•  Haosmos şi alte poeme
•  Stillaub - Herbstleben/ Tăceri de toamnă în frunze


sus

Xenia Karo

Magda Cârneci în ipostază '80

În volumul antologic al Magdei Cârneci, Haosmos şi alte poeme (Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, col. Biblioteca românească- Poezie) este descris un traseu liric exponenţial al unui eu liric care, deşi a apărut prin clamarea insistentă a "grupului", a Celuilalt esenţial şi dominant, îşi structurează discursul exclusiv pe paradox şi pe tensional.

Ion Buzera decelează două secvenţe ale acestui traseu liric (cu posibilitatea deschiderii unei a treia). Prima include volumele Hipermateria, O tăcere asurzitoare şi majoritatea textelor din Poeme politice, iar cea de-a doua secvenţă, volumul Haosmos şi parţial Poemele politice. De altfel, poeta însăşi în realizarea acestei antologii dispune în prim-plan (ad litteram) statutul aparte pe care îl resimte şi îl acordă volumului Haosmos.

Poezia Magdei Cârneci este inclusă de critică în textul supraindividual al optzecismului. Încă de la debut, din prima pagină a primului volum, adeziunea, protecţia unui supraindividual socio-generaţionist legitimează, chiar impune nu doar inserarea poeziei sale în fluxul generaţionist, dar şi conştiinţa, autoinserarea. Hipermateria, primul volum al poetei, este o culegere de motive, de argumente ale acestei supra-identificări în sensul unei socializări. Nicolae Manolescu numea chiar poezia aceasta de început "poezia cea mai programatică", "o încercare de solidarizare" în opinia lui Cornel Ungureanu, dintre poeţii Cenaclului de Luni. Exigenţa semnificaţiei, a socialului, a tiraniei cotidianului transformă textele din Hipermateria în utile şi foarte bine realizate materiale didactice pentru exemplificarea optzecismului cu acordul autorului. Implicarea în program până aproape la pierderea identităţii ca trăsătură pertinentă apare în majoritatea referirilor, "biografia unei striviri" cum a numit-o Ioan Bogdan Lefter. Cornel Ungureanu scria despre posibilitatea citirii volumului ca un "proiect de tratat filozofic pe dos în care există şi o imagine a omului: nu a fiinţei ideale". Radu G. Ţeposu vorbea despre "tensiune între trup şi spirit" (146), de apropiere între substanţe, a realităţii şi a liricii şi de o strategie de a căuta "miezul prin despuieri succesive ale fenomenalului" (146). O poezie a voinţei (de regăsire, de hiperconştietizare, de antiformă etc) în care nu realul este distorsionat, ci eul. O poezie a tendinţelor şi materializărilor profund divergente, a paradoxurilor prin excelenţă demistificatoare şi sarcastice.

Nivelul următor, O tăcere asurzitoare este aproape reversul imaginarului şi destinaţiilor autoimpuse (dorite) din primul volum. Este o ilustrare a primului volum, după cum observa Marin Mincu. Interogarea materiei ca formă de agresiune pozitivă, gest imaginar interpretat de Cristian Moraru ca generator al unei poezii "a dezintegrărilor ireversibile, a destructurării obiectelor ce fug" este etapa, momentul asumării rolului de observator intim al stărilor de agregare, dezagregare a materiei.

Radu G. Ţeposu: "apocalipsă fantezistă şi abstrusă, care e o formă eufemistică a crizei, cu viziuni cosmice, metafizice, cu proiecţii ample în care spiritul şi materia agonizează furibund" (147) precum şi "pierderea în ritmurile universale" (147) îi apropie poezia de alegoria spiritualistă.

În Haosmos, volum al cărui titlu este preluat şi în paratextualizarea antologiei, eul apare excedat de senzaţia de insuficienţă a cuvântului. După formula lui Searle, s-ar putea spune că că eul sare peste cuvinte şi trece direct la fapte. Menţinându-se preferinţele stilistice orientate către figurile repetiţiei, responsabilitatea semnificantă este distribuită totuşi în favoarea caligramei. Eul îşi mimează poezia, mimează imaginarul, supradeterminându-l prin blancuri şi prin caligrame. Lirismul şi mai ales individualizarea sunt trăsături recuperate din plin. Viziunile sunt disimulate în "blitz", în "instantanee", în turbulente reprezentări fractalice din voinţa irepresibilă de surprindere a mişcării formelor. Glisări infinite, clivaje şi reconcilieri sunt gesturile de compoziţie lirică urmărite de la poem la poem, de la vers la vers şi chiar de la sintagmă la sintagmă. Ion Pop interpreta această desfăşurare fulminantă de discontinuităţi drept o dovadă că "poezia se vrea situată în chiar punctul de instabil echilibru dintre două stări, propunându-se ca spaţiu de disponibilitate şi interferenţă, de flux şi reflux al substanţei comune, cristalizate succesiv (...) dezintegrate iarăşi". Haosmos este partea din producţia lirică a Magdei Cârneci poate cea mai personalizată, şi în acelaşi timp (şi paradoxal) cea mai aproape de tipul de discurs postmodernist. Apropierile, socializările (vz Arcimboldo) nu mai transmit voinţă de contaminare, ci chiar o detaşare (conştientizată sau nu). În versuri precum "prin trup aş fi vrut să respir lumea întreagă" (Prin trup), eului identificat în chiar prezentul său, spre deosebire de volumele anterioare unde era pierdut în abstractizări şi simulări, este dezvăluit ca sursă lirică primară.

Deruta şi perplexitatea, stări observate de Irina Petraş, sunt stările care originează poezia din Poemele politice, volum care marchează şi o revenire intenţionată la "program". Gestul acesta este interpretat de Andrei Bodiu drept „o operă romantică prin excelenţă”, fiind unul al (re)evaluării stării poetului în societate. Reconcilierea cu sine, acomodarea cu propria interioritate cu greu câştigată în Haosmos, este abandonată în favoarea mult mai generosului deictici "noi", entitate lirică prin care nu se mai traduce solidarizare în voinţă, ci solidarizarea în fatalitate. În acelaşi sens, al unei revendicări similinostalgice, se decelează şi trecerea de la voinţa de antiformă, sub care este pus începutul volumului antologic, la mai populara şi mai prompta anarhie.

O trăsătură distinctă a producţiei literare a Magdei Cârneci este dedusă din preocuparea insistentă de a ataşa textului, metatextul. Este o altă formă de urmărire a tipurilor de tensiune din material. Metatextul care deschide volumul antologic, Poezia e cale precum şi alte texte teoretice, autohermeneutizante (vz. culegerea Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri, Editura Paralela 45, 2002) sunt (auto)definiri care mai degrabă reglează obiectul observaţiei pentru noi explorări.

 

Comentarii cititori
sus

 

Mihaela Butnaru

 

Trece-un călător

 

 

Citind Stillaub - Herbstleben/ Tăceri de toamnă în frunze, volumul de poezii al lui Thomas Krämer, mi-am dat seama că  poate fi povestit mai mult decît interpretat, aşa cum o călătorie poate fi povestită: fragmentar, întortocheat, fără repere cronologice, cu exces de amănunte.

 

Cuvîntul înainte îl recomandă pe Thomas Krämer drept un poet de mari rezonanţe lirice, însă expresia e vagă şi generală, iar poezia din acest volum ţine mai curînd de un lirism precis, limpede, care numeşte, defineşte. De aceea, îndemnul din ultima pagină nu are nimic ironic în el: Tăceri de toamnă în frunze este un ghid de călătorie în Roma. Pe lîngă transcrierea umbrelor din piatră în cuvinte, cartea se face un portret al Trecătorului, văzut în trecerea sa de la o imagine la alta. Trecătorul e cel căruia îi e teamă că nu surprinde suflul marelui oraş, tot el este cel care se simte un intrus în armonie şi tot el doreşte să rămînă în imagine, să se fixeze, să stea. Portretul celui care trece cu dorinţa de a rămîne capătă contur în şase zile, zile de facere şi desăvîrşire, zile în care nehotărîrea se transformă nu în certitudine, ci în despărţire.

 

La prima vedere, dorinţa de a absorbi Roma (şi de a se lăsa absorbit de ea) creşte treptat de-a lungul celor şase zile, se clarifică pînă la sentimentul familiar al unor străzi, care apoi se transformă în nume şi forme necunoscute: Deodată apare, acolo unde sînt,/ un nume necunoscut. Apoi mă iau pe urma mea/ înapoi pînă la bordura ştiută sau pînă la neînţelesul făcut puţin mai pe înţeles. De fapt, poeziile se dispun concentric în jurul celei de-a patra zi, deşi numită Intermezzo, loc al unui autoportret la persoana a treia - Pe mine, construit din detalii, ca un ticăit iritant, vizual şi totuşi lipsit de consistenţa clădirilor, ruinelor, lipsit de gravitatea lor, nesigur, ascuns. Acest autoportret e, aşa detaliat, aproape ironic, un joc cu sinele, o dedublare amuzată, însă umbrită de aceeaşi nesiguranţă a trecătorului: Privirea lui le ocoleşte pe celelalte, ca şi paşii,/ cînd trec prin mulţime. Doar cînd se crede/ neobservat, ochii îi hoinăresc şi sug pe săturate. Fiinţa dublă a celui care călătoreşte pleacă din această zi a patra către celelalte cînd cu exasperarea de a fi una cu oraşul, cînd cu dorul de iubită, a cărei imagine se suprapune Romei, cînd cu obişnuirea cu un spaţiu prin detalierea lui.

 

Astfel, ziua întîia (Să stăpîneşti depărtarea) e contemplare, incertitudine între apropiere şi depărtare, căutarea unui rost, e prima definire a vizitatorului, cel care se vrea şi în imagine şi în afara ei spre a o privi. La fel ca incertitudinea lui, limitele dintre obiecte se evaporă, contururile pe care le ştie sunt volatile, lucrurile trec unul în altul neîncetat: tăcerile sunt dialoguri şi adevărul aşteaptă pe buze, piaţa minusculă se măreşte prin curgerea într-o formă aparte de veşnicie. Încercarea de a găsi spaţii delimitate e zadarnică în faţa unei învălmăşeli pline de rost, dar nu zgomotoase, rost pe care Trecătorul nu îl poate prinde, fiindcă oraşul în care a intrat îi e misterios şi încă necunoscut.

 

De aceea, a doua zi (Natură moartă în nuanţă de ocru) aduce versul care defineşte inversarea substanţei: malurile viu colorate pipăie rîul şi se afundă într-însul, care măsoară Roma mereu schimbătoare şi plină de nepotriviri, care dispune, dă nume. Care doreşte să ia fiinţă în carnea oraşului, vers care vrea să creeze obiecte. Trecătorul doreşte să îşi găsească un loc în oraş, Petersdom, Gianicolo, Tibru,  doreşte să audă şi să înţeleagă ce înseamnă aceste locuri. O parte a lui însă, urmărind ideea de fiinţă dublă, vrea acasă. Versurile din Gînduri de noapte aduc pentru prima oară, mărturisit, teama de oraş şi dorul de iubită. Mărturisirea e aproape ca o înfrîngere şi unele strofe ar merita citate în întregime tocmai pentru a ilustra întoarcerea în starea de nesiguranţă după o zi precisă şi clară:

Cine e mort în zidurile astea îngălbenite

atîţia ochi de piatră cad pe mine

Doar nu-s eu vinovat de dăinuirea voastră

 

Mai mult decît în fixarea imaginilor în cuvinte - de altfel, cartea se prezintă cu o serie de fotografii care îi întregesc sensul (şi nu mă gîndesc la tipul de fotografie turistică, ci la cea care seamănă mai mult cu desenul grafic), lui Thomas Krämer îi reuşeşte aici asocierea temerilor întunecate cu lipsa iubirii şi cu amintirea ei. E o punere în cuvinte tandră, poate preţioasă:

Şi ce-aş putea să-ţi mai arăt, de-ai fi aici

Doar un ceva mai sus de gînduri şi

care-mi face sufletul să se clatine ca iarba

 

Tot din Intermezzo porneşte şi ziua a treia (Cuvinte, de mers pe ele) care arată că Trecătorul şi-a făcut un plan spre a nu se lăsa copleşit: să te ridici, să descoperi repere,/ cărări, locuri de contemplare şi/ să pregăteşti în tăcere cuvintele pentru mai tîrziu. Şi aceasta e probabil calea de a primi oraşul: călătorul se primeşte mai întîi pe sine (La întîlnirea cu sinele tău să zîmbeşti şi să continuaţi drumul împreună) şi apoi lasă oraşul să îi intre încet pe sub piele, pînă în inimă (laşi strada lungă să trăiască în tine, urcînd pur şi simplu). Să fie aceasta un alt chip al Trecătorului - observatorul modest, aproape pios, care cunoaşte prin aşteptare? Ce cunoaşte el în a treia zi sunt ruinele romane care primesc întrebările tuturor trecătorilor, iar acei care caută şi răspunsuri în ele sunt la fel de lipsiţi de sens ca acei care se caută pe ei înşişi în ruine. Încercarea lor nu e o greşeală, greşită e doar măsura- cuvîntul. Aici, mersul pe cuvinte nu înseamnă stăpînirea lor, ci numai o teamă crescută: la mijloc o încăpere în care se-ntinde tăcerea.

 

Ziua a cincea (Hulubii dorm) se petrece în tăcere. Notaţiile au ceva intim şi delicat, care nu se cere tulburat. Cunoaşterea Romei, ajunsă într-un punct de echilibru, pare a fi prea mult: Ce-mi doresc e tăcere. Primit de oraş, Trecătorul se simte sufocat de braţele acestuia, cu toate că iniţial se dorea absorbit, căuta o cale să fie primit, să aibă un loc al lui. Cititor discret, nu o să tulbur nopţile nici aici vagi, triste, grele,  întunericul care roade din poduri, Tibrul nesătul. Oricum, această oprire impresionistă, nostalgică, face ca ziua a şasea (…cu privirea în sus) să apară ca o tăietură adîncă, pe vertical.

 

Du-te acolo şi întregeşte-te e răspunsul dat de ruine celui care nu a întrebat. Poate că acesta ar putea fi rostul unei călătorii, rostul trecerii dintr-un loc în altul. Cu privirea în sus, un Trecător s-a născut şi a trăit la Roma şase zile. Thomas Krämer l-a urmat îndeaproape, i-a notat stările în versuri mate sau strălucitoare, exacte sau ezitante, sonore sau şoptite.

 

Thomas Krämer, Stillaub - Herbstleben/ Tăceri de toamnă în frunze, editura Timpul, Iaşi, 2006; traducere de Francisca Ricinski-Marienfeld

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey