu mai era un fir de praf pe motocicletă, se dezbrăcă la maiou şi începu să care sacii cu tărîţe, deşertîndu-i, unul cîte unul, în barcă.

 

– Hai, Iliuţă, că termină tata acu'! mai spunea uneori, cînd ajungea cu cîte un sac la barcă.

Termină cu încărcatul, aruncă vîslele şi o lopată în barcă. Urcă şi el, după ce încuie uşa de la magazie. Mai zăbovi o clipă, să-şi tragă sufletul, încercînd să ghicească dacă va ajunge pînă în mijlocul iazului, înainte ca soarele să-şi scoată capul de după dealuri.

– Iliuţă, tată, azi m-am trezit cam tîrziu. Nu-ş' ce dracu am avut, dar n-am dat geană peste geană toată noaptea. O fi de la arşiţă, de la secetă. Da, da. Iliuţă tată, o să fie secetă mare, îţi spun eu. O să ardă focul pe-aici. Ce crezi c-am visat eu az'noapte? Secase, tată, iazul. Era neted ca-n palmă. Ca palmele mele crăpate de la atîţia ani de vîslit. Noi stăteam pe fundul iazului, iar fiecare peşte se tîra zbătîndu-se pînă în faţă şi începea să ne vorbească. Spuneau vrute şi nevrute, mă rog, ca unii ce-au tăcut o viaţă întreagă. Îi ascultam pe toţi, pînă la capăt, şi îi orînduiam de-a stînga şi de-a dreapta noastră. Nu mai ştiu cum s-a terminat, că m-a trezit un drac de lişiţă. Îţi dai seama, Iliuţă? O fi asta vreun semn? Eu cred că nu-i a bună. Am obosit. De la căldură, de la bătrîneţe, de la ţigări.

 

Nea Mi'ai se ţinea încă bine. Călare pe motocicletă, avea destulă viaţă în el încît să-l gonească, pînă să-şi dea duhul, pe orice nepoftit care îndrăznea să vină cu o undiţă pe malul iazului. Îl chema Mihail, dar faima şi-o cîştigase sub numele de Nea Mi'ai. Aşa îi zicea toată lumea. Aşa îi ştia toată lumea de frică. Era de ajuns ca cineva să audă fornăitul obosit al motocicletei, ca să-l ia cu fiori. Asta pentru că nu era om mai verde prin împrejurimi care să nu fi tînjit, măcar o dată, la peştii lui Nea Mi'ai. Asta pentru că oricine tînjise vreodată la peştii lui Nea Mi'ai fusese, măcar o dată, fugărit cu motocicleta. Călare pe motocicletă, învîrtind o bîtă deasupra capului, înjurînd de mama focului, părea mai înspăimîntător decît o hoardă de tătari porniţi pe jaf. Nea Mi'ai părea înspăimîntător şi pentru că nu vorbea niciodată cu nimeni. De cînd păzea iazul, puţinele cuvinte pe care le schimba cu oamenii erau adresate lucrătorilor de la Piscicola, atunci cînd se ducea la centru să-şi primească salariul, cînd veneau să-i aducă hrană pentru peşti sau atunci cînd, din doi în doi ani, se trăgea peştele. Pe Nea Mi'ai îl durea inima ori de cîte ori trebuia să se despartă de peştii lui, dar se împăca cu gîndul că, mereu şi mereu, va avea alţii pe care să-i păzească, să aibă grijă de ei cu aceeaşi dragoste pînă să fie prinşi în năvod, încărcaţi într-o maşină şi duşi la alimentară.

 

În afară de dragostea pentru peştii lui şi pentru motocicletă, Nea Mi'ai mai fusese odată îndrăgostit de-un buldozer. Îl cunoscuse la şcoala profesională şi, cum l-a văzut (în hala în care mergeau toţi elevii la practică), i s-a topit inima după el. Din clipa aceea nu l-a mai întrecut nimeni la mecanică. Ştia toate piesele pe de rost, ba chiar, odată, a făcut un pariu cu profesorul că dezasamblează buldozerul pînă la ultima piesă şi-l face din nou la loc. După două săptămîni de muncă, a cîştigat pariul. Buldozerul şcolii profesionale, un morman de fiare pe vremuri, mergea atît de bine încît directorul l-a trimis înapoi în cîmpul muncii, pe mîinile dracu' ştie cui tractorist. Nici o dragoste nu ţine veşnic.

 

În armată, mai flirtase cu un tanc, dar nimic nu mai era ca înainte. După armată, s-a întors în sat, şi mai tăcut decît fusese înainte. L-au cooptat în organizaţia locală de partid, dar în ciuda faptului că era considerat un element sănătos, nu reuşeau să scoată nimic de la el. Probabil că ar fi suportat multe critici dacă într-o bună zi nu i-ar fi venit, din senin, ideea cu iazul. Mergea liniştit pe lîngă mlaştina de la marginea satului şi deodată văzu în faţa ochilor, ca şi aievea, imaginea unui iaz plin cu peşte. La prima şedinţă de partid s-a înscris, spre surprinderea tuturor, pe lista de discuţii: "Tovarăşi, uite ce m-am gîndit eu. Mlaştina aia de la capătul satului nu foloseşte la nimeni. Daţi-mi-o mie şi fac un iaz din ea". "Pardon, tovarăşe – i s-a replicat din public. Mlaştina este a noastră, a întregului popor. Cum să ţi-o dăm dumitale?" "Da' eu n-o cer pentru mine. Fac din ea un iaz pentru întregul popor." "Să zicem ca da. Cum vrei dumneata să faci un ditamai iazul?" "Daţi-mi un buldozer şi v-arăt".

 

Ideea tovarăşului Mihail a fost foarte bine primită la Centru, drept care i-au dat un buldozer şi motorină pentru el. Nea Mihai s-a pus pe treabă şi într-o singură vară a reuşit să sape singur un iaz de cîteva hectare. La început lumea mai rîdea de el, dar atunci cînd oamenii şi-au putut vedea faţa în oglinda iazului li s-a părut că asistă la un mic miracol. Miracolul a fost şi mai mare atunci cînd, aflat în vizită de lucru în judeţ, însuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu a ţinut să oficieze darea în folosinţă a iazului.

 

Cu o zi înainte de acest mare eveniment (a cărui veste a făcut iute ocolul împrejurimilor), au apărut mai mulţi oameni de la Centru. Au umplut iazul cu peşte (numai crapi de la două kilograme în sus, adus din crescătorii). Au construit un debarcader, au amplasat o tribună pe el, au montat staţii de amplificare şi microfoane, au plantat pomi în jurul apei, apoi s-au răspîndit în satele din zonă să instruiască oamenii.

 

– Tovarăşe Mihail – i-a spus doctorul, în timp ce-l vaccina -, mare noroc pe capul dumitale. Să vină chiar tovarăşul Ceauşescu aici, nu mi-am putut imagina. Sînt clipe pe care le poţi trăi doar o dată în viaţă. Să fiţi mîndru de asta şi să nu precupeţiţi nici un efort de a fi pe măsura aşteptărilor. Nea Mi'ai era mut de uimire şi nici lui nu-i venea să creadă într-o asemenea minune: să dea mîna cu însuşi tovarăşul Ceauşescu.

 

La 8 dimineaţa, malul iazului şi dealurile din împrejurimi erau înţesate de oameni           care scandau frenetic:

Ceauşescu şi poporul, Ţărănimea, viitorul!

sau:

Ceauşescu, România, Stima noastră şi mîndria!

 

La 9 fără un sfert, s-a auzit fîlfîitul elicei de la elicopterul prezidenţial. Acesta a făcut cîteva rotocoale pe deasupra mulţimii, smulgînd din rădăcini pomii abia plantaţi cu o zi înainte. Imediat, cei de la forţele de ordine au indicat oamenilor din faţă să ţină, drept, cîte un pom în mînă.

 

La coborîrea din elicopter, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost întîmpinat, cu urale, de nevasta primarului, îmbrăcată în straie tradiţionale. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu s-au urcat la tribuna de pe debarcader, făcînd, fericiţi, cu mîna către mulţime. S-a scandat din nou:

Ceauşescu şi poporul, Ţărănimea, viitorul!

 

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a scos nişte foi de hîrtie şi s-a îndreptat spre microfon:

Dragi tovarăşi şi pretini,

 

(Uraaaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaaaaaaa!)

 

Istoria luptei clasei muncitoare, a mişcării socialiste, a partidului comunist trebuie prezentată în contextul vieţii economice şi sociale a ţării, în strînsă legătură cu activitatea celorlalte forţe revoluţionare, democratice şi progresiste care au contribuit la dezvoltarea societăţii.

 

(Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa! Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa!)

 

Trebuie să ţinem seama că istoria e făurită de oameni, cu calităţile şi defectele lor. În procesul luptei revoluţionare, al luptei pentru construcţia socialismului, în ţara noastră s-au ridicat numeroşi militanţi care, într-o etapă sau alta, au jucat un rol de seamă în desfăşurarea evenimentelor, au îndeplinit sarcini de răspundere în conducerea partidului şi statului democrat-popular.

(Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa! Urrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa! Ceauşescu, România, Stima noastră şi mîndria!)

 

În această conjunctură, deşi reprezintă un mic pas, iazul tovarăşului Mihail, militant de seamă în procesul luptei revoluţionare, se dovedeşte un mare succes în realizarea socialismului multilateral dezvoltat. Forţa revoluţionară a poporului, adunată în pieptul acestui brav fiu al patriei, a dus la făurirea unei clipe de istorie. Peştele tovarăşului Mihail, al nostru, al tuturora va da forţă întregului popor pentru împlinirea năzuinţelor de dreptate şi libertatea ale maselor muncitoare, pentru dezvoltarea progresivă a societăţii româneşti, pentru interesele vitale ale poporului, conducînd clasa muncitoare la mari lupte politice şi sociale.

 

(Uraaaaaaaaaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaaaaaa!)

 

Cei din spatele mulţimii, aproape de vîrful dealului, îşi dădeau coate şi se întrebau: Ce-a spus?! Nea Mi'ai nici nu mai auzea prea bine ce rosteşte tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Ba chiar atunci, de emoţie, a simţit pentru prima dată cum îi creşte inima ca beşica pe care şi-o umflă peştele pentru a ieşi la suprafaţă. Din lipsă de oxigen – iazul fiind suprapopulat – sau cuprinşi la rîndul lor de emoţie, peşti morţi au început să plutească cu burţile în sus.

 

Aflaţi într-o nouă etapă a dezvoltării noastre sociale, trebuie să apreciem eforturile tovarăşului Mihail, să ne unim forţele pentru a putea apăra peştele din iaz. Drumul socialismului multilateral dezvoltat nu este întotdeauna neted şi drept. Vor exista cu siguranţă şi forţe duşmănoase care să rîvnească la peştele nostru, al întregului popor. Însă urmînd neabătut linia generală a Partidului Comunist Român, uniţi în cuget şi în simţiri, vom participa activ la acţiunea de ocrotire a peştilor.

 

(Urrrraaaaaaaaaaaaaaaaa! Urrrraaaaaaaaaaaaaaaaaa!)

 

A urmat un sfert de oră de scandări şi urale, după care tovarăşul Nicolae Ceauşescu a dorit să-i strîngă mîna tovarăşului Mihail. În drum spre Nea Mi'ai, a observat că pe lîngă debarcader pluteau o mulţime de crapi cu burţile în sus.

– Ce-i cu peştii ăia? a întrebat pe cineva din suită.

– Îşi manifestă spontan bucuria pentru vizita dumneavoastră de lucru aici.

 

Nea Mi'ai îşi amintea ca şi cum ar fi fost ieri de minunea prin care însuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu i-a strîns mîna şi i-a spus răspicat: "Să ocroteşti peştele, tovarăşe Mihail!". Şi acum, dacă întindea palma, parcă simţea strîngerea viguroasă a tovarăşului preşedinte şi vorbele sale prin care l-a însărcinat cu o aşa demnă menire în viaţă.

– Da, Iliuţă, tată, să ştii că nu am trăit degeaba, zise el, vîslind către mijlocul iazului. Opri barca, luă lopata şi începu să arunce tărîţa în baltă. Peştii prinseră a sări voioşi pe lîngă barcă.

– Am trudit, mă, tată, m-am ostenit pentru voi, zise el, sprijinindu-se în coada lopeţii. Ani de zile v-am îngrijit ca pe copiii mei. Bine, Iliuţă, pe tine te iubesc cel mai mult, nu degeaba te-am păstrat rege pentru toată balta... Am trudit mult. Şi totul de la zero.

 

La început, nimic nu era prin locurile acestea, doar o mlaştină.

Mergeam eu pe deasupra dealurilor şi deodată mi-am zis că ar fi bine ca aici să clipească un iaz plin cu peşte. M-am dus la Partid şi aşa s-a făcut.

Mi-au dat un buldozer şi am despărţit pămîntul de ape. Şi am văzut că e bine.

Uscatul l-am numit mal, iar adunarea apelor am numit-o iaz.

Am lăsat seminţele ierburilor să năpădească adîncurile şi iar am văzut că e bine.

Şi atunci mi-am zis eu că a venit vremea să punem dară peşte în baltă, să mişune apele de vietăţi. Şi aşa a fost.

 

M-am dus din nou la Partid şi mi-au dat o cisternă întreagă de puiet pe care l-am aruncat în apă: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi a voastră va fi toată împărăţia apelor". Şi am văzut că e bine.

Apoi am mai zis: "Dau iarba ce face sămînţă de pe toată faţa apei. Acestea vor fi hrana voastră". Cei de la Partid au mai adăugat şi o remorcă de tărîţe pe lună.

Apoi au apărut braconierii.

 

Aceştia v-au îndemnat cu nada lor din care aţi prins a înghiţi ca proştii. Şi de-atunci a început necazul meu. Stai şi veghează cît e ziua de lungă, de mi-au ieşit ochii pe partea cealaltă a binoclului, dă-i alergătură cu motocicleta şi înjură-i pe toţi dobitocii care tînjesc la peşte. La un moment dat am ostenit şi-atunci m-am gîndit la tine, măi Iliuţă. M-am dus la crescătorie şi mi-am ales cel mai frumos crap de acolo: pe tine. Am gîndit că numai un peşte poate să-i înveţe pe ceilalţi să nu se mai bage ca proştii în momeala braconierilor. O laie! Tot în mine a rămas baza. Şi ce-am mai pătimit şi cu tine! Ţi-aduci aminte? La un an după ce stăpîneai împărăţia apelor, au tras peştele. Au dat drumul la apă, lăsînd doar o băltoacă în care mişunau toate vietăţile, au umplut năvodul, dar tu nu erai acolo. Te-am căutat, te-am căutat, tu nicăieri. Cînd mă uit mai bine cu binoclul, te văd zbătîndu-te undeva în mijlocul iazului. M-am dezbrăcat la chiloţi şi am intrat pînă la brîu în mîl ca să te salvez. M-ai speriat de moarte. Mai-mai să cred că nu am ce-ţi face. Cînd am ajuns eu, erai aproape sufocat. Te-am cărat în braţe – vai, ce te mai zbăteai! M-ai umplut tot de mîl – şi te-am aruncat într-un butoi cu apă. În cîteva zile, ţi-ai revenit. Ce te-ai bucurat cînd ai putut zburda din nou prin ape...

 

Asta e, Iliuţă. De-atunci, linişte şi pace! Numai peştii nu au înţeles nimic. Se lasă prinşi de parc-a intrat naiba-n ei. Şi eu parcă mult am să mai pot. Într-o bună zi, halt! şi m-am dus. Rămîi singur şi-atunci să te văd. O să-ţi mai aduci aminte tot ce te-am învăţat eu? O să ai tu grijă de ceilalţi în locul meu. Ai reuşit tu să pui stăpînire pe ei? Te-ascultă ei ca pe mine? Cine ştie?!..

 

Soarele prinsese puteri şi Nea Mi'ai putea acum distinge clar contururile braconierilor care se aşezaseră la pescuit, în celălalt capăt al iazului. Luă binoclul în mînă şi îl duse la ochi:

– Normal, cunoaştem problema! Costăchel, tu-i pizda mamii lui! În loc să-şi caute ceva de lucru, vine să mă frece pe mine la cap. Şi-şi mai aduce şi droaia de copii după el. Furi azi, furi mîine, că eu înţeleg, tre' să mai şi trăieşti, să pui ceva în farfurie, dar te mai şi opreşti! Nu stai toată ziua numai la baltă, să-mi furi mie peştii. Stai aşa, că tot te învăţ eu minte.

 

Apucă vîslele, fixîndu-le pe rame, şi se îndreptă cu mişcări iuţi înspre mal. Sări din barcă, deschise magazia, scoase motocicleta, o încălecă şi se repezi să-l prindă pe Costăchel.

 

Ca la comandă, stîrniţi de fornăitul motocicletei, Costăchel şi copii săi se împrăştiară, fugind iepureşte, în direcţii diferite. Nea Mi'ai îl ochi pe cel care ducea punga şi acceleră cu putere înspre el. Copilul care ducea punga cu peşte mai avea şi ghinionul de a fi încălţat cu cizme pescăreşti. În plus, rămăsese ultimul pentru că se aventurase, pînă aproape de brîu, în apă. Avînd în vedere condiţiile nu tocmai favorabile, copilul lui Costăchel dezvolta o viteză destul de apreciabilă, demnă de un alergător numai bun de trimis, într-un viitor apropiat, la Olimpiadă. Cu toate acestea, distanţa dintre motocicletă şi el scădea simţitor, direct proporţional cu trecerea timpului. Culmea dealului de lîngă iaz era destul de blîndă, iarba bătătorită, Nea Mi'ai, meşter neîntrecut în manevrarea motocicletei, aşa că în curînd copilul se prăbuşi, cu ochii ieşiţi din orbite de alergătură.

 

Nea Mi'ai îl înconjură de cîteva ori cu motocicleta, apoi opri motorul. Îl măsură cu privirea pe cel căzut la pămînt, fără să scoată o vorbă. Tremurînd, şi de frică, şi de oboseală, copilul îşi luă inima în dinţi şi ridică ochii înspre paznic:

– Vai, ce dor mi-a fost de matale, Nea Mi'ai! nu găsi el alte cuvinte pentru a-l îmbuna.

 

Lui Nea Mi'ai i se făcu milă, dar nu-şi putea trăda sentimentele în faţa unui braconier. Tăcut, se mai învîrti de cîteva ori în jurul copilului:

– Am să-ţi dau o poză, îi răspunse.

Micul braconier nu ştia dacă trebuie să ia acest răspuns ca pe un semn de îngăduinţă. Plusă:

– Îţi dau peştele înapoi. Şi undiţa asta, dacă vrei... Are băţ de bambus.

Nea Mi'ai părea că-l ignoră, că uitase definitiv de el. Se apropie de motocicletă şi-i inspectă atent roţile.

– Mă piş pe bambusul tău! izbucni el brusc, continuînd să privească la roţi. De unde mă'ta are tat'tu bani pentru undiţă de bambus?

– Nu-i a lu' tata. E-a mea.

– De unde-ai furat-o?

– N-am furat-o. Am făcut schimb cu o pereche de schiuri. Nea Mi'ai apucă băţul undiţei şi îl mlădie:

– Da, fain băţ!

Apoi se uită la cîrlige:

– Cine dracu te-a învăţat să faci prostiile astea de noduri?

– Tata.

– Tat'tu-i un prost. Uite, se apropie de băiat, dacă laşi capătul de la nailon un pic în afară, peştele se înţeapă la bot şi nu mai muşcă. Înţelegi?

 

Băiatul ar fi vrut să-l contrazică: prinsese fără probleme vreo trei kilograme de peşte cu nodurile alea proaste. Îşi dădu seama la timp că ar fi făcut o gafă.

– E frumos aşa? izbucni din nou Nea Mi'ai. Acu' mai poţi să-mi dai peştele 'napoi?

Băiatul răsturnă repede peştele pe iarbă:

– Iaca!

Nea Mi'ai rămase cu privirea aţintită asupra peştilor din iarbă. O parte muriseră, alţii se zbăteau cu ultimele puteri.

– Nu vezi c-au dat ortu' popii? Ce să mai fac cu ei? întrebă el cu jale în glas.

 

Copilul privi şi el cu milă la grămada de peşte din iarbă:

– Au cam dat ortu' popii, îşi dădu şi el cu părerea.

Nea Mi'ai se rezemă de motocicletă:

– Ce să-ţi fac eu ţie acu', ai?

– Să-ţi rup oasele?

Copilul clătină repede din cap că nu.

– Ce să-ţi rup ţie oasele? Ce vină ai tu? Uite cum facem, ia-ţi peştele, cară-te acasă cu el şi spune-i lu' tat'tu că ăştia-s ultimii. Dacă-l mai prind pe-aici, pe el sau pe voi, vă urmăresc pînă în gaură de şarpe şi vă rup oasele.

 

Încălecă supărat pe motocicletă şi plecă fără să se mai uite în urmă. Puse motocicleta la locul ei, în magazie. Apoi luă o pîine din cabană şi veni să se aşezase pe malul iazului. Păstră un colţ de pîine pentru el, iar restul o rupse în bucăţi mici pe care le aruncă, din cînd în cînd, în apă.

– Iliuţă, tată, eu nu mai pot! Ăştia-s din ce în ce mai mulţi şi eu nu mai am puteri. Simt că-mi pocneşte inima.

 

Mestecă liniştit colţul lui de pîine, fără să mai spună nimic. Contrar obiceiului său, îşi petrecu ziua lenevind pe malul iazului. Nu mai puse mîna pe binoclu. Nu mai părea interesat de paza peştilor. Spre seară, se dezbrăcă în chiloţi şi înotă pînă se mijlocul iazului. Se întoarse gîfîind, convins încă o dată că puterile sale nu mai sînt ce-au fost în tinereţe. Se bărbieri într-un ciob de oglindă, se schimbă cu haine curate, apoi aşteptă să se întunece, tot pe malul iazului. O dată cu lumina lunii, se aşeză liniştea peste întinderea de apă. Din cînd în cînd, peşti nesătui săreau, vrînd parcă s-o înghită. Nea Mi'ai mai înjură o vreme dracul de lişiţă care ţipă, în zbor, aproape de el. Se întinse în barcă:

– Iliuţă, eu cred că am să trag un pui de somn. Ai tu grijă de ceilalţi.

 

Barca se legănă sub greutatea lui şi prinse a pluti în derivă pe apă. Închise ochii şi se gîndi la miile de peşti care înotau fără griji pe sub el, aşteptînd să fie hrăniţi, aşa, din senin, neînţelegînd că nici el nu o să mai fie în stare să facă asta într-o bună zi. Treaba lor, îşi zise Nea Mi'ai şi se mai gîndi că, acum în barcă, poate pluti şi el ca un peşte fără de griji.

 

Dracul de lişiţă îi curmă din nou şirul gîndurilor. Se ridică în fund, cu gîndul s-o înjure. Rămase mut de spaimă cînd zări pe marginea bărcii un chip de om bătrîn, cu faţa blîndă ca a bunului Dumnezeu. Însă, în ciuda faptului că purta o barbă albă pînă la brîu, Nea Mi'ai îl recunoscu parcă pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Îi era lui frică, dar se bucură că, uite, ăştia nu l-au împuşcat, aşa cum s-a spus la Revoluţie.

 

– Nu te speria, Mihail, că nu-ţi fac nimic rău. Am venit să-ţi mulţumesc că ai avut grijă de peştii mei. Bravo – zise el, clătinînd puternic din cap -, ai fost un fiu de nădejde al patriei. Clasa muncitoare poate fi mîndră de tine. Ştiu că te-ai chinuit o viaţă, dar poţi spune că nu ai trăit degeaba. Şi eu m-am chinuit sau m-au chinuit alţii, dar nu m-am dat bătut nici o clipă. Ce mi-a plăcut la tine e că te-ai ţinut serios de treabă. Apoi, tu n-ai trădat cauza, tu chiar ţi-ai iubit munca. De aceea am venit să-ţi mulţumesc, să-ţi strîng mîna – îi strînse mîna, dar Nea Mi'ai nu simţi decît amintirea strîngerii de mînă pe care i-o dăduse Nicolae Ceauşescu la inaugurarea iazului – şi să-ţi spun că a venit vremea, că meriţi şi tu să te odihneşti. Hai cu mine, îl îndemnă, ridicîndu-se.

 

Nea Mi'ai sări peste marginea bărcii şi începu să păşească pe apă. După cîţiva paşi, inima începu să i se umfle ca beşica unui peşte care vrea să iasă la suprafaţă şi Nea Mi'ai prinse să se înalţe, apucînd-o pe urmele tovarăşului Dumnezeu.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Veronica D. Niculescu

 

Dansul fluturelui decapitat

(fragment)

 

 

Mă întrebi ce s-a întâmplat în vara aceea atât de special, încât lucrurile să se schimbe fundamental. Cel mai corect ar fi să îţi spun că nimic. Nu s-a întâmplat absolut nimic important între mine şi el. Tocmai asta e. Probabil că dacă liniştea acelor zile fierbinţi ar fi fost spartă de un semn, de o reacţie a lui, dacă bărbatul pe care-l iubeam ar fi răspuns la eforturile mele printr-un simplu zâmbet sau o strângere de mână, şi dacă n-aş fi cerşit în zadar, zile în şir, măcar o tresărire, atunci aş fi fost şi acum pe acelaşi drum, pesemne mult mai prăfuit, încercând să mă conving că sunt fericită, fără să înţeleg că pentru asta nu de trudă este nevoie. Fericirea trebuie aşteptată picior peste picior sau legănându-te într-un hamac, cu burta la soare. Dar pe-atunci eu aşa credeam, că trebuie să te străduieşti, să alergi după ea ca la maraton, doar-doar reuşeşti s-o apuci de un deget.

 

M-ai tot întrebat cum am ajuns aici şi nu evit răspunsul, dar zău că n-aş vrea să te plictisesc. Mai ales că tocmai despre plictiseală e vorba, acea plictiseală cleioasă, prin care timpul cu greu reuşeşte să se strecoare. Ca şi cum ai încerca să faci o limbă de cactus să înoate într-o găleată cu miere. Dar mai avem jumătate de oră până la intrare şi, cum suntem deja pregătite, hai, dacă insişti, hai să-ţi fac plăcerea şi-n timp ce-mi împleteşti părul să-ţi povestesc cum a început şi cum s-a sfârşit acea vacanţă, care ar fi trebuit să numere paisprezece zile şi tot atâtea nopţi.

 

*

 

"Tu ai văzut vreodată delfini? În Marea Neagră, aici, acasă la ei, cum ar veni. Ai văzut vreodată măcar unul cu ochii tăi?", l-am întrebat.

Degetele mi se plimbau prin buclele lui blonde. Eram singuri în compartimentul de tren care ne ducea pe litoral, iar el se întinsese pe trei locuri, cu capul în poala mea şi cu adidaşii sprijiniţi de rama ferestrei.

"Nu. Cine crezi că putea să vadă delfini în mare, cu ochii lui?"

"O colegă de-a mea. Zice că a văzut şi nu cred că mă minte. Spune că era într-o seară, aproape de apus. Se plimba pe faleză cu un prieten, lumea nu mai era de mult la plajă şi-atunci a observat, nu departe de ţărm, nişte delfini făcând salturi. Erau patru, săreau din apă şi se scufundau pentru a apărea iar şi iar, înotând de-a lungul malului. Spunea că i-au transmis o stare specială, se simţea ca şi cum ar fi fost aleasă să-i vadă."

"Ea şi celelalte zeci de persoane care se plimbau atunci pe faleză."

 

Mâna mi s-a oprit din mângâiat, a rămas sprijinită lângă urechea lui, ca şi cum ar fi proptit spinarea unui pisoi. Aşteptasem luni de zile vacanţa, însă porniserăm spre mare plini de îndoieli. Replica lui mi-a sunat ca un semnal de alarmă. Dar oricum, ce-aş fi putut face? Cum era să trag de mânerul unei replici şi cum era să obor din tren, în plin câmp?

 

Nu ştiusem până cu câteva zile în urmă dacă prietenul meu avea să-mi ofere sau nu acea vacanţă împreună. Studenţi la facultăţi diferite din cadrul aceleiaşi universităţi, ne petreceam serile în camerele de cămin sau în parcul din campus, de mai bine de patru ani încoace. Şi totuşi, vara era întotdeauna o piatră de încercare, de care mă temeam încă de când îi adulmecam începuturile, fiindcă nu ştiam dacă mă va dori lângă el sau va alege să fie departe, singur sau cu prietenii. Dac-aş fi fost câine, aş fi schelălăit şi-aş fi alergat în cercuri de bucurie când mi-a spus că da, vrea să mergem împreună la mare, în acea ultimă vacanţă studenţească. Privind în continuare pe fereastra murdară a cantinei, înghiţisem vestea odată cu ultima bucăţică de peşte, străduindu-mă să par calmă, aproape indiferentă. Şi iată-ne în compartimentul de tren, el ca un nabab răsturnat între perne de mătase – e drept că jalnicele canapele de vinilin nu se ridicau deloc la înălţimea poveştii -, eu fericită sclavă răsfăţându-l din vârfurile degetelor.

 

Pe-acelaşi geam priveam amândoi, oraşul era tot mai în urmă. Aş fi vrut ca şi grijile mele să rămână acolo, zăvorâte în perimetrul campusului universitar, în acel univers strâmt, limitat. Iar asta chiar ar fi fost posibil, îmi spuneam, dacă aş fi făcut şi eu un minim efort. Am început din nou să-l alint şi-am zâmbit: trenul se îndrepta în viteză spre staţiunea preferată, cea în care fusesem şi-n anii precedenţi, în faţă aveam două săptămâni senine, doar ale noastre, iar el deja mi se abandonase în braţe.

 

Şi totuşi, nu m-am putut abţine; peste câteva minute m-am pomenit continuând:

"Dar chiar nu contează ceilalţi. E important ce simţi tu într-un anumit moment. Poate alţii nici nu se uitau spre delfini. Poate nici nu i-au văzut. Cum poţi să ştii că şi ei…"

"Sigur se uitau, măcar câţiva. Aceia… aleşi!", mi-a răspuns, schimonosind ultimul cuvânt.

"Dar important e cum s-a simţit ea atunci. Tu dacă ai vedea delfinii, nu ai simţi nimic deosebit?"

"Probabil m-aş bucura. Normal. Cui nu-i plac delfinii? Şi chiar că n-am văzut nici unul de-adevăratelea. Dar n-aş merge până la a spune că au apărut acolo doar pentru mine. Nu poţi să te crezi aşa, buricul pământului."

 

Dar sunt momente în care ai nevoie să crezi că lucrurile se întâmplă pentru tine – asta i-aş fi zis. I-aş fi zis că sunt zile în care şi o vrabie care-ţi poposeşte pe pervaz poate să ţi se pară un semn, şi dacă tu aşa simţi, aşa trebuie să fie. Ascuns între penele ei zgribulite stă un mesaj doar pentru tine, cel care, în nesiguranţa şi-n singurătatea ta, îl percepi astfel tocmai fiindcă ai nevoie de el. Dar tăcerea dintre noi se alungise deja, ca distanţa dintre ultima gară prăfuită de ţară şi locomotiva grăbită, iar vorbele rămaseră în mintea mea, rotindu-se încă o vreme neputincioase, ca nişte păsări flămânde.

 

Trenul brăzda câmpia în două, ţintind ca o săgeată spre staţiunea scăldată în soare, unde urma să ne petrecem următoarele săptămâni, doar noi doi. "Minunat!", mi-am spus, privind absentă prin ţesătura groasă de arbuşti care mărginea drumul de la o vreme, părând că nu se mai termină.

 

*

 

Camera noastră semăna foarte bine cu cea de anul trecut. De fapt, toate camerele de la mare sunt cam la fel, nimic nu te poate surprinde. Două paturi încadrate de câte o noptieră cu veioză ataşată, iar în faţă măsuţa. În centrul ei, tava cu paharele din sticlă groasă verzuie, aşezate cu gura în jos. Mereu mi s-au părut jalnice aceste aranjamente, şabloane reciclate ale aşteptării, aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să întorc paharele. O minimă şi la îndemână schimbare.

 

"Hai!", mi-a făcut semn să apuc de celălalt capăt al patului, în timp ce el deja trăgea de rama grea de lemn.

Într-o clipă, paturile erau lipite. Aşa, acoperite cu pături, puteai crede că-i unul singur, dublu, dar eu ştiam că acolo, la mijloc, e o despărţitură ticăloasă, o falie în care cu uşurinţă îţi poate intra mâna până la umăr.

 

Mi-am scos sandalele şi le-am dus în hol, la intrare. Până în cameră, scame de pe covor mi s-au lipit de tălpile transpirate. Mă pregăteam să fac duş. El era pe balcon, cerceta împrejurimile cu ochi critic, îi vedeam profilul frumos, tăiat pe jumătate de constatările de moment. Îi ştiam cuta dintre sprâncene, i-o visam şi noaptea, dacă înţelegi, aşa că şi-atunci aş fi putut spune exact unde începe şi unde se termină linia nemulţumirilor sale. Câte sărutări nu lipisem în locul acela, ca să o şterg? La început, chiar reuşeam.

 

M-am dezbrăcat pe furiş, fericită că era afară; n-aş fi vrut să-mi vadă dunga neagră lăsată de marginea blugilor pe şolduri. Grăbită, m-am aplecat să-mi leg părul, hotărâtă s-o tulesc către  baie, dar când am dat să mă ridic şi să fug, i-am simţit mâinile cuprinzându-mă din spate. Aş fi vrut să nu mă vadă aşa, pătată de vopsea, dar era prea târziu să mă mai ascund. Aveam peste tot urme de cute de la haine, încrustate în piele de-a lungul orelor petrecute pe canapeaua trenului. Mi-era ruşine, deşi el mă cunoştea prea bine.

"Hai să facem duş", i-am zis vrând s-o zbughesc, dar el m-a ridicat şi m-a trântit pe pat, cu faţa în jos, fără să zică o vorbă.

 

Sângele a umplut toate cutele trupurilor noastre, iar eu m-am abandonat instantaneu acestei cascade fierbinţi. "Sunt fericită", îmi repetam în gând, când m-am răsucit cu faţa spre el, torcând ca o mâţă la soare, şi mai apoi, în timp ce-l priveam deasupră-mi pe-acel bărbat transpirat, ale cărui bucle blonde îmi mângâiau pielea. "Sunt fericită", îmi repetam speriată. Urmau două săptămâni de fericire. De ce mi-ar fi fost frică?

 

*

 

Cum să-ţi descriu zilele care-au urmat?

La început, chiar şi plictiseala putea fi savurată, fiindcă, limitată la intervale măsurabile în ore, părea să fie doar un sertar deschis din când în când, pe care-l puteam închide la loc cu uşurinţă, împingându-l într-o doară cu vârfurile degetelor de la picioare. De fapt, ar fi trebuit să îi dau mai multă importanţă, fiindcă în curând avea să se insinueze peste tot, în toate crăpăturile relaţiei noastre, precum parşivul praf de la demolări.

 

Ştii că obişnuiesc să mă scol devreme dimineaţa. Aşa am făcut şi atunci, încă din prima zi. Îl priveam cum doarme, cu mâinile ghemuite sub bărbie, ca un prunc. Pe fotoliu zăceau, în cea dintâi dimineaţă ca şi-n următoarele, hainele lui. Blugii negri, un tricou. Mă furişam din pat, privindu-i în continuare chipul. Mi-ar fi plăcut să mă simtă şi să mă încolăcească cu braţele, să nu mă lase să plec, dar el dormea mai departe. Mă uitam minute în şir la faţa lui liniştită, nespus de frumoasă, la sprâncenele drepte, la nările fine, la buzele întredeschise ca-ntr-o şoaptă. Poate dacă i-aş arde hainele într-un ritual secret, iar el ar începe ziua aşa, gol, precum un zeu născut dintre cearşafuri ca din spuma mării, am putea fi mai fericiţi, îmi spuneam. Iubirea lui însă era sofisticată, ca graficul unei electrocardiograme, greu de descifrat pentru necunoscători. Cu suişuri şi coborâşuri de care eu mă temeam teribil, fiindcă nu puteam nici măcar intui regulile după care ele se produceau. Şi cât loc poate fi alocat, în dragoste, pentru teamă? La începutul acelei ultime vacanţe, dominate de spaime de tot felul, ar fi trebuit să mă întreb. Dar nu puteam, şi ştii de ce? Fiindcă, evident, pe-atunci mă temeam şi numai să mă gândesc la asta. Trăiam cu sentimentul permanent că dacă voi greşi cu ceva voi fi pedepsită; iar pedeapsa ar fi fost plecarea lui de lângă mine. Aş fi făcut orice ca să-l păstrez, dar, paradoxal, nu făceam nimic, în afară de-a respira cuminte alături de el.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

David Sima

 

Domnul Lazăr de la scara 3

În care se povesteşte cum un pensionar intră în boxa de la subsol şi iese dintr-o peşteră în faţa unei întregi adunări.

 

 

– Florica, mă duc până la subsol să iau nişte murături, strigă domnul Lazăr din faţa uşii la nevasta sa care spăla rufele în baie. Florica, m-auzi, dragă?

Era în obiceiul lor să urle ca apucaţii dintr-un capăt într-altul al casei, în loc să se fi dus unul în întâmpinarea celuilalt. Fiica lor, Daniela, îi tot ruga să înceteze "că doar nu sunteţi la ţară să ţipaţi fiecare de pe dealul lui", dar deşi îi dădeau întotdeauna dreptate, tot nu reuşiseră să se lase de obicei. La urma urmei, poate fata avea dreptate, pentru că erau prima generaţie la oraş, altfel spus plecaseră din mediul rural pentru a ajunge tocmai în cel urban, după o călătorie ostenitoare prin toate stările sociale. Amândoi veniseră adolescenţi în capitală, făcuseră liceul la internat şi se lăsaseră înghiţiţi în vâltoarea oraşului. El avea o diplomă de electrician, ea proiectantă. De cunoscut, s-au cunoscut într-o delegaţie comună a celor două întreprinderi la care lucrau pe atunci: el la Electroaparataj, ea la Întreprinderea de Maşini Grele şi Unelte.

 

– Te-aud! Nu mai zbiera ca un apucat, îl apostrofă Florica din pragul uşii de la baie.

Era îmbujorată la faţă şi cu mâinile suflecate, înconjurată de un nimb de aburi, întocmai ca un personaj dintr-o icoană făcătoare de minuni, îi trecu prin minte domnului Lazăr, o icoană în care minunile ţineau de treburile casei de la spălatul rufelor până la gătit.

– Lazăre, să nu uiţi să scoţi şi nişte gogonele din borcanele alea din fund, îi strigă din tocul uşii.

– Din fundul cui?

– Ce-ţi mai arde ţie de glume, îi mai strigă, apoi se reîntoarse la rufele ei.

 

O găsea încă frumoasă după mai bine de 40 de ani de căsnicie, dar acum îi părea mai obosită ca niciodată. Nu ştia cum să-i spună să mai lase dracului rufăraia aia deoparte şi curăţenia, de care parcă era obsedată de-a binelea, că viaţa-i scurtă şi mâine poimâine ne trezim că am dat ortu' popii fără să înţelegem nimic din ea, Florico, fato!

Aburi se împrăştiau prin toată casa, făcând aerul dinăuntru abia respirabil. Înainte să iasă, domnul Lazăr se duse până în bucătărie, unde deschise una dintre micile ferestre. Cerul era vineţiu, prevestind venirea unei furtuni aprigi în noaptea aceea.

 

– Lasă geamul deschis până mă-ntorc, că n-oi muri dacă intră un pic de aer curat înăuntru, mai zise cu glasul mai domol. Fir-ar să fie de rufe, că toată ziua le speli, şopti din prag ca pentru sine, înainte să închidă uşa în urma lui.

 

O fereastră de pe scară se deschise brusc din cauza curentului, apoi se trânti la loc cu o bufnitură seacă. Geamurile zdrăngăniră uşor ca atinse de buricele degetelor unui gigant. Domnul Lazăr cobori la repezeală câteva trepte şi închise cu putere fereastra rebelă, blamând nepăsarea vecinilor de palier. Aruncă o privire pe fereastră. Afară, în parcarea improvizată din faţa blocului, se ghicea silueta lui Nea Traian, mecanicul pensionar de la apartamentul 55, crucificat ca întotdeauna sub Dacia albă la care tot meşterea. O să-l prindă ploaia, îi trecu prin cap, dar ce să-i faci dacă nu înţelege cu nici un chip că o rablă ca aia nu se mai repară nici cu slujbe! Parcă văd că o să moară răstignit sub caroseria ruginită, îşi zise, şi nimeni n-o să-şi dea seama multă vreme dup'aia. La urma urmei, poate că o fi mort chiar acum, dar ia mai dă-l în mă-sa de cap sec, că toată ziua stă sub hârbul ăla, în loc să-l dea la fiare vechi. Om bun, Nea Traian ăsta, da' şi prost de nu se vede! O viaţă are omu' şi dacă şi d'aia îşi bate joc, atunci la ce bun să o mai trăiască, mai cugetă cu faţa lipită de geamul rece.

 

– Paştele mamii tale de golan, se auzi un răcnet de la parterul blocului, păi nu te spun eu lu' tac'tu, mă derbedeule!

Răcnetul fu urmat imediat de o zgomotul unei petarde, buuum!, apoi de chiotele unei găşti de băieţi care se îndemnau unul pe altul cu strigăte de "Fugiţi, fugiţi!" Domnul Lazăr se aplecă peste balustradă să privească scena mai bine. De sus se vedea capul mare cât un dovleac al domnului Popa, farmacistul de la parter, apartamentul din dreapta scării.

– Nea Popa, te supără derbedeii ăştia, îi strigă.

– Tre' să facem odată ceva că nu se mai poate, se plânse farmacistul. Altfel ne îngroapă de vii secăturile astea.

 

Domnul Lazăr coborî grăbit scările, ca să stea de vorbă cu farmacistul. Prin uşa deschisă de la apartamentul acestuia ieşeau tot soiul de odoruri ciudate, miresme dulci acrişoare, unele aţâţătoare, altele calmante, toate amestecate într-un efluviu bizar care stăpânea palierul. Mirosea ca în spiţeriile din copilăria domnului Lazăr ori ca în dulapul bunicii în care ea ţinea de-a valma doftoricale şi leacuri băbeşti din buruieni felurite şi teribil de parfumate. .

– Dă-i în mă-sa, Nea Popa. Nu pune la inimă, că nu merită. Un intelectual ca dumneata nu se poate pune la mintea unor retardaţi. Am pretenţii de la un om de talia lu' matale!

 

Farmacistul îl privea cu aceeaşi expresie derutată pe care o avea în permanenţă, fie că se bucura, fie că se întrista, de parcă în ambele cazuri nu ştia cum să procedeze. Avea părul alb, lăsat pană peste urechi după moda anilor ‘70. Era înalt şi ar fi adus cu un jucător de tenis, dacă nu ar fi purtat ochelari pe nas şi un halat alb peste pulovărul pe gât. Ce dracu poartă şi fandositu' ăsta halat mai mereu, gândi domnul Lazăr. Zici că l-a fătat mă-sa farmacist din prima zi!

– Aveţi perfectă dreptate, se linişti domnul Popa, deşi schimbarea stării sale de spirit era trădată doar de intonaţia vocii, căci altfel privirea îi rămase la fel de ştearsă. Ia ziceţi: vă mai sâcâie şoldul ăla?

– Chiar vroiam să vă fac o scurtă vizită mai târziu, după ce luam murăturile alea.... m-a trimis nevastă-mea după ele.... dar acu' profit de ocazie pentru o consultaţie.

 

Domnul Lazăr era mult mai în vârstă decât farmacistul, de aceea vădea o oarecare condescendenţă, mai ales că îşi închipuia că se ţinea mult mai bine decât acela. Spre deosebire de interlocutorul său, farmacistul nu era deloc un spirit belicos, ba dimpotrivă, era un iubitor de pace în variantele ei edulcorate de linişte, tihnă şi acalmie. Era tentat întotdeauna să aplaneze conflictele de orice natură. Aveţi perfectă dreptate era replica pe care o folosea cel mai des la întrunirile asociaţiei de locatari a blocului A6. 

– Intraţi, poftiţi înăuntru, îl invită farmacistul.

– Nu vă reţin mult, îngăimă domnul Lazăr, uluit ca întotdeauna când intra în acel apartament.

 

Dincolo de uşă se întindea o altă lume, guvernată de cu totul alte legi decât cele obişnuite. Un univers haotic de celibatar îşi delimita graniţele încă din micul hol, ticsit de genţi de voiaj – deşi farmacistul nu călătorea niciodată, nicăieri – şi cutii de carton presat, pe care scria în mai multe limbi: Atenţie, fragil! Miresmele erau mult mai intense înăuntru decât erau pe palier, iar în primele clipe, intrusul, oricare ar fi fost acela, resimţea o uşoară ameţeală, ca şi cum s-ar fi lovit de un perete de balsamuri şi esenţe de parfum. Un zid moale îl cuprindea din toate părţile, după care începea să se rotească cu el până la vertij. Intrusul se clătina atunci câţiva paşi, aproape întotdeauna încercând să-şi afle un punct de sprijin în peretele tare, real, palpabil care despărţea holul de restul camerelor din apartament. Odată trecută prima probă, necesară ordalie pe care nici de data aceasta domnul Lazăr nu reuşise să o preîntâmpine, atmosfera devenea respirabilă din nou.

 

– Scuzaţi deranjul, îi spuse gazda, tocmai ne-aţi găsit în plină curăţenie.

Aşa zicea mereu, deşi nu se putea observa vreun progres, nici un avans în meticulosul proces de ordonare a acelui haos. Domnul Lazăr se obişnuise însă cu scuzele farmacistului, răspunzându-le prin nişte replici la fel de goale. Amândoi păreau că repetă aceeaşi scenă, de fiecare dată la fel de plini de stângăcii, lipsiţi de naturaleţe şi spontaneitate. Niciunul nu avea vreo aplecare oarecare spre improvizaţie, ba dimpotrivă, amândoi preferau să se antreneze în acelaşi vechi schimb de replici. Un singur lucru îl lua prin surprindere pe Domnul Lazăr, şi acela era harababura de acolo, care părea să sporească şi mai abitir de la vizită la vizită. Devălmăşia în care zăceau toate aruncate la întâmplare sau cel puţin după un plan bine ascuns unui ochi de profan, părea de fiecare dată să-şi fi găsit punctul de maxim. Talmeş-balmeşul din apartamentul farmacistului forţa însă climaxul la fiecare vizită a Domnului Lazăr, uimindu-l pe intrus care se tot întreba care va fi punctul terminus. Dacă apartamentul ar fi reflectat eul interior al proprietarului său, atunci acesta ar fi avut o personalitate schizofrenică, cu multiple manii şi complexe depresive, însă farmacistul nu părea să manifeste vreo patologie compulsivă.

 

– Luaţi loc, îl invită pe unul dintre fotoliile desfundate, cu căptuşeala de pluş roşu odinioară, acum roasă până la pierderea oricărei culori.

Camera domnului Popa era un templu închinat zeităţilor dezmembrării, idolilor dezagregării, adoratorilor descompunerii. Era un imn de laudă adus corupţiei şi decadenţei materiei. Toate piesele de mobilier stăteau într-un echilibru fragil chiar pe marginea dezintegrării ireversibile în milioane de particule de praf. Ai fi zis că dacă strănutai în direcţia lor, le-ai fi spulberat prin toate colţurile camerei.

 

– Mulţumesc, îi zise aşezându-se cu grijă în fotoliul obosit.

Ceva ascuţit îl împunse în fesa dreaptă, silindu-l să se ridice şi să se aşeze din nou.

– Aveţi grijă, că e un arc sărit, îl preveni îndatoritor farmacistul. Nu-l repar, ca să mă asigur că vizitele rămân scurte, glumi.

– Ar trebui să încerc şi eu cu rudele, intră domnul Lazăr în jocul farmacistului.

– Ia spuneţi, vă mai doare şoldul sau a mai trecut?

– Tot mă sâcâie, fir-ar să fie.... şi mă gândeam că poate îmi mai daţi o pomadă de-aia de face minuni, cum numai dumneata, Nea Popa, ştii să prepari.

– Domnule Lazăr, dumneata vrei să mori sănătos, după câte îmi dau eu seama, râse coţcar farmacistul, cotrobăind prin cutiile din jurul patului în care dormea.

 

Peste tot se aflau zeci, poate sute de sticluţe cu etichete lipite de mână. Numele fiecărei licori era trecut cu cerneală pe etichete dreptunghiulare cu motive florale.

– Dom'le da' de ce nu inventezi mata şi un elixir al tinereţii veşnice, îl întrebă ghiduş.

Farmacistul îi ignoră întrebarea, poate pentru că era cufundat printre sticluţele sale ori poate pentru că a considerat-o ca fiind mai curând retorică.

– Hai, că am găsit-o!

 

Ţinea cu două degete o sticluţă cu un lichid gălbui, de consistenţă asemănătoare uleiului de măsline, pe care scris ceva indescifrabil cu litere mărunte. I-o întinse.

– Ungeţi regiunea dureroasă de două ori pe zi şi, dacă într-o săptămână nu vă trece cu totul, încercăm ceva mai tare.

– Un fierăstrău?, glumi, ridicându-se cu greu de pe fotoliu. Hai că plec de la dumneata cu o durere în plus.

– Măcar e o durere în fund...

 

Amândoi râseră sincer şi spontan, înţelegând că era cel mai bine să pună punct vizitei cât timp se aflau în starea aceea de bună dispoziţie. Domnul Lazăr îi mulţumi şi ieşi afară, pe palier. Coborî încet cele câteva trepte care îl despărţeau de uşa de fier de la intrarea în scară. Ajuns acolo, o deschise şi trase aer in piept. Cerul era violet, tulburat de furtuna care stătea să înceapă.

 

Aruncă o privire către Dacia albă a mecanicului. Nu era nimeni dedesubtul ei. Nea Traian plecase, în fine. Poate că îl chemase nevastă-sa în casă, căci el n-ar fi băgat de seamă în veci că se pornea o furtună. Închise uşa şi se apropie hotărât de comutatorul de lumină. Îl roti şi coborî spre subsolul blocului, unde se aflau boxele sau pivniţele locatarilor. Prima uşă avea un lacăt pe care îl deschise greu, înjurând de mama focului. Înăuntru lumina era chioară, răspândită de un bec de 50 de waţi. Mai mult minţea întunericul, decât să-l risipească, dar oricum era suficientă ca să îi dezvăluie drumul prin cotloanele de beton. Mirosea înţepător a urină de pisică, dar gândi că tot era mai bine decât să miroasă a pişat de şobolan. Dacă n-ar fi făcut un aşa tărăboi când erau în călduri, mâţele i-ar fi fost chiar simpatice. Trecu şi de-a doua uşă, după care era o mică sală ca un depozit, apoi trecu şi de cea de-a treia, mai curând un grilaj metalic decât o uşă propriu zisă, şi ajunse în dreptul boxei lui. Becul pâlpâia intermitent. A început furtuna, gândi, sper să fi închis Florica geamurile alea. Cheile îi zdrăngăniră pe degete, în timp ce o căuta pe cea potrivită. O găsi. O băgă în butuc. Roti şi deschise uşa.

 

Intră. Pe dreapta era un polizor pe care îl uitase în priză. Îl scoase. Urma bancul metalic pe care tăia de obicei şuruburi ori rame metalice pentru dulapuri precum cele pe care păstra borcanele cu murături. Da' ce mă-sa se întâmplase? Se făcuse întuneric beznă. Lumina căzuse brusc. O fi de la vreun fulger, gândi. E vreun contact slăbit, puse un diagnostic cu siguranţa care îi atrăsese renumele de meseriaş.

 

Nu mai reuşi să desluşească nimic în întunericul dens, de cobalt, aşa că stătu o vreme pe loc, cât să i se obişnuiască ochii cu noua stare de lucruri. Aşteptă cinci minute şi parcă negrul deveni ceva mai lăptos, mai subţire, aşa că înaintă pe bâjbâite un metru, doi, trei, patru, pipăind mereu peretele din dreapta... Îi simţea denivelările de beton sub buricele degetelor. Aici trebuie să fie borcanele naibii, cine v-a pus la mama dracu în fundul pământului ca să nu vă găsească omu' când umblă ca orbetele prin întuneric. Înainta mormăind şi fără să bage de seamă că degetele nu mai alunecau peste suprafaţa solidă de beton, ci peste un perete jilav. Când îşi dădu seama, se opri brusc, ca şi cum un fulger i-ar fi aprins o spaimă cumplită în minte. Nu-i venea să creadă şi întinse şi cealaltă palmă, lipind-o cu totul de zid. Da, era o suprafaţă umedă pe care creşteau licheni, iar la pipăit ai fi zis că era un perete de piatră. Firişoare de apă îi treceau pe sub podul palmei.

 

Acum realiză că înaintase prea mult pentru o boxă de patru metri lungime. De spaimă, inima prinse să îi bată cu putere. Visa. Era un coşmar. Trebuie că i se făcuse rău şi căzuse pe podeaua boxei, unde visa coşmarul de acum. Asta era, cu siguranţă! Altfel nu era cu putinţă. Îşi duse încet una dintre mâini la nas şi se ciupi tare. Durerea îi confirmă faptul că nu visa. Dar dacă nu visa, atunci ce era cu el? I se făcu rău. Se înăbuşea şi parcă şoldul începu să-l doară mai tare ca niciodată. Mai făcu un pas înainte. Acelaşi perete de piatră jilavă îi stăruia în dreapta. Era clar. Visa că nu visa. Îşi ţinu răsuflarea şi vreme de câteva minute (ori poate secunde) nu se auzi nici un zgomot. Nimic. Nu se auzeau nici tunetele ori răpăielile ploii prin micile guri de aerisire care trebuiau să se afle undeva deasupra, pe partea dreaptă. Se întoarse pe călcâie, gata să îi spună Floricăi că uite mi s-a făcut rău şi n-am mai găsit forţă să caut borcanele cu murături. Grăbi pasul spre intrare, adică spre locul unde ar fi trebuit să fie intrarea. Deşi mai făcu doi paşi, trei, patru, zece, nu găsi uşa. Pe mâna stângă, de data aceasta, se afla peretele jilav. Cutremurat de frică, căzu în genunchi. Pe jos, palmele i se cufundară într-un soi de clisă. Inima îi bătea în piept, căutând o ieşire din acel trup cuprins de oroare şi neînţelegere. Lacrimile îi curgeau pe bărbie. Visez, gândi. Da' de ce nu mă trezesc? Doamne, ai milă de mine, se rugă brusc. Visez că sunt treaz, aşa că n-am cum să mă trezesc, i se lumină brusc mintea. Îşi făcu avânt şi lovi tare cu pumnul în peretele de piatră. Îl inundă o durere atroce pe care o condensă într-un urlet. Ecoul îi răspunse într-un târziu, dar mult mai stins. Se prăbuşi încovrigat la picioarele peretelui de piatră, cu braţul lovit, lipit de burtă. Sângele îi şiroia de pe degetele aproape strivite, iar lacrimile curgeau împreună cu scurgerile nazale, năclăindu-i cămaşa. Era un frig cumplit pe care îl resimţea dintr-odată până la oase. Tremura şi plângea. Se scutura cuprins de friguri, cu mintea amorţită, fără gânduri, implorând în neştire ajutor şi îndurare. Scâncea ca un prunc, înfricoşat de întuneric, de noapte, de moarte, de neînţelegere. Nu avea nici o explicaţie pentru ceea ce i se întâmpla, iar în mintea lui pătrundea încetul cu încetul întunericul. Adormi dintr-odată, iar când se trezi îl năuci durerea din degetele lovite. Aşadar nu am visat, gândi. Nu ştia cât timp trecuse. Strănută cu putere. Tremura din tot corpul şi dinţii îi clănţăneau. Ecoul îi aduse din nou zgomotul strănutului. Aşadar, gândi, e o ieşire într-acolo. Se ridică icnind, sprijinindu-se cu mâna lovită de peretele de piatră. Gemea de durere. Înaintă cu chiu cu vai în acea direcţie. Dintr-odată, îşi dădu seama că dintr-acolo se auzeau nişte voci, acompaniate de un zgomot puternic precum uruitul unui bolovan abia urnit din loc. Începu să grăbească pasul şi urlă ca un apucat: hei, hei, aici,... ajutor! Bezna grea dinăuntru se îndulcea treptat ca şi cum cineva ar fi turnat lapte într-o ceaşcă cu cafea neagră. Întunericul se subţia, se înălbea încetişor, lăsând să se întrevadă drept în faţă o geană de lumină. Domnul Lazăr începu să alerge cât putea de tare ţipând în tot acest timp cu un glas răguşit, aproape horcăit. Geana de lumină se tot lăţea, iar dintr-acolo, de unde izvora, glasurile se auzeau tot mai tare. Uruitul creştea într-una, odată cu lumina care acum era ca o perdea, orbindu-l vremelnic. Glasurile se înteţeau pe măsură ce uruitul se intensifica. Apoi, lumina îi inundă vederea şi el trecu dincolo, ţinându-şi la ochi mâna lovită. Întredeschise ochii încet, iar prin pânza diafană de străluciri, văzu o mulţime de oameni care îl înconjurau muţi de uimire. Ce-o să se mai supere Florica pentru că nu îi aduc murăturile, fu ultimul său gând, înainte de a să prăbuşi în miezul de lumină.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Cornel Mihai Ungureanu

 

Şoseta cântăreţului de blues

(fragment)

 

Ochii tăi zâmbeau. Mestecai gumă, pe faţă îţi citeam planuri mari.

– Salut!, ai zis.

– Salut!

Surpriza îmi agitase emoţiile, plăcerea era intensă, domina.

Mă priveai bucuroasă şi puţin nedumerită, şi m-am gândit la peştişorii care reuşiseră să evadeze din acvariu, către finalul filmului Finding Nemo: ajunseseră în ocean, fiecare închis în câte o pungă cu apă, în clipa când unul dintre ei a întrebat: "Şi acum ce facem?".

 

– Intră, am spus, renunţând să te prezint mătuşii mele şi prietenilor ei.

– Tu, primul.

Am urcat cele şapte trepte, am înaintat pe coridorul înalt, la capătul căruia se află camera mea.

– Vin după tine, ai spus.

M-am întors, să văd expresia de pe chipul tău, apoi am mers mai departe, am deschis uşa şi te-am lăsat să intri.

– Oau!

 

Priveai către frescele romantice, pictate de un francez (la sfârşitul secolului al XIX-lea) pe bolţile ce uneau pereţii cu plafonul, de o parte şi de cealaltă a fiecărui colţ.

– Ziceai că e o cameră de pustnic!

– Poate fi îmbunătăţită. Un vecin care lucrează în armată, îmi recomanda să instalez un tavan fals, de exemplu. Factura la gaze ar fi cu douăzeci la sută mai ieftină, mi-a demonstrat riguros, deşi îl crezusem pe cuvânt. "Dar picturile?", am întrebat, (tavanul pe care mi-l propunea era sub ele). "Nu păţesc nimic!", m-a asigurat. "Atâta doar că nu se mai văd", am spus, uşor întrebător. A zâmbit cu îngăduinţă, părând să admită că nu eram chiar prost: "Sigur că nu se mai văd!".

– Şi eu care voiam să încep nişte cursuri de pictură!

– Da?

– La fotografie se pricepe deja toată lumea!

Ni s-au întâlnit privirile şi am tăcut amândoi, câteva clipe.

 

– Ce să mai spun de pat, ai rupt tăcerea. N-am văzut niciodată unul atât de mare! Bănuiesc că e principalul punct de atracţie, pentru femeile care te vizitează.

– Nu neapărat, am răspuns, zâmbind. Ia loc unde vrei…

Te-ai aşezat pe masă şi îmi plăcea felul în care mă priveai în timp ce îţi bălăngăneai picioarele, aşa că m-am întins pe covor, şi mi-am sprijinit tâmpla în palma stângă.

Ne observam unul pe altul. ("O mai studiez eu, mă mai studiază şi ea, m-a sunat aseară să mă întrebe dacă nu doarme cu mâna sub ea, că o durea", mi-am amintit cuvintele lui Dan).

 

Tenişi, blugi, nimic pe sub tricou. O traistă împletită, de pai, solidă, cu modele nordice, agăţată pe umărul drept.

– Şi tu arăţi bine!, ai zis, privind florile încrustate în teracotă, mai ales cele dinspre vârf.

("Îmi place soba asta", spusese Adriana, lipindu-şi spatele de ea , într-o seară de iarnă. "E lungă, groasă şi caldă", zâmbise Gina. "Dar trebuie să treacă o oră până începe să radieze puţină căldură", încercasem să le temperez. "Nu şi când e Adriana de faţă! Ea ştie toate trucurile!". Crezusem că poate fi femeia pe care o doream. După fiecare întâlnire această impresie se volatiliza. "Adriana nu vine decât însoţită", remarcase, mai târziu, Dan).

 

– Scriai?, ai arătat din priviri spre monitorul luminos de pe covor.

– Un mesaj pentru tine.

– Îl aştept pe e-mail. Mă interesează, dar n-aş vrea să citesc acum.

– Sună promiţător. Dă-mi voie să închid… l'ordinateur!, am spus, amintindu-mi cum maimuţăreau câţiva tineri pronunţia franţuzească a unor termeni informatici, într-un tren arhiplin ce mă ducea în Oraşul medieval, la festival, în ultima vacanţă de vară din studenţie.

 

– Hei, am uitat, ţi-am adus câte ceva!!

Ai coborât de pe masă şi ai cotrobăit două secunde în traistă. M-am ridicat şi mi-ai întins, pe rând, un CD şi o sticlă de vin.

Le-am cercetat pe fiecare în parte: lichidul gălbui, duhovnicesc, din podgoriile Moldovei, mai întâi, apoi CD-ul pe care scrisesei, cu un marker roşu: Blues.

 

– Am ales special cântecele! Iar ea este perechea de şosete!, ai adăugat, cu entuziasm în glas, întinzându-mi un pachet mic, învelit în hârtie lucioasă, de culoare bleumarin.

L-am desfăcut. Şosetele erau negre, cu multe steluţe albe.

Te-am sărutat cuminte, pe obraji. Îmbrăţişarea a venit de la sine. Îţi simţeam sânii calzi, mijlocul zvelt, respiraţia uşor accelerată.

În momentul desprinderii, mi-ai aruncat o privire scurtă, intensă pe care ai coborât-o apoi undeva, în lateral, cât să-ţi fugă de pe chip îmbujorarea.

– Să te văd cum cânţi, acum!

Regăsisei tonul zglobiu, provocator.

 

Ardeam de dorinţa unui sărut, ştiam că dacă încep, nu voi putea da înapoi şi amânam. Îmi spuneam că nu venisei pentru că ai fi avut chef să joci renţ, dar mă simţisem obosit, trist, la capătul cuvintelor – până să apari şi stările astea se risipeau, dar nu dintr-o dată. Aş fi preferat să fi făcut un duş, mai devreme, speram ca abstinenţa din ultimele săptămâni să nu mă ducă  într-o situaţie jenantă, voiam să fiu… la înălţimea situaţiei, cum se spune, mă străduiam să par relaxat. "O eventuală disfuncţionalitate face parte, uneori, din relativa perfecţiune a unei nopţi de dragoste", îmi făceam curaj.

– Înţelesesem că ai un CD-player…, ai spus şi ai privit în jur.

Până să răspund, l-ai descoperit, pe noptieră.

 

– Ce ascultăm?, am zis, înainte să înceapă primul cântec.

Petre Butch – Nightlosers. Îmi plac versurile, te rog să fii atent. N-am să zic decât o dată/Pentru cine vrea s-audă/Nu se poate niciodată/Una totu' să includă, recitai împreună cu solistul. M-am apropiat de tine şi ne-am cufundat în dans. Balkan-Blue Rumba, The Glory of Love, Dealin' With The Blues, Turn Me On. Fredonam, hârjonindu-ne când nu ne ieşeau paşii, ne unduiam îmbrăţişaţi, pe Nu mai plânge, baby, nu te întrista/Zâmbetul privirii e lumina mea/Nu uita că-n viaţă totu-i trecător/La ce bun atunci să rămâi cu-n dor şi ne scălămbăiam cu gesturi în oglindă la Dragostea-i ca şi o râie/Te mănâncă şi-n călcâie/Dragostea-i ca şi o râie/Te mănâncă şi-n călcâie/ Şi te scarpini şi de-o stâncă/Ziua, noaptea te mănâncă.

După un timp, ne-am prăbuşit pe pat, încălziţi şi surescitaţi.

Ne ascultam respiraţiile grăbite.

 

– Pornesc mai greu dacă în partea cealaltă nu văd un semn de încuviinţare, ai zis.

Te-am sărutat pe frunte, iar tu mi-ai muşcat bărbia.

– Hai să facem o înţelegere, ai şoptit. Dacă iese bine, va fi meritul tău. Dacă nu, atunci va fi vina mea: nu am fost în stare să te stârnesc, nu mă placi îndeajuns.

Ştiai să destinzi situaţia.

 

Deal!, am rostit cuvântul american. Îmi place să fac întâi lucrurile pe care le doresc cel mai mult, am adăugat.

Nici o urmă de stângăcie în primul sărut. Degete subţiri, delicate, active îmi dizolvau orice eventuală reţinere. Mâinile mele se plimbau, la început lent, peste contururi.

Hainele ne-au părăsit, aruncate.

Pielea ta arămie avea culoarea miezului de pepene galben, acolo unde nu o atinsese soarele. Mângâierile au dezlănţuit în mine brutalitatea instinctuală şi n-am mai fost un fundamentalist al delicateţii.

 

Unul lângă altul, culcaţi, goi, vag îmbrăţişaţi.

Senzaţie de plenitudine.

M-am ridicat, am desfăcut sticla de vin.

– Tu prima!, am spus.

Am băut pe rând, fără pahare.

De afară se auzeau voci în surdină.

– Aş vrea să stingi lumina!, ai spus.

 

Era subţire vocea ta. ("Dacă o pisică ar putea vorbi, atunci ar face-o exact ca Eline", îmi zisese Iulia, cândva, fără răutate).

Ţi-am încălţat piciorul drept cu una dintre şosete. Pe cealaltă mi-am pus-o eu.

Am apăsat comutatorul şi am revenit în pat.

Tâmpla ta s-a aşezat pe umărul meu stâng. Îţi mângâiam, în cercuri fine, pe care le tăiam uneori cu o secantă, sânul de pe aceeaşi parte. Mirosea a rodii părul tău, îmi plăcea să îţi ating cu buzele creştetul capului.

 

– Credeai că sunt mai mari?

– Sânii tăi?

– Da.

– Nu.

– Nu suntem zeiţe.

– Ştiu.

– M-am cam dezlănţuit.

– Nu eşti mereu aşa?

– Nu. M-ai susţinut foarte bine.

 

Aş fi vrut să îţi văd chipul. Ştiu să citesc în ochii oamenilor.

– Se vede că ai avut multe femei…

– Numărul nu e întotdeauna relevant. (M-am gândit la cele de o vulgaritate asumată, care devenea, în unele cazuri, fizică)

– Te aşteptai să fiu mai timidă?

– Da.

– Ţi-am înşelat aşteptările!

– Da.

Cry me a river, cry me a river/Cause I cried a river over you, fredonai.

 

Îmi plăcea vocea ta, cântecul.

Vinul mă ameţise.

– Crezi că sunt o femeie facilă?

– Nu.

– Dacă aş fi prietena ta şi te-aş înşela, ai gândi că sunt facilă?

– M-ar durea şi, la început, te-aş face zob.

Tăcerea lăsa impresia că e capabilă de eternitate.

– Patul ăsta acoperă orice exigenţă, ai spus.

– Nu-ţi minimaliza meritele!

– You did it, baby! ai zis (nu ştiam dacă vorbeşti cu mine sau cu tine), ridicându-te şi aşezându-te deasupra mea.

 

Îţi cercetam cu voluptate trupul gol, era o beţie şi nu vinul purta vina.

Te-ai aplecat şi m-ai sărutat, părul tău îmi curgea peste faţă şi ţi-am răspuns cu determinare.

M-am temut, o clipă, că n-a trecut suficient timp pentru a îmi reîncărca bateriile. Griji inutile.

Ne-am făcut sugestii şi nici unul nu a refuzat. Farmecul prelungirilor,  paroxismul, lentoarea minutelor în care respiraţiile îşi căutau calmul.

 

Într-un târziu, hohotul tău de râs a spart liniştea.

– Ce e?

– Nu ţi se pare că suntem caraghioşi cu şosetele astea?

– Nu. Dacă ar intra tanti Marta acum, ce impresie şi-ar face să ne găsească dezbrăcaţi?

– Pe când aşa, cu şoseta asta pe mine, sunt în siguranţă!

 

Sărut lung. Degetele noastre se luptau pentru o supremaţie pe care nu o doream; era doar un bun pretext pentru a escalada alinturi.

– E vreo şansă să vină aici mătuşa ta?

– Nu.

– Aş vrea să dorm puţin, la un moment dat.

– Abia mi-am intrat în ritm…, am plusat.

– Pe încercate?

Degetele şi palma ta l-au cercetat pe somnoros.

– Doarme în post!, ai zis. Am să mă culc şi eu!

Te-ai întors cu spatele şi te-am îmbrăţişat.

– Ar fi bine să te odihneşti şi tu un pic, ai zis şi mi-a plăcut nuanţa afectuoasă. Trecuse ceva vreme de când o femeie nu mai avusese grijă de mine.

– Îmi va fi imposibil să dorm, cu tine aici. Dar am să te veghez.

– Nu îţi e urât să stai de veghe? Nu te temi?

– Nu. Tu te temi?

– Puţin. De când eram mică adormeam foarte greu, dar câteodată insomniile erau frumoase. După ce am mai crescut, mi s-au părut insuportabile. Dar mă tem şi să adorm.

– De ce?

– De multe ori mă gândesc că nu mă voi trezi. Mi-e o frică de moarte de mor!

 

Şi mie îmi venise în minte, în una dintre precedentele zile, un săculeţ de pânză albă, în care stăteau oasele mele mici. "Pentru cele ale lui Dan, e nevoie de un sac mai mare!", mă consolasem, râzând, de faţadă.

– Tu nu te temi de moarte?

– Mă întristează gândul că nu voi avea timp să îmi termin proiectele, că viaţa mea nu va rodi pe fiecare ram, dacă nu cer prea mult!

 

Zâmbeam şi te mângâiam. Se lăsase linişte.

– Vrei să pui muzică?

Am ales un CD, la întâmplare şi i-am făcut loc, pe bâjbâite, în player. Am ajuns în pat înainte să înceapă Preludiu şi fugă, de Bach.

– Din cauza mea mi-ai spus tu, la un moment dat, cât de prieteni ai vrea să fim?, am întrebat.

– Nu. Din pricina mea.

 

N-am lăsat tăcerea să se alungească.

– Din pricina mea mi-ai scris mai rar, în ultimul timp?, am continuat.

– Nu. Din cauza ta sunt aici.

Ţi-am sărutat umărul stâng, înaintând fără grabă spre claviculă.

– Şi după ce ne-am văzut la târgul de carte?, am întrebat. Tăcerea aia ce a fost?

– Voiam să ne oprim. Mi se părea că şi tu, ca şi mine, ai nevoie de o persoană mai puternică sufleteşte si mai realistă.

Tăceam împreună.

 

– Îmi place curcubeul, ai cotit.

– Ţi se pare oportun să mi vorbeşti despre simbolul homosexualilor? Credeam că lucrurile sunt lămurite…

– Nu, nu la ei mă gândeam. Şi sunt lămurite, ai adăugat, probabil zâmbind.

– Nu am mai văzut un curcubeu, pe viu, din copilărie…

– Eu am fost la înmormântarea părintelui Galeriu.

– A apărut curcubeul, atunci?

– Ce ziarist eşti tu? A scris presa centrală, au dat toate televiziunile!

– Nu prea citesc ziarele, nu urmăresc ştirile…

– Când eram mai mică, l-am văzut, într-o zi, la televizor, pe Galeriu. Stăteam cu capul în poala bunicii şi el povestea despre un călugăr care îi spune altuia că vede o lumină în ochii lui. Şi acela îi răspunde: "Dacă o vezi, înseamnă că o ai şi tu!". Ştii ce am făcut în seara aia şi în multe zile şi seri, apoi?

– Ce?

– Am stat ore în şir în faţa oglinzii, încercând să îmi descopăr lumina din ochi.

– Ai găsit-o?

– Nu.

– Aş vrea să văd fotografii cu tine, de când erai şcolăriţă.

– Nu mi-a plăcut la şcoală. În nici un caz nu aş vrea să o iau de la capăt!

– De ce?

– Îmi plăcea să învăţ, dar acasă. Cred că simţeam de atunci că intru într-un sistem care îmi impune prea multe restricţii. Nici astăzi nu m-am împăcat cu el.

 

Prin fereastra deschisă intra câte-o pală răcoroasă. Se auzeau, de afară, greieri şi câini.

– Ai văzut vreodată o icoană care plânge?, am întrebat.

– Nu. Tu?

– O dată. La biserica din cartierul unde am copilărit. Îl suspectam pe preot că ar fi aranjat minunea asta. Nu îl simpatizam.

– Cum a fost copilăria ta?

Shall I tell you about my life? am fredonat, zâmbind.

– Da! Povesteşte-mi!

 

Voce de copil, care cere o poveste, ca să poată adormi.

Am început cu limonada pe care o făcea bunica, amestecând zahăr, o jumătate de lămâie şi apă rece de la pompa din curte. Am continuat cu siropul de zmeură, natural, cumpărat de la alimentara lui Rocaci, baraca aceea în care plutea întotdeauna un miros specific, o combinaţie dominată de izurile de  hamsii şi marmeladă. Puneam, împreună cu fraţii mei, puţin lichid concentrat, pe fundul paharului, apoi îl umpleam cu minunatul sifon. De obicei, îl imitam pe Stan Laurel, care, în ciuda indicaţiilor lui Oliver Hardy: să bea jumătate din pahar, oprind pentru el cealaltă jumătate, golise tot lichidul şi apoi explica, plângând desigur, că jumătatea lui se nimerise la fund. Ne amuza teribil gluma asta!

Am tăcut câteva secunde şi respiraţia ta mi-a spus că adormisei.

Multă vreme am privit spre întunericul de afară, am aţipit spre dimineaţă.

 

Când am deschis ochii, îţi întorceai blugii pe faţă, ascultând Carla Bruni, iar soarele se odihnea în salcâm. Îţi stătea bine cu tricoul meu, aveai picioare frumoase, îţi schimbasei chiloţii, avusesei rezerve, se pare, în traista ta, în care Dumnezeu ştie ce se mai găsea! Şoseta mea cu steluţe o purtai încă, celălalt picior fiind desculţ.

– Bună dimineaţa, ai zis.

– ‘Neaţa!

M-ai pupat pe obraz şi apoi ai plecat spre bucătărie, fredonând Tu es le verre, je suis le vin,/Tu es l'herbe, et moi le joint. Te-ai întors repede, cu o cană de ceai în fiecare mână.

– Nu m-am întâlnit cu mătuşa ta…

– Ar fi fost încântată să te tragă puţin de limbă… Are un cleştişor argintiu şi, cum prinde o femeie pe la mine…

Tu es le chant de ma sirene,/Tu es le sang et moi la veine,/T'es le jamais de mon toujours,/T'es mon amour, t'es mon amour…, cântai. Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă te-ar răpi cineva şi te-ar duce într-un loc de unde n-ai mai vrea să pleci, pentru a-ţi lua cel mai frumos interogatoriu care ar putea fi luat de un om, altui om?

– Sunt deschis la ghiduşiile sorţii. Sigur că m-am gândit…, am răspuns.

– Trebuie să plec…

 

Ţi-ai tras blugii pe tine. Am băut ceaiul şi m-am îmbrăcat. Îţi scosesei şoseta cu steluţe albe şi o pusei pe un scaun, am luat-o, erai prea ocupată cu fermoarul blugilor, şi am ascuns-o în traista ta.

Te-am oprit înainte de a ieşi pe poartă, ne-am sărutat lângă gardul năpădit de caprifoi.

Am apucat pe strada Poetului, am trecut pe lângă Biserica Belivacă şi am coborât pe la Carul de foc, străduţa pietruită ce se înfundă în bulevardul Castanilor. Ai cotit spre Podişor, păşeam alături de tine, abţinându-mă să deschid o discuţie despre noi, despre Claudiu, prietenul tău, despre ce va urma. Aş fi vrut să ştiu ce gânduri roiesc în spatele tăcerii tale, ce aşteptări stingherite poate de lipsa mea de reacţie.

 

O maşină stropitoare pe care o cunoşteam, căci era singura aflată în dotarea primăriei, alerga în mare viteză, răcorind străzile Oraşului.

– Vorbim, ai zis, oprindu-mă, când am ajuns lângă scările Podişorului.

M-ai îmbrăţişat, între şanţurile săpate de muncitorii de la gaze, şi ai fugit pe Bulevardul Carol.

 

O aschimodie de câine a început să mă latre piţigăiat şi arţăgos, busculându-mi reveria. Mai mic decât motanul Iuliei, se tot repezea spre picioarele mele, corcitura! M-am făcut şi eu spre el şi s-a speriat atât de tare, încât, în retragere, a căzut în cel mai apropiat şanţ. M-am îndreptat într-acolo. Mă privea tăcut, cu ochi rugători, dând din coadă, la un metru şi jumătate adâncime. I-am zis câteva, cu discrete nuanţe pedagogice şi în respectul normelor personale de comunicare non-violentă. Părea receptiv, dispus chiar să accepte că a comis o eroare, aşa că am aterizat lângă el. Tenişii mi-au dispărut în nămol, blugii nu arătau nici ei prea bine. L-am ridicat spre marginea şanţului şi când aproape ajunsese, şi-a făcut vânt, sprijinindu-se cu labele noroite în pieptul meu. M-a aşteptat în timp ce mă chinuiam să ies din groapa aia şi chiar m-a însoţit o bucată de drum, dând din coadă, în semn de recunoştinţă sau, cum îmi place să cred, de prietenie. Semiotica însă nu a fost niciodată punctul meu forte.

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Daniel Vighi

 

(Continuare din numărul trecut)

 

Jam session cu Jimi Hendrix

– roman rock and roll -

2006

 

Se dedică rockerilor!

 

LYRICS.

Castles Made Of Sand

 

În josul uliţii, pe margini de trotuar, auzi cum strigă iubita ta în vale: eşti un prăpădit, eşti un zero, un nimea-n lume, o ruşine eşti, lua-te-ar dracu de ratat, nenorocitule: "you're a disgrace" zice. Un nenorocit. "Tranc!" sună uşa în chiar nasul tău, în mutra ta înroşită de beţiile din care nu te poţi opri, şi tanti Mărioara vorbeşte, şi sora Sânziana, baba de optzeci de ani de la penticostali, vorbeşte, şuşotesc pe la colţuri, prin dosul uşilor, a zidurilor; dincolo de perdele se ivesc cu mutrele lor viclene şi dau din cap, ţîţîie a mirare. Sînt de-a dreptul indignate: şi sora Sânziana, şi tanti Mărioara:

 

Down the street you can hear her scream "you're a disgrace"

As she slams the door in his drunken face,

And now he stands outside and all the neighbours start to and drool

gossip.

 

Stai afară, dincolo de uşa pe care ea ţi-a trîntit-o în mutra ta de beţiv nenorocit, şi tanti Mărioara şi sora Sânziana văd, apreciază şi discută în dosul perdelelor, a uşilor, a zidurilor. Şuşotesc together tanti Mărioara şi sora Sânziana.

 

He cries "Oh girl, you must be mad,

What happened to the sweet love you and me had?"

Against the door he leans and starts a scene,

And his tears fall and burn the garden green.

 

Pe dată beţicul începe să se smiorcăie. Plînge beţivanul cu nasul roşu, cu mutra turtită de prea multele lui beţivănii din care nu se poate nicidecum opri. Plînge ca un beţivan înrăit ce este, se şterge cu pumnii la ochi şi zice tare că aude şi sora şi tanti de după perdele: vai, vai fetiţa mea, oh girl, oh şi vai, vai dar tu ţi-ai pierdut uzul raţiunii

 

  You must be mad. Eşti sau înnebunită de durere sau furioasă, sau întărîtată la culme de ceva. Ăi fi tu, girl, nebună, dementă, smintită? Ăi fi tu nebună de legat? You must be mad, scumpy? Ce să mai zicem de grădina verde, de frumosul gazon pe care pică lacrimile beţivului pe cînd  Haight-Ashbury Community Services Organization tocmai finisează cu grijă castelele de nisip cu metereze, cu flamuri ca burgul Hohenzollern, castele de nisip ale Conciliului Verii Iubirii – Summer of Love, îi zice pe americăneşte, şi beţivul se smiorcăie îmbuibat de alcool şi marijuana la poarta închisă a doamnei hippy cu fuste înflorate, domnişoara trînteşte uşa în nasul roşu al fratelui gropar pe cînd tocmai vin Mr. O'Donnell and his associate Mr. Mike Donnellsen cu un plan de organizare a celor de pe gazonul din faţa oficiului parohial al bisericii cu hramul All Saints în Vara-Summer-of-Love din 1967, aşa îi zice verii aceleia şi acolo stau pe gazon, în garden green, în grădina verde, stau printre corturi, boarfe, ghitări, mărgele de sticlă şi fuste colorate: fraţii şi surorile diggers. Conciliul Suprem pentru Vara Iubirii a sfîrşit prin a deveni Haight-Ashbury Community Services Organization. Aşa o fi? Să devină toţi altceva decît au fost la început ? Nu te sprijini de uşa preafrumoasei şi nu te smiorcăi beţiv şi opioman digger că te văd şi sora Sînziana şi tanti Mărioara! Stai calm şi fi pe pace! Ce este Haight-Ashbury, domnilor? Ce să fie? Mai nimic! Un cartier puchinos, cu boschetari, cu birturi vechi din lemn din alte vremuri, lume amărîtă pe unde îşi va purta fustele înflorate Janis Joplin şi Chet Helms, tata Conciliului Suprem pentru Vara Iubirii care o împinse pe scenă pe Janis, şi dacă te uiţi la el acum, mai anul trecut, în poza by Jay Blakesberg îl vezi cu barba lungă şi albă,  cu părul adunat sub un fel de pălărioară de turist rătăcit pe străzile din cartierul Haight-Ashbury, cu ochelari cu dioptrii şi cu aerul de prof universitar care refuză bătrîneţea; un "telectual" hippiot rămas undeva, draci să le mai ştie, prin vremile din Vara Iubirii, cu sălcii bătrîne peste apa rîului, cu puf de la plopi, cu ghitare şi cu blîndeţea albă a coapselor încolăcite tandru peste fesele iubiţelului hippy, prin iarba înaltă de pe malul Mureşului în Insula de Vară şi în Summer of Love!

 

*

 

Sîntem aproape de natură. E foarte bine să fii aproape de natură, să nu-ţi pese de nimic altceva decît de ea, de mama noastră natura, de draga noastră de mama natura pe care o vom descoperi la cabana Debelagora, pe care o vom regăsi pe Insula de Vară de pe rîul limpede care aşa de frumos ne este el adus în memorie de ritmul boogie-woogie care e un fel de "manieră pianistică de interpretare, constînd din susţinerea cu mîna stîngă a unei formule standard de acompaniament, alcătuită din opt note şi repetată continuu, în timp ce mîna dreaptă execută scurte motive melo­dice. Este un element de bază al rock 'n' roll-ului", mai ales cînd aluneci priceput cu mîna stîngă peste clapele pianinei, a pianolei, a pianului ursuz din clubul cefere, de la casa de cultură a sindicatelor care te găzduiesc mai mult în silă şi tu, acolo, spre seară, te poţi exersa, îţi poţi căuta ritmurile din lumile lui Joe Turner pe care l-ai găsit din întîmplare într-un străvechi elpi la bătrînul Pepe, americanul rătăcit aici, revenit  de acolo înainte de război şi rămas, Dumnezeu ştie de ce, pe aceste meleaguri pe care tocmai le străbateţi voi cu platforma şleampătă în drum spre rîu, spre dealurile de peste  Crucea Ţiganului, de dincolo de văile împădurite din defileul rîului albastru în vara dulce-amăruie a tinereţii voastre, din vara cu doi, trei nori cumulus, rătăciţi leneşi pe boltă. Pepe, bătrînul revenit din America, te-a instruit pe tine, bunule prieten Pitiu, cum anume e cu boogie-woogie,

cum anume trebuie să cauţi să simţi ritmul bătăios,

ritmul din lăuntrul tău,

de-a lungul a opt note pe care să le tot frămînţi fără istov sus-jos,

dreapta-stînga,

să nu le laşi să stea aşa degeaba

şi cu mîna dreaptă,

cu degetele ei răsucite peste răcoarea fildeşului,

peste geometria clapelor,

să le tot repeţi,

să le reiei în scurte poveşti pe care urechea ta să le simtă,

să le strunească,

să le readucă din nou în auz,

în aerul acela al camerei cu pianul din sala de repetiţie a casei de cultură sindicală în care pluteşte un miros de podele date cu gudron şi să fii privit mustrător de tablourile cubo-futuriste cu figuri de muncitori în defilările de 1 Mai, cu figura tovarăşului Lenin şi a tovarăşului Marx pe care tu să-i îmbrobodeşti cu motivele melodice scurt iscate de jocul mîinii tale drepte, ehe bătrîne Pitiu cum stîrneşti tu melodia şi motivele şi leitmotivele şi structurile geometrice şi tumultuoase şi ei te privesc, bărboşii luptători puţin nemulţumiţi de prefigurarea ta audio Choo Choo Chi Boogie cu care te-a deprins Pepe cel care a revenit aici-şa din cartierele cu negri şi muncitori sărmani din Chicago unde a învăţat cum anume este jocul ăsta cu cele opt note ale faimosului Joe Turner, şi tu zici ceea ce ai învăţat, repeţi nervos şi neliniştit, grijuliu să nu vină metodistul, activistul cultural, să stea el în pragul sălii, să asculte el nedumerit cum anume o întorci cu opt note standard, continuu repetate, şi cum cu mîna cealaltă, cu degetele mîinii drepte refaci dialogul, contra-discuţia cu scurte motive melodice pe care ai început să le simţi, acu tocmai ai început să simţi cum ţi se iscă din măruntaie, din febra vieţuirii, din gîlgîirea sîngelui în artere şi parcă din coiţe îţi urcă ritmul, parcă intri în sex, începi să simţi, să percepi ritmul, începi să simţi ceva din departe ascuns în măruntaiele tale şi metodistul casei te priveşte nedumerit, apoi nemulţumit, din prag, stă acolo şi nu zice mare lucru, ascultă cum se scurge în aerul împestriţat de mirosul uşor de podele cu gudron şi străbătut de privirea mustrătoare a bărboşilor, şi pleacă, te lasă în pace, e clar că te lasă, uite ce bine că te lasă să navighezi mai departe, să te răsuceşti în piruete lungi, în jocul la pian scornit în lumea amărîţilor din cartierele păduchioase din Chicago dintre războaie, şi acu nu mai e nimic, mergeţi cu trenul, străbateţi natura spre apele limpezi, credinţa în revenirea apelor limpezi te încearcă: "The piper's calling you to join him" adică "ăla de cîntă din flaut vă cheamă la el, alături, vrea să vă alăturaţi lui", asta e cîntarea: drumul lung spre apele limpezi în care veţi trăi o săptămîna, sau măcar două-trei zile, dincolo de defileul Şoimoşului, spre Cladova, în Insula de Vară, pe prundişurile lungi ale rîului şi acolo vă veţi preumbla cu picioarele desculţe peste pietrişul amestecat cu porţiuni de nămol fin şi nisip, veţi păşi prin porţiuni limpezi, golfuri, băltoace, scoici, peştişori iuţi, de vară înaltă, caldă, şi mai încolo apele frumoase, cu valurile călătorind unele în spatele celorlalte pe sub sălciile bătrîne. Dinspre cîmpiile cultivate ale gostatului din satul Neudorf, în timp ce voi sînteţi dincoace, pe malul Radnei, spre dealurile împădurite cu tufişuri de agrişe, şi e sălbăticie unde sînteţi voi, treceţi pe plaja aceea ca într-o vară din lumea Pieilor Roşii, aveţi podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele şi muzica ălora de la Led Zeppelin vă însoţeşte, melodia despre doamna care îşi cumpără o scară spre cerul vînăt, cu doi, trei nori cumulo-nimbus, şi doamna îşi cumpără scara spre cerul acesta, şi doamna are poncho, şi are la gît perle, şi un os lustruit de găină, asemenea surorii noastre Janis Joaplin, asemenea ei este ea împodobită şi caută o scară spre cerul cu doi norişori de deasupra Insulei de Vară de aici de pe rîu, dincolo de defileul de la Şoimoş.

 

Mergeţi mai departe, vagonul-platformă vă scutură, aerul şerpuieşte peste obraji, mergeţi înainte, departe de căcatul ăsta de lume măruntă, de ambiţiile astea de 25 de bani, credinţa în revenirea apelor limpezi să vă călăuzească, nefericiţilor, care alta nu ştiţi, alta în cap nu aveţi decît viaţa asta cu frustrările, şi asta cu ura, şi asta cu invidia şi vă cred, cu adevărat trebuie să fie trist tare să vrei şi să nu ai, să vrei şi să nu poţi, aşa că mai bine e cu mama natură, cu plopii care iacătă cum se leagănă ei în balastiera de la Ghioroc, iacătă cum foşnesc ei boogie-woogie în drumul  străjuit de sălcii în puterea vîrstei din gostatul de la Fibiş pe cînd vă bîntuie din departe un miros plăcut de balegă, de fîn, de praf încălzit în vipia amiezii, şi marfarul nostru s-a oprit la Fibiş, şi acu canicula verii se amestecă bine cu mirosul de gudron de la traverse şi n-ai vrea deloc să ajungi un amărît  care merge la servici posac în căldura verii, şi natura degeaba să fie aşa cum e ea de frumoasă, de înaltă, de minunată, de văratecă. Şi mă piş pe tine şi pe imaginea în care te întorci posac de la servici în arşiţa verii!

 

*

 

"În adevăr, pentru anul viitor s-au făcut de  pe acum  comenzile, astfel  încît cele 12 centre de deservire să asigure în mod exemplar cerinţele populaţiei şi să se asi­gure la timp materialele, lucru absolut ne­cesar, fiindcă mici nimicuri îţi dau... mari bătăi de cap: săptămîni în şir nu poţi pro­cura chiuveta trebuincioasă, robinetul sau mai ştiu eu care neînsemnată piesă.

Că între populaţie şi aceste unităţi de deservire trebuie să existe relaţii civilizate, bazate pe respectul pentru muncă, pentru cetăţean, pentru banii plătiţi, nu se mai îndoieşte nimeni. A mai rămas doar obliga­ţia meseriaşilor de a-şi face treaba cum trebuie. De altfel, credem că chiar condu­cerea cooperativei nu este suficient de bine informată asupra modului de deservire, nu controlează, nu dă îndrumări şi nu ia măsuri operative şi permanente pentru a curma această stare de lucruri.

Cîteva deplasări pe teren ar fi mai mult decît salutare. S-ar vedea la faţa locului cîţi dintre clienţii veniţi se întorc mulţumiţi, ce piese şi materiale lipsesc din magazii, cît de prompţi sînt meseriaşii în executarea anumitor lucrări, cît de bine se încadrează în tarifele de plată şi, mai ales, cît de echi­tabilă e relaţia muncă depusă – bani înca­saţi."

 

*

 

– Haideţi, aici, prezentaţi buletinele la control. Pe rînd fiecare.

– La mine nu corespunde poza cu părul.

– Asta eu hotărăsc, eu vă spun ce anume corespunde şi ce nu. Unde vreţi să mergeţi? Ce căutaţi la Radna?

– Din Timişoara am venit.

– Asta nu-i greu de priceput, nu asta vreau să ştiu.

– Ce faceţi cu hainele astea, sînteţi de la circ, de unde sînteţi voi?

– Nu sîntem de la circ.

– Dar de unde sînteţi?

 

*

 

Stăm acu la Radna în gară. Nenea miliţianul ne controlează actele, buletinele, noi ne aşezăm alături bulendrele, boarfele, ghitările, Pitiu apucă muzicuţa, îşi pune suportul din aluminiu aşa cum are şi Baez, pe dată şi-l aşază la gură şi o lungeşte cu un bubblegum music, aiuritoare, copilărească, icnită, lumea se uită speriată, mirată, cîţiva juni se adună şi se uită  cu admiraţie, cu sfială, stăm între bulendrele colorate şi Pitiu e în clasa de pian la liceul de muzică şi ştie mai bine decît toţi cum e cu muzica asta, el ne instruieşte şi cel mai bun învăţăcel al lui este J.H., golanul, bătăuşul, fiul lui tătiku care e la mititica şi mulţi zic că şi J.H. îi va apuca pe urme, a şi fost la un pas mai anul trecut cînd era cît pe ce să bage pe unul în spital în urma unei încăierări, icneşte la muzicuţă amicul Pitiu copilăria pe nume bubblegum music şi miliţianul se încruntă enervat, v-am zis eu să cîntaţi, zice, aşa zice miliţianul pe cînd învîrte în mîini buletinele şi noi stăm proscrişi, ce bine e să fi proscris, ce bine e să fi urît, să dai impresia şi chiar să fii din altă lume, chiar eşti, stai aici, înainte de a o apuca pe drumul spre cabana Debelagora, în drum spre Insula de Vară de pe rîul limpede. Mergem în excursie, zicem cît mai naiv miliţianului, cît mai inofensiv, ce bine e să fii aşa, să vii cu iubire, love, love, zicem. Noi nu suntem neapărat ca Ozzy, ca  Terry zis Geezer, ca amărîţii mediocri de la un mediocru liceu din Birmingham, sau poate nu o fi mediocru liceul ăla al siniştrilor de la Black Sabbath cu al lor Paranoid. "ia să-i punem la treabă", zice Mandragora şi caută în minunatul său radio şi magnetofon, scula aceea nemaivăzută şi nemaiîntîlnită şi găseşte, a găsit, ce bine, miliţianul se încruntă, verifică, noi stăm acolo la uşa biroului pe care scrie, pe o firmă şlampătă, Miliţia TF, acolo stăm şi Mandragora a găsit, uite că a găsit şi dă drumul lui Osbourne să scuipe versurile ritmate din singel-ul Paranoid în gara de la Radna, pe sub arcele de fier încovoiat, vopsite verde din vremuri de dinainte de război, ţăranii cei sărmani se uită la noi, babele îşi fac cruce să alunge drăcovenia, satanismul pe care îl azvîrlim în aerul tihnit al lumii ăsteia de rahat cu perje, nimicul ăstei gări stass, aşa cum le găseşti şi la Simeria şi la Vinţu de Sus şi la Tîrgu Secuiesc şi la Bocşa, la fel sînt toate; acu ţipă Ozzy satanic şi paranoid şi Tony Iommi îl însoţeşte îndeaproape cu chitara lui electrică, amărîtul Tony, cu mamicuţa englezoaică şi cu al său padre, mio padre e un crazy italiano,mi chiamo Tony e vengo dalla Aston, aşa mă cheamă şi de acolo vin, din cartierul Aston, din căcatul  de oraş afumat pe nume Birmingham, m-am născut cu ochii în burniţa greu de îndurat, în smog, în pilitură de fier, printre ziduri de cărămidă pătate de muncile industriale, de praful de cărbune, în asemenea condiţii heavy metal şi rock industrial m-am născut eu; din amore stanca m-am născut, din sexul, din împreunarea ostenită a mamicuţii cu tăticuţu, oh, mio padre, crazy italiano, oh, mio padre şi padrone, şi am petrecut viaţa mea multă vreme pe sub podurile de fier din Aston, acolo am deprins fumatul şi băutura, acolo le-am învăţat, eu, Tommi, care trebuia în mină să merg pe urmele lui tătikii, lămpaşul să apuc şi la fel căcatul de cojoc şi căcata de caschetă minerească şi am urît totul în căcatul de oraş Birmingham  şi am iubit bateria, tobele mici şi cele mari, farfuriile lucitoare şi clinchenitoare, şi pedala cu aia, cum îi spune, ciocănaşul cu care ţii hangul, cu care ţii ritmul, la ele m-am uitat adesea, la căcaturile de party şi la căcatele de baluri din Aston, în rahatul de oraş Birmingham, în burniţa neagră, înnegrită de praful de la mina unde se chinuie mio padre, crazy italiano. 

 

*

 

– Haideţi, aici, prezentaţi buletinele la control. Pe rînd fiecare.

– La mine nu corespunde poza cu părul.

– Asta eu hotărăsc, eu vă spun ce anume corespunde şi ce nu. Unde vreţi să mergeţi? Ce căutaţi la Radna?

– Din Timişoara am venit.

– Asta nu-i greu de priceput, nu asta vreau să ştiu.

– Ce faceţi cu hainele astea, sînteţi de la circ, de unde sînteţi voi?

– Nu sîntem de la circ.

– Dar de unde sînteţi?

 

*

 

"L-am vizitat pe Carol Stoian, acasă. Locuieşte într-unul din cele mai frumoase imobile din oraş. Tata este revizor contabil, mama – croitoreasă.

În cei 19 ani da viaţă n-a reuşit decît să termine 8 clase şi să fie angajat cîteva luni, demult. L-am vizitat, dar nu l-am găsit. Era la prînz. Mîncase şi plecase. Mama lui, Măria Stoian, nu ştia unde. I-a dat de mîncare, i-a cerut să facă treabă. (– Ce? – Orice, să lucreze şi el ceva măcar prin curte), dar a refuzat, în schimb, a primit de mîn­care. Din cînd în cînd i se dau şi bani de buzunar. «Ca să nu fure». Dezarmantă poziţie! Explicăm că tînărul a pornit pe panta ratării, dar nu sîntem crezuţi. «E un băiat capabil». Şi uite aşa, băiatul capabil nu dă nimic societăţii, îşi tero­rizează părinţii şi umblă teleleu prin tîrg, întîlnindu-se cu unul şi cu altul."

 

*

 

– Haideţi, aici, prezentaţi buletinele la control. Pe rînd fiecare.

– La mine nu corespunde poza cu părul.

– Asta eu hotărăsc, eu vă spun ce anume corespunde şi ce nu. Unde vreţi să mergeţi? Ce căutaţi la Radna?

 

*

 

A găsit Mandragora, a dat de singel-ul Paranoid, îl slobozeşte în aer şi babele îşi fac cruce şi junii din orăşel se apropie să ne vadă, să se uite la ale noastre ţoale, la părul nostru, la ceaunul nostru, la ciucurii de la jeansi, la mocasini, la ghitara lui J.H., la ghitara şi muzicuţa lui Pitiu, la cordeluţa cu mărgeluţe a lui    J.J.,  la tricoul cu Jimi Hendrix, la cel cu Janis Joaplin se uită, şi miliţianul silabiseşte încruntat, analizează buletinele şi Paranoid se năpusteşte pe sub pridvorul sălii de aşteptare din gara Radna şi Bill Ward împuşcă realul, îl răvăşeşte cu ale lui tobe mari, mici, cu nebunia iute, iute, ritmată, şi alături, peste sălciile rîului mormăie îmbufnată chitara bas a lui Terry Geezer Butler, da-ţi mai încet, ne spune intimidat miliţianul, s-au adunat junii, babele invocă divinităţi protectoare, invocă apocalipsa, lumea sub zodia Sabatului întunecat. "Plecaţi degrabă", zice miliţianul învins de tulburările care se arată la orizont, de spaimele mistice ale bătrînelor şi de poftele libertine ale junilor adunaţi din orăşel să-i vadă pe nenorociţii ăştia, arătările astea, ţiganii ăştia care nu par a fi ţigani, sînt altceva, dracu să-i ia, copii de ştabi de la partid şi de la securitate amestecaţi cu golani şi curve, o lume cu susu-n jos, plecaţi, e destul, opriţi cîntarea nebună, aşa zice miliţianul şi plecăm, ne ducem mai departe, apucăm ghitările, ceaunele, rucsacele, păşim pe pietrele cubice ale străduţelor bătrîne şi o apucăm mai departe spre păduri, spre apele limpezi, spre păsăretul şi răcoarea poieniţei din munţii de dincolo de defileul Şoimoşului, de dincolo de cetatea ruinată de deasupra rîului, cu balconul medieval în care stătu acu cîteva veacuri regina Ungariei apărată de o garnizoană fidelă, şi a stat acolo în balcon de dimineaţă şi jos, ca acu, ca peste douăzeci de ani, ca peste treizeci de ani, valurile limpezi ale rîului au mers înainte, s-au risipit spre pusta Aradului, spre cîmpiile pline de de prăfăria şi glodul uscat străbătut de cîrduri de gîşte şi turme de vaci. Aceleaşi.

 

– Pe unde o apucăm?

  Ieşim pe la capătul gării, pe lîngă cartierul denumit Schelă, aşa îi zice, pe aici trecem şi o ţinem tot în sus spre dealul Cetăţii.

– Şi de acolo unde?

– Nu mai întreba anapoda; apucă rucsacul şi hai să mergem; curioşii mor repede. Dă-i drumu, vom vedea.

– Bine, bine, eu nu zic nimic, apuc rucsacul, uite acu l-am şi săltat în spate, nu ridic mari probleme, am întrebat aşa să nu mor prost.

– Bine, bine, hai mai bine apucă cortul  şi ajută-mă să-l salt în spate.

– Okay. Aşa, trage de capătul ăsta, e bine aşa, lua-l-ar dracu că e greu de o să te cocoşezi, o să vezi tu ce o să te cocoşezi de tare.

 

*

 

"Cine este Minai Ermurache? Un întreţinut, care nu se sfieşte să se lase, la cei 19 de ani ai săi, hrănit de părinţi naivi, care muncesc în locul lui şi el îi tratează în schimb cu ifose de intelectual ce tinde către aspiraţii superioare (aspiraţii ce nu s-au materializat pînă acum decît în conflicte cu ospătarii şi consumatorii paşnici din restaurante şi într-un baca­laureat susţinut cu multă, multă întîrziere, după care a urmat din nou trîndăveala). Cine este Ionel Badiu zis Zganarel, o altă «figură» a grupului? Tot un om fără căpătîi, care stă prin localuri cu un pahar de băutură în faţă drept recompensă."

 

*

 

Urcă pe dealul înalt, mai degrabă abrupt e dealul, golaş, e ca o spinare de sclav felah, aşa e blestematul  de deal al Cetăţii, e greu de răzbit pe panta asta a naibii, cu desagile în spate, cu pături, îţi vine degrabă transpiraţia în ochi, mai bate ceva vînt, adie uşor numai că soarele arde de te îndoaie, te termină. Aventură, numele tău e tare greu de rostit, e şi mai greu de îndurat, una e ceea ce gîndeşti, ceea ce faci şi dregi la barul de pe Teodoroiu, acolo lîngă weceul modern, roată, roată la masa scundă. Una e una, alta e alta. Nu se potrivesc planurile de acolo cu ceea ce trăiesc ei aici cu ochii arşi de transpiraţie, cu pielea arsă de soare, cu degetele de la picioare fierte în bocanci militari, cu toporişca la brîu care trage greu, a' dracu de greu trage toporişca şi ceaunul, şi pătura, şi rucsacul s-a înfipt cu marginile curelelor în umeri, s-a aşezat în spate ca o povară, ca o pedeapsă, e greu de tot, mai bine să stăm: "staţi!" "Să stăm, bre, eu sînt cu muzica nu cu cărat greutăţi tîmpite pe coastele astea, hai mai puţin, nu mai avem mult şi stăm cît vrei tu, stăm la umbră sub zidurile cetăţii ruinate, uite că ajungem, am ajuns, uff, ce bine, lăsăm totul baltă aici, ce bine, ce ca lumea e să simţi cum eşti de uşor, cum nu te mai dor umerii, cum poţi să răsufli liniştit, la adăpost de prăpădita de caniculă, ne întindem pe iarbă şi ce bine miroase iarba a mentă, sînt şi spini mărunţei printre firele de iarbă, sînt şi ceva căcăreze de oi, şi ceva mentă care tare bine miroase. Unde mergem mai departe. Stai că nici nu am ajuns bine, nu mergem niciunde, cine ne obligă să mergem undeva, dacă avem chef să stăm aici, aici stăm, o încheiem cu natura, e destul, e greu cu natura, cu mama natură e greu, mai bine să stăm la umbră şi să nu mai mergem niciunde.

 

Asta facem. Aici stăm. Aici prînzim, aici ne întindem pe pături, la umbra zidurilor ăstora posace, aici stăm şi ne simţim al naibii de bine la gîndul că stăm, la gîndul că nu mai trebuie să mergem niciunde, să stăm aşa, şi abia pe seară, cînd soarele începe să se lase tot mai tare spre dealurile de la Popii Negri,

peste turnurile mănăstirii,

peste Dealul Mare,

peste rîul cu valurile lui limpezi,

dincolo de Valea Mare,

şi Valea Moratului,

şi Valea Cladovei,

peste Arăneag

– aşa se numeşte culmea din departe –

la care tocmai ne uităm cu degetele de la picioare odihnindu-se ele pe pătură,

în aerul plăcut,

e seară în mijlocul naturii,

şi e vremea să mergem mai departe;

mergem?

Chiar plecăm spre Debelagora?

Chiar o luăm din loc sau stăm pe lîngă ruinele astea toată noapte?

Asta vom face!

Mergem,

ne înhămăm la toate rucsacele,

păturile,

ceaunele,

toporiştile,

bricegele,

lănţişoarele,

mărgelele,

ciucurii,

 şi o apucăm spre vale, la vale păşim cu grijă, un picior înaintea celuilalt punem şi muşchii se încoardă ca nu cumva să alunecăm, să ne ducem de-a berbeleacul spre defileul de jos, spre casele din vale, spre bufetul de lîngă şosea cu firma lui roşie pe care scrie cu litere mari BUFET, aşa scrie şi acu ei ajung, acu ar putea face ceva ieşit din comun, ar putea să intre în bufet şi să ceară sucuri cu apă minerală, suc de căpşuni sau de cireşe cu apă minerală Borsec sau Lipova, şi beţivanii se uită la ei. Vine miliţianul în Bufet şi toţi se uită la el, la miliţianul care tocmai intră în bufetul sărman de sub poalele Dealului Cetăţii Şoimoş. E limpede: ca să fii undeva, trebuie să intri, să păşeşti peste prag, să priveşti roată, roată, să dai bună seara celor dinlăuntru, şi cei dinlăuntru, beţivanii de la bufet, te ştiu pe tine, ştiu că tu eşti miliţianul care trebuie să facă ordine, şi tu crezi despre tine acelaşi lucru, de aceea nici nu eziţi prea mult, te uiţi roată, te mai uiţi o dată roată-roată, pe urmă ce faci tu în calitatea pe care o ai? Ce faci? Te îndrepţi fix la masa lor, a pletelor, a ghitărilor, a toporiştilor, a pălăriilor, a mărgelelor, te uiţi turtit de uimire la poncho-ul lui Pol, şi tu eşti miliţian, şi Pol şi poncho-ul lui nu sînt miliţieni, el este "delicvent", aşa ceva, "un delicvent" este el, junele cu poneava şi tu trebuie să faci ordine, să dai cu ei de toţi pereţii, cu toţi ăştia care răspund la numele ăsta încurcat, el este un golan cu poneava pe el şi tu eşti un miliţian responsabil cu chipiul responsabil pe cap, cu un revolver foarte responsabil într-un toc din piele asemenea responsabil şi el; responsabilă e şi centura ta, responsabilă foarte şi teaca aceea în care tu ţii bastonul din cauciuc pe care hoţii şi răufăcătorii îl numesc pulan, aşa îi zic, şi tu te mişti responsabil spre masa lor, şi pulanul se clatină semnificativ în teaca lui, şi chipiul tău străluceşte cu steaua Republicii Socialiste, şi cureaua are o pafta cu stema Republicii, şi tu te uiţi responsabil la masa cu "delicvenţi" cu părul lor, cu ponevile lor, cu ghitări. La ei te uiţi şi le spui rar, apăsat, responsabil:

– Vă rog să prezentaţi actele la control!

 

*

 

"Se înserează. Lumina neonului se luptă să răzbată prin stra­tul de var ce acoperă firma magazinului alimentar cu autoservire. Faţada e zu­grăvită de curînd.

– De cînd anume? – ne interesăm noi, adresîndu-ne  responsabilului.

– Din primăvară.

– Şi firma pentru ce a rămas aşa nespălată?

– Am făcut o groază de referate, dar n-a venit nimeni să o şteargă."

 

*

 

Staţi în camionul cu lemne, cu buşteni, numai că nu mai are buşteni, e gol. Merge în pădure autocamionul, spre Debelagora,  spre exploatarea forestieră, şi pe platforma lui vă clătinaţi dreapta-stînga din cauza gropilor drumului, acu e la vreme de seară, acu e după ce v-aţi lămurit cum stă treaba cu miliţianul în bufet, după ce aţi prezentat actele, după ce aţi înfruntat privirile mustrătoare ale beţivanilor de parcă aţi fi făcut ceva urît, ceva al naibii de urît aţi făcut voi stînd acolo, compromiţîndu-i pe ei, pe beţivanii cuminţi, care nu fac rău nimănui şi nici nu doresc să aibă de-a face cu lepădături de felul vostru, cu inşi iviţi Dumnezeu ştie de unde, gata să plece Dumnezeu ştie încotro. Vă clatină camionul de transport buşteni pe drumu de pădure, şi Pitiu îşi spune că el nu are ce căuta aici, nu ar avea ce căuta aici cu prăpădiţii ăştia, dacă n-ar fi el însuşi un prăpădit conform principiului: "spune-mi cu cine te aduni ca să-ţi spun ce şi cine eşti". Aşadar el, elev la un liceu de muzică cu mare tradiţie, vorba tovarăşei directoare, el care acolo studiază şi capătă note bune şi foarte bune, şi premii capătă la festivaluri prestigioase la secţiunea tinere speranţe în ţară dar şi în străinătate. El care e mîndria clasei de pian, el care aşa de bine se descurcă pe traseele Chopin, pe cele Rahmaninov, pe traseele mai noi şi mai vechi ale literaturii pianistice. El, fruntea şi viitorul muzicii interpretative, faima şi gloria ei viitoare, el, chiar el, e aici, în pragul serii, cu ăştia, cu lăţoşii ăştia, vai, vai de l-ar vedea tova dirigă şi tova profă de pian cum se pierde pe drumul de seară prin locuri necunoscute cu nişte golani, că altfel nu le poate spune. Şi de ce este el aici? De ce acceptă el să fie acolo cu ei, de ce acceptă să i se spună Pitiu. De ce acceptă asemenea poreclă, el care e un produs de elită al tinerei generaţii de pianişti care vor duce faima Republicii pe toate meridianele, şi va fi solul istoriei noastre naţionale glorioase,  al luptelor glorioase ale clasei proletare care i-a făcut cu putinţă cariera şi-i va netezi cu jertfa ei de zi cu zi, destinul glorios? De ce este el aici? De ce? Ce slăbiciuni neştiute de autorităţile didactice şi paterne şi materne l-au împins alături de aceşti inşi de la marginea societăţii, alături de tinerii certaţi, cum se spune, cu normele eticii,  acceptînd numele ăsta de import care caută să atragă atenţia la ceva anume din felul lui de-a fi, poate la faptul că e posac, că e mai mereu întunecat, că rîde rar, că are părul ca pana corbului şi pielea la fel. Poate de aceea îi zic amicii lui de golănie Pitiu. Vai, vai de ar ştii tovarăşii pedagogi, de ar ştii părinţii ce face el în vremea cînd ei sînt plecaţi în turnee cu filarmonica de stat în rîndurile căreia fiul lor va trebui peste ani, peste cîţiva ani, să strălucească în felul unui nestemat pe o coroană regală. Ei, bieţii şi sărmanii părinţi ai lui, sînt plecaţi şi cred cu tărie că fiul lor genial repetă, lucrează, studiază traseele Chopin, traseele Beethoven şi Brahms, asta cred ei, numai că se înşală, amarnic se înşală, aşa că ne rămîne nouă să pricepem ceea ce ei nici măcar nu intuiesc că ar fi să fie, şi anume slăbiciunea fiului lor menit genialităţii, pentru prăpădiţii ăştia şi pentru muzica lor îngrozitoare. Scandaloasă. Vai, vai, de ar şti ei, părinţii lui Pitiu, unde este el acum şi ce face!

 

*

 

"Primul popas, în oraşul de pe malurile Bahluiului. Am vizitat de cu dimineaţa piaţa de legume şi fructe, constatînd cu bucurie că, pretutindeni, standurile unităţilor de le­gume şi fructe, chioşcurile comerţului coope­ratist şi cele ale întreprinderilor agricole de stat se prezentau cumpărătorilor încăr­cate vîrf cu legume de sezon proaspete, ară­toase şi de cea mai bună calitate."

 

*

 

E greu să explici cum anume e cu lumea în care fojgăie visări  ambiţii, lumea de la trupa Bread, lumea lui David Gates de loc din Oklahoma, orăşelul Tulsa, care se zbate cu folos la ghitară electrică, la tot soiul de scule cu clape, dar şi la voce se ambalează şi icneşte şi se vaietă, şi la fel alături este Robb Royer, şi el se perpeleşte la sculele cu clape, şi numai James Griffin e doar cu ghitara şi cu vocea, doar el ţine hangul lui David, ce să spună părinţilor de ăştia, de nenorociţii ăştia fără simţire, fără anvergură artistică şi estetică, e aşa ca şi cînd te-ai tăvăli cu o curvă şi-ţi place cu ea să te tăvăleşti prin pat şi cînd îţi suflă ea excitată în urechi şi te cuprinde între picioarele ei de fată de subsol. Cum draci să explici toate simţirile astea, cum să povesteşti întîmplarea secretă cu hitul pe care îl îngînă milioane de juni din toată lumea, interjecţia din capul frazei cu Mr. Tambourine Man împotriva romanţei lui Franz Liszt pe nume Un sospiro. De ce să fie una, împotriva celeilalte. De ce? Numai pentru că aşa vor părinţii tăţi, îţi spui. De ce? Numai pentru că aşa doresc snobismele lor apretate şi plicticoase. E loc în lumea largă şi pentru The Byrds şi pentru Liszt, ba ar putea prea bine să stea Bela Bartok alături de Lokomotiv GT, trupa ungurească pe care a auzit-o la Arad. De ce să nu se poată? De ce nu poate fi pace? De ce trebuie să se strîmbe aşa de aprig domnii cu papion, colegii lui, viitorii lui colegi, cei care îl vor însoţi peste tot în cariera lui fabuloasă, menită să arate lumii talentele din Republica Socialistă, ca şi cînd pe nenorociţii de aici, din exploatarea forestieră Debelagora, i-ar interesa cu adevărat cum stăm cu 14 Prelude Op. 4 No. 2, cis-moll// in C sharp minor von Sergei Rachmaninoff, ca şi cînd le-ar păsa cu adevărat că cineva îi reprezintă şi le dă niscaiva nobleţe cu care ei se şterg nepăsători la cur, asta fac bravii muncitori din exploatarea forestieră Debelagora şi lui îi place cum se şterg ei la cur cu fandoselile nebăgate în seamă ale ăstora din preajma lui şi a părinţilor lui. Aşa şi cu muzica, de ce n-ar putea sta alături una cu alta, ce se tot strîmbă sclifosiţii ăştia, lui îi place şi Dylan şi Chopin.

 

*

 

Vai, vai fiule, vor zice toţi,

vai, vai speranţa noastră risipită,

vai, vai munca şi gloria noastră pierdută-n patru zări

de un anturaj de golani care fojgăie anapoda printre charts,

topuri,

liste de best-sellers,

single,

LP,

Top 10,

Top 20,

Top 40,

Top 100,

US Top,

UK Top.

Apoi Melody Marker.

Apoi New Musical Express.

Billboard.

Apoi Mînă Moale,

Eric peltic şi mitutel,

apoi Satisfaction,

apoi Yesterday,

apoi Simon & Garfunkel

şi apoi

Ten Years After,

şi Kinks,

şi Moody Blues,

şi dracu să-i ia că sînt mulţi

şi au sedus cu totul pe fiul nostru,

pe speranţa noastră şi a Republicii noastre,

vai, vai, dragilor diriginţi şi voi dragilor profesori de toate gradele,

mărimile şi responsabilităţile

priviţi cu îngrijorare cum se duce toată munca noastră,

toată averea noastră,

toată imaginea noastră a tuturor

din cauza acestor nime-n-drum

cu părul lăieţ şi cu pături în spate şi mărgele la gît, priviţi responsabilităţi şi luaţi măsuri, priviţi şi voi ofiţeri ai secţiei de moravuri uşoare şi ai serviciilor secrete din Republică şi din afara hotarelor ei, priviţi  că precis influenţele astea sînt urmarea unor contacte ample şi prelungite cu putreziciunea decadentă a Vestului, influenţele nesănătoase ale celor care răul ni-l vor nouă, a celor care mult ar vrea să ne vadă despărţiţi cu teritoriul ţării în două, apoi în trei, apoi în patru bucăţi teritoriale şi toate, dar absolute toate, dragilor, ni se trag de la găştile fetiţei pe nume Cher care s-a dezvoltat în atmosfera greu de îndurat a cluburilor  din rău famata Californie, în ţara homosexualilor şi a lesbienelor de noapte şi de zi. Acolo s-a născut şi format fătuca Cher, în umbra bunicuţului ei Sonny Bono, a lui nenea Greg Allman s-a format ea, fătuca Cher, au făcut sex în familie şi în afara ei şi cum să protejăm juna generaţie de influenţele bolnave, de miasmele rău duhnitoare ale gunoiului Jimmy Cliff cu al său reggae care e tot ce poate fi mai anapoda, mai golănesc, mai scandalos, şi cum putem, dragilor responsabili de pe toate fronturile, ascunzătorile, dispozitivele, promontoriile, colinele, punctele strategice, statele majore, cum vom putea elimina umbra infectului Joe Cocker, cum să-i scăpăm pe ai noştri tineri  care sînt victimele lui Joe, ascultaţi-l cum cîntă vomituri soul, ascultaţi cum vorbesc ai noştri juni despre el şi despre cum se manifestă el în plan muzical cot la cot cu lepădătura de Jimmy Page şi cum anume de bine şi de splendid a cîntat gunoiul pe nume Joe Cocker la festivalul Woodstock de neagră faimă, cît de bine s-a prezentat Joe Cocker în primele trei zile ale festivalului, acolo pe cîmpuri, în noroaie, în ploaia  de vară, aşa că ar fi cazul ca să facem cu toţii front comun şi să salvăm de la pieire, măcar floarea tinerilor Republicii Socialiste, că ceilalţi, nenorociţii, prăpădiţii, cei fără talent, cei fără chemare artistică şi ştiinţifică n-au decît să apuce unde vor, spre frontiera de stat cu vecinii sîrbi  şi să sfîrşească la puşcăriile patriei, unde le este locul,  ba dacă nu se potolesc ar putea să fie ciuruiţi de grăniceri care păzesc frontiera de stat a Republicii, mai ales că este ea mai nou luată la asalt, asta tot mai insistent se aude, să nu creadă cineva că poporul nu aude, că oamenii nu vorbesc şi sînt foarte indignaţi, şi supăraţi, că tinerii cei rătăciţi iau cu asalt graniţele ţării, şi asta e chiar urmarea lipsei de educaţie, de propagandă în măsură să-i scoată din influenţele combo ale rătăcitului

Sam Cooke, lua-i-ar dracu,

că de unde ştiu tinerii Republicii noastre  Socialiste atîtea,

de unde draci se informează ei despre Sam Cooke,

ca să dăm numai un exemplu,

de unde ştiu ei de fiul unui pastor baptist care a cîntat gospel,

cîntări mistice cu God, my God,

şi aşa mai departe,

de unde se întreabă ei că de ce şi cine l-a împuşcat pe Cooke în camera de hotel în care a intrat din greşală, şi chiar aşa fiind, de ce anume ăla, nenorocitul locatar al acelei altei camere decît aceea a lui Sam, a trebuit pe acesta să-l împuşte şi să-i închidă pe veci guriţa lui care atît de frumos cînta gospel cu God şi my God.

De unde ştiu,

dragi responsabili,

tinerii noştri atîtea?

Vă întrebăm apoi,

ca părinţi responsabili şi totodată îndureraţi,

dacă s-au luat suficiente măsuri de supraveghere şi de contracarare.

S-au luat sau nu?

Da sau nu?

Uite, chiar acu  fiul nostru poreclit Pitiu merge cu golanii în camionul cu platforma pentru buşteni, pe drumurile exploatării forestiere Debelagora, în loc să-şi vadă de repetiţii, de destin, de cariera sa. În loc să fie preocupat de acestea, el se mulţumeşte să meargă  prin păduri cu prăpădiţii şi cu golanii şi nu se ocupă de  "bunicuţul Iljitsch Tschaikowsky". Chiar aşa îi spun, dragi responsabil, chiar aşa îşi permit să-i spună: "bunicuţul Iljitsch Tschaikowsky",

aşa îi zic ei marelui Iljitsch,

şi asta e cu adevărat greu de îndurat.

 

*

 

S-au oprit în faţa unuia de pe Vale, sus, aproape de pădure, chiar în faţa barierei care desparte ultimele case ale localităţii Şoimoş de poalele pădurii. De acolo începe aventura, pe asemenea tăpşane vor păşi în drum spre Fîntîna a Doua. Pitiu ştie treaba şi tot el îl întreabă pe nenea localnicul care se uită la ei şi nu se miră de înfăţişarea lor. Pe aici, mai aproape de mama natură oamenii sînt altfel, nu se reped cu sudălmile, cu privirile chiondorîşe şi piezişe.

– Pe aici e drumul spre cabana Debelagora?

– Treceţi de Fîntîna a Doua şi apucaţi spre mîna stîngă, în sus, pe lîngă Părăul lui Iov, ajungeţi la Poiana cu Bujori şi o ţineţi tot înainte, pe culme, şi ieşiţi în drumul Arăneagului. Pe urmă se vede indicatorul.

– Mulţumim de îndrumare.

– Să fiţi sănătoşi.

 

*

 

"...după părerea mea, avem un tineret bun; cunosc totuşi cazuri cînd în rîndurile acestuia s-au semnalat abateri grave de la etica socialistă, de la normele de comportare civilizată. Am întîlnit, uneori, pletoşi, îmbrăcaţi ridicol, tineri cu atitudini extravagante sau din cei care se dedau la un consum exagerat de alcool. Chiar la noi în uzină (la secţia mecanică) organizaţiile U.T.C. au pus, nu demult, în discuţie şi au combătut cu vehemenţă modul de comportare al unor tineri care s-au îndepărtat de morala comunistă. Spre satisfacţia noastră, intervenţia colectivului a schimbat atitudinea acestora, ceea ce s-a reflectat nu numai asupra modului lor de viaţă şi de comportare, ci şi asupra atitudinii faţă de muncă"

 

*

 

Pitiu o ţine înainte, el pricepe mai bine cum e treaba, e de-al locului şi mai mult decît asta are plăceri cu mama natură, are un număr ferfeniţit din Mother Earth News unde află cum e cu mama natură, cum e cu apa, cum e cu liliecii care suferă din cauza civilizaţiei. De altfel, pe aici s-ar putea ca Mother Earth să fie ca lumea, pe drumul spre Fîntîna a Doua de pe Valea Şoimoşului unde sînt arbori groşi de fagi şi stejari, apa trece peste pietrele pîrîului, şi ei aici se vor opri. S-au oprit. E amiaza şi, după noaptea petrecută în cort, sub zidurile cetăţii ruinate de la defileu sînt obosiţi, sînt foarte obosiţi, se trîntesc pe iarbă, în poieniţă şi stau fără să facă nimic, turtiţi de oboseală, de drumul străbătut prin decorul Mother Earth. Acu ar trebui să mănînce şi ei cîte ceva, numai că nu îi interesează prea tare, mai bine stau prăvăliţi în iarbă, pe sub coroanele stejarilor şi fagilor ăstora groşi, mai bine stau înţepeniţi în aerul răcoros, mai bine ascultă cum trece pîrîul peste pietre. Ce să mănînce? Mai nimicurile lor de oameni sărmani. Căcăţişuri de la bufet, alimentele sărace pe care le-au cumpărat de la dugheana din apropierea gării. Halva şi conserve de peşte, napolitane şi biscuiţii Eugenia, nu asta îi interesează, uite mai bine e cu sticla de rom Jamaica, mai bine sug din gîtlejul ei lunguieţ licoarea amăruie şi stau cu ochii înţepeniţi în umbra arborilor de pe marginea drumului, în pustiul acesta de care amintea Jerry Rubin în Biblia pe nume Do it despre care i-a scris unchiul Bil din State lui Mandragora. "Fraţilor", scrie acolo Jerry, "dacă o fi să fiu executat de către duşmanii burjui pentru voi şi în numele mişcării noastre hippiote pentru faptele şi delictele revoluţionare pe care le-am înfăptuit, şi dacă o fi să fiu purtat între sentinele la ghilotină, atunci, fraţilor, voi cere ca ultimă dorinţă – în numele vostru şi pentru voi – să mi se dea să mănînc aripi de pui şi cururile lor, un amărît de hamburger şi un fleac de Coca Cola ca să fiu şi aşa, în ultima clipă a vieţii mele, alături de cei mulţi şi osteniţi, de prăpădiţii care dorm pe cheiuri, prin docuri, pe sub canale şi pe sub şanţuri, voi mînca asemenea lucruri sărmane şi voi striga "Jos burghezia!" aşa cum am mai făcut-o noi atunci cînd am încercuit Pentagonul şi ne-am concentrat minţile tuturor celor care îl asediam paşnic, ne-am scremut acolo toţi deodată şi din răsputeri ca şamanii cu mocasini înaintea unei mari vînători de bizoni. Aşa am făcut noi acolo ca să ridicăm cu puterea adunată a minţii şi credinţei toată hardughia în slava cerului, în deplină levitaţie, cu tot cu secretare, cu tot cu birouri, cu tot cu chipie şi medalii, cu saluturi, cu generali şi aghiotanţi. Staţi aproape de natură, florile mele de la marginea oraşului, amărîţilor şi nenorociţilor, fiţi fraţi şi staţi laolaltă".

Aşa îi îndemna Jerry în cărţulia lui. A desfăcut Pitiu rucascul cu mîncare şi pe urmă nu a mai făcut nimic, a tras o minunată duşcă de rom şi a protestat cum că de ce numai el să se ocupe de problemele astea cu mîncarea, uite azi, chiar acu, să-mi bag picioarele în tot, nu mai fac nimic, stau şi eu în peisajul  Mother Earth. S-a tolănit Pitiu alături de ceilalţi şi pe urmă, după o vreme, a început Pol să plîngă la muzicuţă în soarele de vară al amiezii.

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey