•  Picu Ocoleanu
•  Ovidiu Pecican


sus

Picu Ocoleanu

Adulmecând paradisul
sau despre denaturarea unui concept în spaţiul cultural românesc

pentru Ana

Multe şi minunate lucruri se mai întâmplară în amurgul lui gustar prin ţara nemţească - lui Günter Grass îi reveni subit memoria decojind la ceapă ("Beim Häuten der Zwiebel", Steidl Gerhard Verlag), fitilul bombei puse de câţiva juni de lege turcească într-un tren de pe la miazănoapte nu se aprinse, un pedofil îşi puse capăt zilelor, după ce frageda sa victimă reuşi să se salveze după opt ani de captivitate în pivniţa lui afurisită.

Dar cel mai frumos lucru care s-a petrecut în lumea teutonă în acest sfârşit de vară a fost de departe Sărbătoarea poeţilor ("Poetenfest") încinsă în Grădina Castelului din Erlangen de vreo sută de scriitori adunaţi din întreg spaţiul de limbă germană şi nu numai. Am (re)descoperit-o şi eu într-o seară, venind de la institutul de bogoslovie din acelaşi oraş unde mă ocup cu cele pravoslavnice. De fapt, "Poetenfest" nu este o noutate în oraşul de care, pun rămăşag, nu prea mulţi au auzit pe malurile Dâmboviţei noastre maiestuoase, năvalnice şi înspumate. De douăzecişişase de ani încoace, el adună regulat sute de poeţi, dramaturgi şi prozatori de primă mărime (denumirea de "Poetenfest" este mai mult o metaforă) care citesc publicului din ultimele lor cărţi, stau la taclale, dau interviuri. Mii de iubitori de literatură se îngrămădesc în Gradina Castelului sau în Redoutensaal din Teatrul baroc al Markgraf-ilor pentru a adulmeca şi a se hrăni cu literatură cetită de înşişi autorii ei. Pe lângă podiumul principal aşezat în imediata vecinătate a Fântânii Hughenoţilor (întemeietorii francezi ai oraşului, exilaţi din ţara mumă pentru că nu mai erau catolici şi, prin riguroasă deducţie logică, nici francezi, ci, mai degrabă, nemţi, sviţeri sau suedezi), mai există două podiumuri secundare aşezate de-a dreapta şi de-a stânga statuii ecvestre a markgraf-ului Friedrich începută pe la 1720 şi rămasă până astăzi neterminată. Pe fiecare dintre ele se citeşte concomitent, în aşa fel încât facultatea de decizie a iubitoriului de frumoase scorneli este pusă la grea încercare.

În seara în care eu am ajuns în Grădina Castelului, tocmai se destăinuia publicului Elke Schmitter, autoarea romanului "Frau Sartoris", un "Madam Bovary" al zilelor noastre, care a reuşit să-l entuziasmeze pe mai greu entuziasmabilul Marcel Reich-Ranicki. Vizavi citea poezie Sabine Schiffner - o poezie în care reveneau vechi cuvinte germane - de la Schiller, de la Hölderlin, de la Heine. Cu o zi înainte, laureatul premiului Büchner de anul acesta, Oskar Pastior, se întreţinuse pe scena Teatrului Markgraf-ilor cu Peter Urban, în faţa unei săli arhipline. Fusese ultima sa apariţie în public înainte de a se adăuga strămoşilor săi, la început de octombrie. De undeva răsuna verde muzica stranie a unui pian, cuvinte se pierdeau printre frunze, printre cărţi, printre trupuri - mireasmă de iarbă crudă ne mângâia epidermele. Ar fi putut fi paradisul, dacă nu s-ar fi petrecut în eonul acesta. Ar fi putut fi o ipostază a paradisului, dacă acesta ar fi fost multiplu. Aşa, poate, era doar o preînchipuire a paradisului - o pregustare a savorii lui.

Vă puteţi închipui un "Poetenfest" în Cişmigiu, în Romanescu sau în Copou? Eu, unul, nu. Asta nu pentru că "românii e proşti şi necivilizaţi" şi nici pentru că "n-avem, dom'le, literatură de valoare“, ci pentru un motiv mult mai simplu: ne lipseşte un spaţiu public (Öffentlichkeit) autentic. Este interesant de remarcat că, după 89, s-a vorbit la noi cu precădere de aşa-zisa "societate civilă". De o manieră bizară, conceptul preluat de la Popper a fost deposedat de semnificaţia sa popperiană originară şi a ajuns să desemneze "elitele" culturale, izolate undeva, în eterul spiritului, de unde, din când în când, glăsuiesc autoritar. "Societatea civilă" a devenit la noi, dintr-un concept desemnând spaţiul public liber, nesupus îngrădirilor totalitare (un echivalent liberal, într-o anumită măsură, al termenului habermasian de Öfentlichkeit", venind din zona stângii), un concept elitist, desemnând o mână de oameni ruptă de mocirla cotidianului. Între aşa-zisa "societate civilă" românească şi societate în general se cască o prăpastie aproape de netrecut. Rezultatul este o accepţie de factură romantică despre condiţia scriitorului/a membrului "societăţii civile" (geniu izolat, neînţeles, nemeritat de norodul în mijlocul căruia s-a născut). De aici şi senzaţia de club închis, de societate intimă ("Unter-uns-Gesellschaft" - Nietzsche), pe care o trezeşte "societatea civilă" românească. De aici şi resentimentele pe care ea le provoacă multora dintre cei rămaşi în afara acestui "club închis". Puţin importă însă resentimentele cine ştie cui. Ceea ce importă este absenţa acelui firesc al dialogului, al contactului dintre public şi scriitori, gânditori, artişti fără de care nu numai "Poetenfest"-ul de la Erlangen ar fi imposibil, ci şi viaţa culturală din ţările de limbă nemţească...

Comentarii cititori
sus

Ovidiu Pecican

Critica nu este apanajul ulceraţilor, al cinicilor

şi al sătuilor de viaţă

(Acest text reprezintă răspunsul - sosit cu întârziere la tejghea - la provocarea noastră din numărul trecut al Prăvăliei)

Dacă priviţi actul critic ca pe un drum principal, ce v-ar bucura să descoperiţi pe parcursul lui?

În măsura în care împărtăşeşti crezul în raţiune - fie ea şi numai una dintre cheile care "deschid lumea" către înţelegere şi dreapta cumpănire -, actul critic nu poate fi ocolit nici în viaţa de zi cu zi ("Să mănânc sau nu ciuperca asta, poate otrăvită?"), nici în demersurile culturale ("Merită sau nu să dau bani pe cartea asta?", "Este sau nu Beethoven mai mare decât Manolache Ciuboţică?", "Este ori ba părtinitor istoricul Dimitrie Cantemir?" etc.). Cred şi eu, ca mulţi alţii - poate nu aşa de mulţi, totuşi - că raţiunea dă acces la o cale ce nu trebuie ocolită. Prin urmare, actul critic îmi apare ca unul dintre drumurile principale ale oricărui demers intelectual, inclusiv acela al creaţiei beletristice unde, aparent, intuiţia şi inspiraţia joacă un rol mai semnificativ. Adeseori, angajându-te într-un parcurs critic, te descoperi singur şi cam neînarmat. Criteriile pot părea nesigure, instrucţia şi cunoştinţele insuficiente, metoda nesatisfăcătoare... Ba, mai pierzi pe traseu şi simpatia câte unui ins ce te saluta până atunci prieteneşte...

Se poate să găseşti, în schimb, tot pe atâtea recompense, dintre cele mai variate. În primul rând, afli mereu câte ceva despre tine însuţi... Apoi, în urma actului critic lucrurile îşi pierd din poleială, câştigând în contrapartidă un surplus de consistenţă... Critica - operând cu mijloacele analizei - pare să descompună complexul în simplu spre a facilita cunoaşterea, înţelegerea. Adeseori însă, la capătul operaţiunii te întâmpină, neaşteptat, noutatea. Acest mers regresiv se dovedeşte foarte adesea o înaintare. Nu neapărat înspre unde credeai când ai pornit.

De aceea adaug că nu, critica nu este apanajul ulceraţilor, al cinicilor şi al sătuilor de viaţă. Pentru mine ea păstrează mereu atracţia aventurii.

Cum aţi caracteriza echilibrul relativ al vieţii literare româneşti în acest moment?

Nu ştiu la ce fel de echilibru vă referiţi. Nu simt că ar exista un echilibru. Mai mult, nici nu văd cum ar putea exista. Dacă ne referim la un eventual echilibru între genuri şi specii, nu am sentimentul că toate ar fi la fel de frecventate şi de bine reprezentate în literatura noastră. Dacă trimiteţi la o posibilă estimare sociologică, sugerând că toţi autorii şi toate operele se bucură de o primire echitabilă, că sunt tipărite relativ la timp, că beneficiază de o primire la fel de cordială şi că nu se pot acuza mari injustiţii nu sunt deloc de acord.

În acest moment chiar există categorii întregi de destine scriitoriceşti ignorate. Care e prezenţa clasicilor pe piaţa de astăzi? Într-o discuţie frugală cu poetul-editor Alexandru Muşina îl întrebam ce ar zice de o prezentare a cronicarilor în seria micromonografiilor pe care le găzduieşte "Aula" sa. Răspunsul a fost deconcertant: nemaifăcând obiectul bibliografiei şcolare, era convins că o asemenea carte, oricât de subţire ar fi ea (la propriu, nu la figurat), nu s-ar vinde. Cum şi editura Minerva a murit cam de multicel, editarea patrimoniului literar naţional rămâne de domeniul trecutului, cu oricâte croşete datorate cenzurii s-ar fi făcut. Cel puţin înainte vreme se editau marile serii de autor. Acum, nu.

În dinamica de cafenea a vieţii noastre literare, lucrurile stau tot cum ştim, adică într-un perfect identificabil dezechilibru: la editurile "tari", în emisiunile televizate, la radio, în călătoriile puse la cale de Uniunea Scriitorilor tot autorii bucureşteni au întâietate absolută. În aşa proporţii, încât se poate liniştit afirma existenţa unui hipercentralism cultural în ţara noastră. Ceilalţi autori, cei din restul ţării, sunt publicaţi mai cu seamă la ei acasă, în edituri mai puţin capabile să acopere cu reţelele lor de distribuţie lungul şi latul ţării. Ne vom citi, deci, ca odinioară, făcând schimburi de volume, păstrându-ne în relaţie unii cu alţii, sau ne vom ignora. Publicul nostru va fi dintru început diminuat, mesajul cărţilor noastre va răzbate numai până în proximitatea regională, iar banii pe care, dacă avem noroc, îi primim (şi nu îi dăm) pentru a publica sunt mult sub cota dâmboviţeană.

Cei tineri şi cei deja pensionaţi rămân, în marea lor majoritate, să bată marginile şi altminteri decât geografic. Femeile mai mult decât bărbaţii (la bătrâneţe), domnii tineri mai mult decât domnişoarele sau tinerele doamne (la tinereţe).

Nimeni nu îţi apără drepturile ca scriitor, Uniunea fiind, din acest punct de vedere, profund ineficace şi decorativă. Instituţia agentului literar nu funcţionează în România, deocamdată. Doar dacă nu te-ai priceput să îl convingi pe un anume negustor de carte că eşti cel mai mare şi mai tare din domeniul tău, caz în care te poţi trezi cu un contract pe viaţă şi cu un salariu ritmic de scriitor profesionist, din câte aud. Dar raritatea confraţilor ce beneficiază de acest sistem face ca aceştia să pară obscen de bogaţi şi de răsfăţaţi în raport cu multitudinea celor ignoraţi sau evaluaţi mai modest, ceea ce, până la urmă, nu le serveşte nici lor. Amuzant este că acelaşi editor face bani fără scrupule promovând simultan autori străini de mâna a doua, sau cărţulii amuzante şi minore, din nevoia - firească, altminteri, pentru un negustor - de a aduce acasă cât mai mulţi galbeni. Este un alt dezechilibru, acesta: cel instituit de confuzia dintre modă şi valoare, notorietate şi consistenţă autentică. Sunt sigur că editura respectivă nu se va osteni vreodată să publice Homer, de exemplu, un aed a cărui valoare nu mai trebuie demonstrată, însă care nu se va vinde niciodată la cotele financiare la care aspiră marele editor în cauză.

V-aţi simţit/ vă simţiţi vreodată agresat? Dar agresor?

Sunt al patrulea născut într-o familie relativ săracă. Violenţa mi-a fost cunoscută în multe dintre formele pe care le îmbracă, pot spune că am convieţuit cu ea îndelung. Aş întoarce însă întrebarea oarecum pe dos, atrăgând atenţia că a fi agresat nu înseamnă întotdeauna o ameninţare. Poate fi vorba şi despre exprimarea bruscă, nesofisticată a unui interes pentru persoana ta, e posibil să fie şi o eroare de înţelegere interpretarea unei interpelări drept "agresiune". În fine, agresivitatea exprimă şi un preaplin energetic, o trepidaţie vitală, un proiect contrar zonei de previzibilitate în care te mişti.

Ca autor al celui mai hulit manual alternativ apărut în toamna lui 1999 - cel de istorie pentru clasa a XII-a publicat de Ed. Sigma - am cunoscut, împreună cu ceilalţi colegi implicaţi în proiect, una dintre cele mai acute forme de agresivitate colectivă simbolică, fiind consideraţi "trădători", "năimiţi" să denigrăm patria şi poporul, marii eroi ai neamului etc. S-a propus chiar concedierea noastră, condamnarea manualului şi, desigur, şi a autorilor lui (că doar nu s-a scris singur) în Parlament, iar până la urmă, odată cu venirea la putere a opoziţiei momentane, noua ministră a educaţiei a interzis, pur şi simplu, folosirea cărţii în şcolile noastre. Cazul este unic până astăzi, într-o ţară în care C. Zelia-Codreanu şi Hitler pot fi procuraţi şi citiţi, inclusiv la orele de istorie din licee.

Şi mai multă zarvă s-a făcut în 2001 când, împreună cu un grup de colegi - jurnalişti, politologi, militanţi civici, universitari reuniţi în jurul periodicului Provincia - am propus regândirea sistemului administrativ al României după un model regionalist, corul acuzelor a fost şi mai vehement. Scandalul a fost şi mai sonor, indignările s-au exprimat ultravocal, iar unii lideri politici naţionalişti au ameninţat de astă dată cu punerea sub urmărire penală. Sub urmărire am fost, dar ea nu a devenit penală, rămânând numai de competenţa coloneilor invizibili.

Mă întrebaţi însă şi dacă m-am simţit agresor. Desigur, şi nu doar o dată. Există o sumedenie de rezistenţe în mentalitate, în comportamente, în recurenţa stearpă, necreativă, a gesturilor noastre de fiecare zi. Am luptat de multe ori împotriva unora sau a altora, neresemnându-mă, mi-am afirmat de multe ori opinia şi opţiunile, luptând din greu chiar şi cu mine însumi (propria lene, tentaţia laşităţii, apetenţa pentru privitul de pe margine sunt infinite!). Nu mă tem de polemici şi mi se întâmplă să le şi provoc, atunci când cred că există erori flagrante care trebuie înfruntate. Nu dau înapoi de la bătălii, chiar dacă nu mă reped ca nătărăul oriunde se configurează o încăierare...

Masculinitatea însăşi, ca şi condiţie, presupune o componentă asertivă şi aventuroasă, prin însăşi condiţia de bărbaţi pe care cei ce suntem astfel o împărtăşim se aşteaptă de la noi să nu stăm pe loc, să facem un pas înainte, rupând, fie şi surâzători, pânzele de păianjen ale resemnării. Şi asumînd, desigur, costurile...

Cum evitaţi să discriminaţi (pozitiv sau negativ) autori prieteni sau pe care nu îi simpatizaţi? (dacă faceţi acest lucru)

Criticul literar, criticul de moravuri, comentatorul actualităţii politico-sociale, istoricul istoriografiei - criticul altui soi de texte, care va să zică - nu poate evita accentele, pozitive sau corozive, din scrisul său. Nu cred că situarea olimpică, de tip maiorescian - afectată, de altfel, nescutită de judecăţi umorale, nici ea - este posibilă dacă eşti de bună credinţă, neipocrit. Un asemenea program nu are nimic din realitatea unui pariu cinstit cu tine însuţi. Ceea ce poate fi formulat programatic rămânând, în acelaşi timp, cu picioarele pe pământ este cred să scrii cinstit despre ceea ce crezi cu adevărat, nedisimulând entuziasmul, nici contrariul lui, atunci când ele reprezintă opţiunea cinstită. Totodată, asemenea atitudini trebuie întemeiate, pe cât posibil, pe argumente, de valoarea cărora să ia seama şi să se pronunţe cititorul. Nu îndepărtarea sanitară de pasiuni spre o răceală şi o distanţare imposibile, în fapt, ci declararea onestă a propriilor situări, criterii şi întemeieri mi se pare a fi programul criticului într-o lume cu o dinamică diversă, accelerată, contrastantă în care şi programele estetice, ideologice, opţiunile personale şi tablele de valori se amestecă şi coexistă, armonizându-se ori respingându-se cu mare rapiditate.

Departe de aici, totuşi, gândul că vocea criticului ar fi chemată să facă propagandă, să participe la un marketing partizan, să "vândă" produsul altfel decât ca simplu efect al convingerii proprii.

Mărturisesc însă că, spre deosebire de alţi profesionişti ai comentariului critic, mă preocup adeseori mai degrabă de oferta de teme, idei, trimiteri sau de încadrarea unui autor şi a unei opere într-un cerc mai amplu, într-o grupare ori o tendinţă, decât de clasica estimare globală a operei discutate sub raportul conţinutului şi al formei. De aici pot apărea, sunt conştient, şi contradicţii, atunci când, de pildă, interesat de ideaţia unei cărţi, glosez în marginea acesteia, dând impresia că laud un autor altminteri nu din cale afară de strălucit stilistic. Încă nu s-a configurat în critica românească un sistem de discuţii în care să poţi disocia între palierele abordării fără să se producă anumite confuzii în decriptarea demersului tău. Nici de receptarea de primă instanţă nu s-a trecut încă, în cultura noastră, între cronica de întâmpinare şi monografie neexistând parcă modalităţi ale evaluării unei prestaţii de autor, ale unei teme migrante de la un scriitor la latul, ale unei tabere centrate pe o anumită ideologie, estetică sau nu. Cu excepţia cronicii ediţiilor - ea însăşi modestă ca prezenţă în viaţa noastră publică - şi a celei a traducerilor (unde nu ştii cât se evaluează transpunerea dintr-o limbă strină într-a noastră şi cât opera propriu-zisă), nu ne prea putem lăuda cu dezvoltări spectaculoase. În schimb, sufocante sunt "fiţele" indigeste ale criticii narcisiace ori ale celei înrobite de argoul de nedepăşit al lecturilor criticului (contaminat, acesta, de noţiuni împrumutate colecţiei "Sinteze" de la fosta Ed. Minerva - dacă nu cumva mai există! - şi din filosofia recent tradusă a maeştrilor occidentali contemporani, indiferent dacă e utilă demersului au ba).

Sunteţi dispus să deconspiraţi o greşeală făcută, un gest de obedienţă, un compromis, o inocenţă - de critic literar?

Am făcut-o nu o singură dată, nu numai cu Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Paul Goma sau Dan C. Mihăilescu, ci şi cu mine însumi, revizuind, atunci când a fost cazul, ceva ce susţinusem şi mi se părea că nu se mai susţine.

De compromisuri nu este nimeni scutit, dar eu acord cuvântului valoarea unui gest diplomatic. Nu este totul, în această viziune, pacea absolută - un simbol al morţii, poate - sau smulgerea spadei din teacă (război total!). Există un spaţiu rezervat tranzacţiilor de bună factură, în orice sector al vieţii, şi tocmai datorită acestuia au apărut târgurile de mărfuri, apoi oraşele născute la întretăierea drumurilor comerciale, apoi piaţa ideilor, diplomaţia, relaţiile publice şi multe altele. Există valori şi contexte care se influenţează reciproc, şi ceea ce ai făcut într-o împrejurare dată n-ai face, poate, într-alta (ori dimpotrivă). Îmi amintesc că, pe când eram student şi, totodată, redactor al Echinox-ului, am ţinut morţiş să scriu un articol în care să celebrez tenacitatea cu care Idel Segall scotea carte după carte într-o colecţie incredibilă pentru contextul de dictatură ceauşistă, "Bibliotheca Orientalis". Nu aveam spaţiu la dispoziţie în acel număr de revistă, fusese alocat altor condeie, pesemne mai înzestrate sau, în orice caz, mai bine cotate în foaia noastră prestigioasă (eu nu eram nici poet, ceea ce însemna prima poziţie în clasamentul informal al redactorilor, nici critic literar, încă - poziţia a doua -, nici veteran, ci student în anul I sau II, "boboc" echinoxist, adică etc. etc.). M-am asociat, deci cu prietenul meu criticul literar Liviu Maliţa, căruia i se alocase necesarul spaţiu revuistic, şi am scris împreună singurul articol în care, fără să ne ceară nimeni asta, ca strategie de penetrare dincolo de furcile caudine ale cenzurii, am invocat înţelepciunea partidului şi a lui Ceauşescu însuşi continuând însă cu prezentarea lui Segall şi a colecţiei lui. Articolul, unic, a trecut, semn că ne făcusem un calcul realist pentru anul 1982. Dar astăzi acel articol pare destul de conformist, dacă nu cumva chiar o concesie laşă.

Ce vă mulţumeşte în ceea ce aţi scris până acum şi ce vă motivează să continuaţi?

Faptul că am continuat fără a cădea în vreo descurajare definitivă, în tentaţii colaterale. Mă mulţumeşte şi circumstanţa că am avut puterea de a fi eu însumi, răspunzând fără temeri excesive nevoii de a scrie în mai multe genuri, de a face televiziune, de a mă încadra într-un orizont al cercetării erudite, de a fi dascăl, de a rămâne viu şi prezent ca jucător în diverse câmpuri, fără a mă dezintegra ca identitate profesională. Ce mă motivează să continuu? Convingerea că sunt atâtea de făcut, încât abia-abia dacă se poate simţi câte ceva din ce fac.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey