•  Pescăruşul - teatru
•  Visul unei nopţi de vară - teatru
•  L’Auberge Espagnole / Les Poupees Russes - film
•  Nestor - film


sus

Teatru

 

Veronica D. Niculescu

 

"Pescăruşii" lui Andrei Şerban – zbor încrucişat

 

În primele zile ale lui octombrie, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu s-a jucat Pescăruşul. Piesa lui Cehov, regizată de Andrei Şerban, este un spectacol pregătit special pentru anul 2007, în cadrul programului "Sibiu, Capitală Culturală Europeană", şi e realizat cu dublă distribuţie, cu actori din Sibiu şi Bucureşti.

 

Astă-vară, publicul a avut acces la câteva repetiţii cu public, unde regizorul încă le dădea indicaţii scenice actorilor. Primele reprezentaţii, de pe 1 şi 2 octombrie, s-au jucat cu sala arhiplină; doar Andrei Şerban a lipsit dintre spectatori. Suspansul a fost menţinut şi de elementul surpriză: la aceste prime două reprezentaţii spectatorii nu au ştiut, când îşi cumpărau biletul, la care dintre variantele piesei vor asista: cu actorii din Sibiu sau cu cei din Bucureşti.

 

Nimeni nu s-a aşteptat însă la ceea ce avea să se întâmple: actorii nu au făcut trupe separate, ci s-au amestecat, o comparaţie între Sibiu şi Bucureşti (gest previzibil, deja conturat după repetiţiile publice) devenind de-acum imposibilă.

 

De exemplu, în ambele seri scriitorul Trigorin a fost interpretat de sibianul Adrian Matioc, iar Maşa a fost interpretată de sibiencele Ofelia Popii şi Diana Fufezan. În cazul altor roluri, ca-ntr-o rocadă, bucureştenii au venit să joace alături de sibieni, în prima seară. "Actorii sunt atât de bine pregătiţi, încât se poate face, oricând, orice combinaţie între ei", a declarat Constantin Chiriac, directorul teatrului din Sibiu.

 

Soluţia este una de succes, iar orice comparaţie care s-ar fi putut naşte între trupe se vede limpede că ar fi fost nedreaptă, fiindcă avem de-a face cu actori, cu indivizi, şi nu cu echipe de fotbal. Pescăruşul lui Şerban se dovedeşte, astfel, un tablou cu personaje flexibil selecţionate şi capabile, fiecare în parte, de performanţe uluitoare, indiferent de partenerul de joc. Rezultatul va fi mereu altul, iar tentaţia de a mai consuma o porţie se va păstra mereu vie. Voi comenta, în cele ce urmează, aceste prime două reprezentaţii.

 

Înglobaţi în poveste

 

Andrei Şerban a schimbat cu totul faţa teatrului din Sibiu, pentru această piesă. Pe scenă s-a improvizat un cu totul alt tip de spaţiu de joc, mai îngust şi mai lung, unde stau şi spectatorii. Pe scaune şi perne, ei par că fac parte din piesă, iar senzaţia este cu adevărat de efect, mai ales în primul act, al piesei din piesă. Când Nina Zarecinaia joacă în piesa lui Treplev, celelalte opt personaje stau pe acelaşi fel de perne ca şi spectatorii. "Mie piesa mi-a plăcut", concluzionează la final medicul Dorn, cel plămădit de Şerban, întors spre public, parcă cerând o confirmare. Da, şi nouă ne-a plăcut.

 

Între actori şi spectatori este o apropiere infinit mai puternică decât în alte astfel de reprezentaţii, din cauză că subiectul piesei este mai mult decât potrivit unei astfel de puneri în scenă.

 

Spaţiul de joc a fost închis cu pereţi din plasă, translucidă, prin care se văd personajele care-şi duc jocul şi dincolo de separeuri… Patru goluri, patru uşi, poziţionate în fiecare colţ, lasă actorii să circule, iar tu, ca spectator, eşti de-a dreptul învăluit de poveste. Înglobat în ea.

Lângă tine îşi notează scriitorul Trigorin în carneţel ideile de poveşti, la picioarele tale se tăvăleşte Maşa, suferind din dragoste neîmpărtăşită, şi pe-un scaun alături de-al tău îşi scrie Treplev poveştile. Arkadina îi dă unui spectator să-i ţină geanta când vrea să-şi refacă machiajul, iar Treplev întreabă oamenii de lângă el "Cine sunt eu?", privindu-i în ochi, de la jumătate de metru.

 

Dincolo de aceste artificii scenografice şi regizorale, jocul actorilor este unul de zile mari. De altfel, Andrei Şerban a declarat că a mizat cel mai mult pe selecţia actorilor, fiindcă o piesă ca Pescăruşul este bazată pe text şi pe jocul artistului.

 

"Update" la personaje

 

Cele zece personaje – lipsesc personajele minore, argatul, bucătarul, fata în casă – sunt fiecare în parte extrem de bine conturate. Te întrebi cum ar putea fi altfel, de vreme ce-s născute din pana lui Cehov. Însă meritul regizorului se vede clar. Anumite trăsături au fost temeinic îngroşate. Liniile comediei sunt trasate mult mai puternic decât în carte. Se râde mult la Pescăruşul lui Andrei Şerban. Şi poate de aceea momentele dramatice au şi mai multă profunzime.

Un alt aspect interesant este alegerea regizorului de a "aduce la zi" anumite personaje. Primul lucru care frapează este costumaţia modernă a personajelor. Arkadina, puternica artistă - întruchipată de Maia Morgenstern, respectiv de Mariana Presecan – poartă haine trendy, stridente, iar Maşa umblă în pantaloni cu buzunare aplicate. Administratorul Şamraev preferă puloverele turceşti, iar diafana Nina, actriţă în devenire, poartă blugi şi-un trenci ponosit, în actul final.

Dar "update"-ul trece, desigur, dincolo de vestimentaţie, în comportament. Cel mai evident este în cazul scriitorului. Trigorin, notându-şi ideile pentru noi povestiri în carneţel, seamănă mai degrabă cu un reporter al zilelor noastre. Febrilitatea lui este exagerată. Trigorin ia notiţe chiar şi la finalul piesei, când medicul Dorn şopteşte că Treplev s-a împuşcat.

Toate aceste aduceri la zi sunt justificate şi apreciabile, fiindcă mesajul piesei lui Cehov este unul cât se poate de actual, iar el se va conserva bine încă mult timp de acum înainte. "Update"-urile lui Şerban au doar darul de a aduce piesa şi mai aproape de spectatorul modern.

 

Notele bune

 

Deşi comparaţii între actorii sibieni şi cei bucureşteni ar fi nedrepte, merită menţionate câteva nume. Excelente ambele interprete ale Arkadinei, Maia Morgenstern şi Mariana Presecan, fiecare în felul său. Arkadina a Maiei debordează de forţă, e extrem de dură adesea, dar are şi momente în care, cu garda lăsată jos, se arată copleşită de neîncredere şi durere. Arkadina Mariei Presecan e mai puţin directă, e mai subtilă. Duritatea ei are accente mai parşive, mai alunecoase.

 

Trigorin, interpretat în ambele seri de Adrian Matioc, este unul dintre cele mai fermecătoare personaje şi justifică pe deplin rătăcirea Ninei, cea care reprezintă Pescăruşul distrus de "un bărbat care nu avea ce să facă". Cât despre Nina, Andreea Bibiri reuşeşte o spectaculoasă transformare, de la tânăra ingenuă în căutarea celebrităţii, la femeia cu minţile pierdute care se-ntoarce pentru o seară la Treplev, împingându-l, fără să vrea, la sinucidere. Cât despre tânărul Treplev, interpretul sibian, Adrian Neacşu, rebel şi tulburat, îşi joacă rolul la maximum.

Remarcabil, ca în toate rolurile de până acum, sibianul Pali Vecsei, care face un rol mare dintr-un rol secundar, cel al învăţătorului Medvedenko. Cu o naturaleţe debordantă, jocul lui Vecsei este un deliciu.

Nu în cele din urmă, Marian Râlea ne dovedeşte încă o dată că este un mare actor. Interpretându-l pe Sorin, fratele Arkadinei, Râlea este elementul de echilibru şi de bunătate din piesă, iar rolul îl prinde de minune. Lucru valabil şi pentru interpretul sibian al lui Sorin, Gelu Potzolli.

 

 

Pescăruşul

de A.P. Cehov

Traducerea şi adaptarea: Maria Dinescu şi Andrei Şerban

 

Distribuţie:

Maia Morgenstern / Mariana Presecan

Tudor Aaron Istodor / Adrian Neacşu

Marian Râlea / Gelu Potzolli

Andreea Bibiri / Cristina Flutur

Regia: Andrei Şerban

 

 

Comentarii cititori
sus

Teatru

 

Corina Ungureanu

 

Hei, duh sprinţar! Pe unde rătăceşti?[1]

 

Visul unei nopţi de vară, Trupa Morphia, regia Vlad Drăgulescu

(Foto: Laurenţiu Bărbuică)

 

"Piesa de teatru? Sigur că da, înainte şi apoi la dreapta!" a spus nenea de la poartă cu aerul că se întâmplă ceva, deloc supărat pe faptul că oameni se adunau în curtea liceului la o oră la care el ar fi trebuit să rămână stăpân. I-am urmat indicaţiile şi am nimerit în mijlocul unei mulţimi, mare parte elevi. Aşteptau în picioare, grupuri-grupuri. Se înnoptase de tot şi glasurile nu se ridicau prea mult, iar cele două ingrediente, întuneric şi şoapte, dădeau un aer conspirativ întregii adunări.

 

Mult mai târziu aveam să mă gândesc că probabil şi această aşteptare a făcut parte din spectacol, căci ascultând conversaţiile din jur, mi-am amintit de tipa de 30 ani dintr-un film cu adolescenţi, care după ce le suportă toate capriciile, spune la final cu năduf: "Fucking teenagers!".

 

Dar n-a durat mult şi am intrat în întunericul străpuns de câteva făclii şi o mulţime de lumânări mici. Între două astfel de lumânări m-am oprit şi eu, în picioare, în faţă de tot, sprijinită de un zid scund în stânga scenei. Îi spun scenă unui dreptunghi în spatele căruia se întindea pădurea, adică un copac crescut printre clădirile colegiului. Ne aflam într-o centrală termică dezafectată, rămasă fără acoperiş şi pereţi, în aer liber, deci, iar în faţa ochilor mei, în dreapta pădurii îl vedeam pe regizor în faţa unui calculator. Cred că era vizibil doar din poziţia mea, aşa că am considerat acest minispectacol un privilegiu, un insert de intimitate.

 

Iar când duhul s-a apropiat şi a stins toate luminile din jur, mai puţin pe cea mascată de mine, l-am văzut pe regizor încercând să-i atragă atenţia. M-am aplecat şi am suflat; bezna şi tăcerea au pus stăpânire.

 

Pesemne era duhul poznaş al veseliei  ce a dat iama în întreaga tinerime, căci tot ce a urmat n-a fost lucru curat. Puck şi zânele lui, gaşca lui Gutuie, cu Jurubiţă-măgar cu tot, regina adormită şi cei patru: Hermia şi Lysander, Helena şi Demetrius şi iubirea lor, ca păducelul în floare,  într-al pădurii ascunziş, ce nicicum nu putea să curgă lin şi fără tulburare.

 

După multe zile am început să îmi amintesc mecanismele ce creşteau viteza acestei electrizante centrifuge în care am fost cu toţii azvârliţi. Şi efectul vrăjii a început să se descompună în detalii din costumele fireşti (oglindirea celor două personaje feminine, fluturii purtaţi), jocul actorilor cu mult dincolo de o interpretare corectă, aflaţi în plină graţie a trăirii personajelor, micile contacte fizice cu spectactatorii, adaptarea, scenografia, coregrafia, şi coloana sonoră, acea muzică pătrunzând cotloane ascunse, toate făcând plecăciuni în faţa unui text ce a smuls hohote de râs de la publicul prins în plasa duioşiei.

 

Dar, cum spuneam, de acestea mi-am dat seama mult după aceea şi după ce am reuşit să mă conving că întreaga vină nu o poartă Puck. În acea seară, însă, l-am auzit rostind:

Umbre suntem, umbre-abia,

De v-am supărat cumva,

Socotiţi că aţi visat

Tot ce v-am înfăţişat.[2]

 

Auzisem cândva un critic spunând despre o piesă că te scoate din tine şi nu te mai poţi întoarce uşor. În acele clipe în care se aruncau flori şi cele două grupuri, de pe scenă şi din faţa ei, se contopiseră într-un entuziasm pe care eram incapabilă să-l manifest, am simţit că tocmai m-am întors dintr-o lungă pribegie înapoi la mine. Lipsită de vlagă, am lăsat privirea şi am văzut lumânarea. Cu un gest scurt am luat-o şi am băgat-o în buzunar. N-am furat-o, doar am strămutat-o din locu-i. Şi nu în van, ci spre a mă încredinţa că n-a fost vis.



[1] William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, trad. de Dan Grigorescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 27.

[2] Ibidem, p. 114

Comentarii cititori
sus

Film

 

Ruxandra Grecu

 

Goana după propria identitate

 

Uniunea Europeana e formată din oameni, din culturi diferite. Câteodată acestea se întâlnesc într-un Han Spaniol (Auberge Espagnole).

 

Xavier, un tânăr parizian, se integrează cu uşurinţă într-un grup de Erasmusi din Barcelona. A ajuns acolo pentru că masterul i-ar uşura înhăţarea unui post în Ministerul Economiei din Franţa. Francezul e confuz: postul i-a fost impus cu subtilitate de către tatăl său: "nu ar strica un asemenea job".

 

Barcelona e un tărâm străin, în care se vorbeşte catalana, dialectul dificil al spaniolei. În primele incursiuni în necunoscut tânărul e susţinut de un cuplu de francezi proaspăt-căsătoriţi cunoscuţi la aeroport. Ea, Sophie-Anne, e docilă, inhibată şi supusă soţului, Jean Michel, un doctor prea ocupat pentru a petrece timpul cu soţia lui.

 

Grupul de cinci studenţi Erasmus cu care Xavier va coabita un an îl cucereşte de la început prin eterogenitatea lui: Wendy e din Marea Britanie, Tobias din Germania, Alessandro din Italia, Soledad din Spania şi Lars din Danemarca. Fiecare aruncă în joc propria identitate culturală. Intersecţiile lor şi micile neînţelegeri care apar, se potrivesc, rezonează cu firea volatilă a lui Xavier, care se regăseşte în toţi şi niciunul.

 

Tânărul îşi aminteşte de vremea când era "băiatul blond, care vroia să fie scriitor", cale de la care deviase prin cariera economică aleasă cu sau fără voia lui. Îşi ignora amintirile, fiind ispitit de misterul feminin, care îi înghite întreaga atenţie. În acest scop, belgianca Isabelle, pe care o "introduce" în grup şi în apartament îi dă lecţii în ale cuceririi femeilor. Aceste lecţii izvorăsc din experienţa ei de viaţă, pentru că Isabelle cucereşte şi iubeşte femeile la rândul ei. Lecţiile sunt aplicate pe pielea lui Sophie-Anne, soţia ignorată de soţ, cu care Xavier se implică într-o relaţie pasională şi inconştientă. Febra pasiunii îl face s-o uite pe Martine, iubita care îl aşteaptă acasă.

 

Dar el nu e singurul infidel dintre Erasmusi: Isabelle îşi înşeală iubita belgiancă cu profesoara de flamenco, iar englezoaica Wendy îşi înşeală iubitul rămas în Anglia cu un american de care e atrasă doar fizic. Anumite experienţe şi trăiri sunt universale. Altele nu. Însă totul e "la comun" în Hanul Spaniol. Xavier ajunge la concluzia că apartamentul se conformează definiţiei lui Maurois la conceptul de "auberge espagnole": "un loc în care găsim doar ce aducem". Citatul e exemplificat prin micile tuşe de natură culturală din jurul frigiderului şi al telefonului. Frigiderul e şi el o mică Uniune Europeana: sectoare cu graniţe fixe, care coexistă în acelaşi spaţiu: mâncarea din fiecare sector "vorbeşte" despre proprietar. Cei şapte colegi sunt înghesuiţi în apartament, aşa cum şi alimentele se aglomerează în frigider.

 

Lângă telefon există o listă cu drapelele fiecărei ţări de provenienţă a studenţilor. Alături, textul tradus plurilingvistic: "X nu este acasă. Se va întoarce seara". Chiar acest text îi dă de furcă lui Wendy când trebuie să-i spună mamei lui Xavier că acesta nu e acasă. Franţuzoaica întreabă dacă e "la fac". Wendy e şocată: "la fuck??". După ce Xavier o lămureşte că "fac" e doar o prescurtare la "facultate", englezoaica anunţă mândră, câteva zile mai târziu: "I’m going to fuck/fac!"

 

Cei şapte, un Consiliu al Europei la scară redusă, se împrietenesc, învaţă să coabiteze şi să se ajute reciproc, experienţele din jurul Hanului Spaniol devenind lecţii de viaţă.

 

 

Cinci ani mai târziu, în Les Poupees Russes, îl regăsim pe Xavier, care a abandonat cariera în economie pentru existenţa riscantă şi plină de lipsuri ca scriitor. Hanul Spaniol i-a revelat până la urmă că aceasta e prioritatea lui. Criza apropierii vârstei de 30 de ani îi panichează şi pe el, şi pe Martine, fosta iubită, acum cea mai bună prietenă.

 

Xavier nu s-a lecuit de aventurile amoroase, el galopând din pat în pat, fără să reuşească să păstreze o iubită stabilă. Fratele lui Wendy, William, (şi el vizitator al Hanului), îi invită pe foştii Erasmusi la nunta sa din Sankt Petersburg, cu o balerină rusoaică. Apetitul pentru sexul "slab" îl ameţeşte în continuare pe Xavier, care oscilează între un top-model, Celine, căreia îi scrie biografia, şi Wendy, cu care lucrează la un scenariu. Sankt Petersburg reprezintă o altă coliziune culturală: între grupul de occidentali şi ruşi.

 

Wendy îi declară "ca în filme" că s-a îndrăgostit de el, chiar înainte ca Xavier să plece spre Moscova, unde îl aşteaptă femeia intangibilă aproape, Celine. Francezul acţionează din inerţie, nu din dragoste. Dragostea şi-a pierdut credibilitatea în ochii lui. Întrebările despre ideea de iubire rămân fără răspuns: "O voi găsi?", "Mă iubeşte atât de mult cât o iubesc şi eu?", "Putem iubi mai multe persoane într-o singură viaţă?", "De ce ne despărţim?".

 

Filmul ne arată un singur lucru: că dragostea nu ţine de ţară, de limba vorbită sau de cultură. William o iubeşte pe rusoaica Natasha, Wendy îl iubeşte pe Xavier. Diferenţele pot fi depăşite, confuzia risipită.

 

Xavier se afla în tren, nu ştim încotro. Şi scriindu-şi al doilea roman, îşi ordonează mintea. Concluzia la care ajunge e că toate femeile din viaţa lui au fost păpuşile ruseşti: "ne petrecem viaţa încercând să aflăm cine va fi ultima, cea mai mică ascunsă în toate celelalte. Nu poţi ajunge la ea imediat. Trebuie să urmezi ordinea firească a lucrurilor. Să le deschizi una câte una întrebându-te: Oare ea e ultima?"

 

Cele două pelicule-surori reprezintă un manifest anti-globalizare, care "instigă" la urmarea propriului instinct, la nonconformism faţă de normele societăţii. Identitatea culturală trebuie să fie conservată. Drumul în viaţă ţi-l alegi singur, în ciuda riscurilor.

 

 

Cie?

L’auberge espagnole (2002)

Regia: Cedric Klapisch

Cu: Romain Duris, Audrey Tatou, Kelly Reilly

 

Le Poupees Russes (2005)

Regia: Cedric Klapisch

Cu: Romain Duris, Audrey Tatou, Kelly Reilly

 

 

Comentarii cititori
sus

Film

 

Florentina Armăşelu

 

Nestor şi cei uitaţi de soartă

(Nestor et les oubliés)

 

Documentarul cineastului montrealez Benoit Pilon expune povestea lui Nestor (Louis-Joseph Hébert) şi a companionilor săi, orfani din timpul guvernării primului ministru Maurice Duplessis, cunoscut în Québec prin politica sa conservatoare şi de orientare religioasă, din perioada anilor '40-'50. Nestor, personaj carismatic şi excentric, devine purtătorul de cuvânt al acelora care în copilărie au fost victime ale violenţei şi abuzurilor sexuale în creşele şi orfelinatele administrate de guvern şi biserică. Filmul ni-i prezintă în tentativa lor de a sensibiliza opinia publică şi de a revendica reparaţii morale şi materiale din partea celor doua instanţe considerate responsabile de suferinţele lor trecute dar niciodată uitate.

 

Documentarul nu se limitează însă la o formulă acuzatoare sau revendicativă, ci propune ca temă de reflecţie fragilitatea umană, atât la nivel individual cât şi social. Dictonul lui Nestor "copiii sunt mai fragili decât trandafirii” e aplicabil, de altfel, oricărei fiinţe umane. Tinerele necăsătorite determinate de normele sociale şi morale ale vremii să-şi abandoneze copiii, foştii interni ai orfelinatului de la Huberdeau, copii fără copilărie, astăzi ajunşi la "vârsta de aur", dar ducând un trai mai mult decât modest, precum şi diferenţele între principiile societăţii anilor '40-'50 şi cele ale societăţii de azi, sunt deopotrivă dovezi ale fragilităţii oamenilor şi ale perceptelor impuse de aceştia. Şi dacă Nestor şi camarazii săi par a fi fost uitaţi de soartă şi de şansa la o viaţă normală, realizatorul nu uită să ne aducă aminte că suntem cu toţii fiinţe fragile, supuse greşelii şi greşelilor altora.

 

Durata: 1h14

Distribuţie: Louis-Joseph Hébert, Emile Quenneville, Germaine Hamel

Regia şi scenariul : Benoit Pilon

Producţie: Québec

Foto: http://www.nestor.amazonefilm.com/

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey