•  Gabriel Andreescu
•  Liviu Antonesei
•  Marian Victor Buciu
•  Mihai Darabană
•  Adina Handolescu
•  Ioan Lascu
•   Marta Petreu
•  Dana Stănescu
•  Bogdan Suceavă
•  George Şipoş
•  Daniel Vighi


sus

Învăţământul – radiografii de toamnă (2006)

1. În ce măsură datoraţi ceea ce cunoaşteţi şi vă e util sistemului de învăţământ (românesc şi/sau unuia străin)?

2. Aveţi profesori cărora le purtaţi prietenie şi recunoştinţă? Studenţi/elevi preferaţi?

3. Ce vi se pare că nu merge bine în sistemul de învăţământ românesc? (o experienţă personală poate fi mai expresivă decât o analiză globală. Sau invers).

4. Ce consideraţi că merge bine? (exemple concrete)

5. Ce credeţi că e de făcut? Ce faceţi ca să duceţi lucrurile într-o direcţie care vi se pare bună? Care ar fi aceasta?

6. Ce nevoi (ignorate, încălcate sau acoperite de sistem) aveţi?

Comentarii cititori
sus

Gabriel Andreescu

Ar rămâne destule locuri libere prin care competiţia ar fi redeschisă,
dacă din sistem ar fi scoşi afară plagiatorii, sau cei care nu produc
nimic validabil ştiinţific

1. Fiecare dintre noi datorăm învăţământului românesc. Însă nu putem distinge impactul educaţiei formale de impactul educaţiei în familie, sau al autoeducaţiei, sau al nenumăratelor întâlniri cu oameni care au avut un rol în formarea noastră. (În limbajul unui fizician s-ar spune: variabilele nu sunt separabile). Apoi, ce înţelegem prin "învăţământul românesc"? Profesorii pe care i-am avut? Regulile care ne-au mâncat copilăria? Curricula şcolară? Am învăţat mult la şcoală întrucât cantitatea de informaţie pe care o primea un elev de la clasa I-a la a XII-a era substanţială şi, la anumite materii, bine structurată. Pe de altă parte întreaga politică şcolară a încercat să limiteze personalitatea elevilor. Rezultatul? Depinde de fiecare. Presiunea poate să călească ori să distrugă, să înmoaie.

2. Am ţinut la doamna Minea, învăţătoarea mea cea blândă şi plină de tact. Paradoxal, cel mai mult a contat gestul pe care învăţătoarea l-a făcut la despărţire. Când am trecut într-a V-a, a venit să-mi spună că are încredere în mine. "Ştiu", mi-a spus doamna Minea, "că o să fii bun la materii, dar", mi-a zis, "m-aş bucura dacă ai fi şi cuminte". M-a rugat să mă schimb. Ca elev al ei fusesem premiant, dar mă arătasem, se pare, recalcitrant. Atenţia şi încrederea oferite în acea convorbire între patru ochi pe culoarul şcolii nr. 1 din Buzău m-au făcut să mă schimb peste noapte. A fost ca o revoluţie. Din bătăios, am devenit liniştit, chiar retras.

La şcoala generală nu am avut profesori memorabili. Mi-au rămas în minte, ciudat, mai ales amănunte. Profesoara de română dintr-a V-a, care a predat de altfel la noi doar câteva luni, a fost la un moment dat excedată de colegul şi prietenul meu de clasă, Silviu Mareş, care îi tot deranja orele. Figura ei distinsă s-a mâniat toată, părea gata să explodeze, a vrut să-i strige ceva. Aproape nu-şi găsea cuvintele. A apucat să spună: "Eşti o panteră roşie!".

"Panteră roşie"!? Chiar în momentul ei de maximă furie, în clipa lipsei totale de control, nu a spus "panteră neagră". A evitat redundanţa. Victoria spiritului stilat asupra vorbirii nestăpânite, atunci, a contat cât toate lecţiile de literatura română pe care mi le predase.

Îmi plăcea franceza, dar profesorul de franceză mi-a rămas în minte pentru altceva decât formarea conjunctivului ori pasivului. Într-o zi, a intrat în clasă şi a găsit lumina aprinsă. A închis-o fără vreun gest mustrător şi ne-a spus: "Ştiţi cam ce faceţi voi acum? E ca şi cum aţi sta la fereastră şi aţi arunca în fiecare minut câte o monedă de 15 bani". Nicicând, niciunde nu am primit o lecţie de ecologie cu o asemenea putere de convingere.

Recunoştinţă îi port şi profesorului meu de fizică Lazarovici. M-a cucerit tot prin atenţia sa. Am simţit că mi-a dat mai mult decât meritam. Aşa am ajuns să acord mai mult interes fizicii şi să urmez, iată, o ştiinţă pe care aş alege-o din nou dacă aş fi în situaţia să optez încă o dată. Şi chiar dacă am ajuns să mă ocup de domenii diferite chiar înainte de a fi terminat facultatea.

La Universitate, am făcut parte din ultima sau penultima generaţie pentru care a mai predat Şerban Ţiţeica, un profesor de anvergură în toate sensurile posibile. Viaţa mea complicată din acea vreme – am avut primul copil în 1974, în anul doi – m-a împiedicat să profit suficient de întâlnirea cu profesorii care predau la Facultatea de Fizică. Am fost în multe privinţe autodidact, mi-am impus propriile mele ritmuri şi priorităţi, am beneficiat intelectual mai ales de contactul cu colegii. O excepţie a fost întâlnirea cu profesorul Solomon Marcus, pe care l-am întâlnit la sfârşitul anilor '70 - începutul anilor '80 datorită interesului pentru aplicarea metodelor matematice în ştiinţele umane. Discuţiile pe care le-am avut cu el, îndrumarea sa discretă, respectul pe care îl arăta mai tinerilor parteneri de dialog şi aura pe care a asigurat-o şcolii româneşti de poetică matematică au contat enorm pentru mine, în acei ani.

Experienţa personală mă face să fiu mai flexibil cu studenţii. Am ore la SNSPA, cursuri de ştiinţe politice centrate pe tema minorităţilor, şi un curs de "Fenomene genocidare" la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Nu înţeleg de ce se plâng alţi profesori de studenţii lor. Eu mă simt minunat când lucrez cu ei. Mulţi sunt interesaţi, doresc să se exprime, să comunice, să înţeleagă, se vede că ceea ce dezbatem are greutate pentru viaţa lor.

3. Sunt multe lucruri care nu merg, dar voi selecta un singur aspect tocmai pentru a-l pune în relief: calitatea cadrelor didactice, de la învăţători la profesorii universitari. Cei mai mulţi îmi par incapabili să răspundă, şi uman, şi profesional, cerinţelor unor copii care prin natura vârstei lor au minţile şi inimile deschise.

4. În sistemul universitar unele domenii – ştiinţe politice, economie etc. – sunt cu totul noi, în conţinutul lor autentic, nu cel "reinventat" pe vremea comunismului. Între cadrele didactice care predau, mai multe au participat la crearea sau, poftim, transplantarea acestor discipline pe sol românesc. Aceasta face ca ştiinţa predată să fie percepută şi să fie în mod real o ştiinţă vie, în creştere, cu miză umană şi profesională. Voi da un exemplu: studiile de gen în România. Masteranzii şi doctoranzii au fost deseori implicaţi în cercetarea specifică datorită nevoii de a acoperi vastele pete albe ale domeniului. Nimic nu este mai formativ pentru un student decât să fie implicat direct într-o cercetare, mai ales dacă ştie că e de frontieră, are miză.

5. Sistemul universitar românesc are nevoie de o politică fermă de standarde, în măsură să asigure o competiţie onestă între profesionişti. Ar rămâne destule locuri libere prin care competiţia ar fi redeschisă, dacă din sistem ar fi scoşi afară plagiatorii, sau cei care nu produc nimic validabil ştiinţific. Mulţi încearcă să păcălească criteriile universitare prin sesiuni de specialitate la capătul cărora comunicările cele mai penibile sunt publicate în editura universităţii. De ce să-şi păstreze un profesor catedra dacă de mulţi ani nu a produs un articol sau o carte capabile să atingă standardele recunoscute formal? Ce să caute în universitate un profesor care vine la ore de două ori pe semestru, cursul fiind predat în rest de către asistenţi?

6. Dacă este nevoie să "mă plâng" de ceva, aş arăta cu degetul la infrastructură, la condiţiile în care învaţă studenţii şi respectiv, în care sunt pus să predau şi eu.

 

Comentarii cititori
sus

Liviu Antonesei

Peste nu multă vreme, vor avea succes facultăţile şi universităţile
care vor avea selecţia cea mai dură

1. În destul de mare măsură. Am avut şansa să absolv una dintre puţinele serii de psihologie-sociologie din România comunistă şi asta a avut şi multe avantaje. Cum ştim, în 1949, disciplinele antropologice, dar şi altele, precum genetica sau cibernetica, au fost decretate de Stalin "ştiinţe burgheze" şi au dispărut din cîmpul academic al lagărului socialist. În timpul micii liberalizări, ele au reapărut în România. Am intrat la facultate în 1972, cred că era a cincea serie, care s-a dovedit şi ultima. Cum nu se studiaseră aceste discipline atîta de multă vreme, nu existau profesori pentru ele, aşa că au fost recuperaţi specialişti interbelici, precum regretaţii Vasile Pavelcu, Ernst Stere sau Petre Botezatu, corpul profesoral fiind completat cu tineri asistenţi, care învăţau cam odată cu noi! Cum nu se făcuse psihologie vreo 20 de ani, decît oarecum una practică în laboratoarele CFR ori transporturi rutiere, iar de sociologie nici nu putuse fi vorba, a trebuit să mergem direct la surse, la literatura occidentală ori la tradiţia antebelică. A fost excelent, pentru că am fost scutiţi de o eventuală literatură băştinaşă poluată ideologic. Aceea, de-abia apărea! Eu, care eram francofon de felul meu, am citit cam toţi autorii importanţi din aceste domenii, dar şi cam toţi filosofii, mai ales prin intermediul francezei. Aşa că, de pildă, în anul al doilea, am stat mai mult la BCU, citind de la 8 –9 dimineaţa pînă la 8 -9 seara, cu pauză de prînz, decît în sălile de curs. Mergeam doar la cursurile la care chiar aveam ceva de ascultat. Profesorii erau înţelegători cu noi din acest punct de vedere – ştiau că, adesea, aveam mai multe de aflat la bibliotecă decît de la ei. Cu recomandare de la un profesor, aveam acces chiar şi la cărţile din aşa numitul Fond S, tradus fie prin "special", fie prin "secret"!

2. Fără discuţie! Mai întîi, desigur regretatului academician Vasile Pavelcu, specialist de formaţie franceză, care studiase cu Pierre Janet şi era axat pe dimensiunile calitative şi pe abordarea calitativă a vieţii afective, din cartea căruia - Drama psihologiei - am aflat, foarte tînăr fiind, din prima parte care sînt "defectele" psihologiei, iar din a doua, "darurile acesteia", deprinzînd din start o viziune nuanţată despre aceasta şi despre ştiinţele antropologice în general. El nu mai preda decît cursul inaugural şi pe cel final la disciplina Psihologie generală, dar vă asigur că era suficient să prinzi pasiunea domeniului. Plus că erau admirabilele sale cărţi – nu doar foarte profunde, ci şi foarte bine scrise, aproape ca de un literat. De la alt profesor, în schimb, Andrei Cosmovici, am deprins cealaltă parte a domeniului, care ţine de rigoare, de posibilităţile de măsurare, urmînd cursul de Psihologie diferenţială, dar şi seminarul practic de Psihodiagnostic. Am avut de asemenea şansa să fac practica de psihopatologie la Spitalul Socola nu cu oricine, ci cu profesorul Petre Brânzei, unul din cei mai buni clinicieni români postbelici şi autorul Itinerarului psihiatric, un fel de biblie a psihiatriei pentru generaţii întregi de studenţi medicinişti, care erau colegii noştri de practică şi cu care schimbam informaţii şi impresii. L-am lăsat la urmă pe profesorul Adrian Neculau, pe atunci tînăr asistent, sosit de la un laborator din transporturi, care învăţa odată cu noi psihologie socială şi care mi-a îndrumat lucrarea de licenţă. Acum, sîntem colegi la facultate, unde a fondat cel mai serios colectiv din România, poate din tot Estul, de studiere a reprezentărilor sociale. Cît priveşte studenţii preferaţi, majoritatea îmi sînt acum colegi, unii îmi ţin seminariile, alţii au plecat să ne reprezinte cu cinste pe alte meleaguri academice. În ultimii ani, de cînd nu mai există un adevărat examen de admitere, dar au şi explodat cifrele de şcolarizare, e tot mai greu să-i depistezi pe cei foarte buni. Mă mai consult cu asistenţii mei, care făcînd seminariile, au prilejul să-i cunoască mai bine decît reuşesc eu. Oricum, cu cei care îşi dau şi licenţa sau dizertaţiile de la master cu mine rămîn în general în relaţie, fie şi doar prin poşta electronică.

3. Bine nu merg o mulţime de lucruri, începînd cu subfinanţarea cronică şi terminînd cu supraaglomerarea facultăţilor. Cea din urmă e, de altfel, consecinţa celei dintîi. Cum banii de la buget sînt insuficienţi, facultăţile – cele pentru care este cerere, cum este, din fericire, cazul facultăţii mele! – dublează practic numărul de studenţi. Dar spaţiile sînt aceleaşi, logistica aceeaşi, cadrele didactice aceleaşi, dar cu norme dublate. Despre ce calitate mai poate fi vorba? Noi sîntem în situaţia paradoxală de a avea una din cele mai mici cifre de şcolarizare universitară din Europa, dar universităţile noastre stau să explodeze din cauza aglomeraţiei. În ce mă priveşte, prefer orele de la masterate, că lucrez cu 15 – 20 de studenţi, selectaţi deja după licenţă, dar nu-ţi poţi face norma doar cu aceste ore, aşa că am şi cursuri cu 150 de studenţi programate în Săli care cuprind normal 100 de locuri. Chiar dacă nu vin toţi la curs, tot e atmosfera mai degrabă de miting decît de curs universitar.

4. Păi, merge bine exact ceea ce poţi face tu şi colegii tăi să meargă bine! Noi măcar, avînd bani, accesînd şi finanţări internaţionale, am dotat facultatea cu tot ce-i trebuie, de la mobilier la aparatură şi computere, la nivelul unei facultăţi vestice. Doar că sîntem foarte îngrămădiţi. Dacă mai rămînem la modă cîţiva ani, poate ne mai facem nişte corpuri de săli de curs...

5. De făcut, sînt multe, era să spun că totul! Mai important este ce poate face fiecare. Eu, de pildă, nu uşor, am reuşit să elimin maniera şcolărească a relaţiei profesor – studenţi. Nu citesc, nu dictez cursul, ci predau cumva interactiv – folosesc un synopsis de curs, că am mania divagaţiilor şi trebuie să revin la fluxul principal, permit să fiu întrerupt cu întrebări, dacă studenţii mi se par adormiţi îi întreb eu şi iese, în general, ceva destul de bun. Nu sînt obligaţi să ia notiţe, pentru că spre finele semestrului, oricum le pun la dispoziţie synopsisurile mele în format electronic, pe dischete ori prin mail, după dorinţă. Evaluarea finală îmi ia foarte mult timp, pentru că dau subiecte de compoziţie (la disciplinele teoretice) sau aplicative (la Metodologia cercetării educaţiei, de pildă). Procedez aşa pentru că nu mă interesează să fiu învăţat pe de rost, pentru că nu sînt Biblia, şi cu atît mai puţin să fiu copiat. De altfel, în nota finală intră nota de la lucrarea scrisă, nota pentru lecturile obligatorii (selectate însă dintr-o listă extinsă) şi nota de la seminar, că e anormal ca asistenţii să muncească un semestru ori un an degeaba.

6. Păi, cel mai deranjant lucru este atmosfera aceasta de colhoz! E mult mai eficace, nu doar mai plăcut, să lucrezi cu un număr rezonabil de studenţi decît cu batalioane! Iar datorită scăderii continue a nivelului celor care sosesc în facultate, cred că este inevitabilă introducerea unor serioase examene de admitere. În fond, universitatea nu este obligatorie! Ştiu că toată lumea fuge de asta, pentru că este speriată că nu se vor acoperi nici măcar cifrele de şcolarizare bugetare, nu mai vorbesc de studenţii cu taxă, datorită cărora pot fi asigurate salarii decente, dar va trebui să facem pînă la urmă asta. De altfel, cum taxele se vor generaliza, va dispărea motivul. Sînt convins că, peste nu multă vreme, vor avea succes facultăţile şi universităţile care vor avea selecţia cea mai dură. Dacă tot plăteşte, studentul va dori să primească şi o calificare cît mai bună pentru banii săi!

Comentarii cititori
sus

Marian Victor Buciu

Mai avem mult(e) de învăţat

1. Am fost elev şi student în sistemul de învăţământ al comunismului românesc, în cea mai mare parte în perioada comunismului naţional(ist). Ideologizat până la – sau chiar dincolo de – absurd, dacă există şi această limită. Să vă spun o anecdotă. În perioada comunismului stalinist-dejist, un profesor de matematică pune întrebarea: Cât fac şase ori patru? Elevul: douăzeci şi patru. Profesorul: La noi sau în URSS? Să vă mai spun şi de cele zece minute de educaţie "cetăţenească", de îndoctrinare totalitară (eclectică, o combinaţie a extremelor stânga şi dreapta), de la începutul orelor de orice, chiar şi de matematică?
Vorbeşte memorie!: manuale unice, îndoctrinate, (mono)ideologizate, (mono)partinice, procustianizate, potrivite societăţii închise, carcerale. Impuse nu doar în "spiritul" lor – partizan –, dar mai cu seamă în literă. După examenele orale sau scrise justificarea comună era: "Am spus (scris) tot, cuvânt cu cuvânt". Ceea ce era profund mincinos, imposibil. Dar asta se cerea bietei memorii, care cumula şi funcţia înţelegerii, într-un învăţământ reproductiv. El e "productiv", din nefericire, şi acum. Elevii şi studenţii îl simt ca natural.
Am făcut pactul fără alternativă cu acest învăţământ, nu draconic, dar diabolic, dar rupeam contractul deseori, vrând ori nevrând. Cu urmările, sancţiunile, previzibile. Am fost un învăţăcel şi dascăl pliabil pe ochiul strâns, nemilos, al strecurătoarei didactice. Dirijiştii ne încurcau, noi ne descurcam şi ne strecuram. Optzeciştii au prins totuşi o perioadă de şcolaritate mai substanţială şi exigentă, în sensul bun şi necesar. Cvasiliberalizarea din 1965-1971 a introdus în biblioteci cărţi, mai ales traduse, care au mai redus din defazarea faţă de societatea deschisă. Pe parcurs, ştiu că aceste cărţi au mai fost epurate, mutate la fondul rece. (O paranteză. Fac o enormă prostie cei care nu profită acum, când se editează mult mai multe titluri de referinţă mondială). Mă consider un produs nu al şcolii, ci al bibliotecilor, inclusiv al celor şcolare. Un autodidact. Nu am bibliografia la zi, ca cineva care a avut privilegiul exodurilor în Occident. Nu l-am avut înainte, nu-l am nici după 1990. Dar am fost mulţumit să "simulez" bibliografia à la page şi să culeg "impresia" că sunt sincron cu cercetarea apuseană. Care la noi era, este, mai ales apusă?!

2. Am, sigur, întâi pentru că nu am încotro… Prieteni? Prietenie? Şi acestea erau tarate ideologic. Am aflat curând că "prietenul" la nevoie nu te mai cunoaşte. El te recunoaşte şi te toarnă la Securitate. Spiritul acesta bolnav începea cu pâra de la grădiniţă ("Te spun lu’ tovarăşa!"). Am ratat multe, între acestea şi obligatoria prietenie tovărăşească.
Bieţii – mei – dascăli, constrânşi cu toţii la felurite oportunisme, ideologice sau profesionale! I-am înţeles în pitorescul şi chiar în impostura lor. Mă refer întâi la cei din rând, fără funcţii, dar funcţionând la comandă. A cui? A supra… pitoreştilor şi supra… impostorilor cu funcţii. Cu care pactul oportunist, diabolic, se semnează "inteligent", dacă-ţi înţelegi "destinul".
În liceu, profesoara de literatură se oprea din citit (şi se punea pe plâns), de plăcere (nu cred că estetică şi nici est-etică) la Coşbuc, după care, în mintea ei, se strica jucăreaua literară. Şi avea succes. Se-nvineţea dacă-i citam din România literară şi se uita crunt când discursam minimum zece minute, teribil de prolix, evident, pentru ea.
Aici, în Craiova, la Filologie, mă interesa ce scriu şi ce spun, la curs şi seminar, Dorin Teodorescu (un destin critic retezat cutremurător) şi Eugen Negrici (mai ales în cărţi şi în convorbiri faţă-n faţă sau la telefon). Cândva, E. N. mi-a fost omul providenţial. N-aş fi exact dacă aş spune că doar pentru "cariera" mea provincial-universitară. Pentru literatură, la drept vorbind.
Datorez mult mai mult profesorilor de cunoaştere a cititului şi a scrisului din afara şcolii. Lor şi, o spun din nou, mai ales cărţilor lor. Însă trebuie să le port recunoştinţă tuturor. Ea ar putea să fie mutuală. Am avut un parcurs împreună. Învăţăm, bune-rele – de bine, de rău – unii de la alţii. M-am retras atunci când eram constrâns de fel de fel de maeştri golaşi cu duhul cunoaşterii umaniste şi ştiinţifice. M-am îndepărtat de ei, dar nu din iubire. G. Călinescu spune că cei care-l iubesc se îndepărtează de el. Rodin i-a spus sau sugerat, şi el, ceva similar lui Brâncuşi. Asta ca să invocăm nume de mari maeştri.
Îi apreciez pe studenţii inteligenţi şi talentaţi. Le doresc să aibă măcar dirijori netrucaţi profesional. Nu prea ticăloşiţi moral. Fireşte, dintre cei înălţaţi pe funcţii de făcători de cariere, aparent şi de destine.
Însă, aliaţii sunt de preferat prietenilor. Aşa crede, cu dreptate, consider şi eu, maestrul şi prietenul (şi aliatul!) – sper – D. Ţepeneag. Printre studenţi, aliaţii îmi lipsesc. Nu le pot oferi nimic. În afară de nota zece. La Literele craiovene, zece se ia, o spun ca s-o ştie mai mulţi, foarte uşor. Dintre cei cărora le-am dat nota zece – nu mai dau şi nume –, nu ştiu dacă pot să aleg pe sfert din zece la sută. Ei îşi vor clădi oricum, cu oportunism răbdător şi deştept, măcar o carieră profesională. Dar cine ştie dacă săpată-n piatră?

3. Îmi pare rău, tocmai când îmi cereţi să relatez o experienţă personală, mi-am pierdut dispoziţia narativă. Mă abstractizez… Aşadar, pe scurt: continuă depersonalizarea şi antiselecţia, care nu sunt nicidecum premisele performanţei. De ce o fi obligatorie această colectivizare a învăţământului, chiar şi a celui universitar? Nu putem separa, nuanţat, vocaţional, grâul de neghină, printre învăţători şi învăţăcei? Nu, atâta vreme cât nu înfiinţăm într-adevăr criteriile de performanţă (puse doar pe hârtie), deopotrivă la cei care predau şi la cei care receptează mesaje umanist-ştiinţifice, prelucrate, adică accesibilizate, didactic. De ce nu apar ligi ale Universităţilor cotate realist? De ce nu există, în mod dominant, solidaritate meritocratică, şi există doar amicalităţi mistificatoare? Numai ca să ne blocăm în moralizarea primitivă…

4. Ceea ce a mai funcţionat: mimetismele. Acum, într-un context înnoit cu greu. Să vedem cum vom funcţiona, concurenţial, loial, în Uniunea Europeană, care ne trece în cartea ei geopolitică. Noi, românii, vom mai avea foarte mult(e) de învăţat. Facem acum "şcoala lumii". A unei lumi atât de diferite de lumea noastră.

5. Să ne (re)stabilim măsura profesională, întâi individual, apoi naţional. Fără restricţii naţionale, eu încerc să mă (in)formez, într-o relaţie cât mai profitabilă cu alţii, mai exact cu producţiile minţii lor. Continui să învăţ cât mai mult de la cât mai mulţi. Maestrul Vianu, care nu a putut fi – în regimul concentraţionar – impecabil etic, se considera, profesional, un student perpetuu, întârziat în cunoaşterea aprofundată. E un caz exemplar. În direcţia performantă, cu şanse de răsunet în contexte, pe cât posibil, cât mai largi.

6. De voie, de nevoie, să avem şi noi porţia îndestulătoare de libertate, de autonomie reflexivă şi creatoare. Iar aceste ingrediente, rare prin zonă, să nu mai fie degradate de exerciţiul "democratic" a - sau imoral şi neprofesional. Obişnuinţa rea s-a dovedit, cu asupra de măsură, distrugătoare de vocaţii. Şi nu cred că aceasta ar fi vocaţia noastră genetică.

Comentarii cititori
sus

Mihai Darabană

Ignorat mă simt cînd văd că îmi lipseşte literatura nouă din rafturi

Mi se solicită, de fapt, un curriculum vitae, real şi sentimental. Facultatea de filologie din Universitatea Babeş Bolyai (1962-1967, secţia Română) m-a pregătit temeinic pentru viitoarea carieră cu o seriozitate ce nu se mai găseşte azi, cred eu. Peste asta s-a aşezat munca la catedră, făcută zi de zi, chiar şi atunci cînd nu eram "la catedră". A început în 1967 şi s-a oprit anul acesta. Am avut vreme să învăţ a iubi deopotrivă oamenii şi cărţile în acest timp. Datorez această iubire marilor oameni pe care i-am întîlnit: colegii mei de şcoală Nicolae Creţu şi Octav Iordăchescu, oamenii facultăţii, Mircea Zaciu, Ioan Vlad, Ioan Vartic şi Ana Blandiana, Mircea Muthu. Foşti elevi, colegi, ca Simion Bogdănescu şi Lucian Vasiliu. Dar să trecem peste nume, cu toate că ele înseamnă oameni, iar fiecare din aceste nume înşirate aici îmi aduce o nostalgie, o emoţie, un lucru învăţat. Fiinţa în permanentă metamorfozare, perfectă şi imperfectă, bună şi rea, care este omul nu stă fix într-un sistem. Am învăţat de la oameni şi încă învăţ de la ei, acestora mă înclin.

Învăţămîntul actual…îl privesc şi din interior şi din afară, de cînd sunt pensionar. Respectul pentru profesor, statutul, ţinuta lui - acestea s-au dus. Munca lui este aproape dispreţuită, fiindcă obiectul lui nu poate fi cuantificat, pus în statistici reale, măsurat. Pare că nu îşi găseşte locul, însă nu ştiu dacă aceasta e o problemă a sistemului de învăţămînt sau a societăţii în general. S-a degradat şi relaţia dintre profesor şi elevii săi, aşteptările primului nu sunt respectate de cei din urmă şi poate că şi invers. Programa supraîncărcată, faptul că se învaţă mult, mult şi deosebit de prost nu sunt cu siguranţă preferate de elev. Copilul (şi nu sunt corect să îi spun tînărul) se formează, îi trebuie esenţa, trebuie să găsească locul lui, să-şi vadă marginile, să cerceteze din proprie curiozitate. Ce are a face învăţatul pe de rost cu acestea?

Copiilor, elevilor de azi le merge mintea, asta e speranţa. Unii fiind excepţii de la sistem, îl pot reforma... cândva.

Ce fac e să le spun să citească. Cu fiecare carte trăiesc altă viaţă, altă lume. Cu fiecare carte se deschid să primească lumea. Ce fac e să le cer părerea, să îi las să vorbească. Din păcate, internetul, înecul şi călătoria în internet îi face să nu vrea să vorbească, să aprobe sau să dezaprobe scurt sau incoerent, fără justificări.

Ignorat mă simt cînd văd că îmi lipseşte literatura nouă din rafturi, cînd văd cum mă lasă în urmă. Şi motivul este unul financiar, nu unul de gîndire.

Comentarii cititori
sus

Adina Handolescu

Şcoala românească, un lup care nu prea-şi poate schimba năravurile

1. Datorez, ce-i drept, în mare parte învăţământului românesc ce cunosc, dar şi sondărilor personale, care nici ele nu au fost fără suport dinspre sistem, deşi am impresia că mai mult datorită unor ultimi mohicani decât sistemului în sine. De altfel am resimţit deseori ca elevă/studentă frustrarea că nu se investeşte suficient în noi. Din păcate am pomenit învăţământul românesc; aş fi preferat să spun şi "străin" însă nu am avut această ocazie, accesul la burse în perioada şcolirii mele fiind mai redus decât azi.
Ceea ce mi-e util… hmm… în meseria de profesor pe care o am, într-adevăr, am ce utiliza (informaţii, modele şi antimodele) în urma trecerii mele prin şcoli, însă dacă ar fi să calculez rapid pe o arie mai largă decât meseria, procentul n-ar fi prea îmbucurător… şi se ştie de ce, căci întotdeauna ne-am plâns (cu ce rezultat?) de raportul teorie-practică din sistemul nostru de învăţământ: prin urmare nu sunt vreo excepţie a trecutului şi din păcate nici a prezentului.

2. Sigur. Din ambele categorii. Dacă din prima categorie sunt dăruiţii, retoricienii gravi sau plini de umor, democraţii sau semidemocraţii, ceilalţi sunt copiii cu bunăvoinţă/interes sau iconoclaşti, întotdeauna "pe fază", completându-te discret sau gălăgios.

3. Mi-e teamă să nu acaparez spaţiul răspunzând la întrebarea asta!Voi enumera într-o ordine alfabetică, în ideea unui trist dicţionar. Să fie de pildă:
- absenteismul tot mai consistent, din care putem deduce fie că România are un număr alarmant de copii bolnăvicioşi, fie că şcoala românească e o adevărată tortură… un miniabsenteism există şi din partea unor profesori care trag de timp înainte de a intra la oră, în proporţii variabile. Adiacent abandonului şcolar.
- birocraţia (v. atribuţiile dirigintelui, de altfel prost plătit, în caz că ar vrea cineva să dea o replică, dar un fapt pe care profesorii îl acceptă din cauza sărăciei); prin extindere, tendinţa de sorginte comunistă ca totul să fie cât mai bine pe hârtie, în contradicţie de multe ori flagrantă cu realitatea.
- corupţia la nivelul examenelor (v. scandalurile acestei veri), cumetriile de tot soiul. Se manifestă şi la un nivel aparent inofensiv: închisul ochilor - un fel de autocorupere profesională - în scopul de a nu avea prea mulţi repetenţi ( pentru că asta nu dă bine în statisticile către Minister şi pentru că profesorul sfârşeşte prin a fi avertizat/sancţionat pentru rezultatele slabe!), sau, în cazul învăţământului superior, cuvântul de ordine şi sinonim parţial cu sintagma de mai sus: lejeritatea (de exemplu lejeritatea acordării diplomelor) Mai grav: cumpărarea examenelor, a lucrărilor de licenţă. Rezultatul logic: ne zbatem într-o "făcătură", mimăm că avem mii de absolvenţi, în timp ce mulţi angajatori se sperie de ce ştiu aceşti absolvenţi să facă .
- dotarea în continuare precară, mai ales în mediul rural
- descentralizarea fără descentralizare, problemă spinoasă şi serioasă de vreme ce descentralizarea poate da apă la moară corupţiei locale, dar care, într-un mediu "curat" ar avea numeroase avantaje. Sintagma se referă la încercarea Ministerului de a se lepăda de şcoli fără a o face coerent
- incompetenţa la mai multe niveluri, inclusiv cel mai înalt; unde persoane importante, cu trecuturi alarmante se joacă de-a reforma. Sinonim din nou cu lejeritatea/superficialitatea în rândul unor profesori.
- lipsa de motivare 1.a majorităţii profesorilor. Nu am spus o motivare internă/ externă, se înţelege însă că salariile mizere nu atrag şi nu motivează, ba chiar au determinat deja un deficit important de forţă de muncă calificată, ca şi apelul la pensionari. Calificaţii, în schimb, trec în tabăra necalificaţilor muncind ca "agricultori" şi baby-sitters în străinătate; se cunosc numeroase cazuri. 2. imposibilitatea aproape de a motiva elevii, în condiţiile în care familia, mediul, modelele opun rezistenţă: familii dezinteresate sau părinţi care nu au timp de copiii lor, având pretenţia ca educaţia să se facă doar la şcoală, dacă se poate inclusiv educaţia celor şapte ani proverbiali; modele groteşti luate în serios (manelişti, afacerişti fără educaţie, dar cu punga plină şi cu o regretabilă notorietate; ispita TV-ului,a internetului, mult mai interesante decât plictisitoarea lectură de pildă. De remarcat cea mai frecventă întrebare a elevilor către profesori: "Şi asta la ce îmi foloseşte?". De unde putem deduce iarăşi sus-menţionata lipsă de pragmatism a şcolii româneşti, un lup care nu prea-şi poate schimba năravurile.
- lipsa unui control medical riguros pentru profesori, inclusiv testarea psihologică (actualmente profesorul declară pe propria răspundere dacă e sănătos psihic sau nu!, ca şi cum în această situaţie ar avea răspundere sau ar recunoaşte că e nebun ), lipsa cabinetelor medicale în centrele şcolare, desfiinţate de mult, mai nou timid reînfiinţate. În traducere liberă: întotdeauna retardă, "mintea de pe urmă" are plăceri ludice.
- numărul mare de elevi la clasă, în contradicţie cu dezideratele generoase ale procesului de învăţământ precum: comunicare autentică, motivare, diversitate, educaţie pentru fiecare, educaţie incluzivă etc. De unde rezultă că dezideratul e sinonim perfect cu utopia. Dar se doreşte un număr cât mai mic de angajaţi, aşa că dezideratele nu importă!
Notă: dacă vă pregătiţi cu răspunsul tipic: "Altădată/pe vremea mea erau 40 de inşi în clasă!" vă rugăm meditaţi puţin şi la mare parte din "tinerii din ziua de azi".
- "reforma", mai bine-zis reformele obositoare, instabilitatea permanentă a măsurilor aplicate de altfel mot-à-mot, de dragul schimbării, şi care de câte ori eşuează manifestă un "Oops! I did it again!", fără prea multe consideraţii faţă de efectul asupra celor implicaţi.
- scurtcircuitul între baza sistemului şi vârful lui, în ciuda declaraţiilor pompoase (popular : Ministerul habar nu are ce se întâmplă dedesubt) sau dintre teorie şi practică, aşa încât managementul calităţii pe care se bate foarte tare monedă, pare-se mai mult de teama UE, devine "moftul" calităţii
- "ţapul ispăşitor" e de obicei un personaj mărunt, insignifiant. Printre avatarurile sale se numără profesorul, vinovat de: promovabilitate prea mare (v. Bac 2006) sau prea mică, inclusiv numărul corigenţilor, comportamentul neadecvat al elevilor, absenteism ş.a.m.d. Astfel profesorul e fie incompetent (d.p.d.v. profesional sau pedagogic), fie corupt sau represiv, autoritar.

În fine şi pe scurt, o experienţă care se potriveşte literei "S" din acest mini-dicţionar. Particip la o conferinţă cu reprezentanţi din Minister. Îmi spun "acum ori niciodată!" în ridicarea unor probleme, fiindcă, cercetând sit-ul MEC, nu prea găsisem disponibilitate pentru contactări, în afara unui număr de telefon al ministrului, care, am presupus, numai asta nu face: să-i asculte pe diverşi fitecine. În consecinţă am pus unele probleme de mai sus. După o scurtă pauză o anume doamnă (dacă mă veţi întreba nu mă voi sfii s-o "desconspir") din Minister îmi spune că nu e de competenţa ei, îşi ia avânt şi se lansează isteric în polemică, făcând dovada a ce înseamnă o comunicare autentică. Nu au fost excluse atacurile mai mult sau mai puţin subtile, citez din memorie: "Profesorii tineri nu sunt bine pregătiţi profesional", "Şi ce dacă aţi făcut un master în comunicare?!" - conferinţa fiind printre altele şi despre comunicare – "Vă jigniţi colegii prezenţi!" ş.a., în timp ce respectivii colegii priveau umili, iar inspectoarea judeţului meu făcea semne disperate să nu mai ridicăm asemenea probleme: feed-back-ul conferenţiaţilor trebuia să fie roz. De unde am dedus că expectanţele îmi erau ridicole şi să nu mai cred vreodată ca propunerile de la baza sistemului să fie luate în considerare. Am înţeles asta şi mai bine când, ulterior, din surse certe, am aflat că respectabila doamnă zace prin Minister încă din "epoca de aur", ştiţi bine care. No further comments.

4. Gândesc de ceva vreme asupra întrebării şi nu am în minte decât dezinvoltura elevilor. Poate şi o conştiinţă a nevoii de perfecţionare în cazul profesorilor. Cum se concretizează nevoia de perfecţionare, asta ţine de individ, de posibilităţile fiecăruia (unele perfecţionări costă), deci nu pot detalia subiectul.

5. De încercat, dar nu ca în jocul de-a baba-oarba reformator: cât mai multă coerenţă în reformă, stabilirea unui număr mai mic de elevi la clasă (care ar rezolva surprinzător de multe probleme), controale psihologice în rândul profesorilor, al elevilor şi chiar al părinţilor, dar încă nu am idee pe cheltuiala cui; curăţenia veritabilă i.e. eliminarea corupţiei şi măsuri de prevenţie a acesteia.
Singura direcţie bună şi consolatoare e lucrul concret cu elevii, pe care ţin să-i determin să-şi exprime punctul de vedere dar, surprinzător, găsesc destulă inerţie. Numai un efort comun poate perfecta sistemul, cu condiţia să fim auziţi şi ascultaţi.

6. Cred că am menţionat deja suficiente probleme la întrebarea numărul 3, unde resentimentele probabil că îmi sunt vizibile. Am avut şi experienţa examenului de titularizare descentralizat unde s-a ivit un mare scandal (e vorba de judeţul Cluj) datorită nerespectării condiţiilor de examen de către organizatori (ore întregi de aşteptare, "transpiraţia" subiectelor, reorganizarea defectuoasă a concursului). Aşa încât nevoia mea şi a celorlalţi de "securitate" ca să zic aşa a fost grav încălcată. Faptul nu e singular.
Cea mai comună dorinţă printre profesori se referă la motivaţia elevilor, dar este o nevoie complexă, ce nu ţine neapărat de sistemul de învăţământ instituţionalizat, ci de sistemul educativ în genere.
Ca şi alţi profesori deseori mă simt umilită pentru felul în care suntem priviţi, catalogaţi, cred că din lipsa unui dialog veritabil pe mai multe coordonate: părinţi, ierarhi, presă, comunitate locală. Altfel spus statutul mi-l simt terfelit, generic vorbind.
Mă străduiesc în cele din urmă să găsesc şi nevoi acoperite. Poate faptul că am beneficiat ca elev/student de un învăţământ gratuit şi pe alocuri de calitate. Actualmente apreciez diversitatea ofertelor în învăţământul postuniversitar, fără a lua în calcul calitatea lor.

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Conspiraţia nulităţilor funcţionează de minune
(şi) în învăţământul nostru superior

1. Raportat la sistemul de învăţământ, eu mi-am cam încheiat formarea prin 1974. Alte vremuri, poate mai prielnice învăţării decât cele de acum. Dacă mă gândesc bine, spun: nu "poate", ci sigur! Este moral să recunosc faptul că datorez multe sistemului de învăţământ, deşi organizat într-un sistem politic atât de blamat, pe baze, cum se spunea, marxiste. Noi, adică eu şi foştii mei colegi, nu prea ne sinchiseam de această "pretenţie" a regimului şi am învăţat cu tragere de inimă, beneficiind de profesori competenţi şi de accesul la tot felul de cărţi, vreau să zic: de diverse genuri. Vedeţi, pe atunci la baza învăţământului se regăseau profesorii şi cărţile, în primul rând manualele bine întocmite. Acestor factori le datorez, poate, 80 la sută din câte am acumulat în şcoală, din clasa I până în anul IV de facultate, timp de 16 ani.

2. Desigur, însă o parte dintre ei nu mai sunt. Doina Popescu, învăţătoarea mea din I-IV, este primordială, ea m-a încurajat şi a avut grijă să mă stimuleze mereu şi, mai încape vorbă?, îi păstrez o amintire afectivă încă plină de candoare. Apoi Clara Sternberg, profesoara de engleză din ultimul an de şcoală elementară, profesorii de franceză şi de română din liceu, Ion Gordin şi Ieronim Munteanu. Şi profesorul de istorie Nicolae Cerchez. Ce să mai vorbesc de facultate? Irina Mavrodin, Ovid S. Crohmălniceanu, Grigore Brâncuş, Matei Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Emanuel Vasiliu.
Studenţi preferaţi? Cum să spun? Cu studenţii nu lucrezi la fel de "strâns" ca şi cu elevii. Sistemul este mai relaxat. Însă unii sunt cu adevărat interesaţi să înveţe, îi remarci uşor, îi ajuţi cum poţi iar la sfârşitul anilor de st
udii vin să-ţi mulţumească. Este o reală satisfacţie, nu-i aşa?

3. Sistemul ca atare. Cam tot ce a fost funcţional în vechiul sistem a fost îndepărtat, s-a pierdut pe drum, nivelul exigenţelor a coborât, interesul pentru carte, mai cu seamă al elevilor, aproape că s-a volatilizat, responsabilitatea unor profesori – de asemenea. Mai mult, bolnavi mereu de "forme fără fond", am dat rasol şi atât de trâmbiţata reformă, deoarece ne preocupăm sporadic de conţinutul învăţământului, de baza materială, de introducerea unor noi metode de instruire etc. Învăţământului actual trebuie să-i reproşăm în primul rând slaba educaţie civică a tinerilor, criza lecturii, absenţa interesului pentru istorie şi tradiţii ş. a. m. d. În afară de o liminară "specializare" de care are nevoie fiecare, învăţământul este într-o stare critică. Din ce cauză, vom vedea altcândva.

4. Ce să meargă bine? Unele domenii cu mare căutare, de pildă informatica. Se merge bine "pe părticele", nicidecum în ansamblu. Se merge bine individual, fiindcă elevii şi studenţii buni şi foarte buni nu au dispărut chiar de tot. Însă în special în învăţământul gimnazial şi liceal numărul elevilor slabi şi indolenţi a crescut alarmant, aceştia ajungând să-şi bată joc pe faţă de elevii silitori. Corijenţii au ajuns să se laude că părinţii le cumpără notele, iar celor eminenţi le este ruşine să mai înveţe! Cel puţin aşa se aude. Oare în asemenea hal să se fi corupt acest învăţământ "din zilele noastre"?

5. Trebuie realizată o reformă efectivă, trebuie renunţat la atâtea lucruri confuze (ca de pildă, la proastele manuale alternative, nu toate fiind aşa, se înţelege), trebuie să ne întoarcem la carte, trebuie îmbunătăţită substanţial baza materială, începând de la igienizare şi reparaţii până la dotarea masivă cu ordinatoare, trebuie mărite salariile în aşa fel încât acestea să contribuie la creşterea prestanţei sociale a profesorilor. Trebuie schimbată şi mentalitatea acestora faţă de perfecţionare şi modernizare. Într-un cuvânt, o spun încă o dată, şi în învăţământ trebuie să ne dezbărăm de formele fără fond, o veche maladie naţională.

6. Este nevoie de o restaurare a mediului academic, în adevăratul sens al cuvântului. Este nevoie de o apreciere justă, morală şi materială, a devoţiunii, a muncii prestate şi a valorii personale ale profesorilor competenţi, mai cu seamă în învăţământul universitar, care, pe de altă parte, colcăie de inşi fără anvergură intelectuală, de impostori, de profesori venali care îşi jecmănesc studenţii vânzându-le promovarea examenelor pe valută, pe sume mari în lei, pe cadouri scumpe etc. În general, cei buni sunt marginalizaţi, lucraţi pe la spate, trataţi cu răceală. Este explicabil, pentru că valoarea ameninţă din totdeauna incompetenţa şi o dă deoparte. Conspiraţia nulităţilor funcţionează de minune (şi) în învăţământul nostru superior. În acest punct mă refer cu precădere la universităţile particulare, care au proliferat ridicol şi în cele mai obscure târguri. De altminteri, este vorba de o stare de lucruri arhicunoscută, dar, cel puţin deocamdată, nimeni nu iniţiază nimic pentru a o remedia. Nici măcar noi, care ne mărginim la dezbateri şi la anchete fără finalitate practică. Constatăm starea de fapt şi atât. Din nefericire!

Comentarii cititori
sus

Marta Petreu

Un om pentru reformă vă pot indica: Andrei Marga

Eu sînt formată în învăţămîntul românesc, clujean şi bucureştean, plus în şcoala Echinoxului... Am luat de peste tot ceea ce mi s-a părut bun - şi din şcoală, şi din cărţi, şi din întîlnirile cu diverşi oameni. Acuma e la modă să înjurăm şcoala din trecut şi din prezent. Eu nu sînt la modă, eu am avut o învăţătoare grozavă, Maria Runcu, o doamnă caldă şi bună, care m-a învăţat şi alfabetul, şi iubirea pentru cărţi. Îmi dădea cărţi din biblioteca ei, să le citesc. Şi am avut profesori grozavi în şcoala generală, profesori care îmi aduceau cărţi şi mi le puneau în mînă, să le citesc. Maria Chiorean, doamna Rodica Bimbea, domnul profesor Runcu, care m-a învăţat matematicile rîzînd... doamna Voia, Ioana Voia, care mi-a citit primele poeme... Erau grozavi. Pe ei i-am avut la Jucu, în clasele primare, şi fără ei eu aş fi rămas poate vînzătoare în sat... La Mediaş, unde am făcut doi ani de liceu, iarăşi am avut o minunată profesoară de română, doamna Georgeta Bârlădeanu, care făcea cu noi şi o revistă, şi un cenaclu...

Iar la Universitate, oho, ce mai profesori subversivi am avut! Pompiliu Teodor, Nicolae Bocşan, Achim Mihu, Ioan Aluaş, Traian Rotaru... Şi Echinoxul, cu triumvirii, de la care am învăţat din mers şi cum se face o cronică literară, şi ce nu trebuie să facem - în viaţă.

Învăţămîntul actual? Nu-l cunosc decît în etajul lui de sus. Ştiu precis că trebuie reformat, urgent. Pentru o reformă trebuie, după ştiinţa mea modestă, trei lucruri: timp (adică vreo 4-6 ani de reforme treptate, care să fie apoi consolidate), bani (mulţi, mulţi, mulţi; inclusiv pentru buna plată a cadrelor didactice de toate gradele, pentru sporuri date celor din mediul rural etc.) şi oameni cu viziune şi documentare în materie. Un om pentru reformă vă pot indica: Andrei Marga, care are şi cunoaşterea domeniului, şi pasiunea construcţiei instituţionale.

Comentarii cititori
sus

Dana Stănescu

Facultăţile scot pe bandă sute de absolvenţi. Unde dispar ei?

1. Am stat mult să cântăresc răspunsul la această întrebare, am încercat să fac un salt în timp şi să îmi amintesc ce fel de elevă eram în generală, m-am revăzut bolnăvicios de timidă, opacă la mai tot ce mi se preda, lipsită de motivaţie şi, ca şi acum, interesată doar de literatură şi limbi străine. Aceste pasiuni le datorez mamei, poate nu cea mai grozavă mamă la vârsta aceea în multe privinţe, dar era mai tot timpul cu o carte în mână şi uneori mă ajuta şi la teme. Rămânea chinul cu materiile grele: fizica, chimia, matematica. În liceu am continuat să resping ce mi se preda, însă nu pot da vina pe profesori, ci mai degrabă pe firea mea prea interiorizată. Nici în timpul facultăţii de litere lucrurile nu s-au schimbat foarte mult: cursurile nu mi se păreau foarte interesante, profesorii dictau mai mult sau mai puţin plictisiţi. Am continuat să citesc, am trecut examenele fără emoţii prea mari, bazându-mă mai mult pe puterea mea de improvizaţie decât pe memoria care îmi joaca feste şi acum.
Ca o concluzie : sunt ceea ce sunt datorită mamei mele şi înclinaţiilor autodidactice. Aşa că am ajuns profesoară. Nu datorită inerţiei sistemului, ci pentru că îmi doream asta cumva.

2. Am câţiva profesori pe care îi stimez, mi-au rămas în suflet pentru că îşi făceau meseria din vocaţie, au fost DASCĂLI: doamna profesoară de limba română care m-a încurajat spunându-mi că îi plac compunerile mele, deşi la gramatică luam 7 cu felicitări, doamna profesoară de fizică din liceu, de dragul căreia m-am străduit într-o zi să îi învăţ nişte definiţii, oameni care impuneau prin ţinută, comportament decent şi obiectiv, nu genul de profesori populari, ci genul de oameni care te făceau să înveţi pur şi simplu, fără trucuri psihologice, fără teatru. Numele lor susţinea o şcoală întreagă. Acum predau alături de foştii mei profesori şi am avut ocazia să îi redescopăr şi, din păcate, să îi demitizez. Elevi ? O prietenă foarte bună îmi este o fostă elevă din primul meu an de predat, care mai târziu s-a întors ca profesoară de aceeaşi specialitate. Îmi iubesc elevii creativi, chiar dacă uneori tocmai ei sunt cei mai indisciplinaţi, oricine ştie că asta e inclus în fişa lor psihologică. Am scris poezii, articole cu ei, am inventat poveşti, am creat cărţi, ne-am certat pe subiecte legate de feminism, ecologie, viitor. Şi apoi au plecat mai departe.

3. Ce nu merge bine ?
- se pune accent pe acumularea de informaţii în marea majoritate nepractice, îi forţăm să îşi folosească memoria de scurtă durată şi nu capacitatea de analiză sau sinteză sau imaginaţia.
- învăţământul este atât de "general" şi de "masă" şi nu ţinem cont deloc de aptitudinile, înclinaţiile şi trăsăturile psihologice ale copiilor
- numărul prea mare de elevi în clase
- manuale aprobate pe orice alte criterii în afara celor pedagogice. De exemplu, la limba engleză sunt aprobate manuale scrise de străini fără să aibă habar de particularităţile noastre culturale. Sunt scumpe şi nu ajung în toate şcolile. Cele ieftine sunt proaste, dar Ministerul le cumpără tocmai datorită preţului. Autorii de manuale par cu totul rupţi de şcoală.
- directorii se aleg pe criterii politice şi de cele mai multe ori nu sunt manageri prea buni.
- uneori se pun înainte nevoile profesorilor legate de încadrare, catedră, ore şi nu cele ale elevilor/studenţilor.
- nu există un regulament şcolar clar întocmit
- nu există consilieri psihologici în toate şcolile
- nu se face cu adevărat o evaluare psihologică a profesorilor
- nu sunt fonduri pentru materiale auxiliare, cele  fără de care nu se poate, simple coli xeroxate, de ex, si trebuie să ceri tot timpul bani copiilor
- accentul pus pe hârţogărie, birocraţie, formalităţi
- inspectori şcolari aleşi tot pe criterii politice şi care par picaţi din cer de cele mai multe ori
- şcoli rupte de inspectorate pentru că informaţiile circulă defectuos
- cursuri de perfecţionare mai mult pe hârtie, goana după credite
- concursuri la care se cer bani tot copiilor
- examenele de grad pentru care înveţi enorm şi degeaba
- "reforma învăţământului" şi ideile mai mult decât creative ale fiecărui ministru al aceluiaşi învăţământ şi lista e deschisă.

4. Că merge înainte…

5. Se pot face foarte multe în şcoli. Ce mijloc mai bun de răspândire a ideilor mele umaniste aş mai putea găsi chiar dacă lucrul cu omul este cel mai greu, chiar dacă responsabilitatea este enormă şi uneori covârşitoare. Eu încerc să schimb mentalităţile colegilor mei. Încerc să fac copiii să descopere şi să iubească literatura, cărţile, animalele. Încerc să schimb relaţia părinţilor cu proprii copii.
Ar trebui schimbat sistemul de acces al profesorilor în învăţământ. Nu mai sunt la curent, dar eu cred că ar trebui ca ultimul an din facultate să fie ca o specializare, cursuri aprofundate de psihologie, pedagogie, metodică, să se facă practică pe bune în şcoli, nu simple hârtii semnate în alb. Şi nu mai amintesc că ne plângem de lipsa criticilor tineri şi buni, a traducătorilor, a scriitorilor. Facultăţile scot pe bandă sute de absolvenţi. Unde dispar ei?
Ar trebui să ne reamintim că accentul trebuie pus pe educaţie şi pe formarea caracterului, a personalităţii copilului, lucru pe care mai toţi profesorii îl uită în clasă. Este nevoie de şcoli pentru părinţi, cursuri pentru copii cu nevoi speciale, înmulţirea activităţilor extracurriculare, nu pentru dosarele profesorilor sau prestigiul şcolii, ci pentru cei din bănci.
S-au golit satele de copii, deşi şcolile există încă. Primăriile nu se implică, dau vina pe lipsa de fonduri, dar uneori e nevoie de o simplă reparaţie, un cui bătut, o fereastră reparată. Ah, politica…

6. Cel mai mult mă doare faptul că imaginea profesorului este terfelită de mass media. Nimeni nu merge prin şcoli să filmeze lucrurile bune, copiii excepţionali. Vedem numai profesori agresând sau agresaţi, fenomene pe care nu le neg, dar sunt prezentate numai de dragul senzaţionalului şi ratingului. Suntem arătaţi ca nişte cerşetori de salarii mai mari fără ca oamenii să ştie cu adevărat care este un salariu în învăţământ. Am auzit o colegă în vârstă care era îngrozită că se apropie pensia şi, după atâţia ani de muncă, va lua câteva milioane, parcă 5, nu ştiu exact. Cărţi? Haine? Încălţăminte ? Recunoşti un profesor care nu are alte venituri pur şi simplu după aspect.
Îmi lipseşte accesul la cărţile şi revistele de specialitate, de metodică, prea scumpe pentru mine. Îmi lipseşte o formare profesională continuă de calitate. Îmi lipseşte o comunicare reală în colectivul şcolii.
În fiecare zi am pornirea de a renunţa, dar poate că nu a venit timpul. Încă…

Comentarii cititori
sus

Bogdan Suceavă

Problemele fundamentale ale sistemului nostru de învăţământ
nu sunt de natură structurală, ci de natură etică

1. Am studiat şase ani la Universitatea Bucureşti, apoi şase ani la Michigan State University. Ambele experienţe au fost extrem de importante şi mi-ar fi greu să cuantific care dintre experienţe a avut o mai mare pondere. Dacă la Bucureşti am învăţat ce e aceea o varietate diferenţiabilă de la profesori excelenţi ca Stere Ianuş, Mircea Martin, Ion Mihai, Liviu Nicolescu, Adriana Turtoi, Barbu Berceanu, cred că detalii de topologie şi de geometrie riemanniana şi kaehleriană am învăţat la Michigan State de la Selman Akbulut, David E. Blair, Jon Wolfson, John D. McCarthy, Baisheng Yan, şi mai cu seamă, de la Bang-Yen Chen. Pentru mine a contat enorm şi extraordinara relaţie de colaborare cu Wladimir Boskoff, care lucrează la Universitatea Ovidius din Constanţa, graţie căruia am reuşit să citesc lucrările de cercetare ale lui Dan Barbilian, al căror studiu mi-a ocupat anul acesta. Consider că învăţ în continuare, procesul nu s-a încheiat deloc.

2. Simt nevoia să menţionez aici câţiva dintre profesorii pe care nu i-am amintit mai sus, pentru că nu sunt geometri. În primul rând regretatul Iulian Beju, al cărui stil didactic mi s-a părut extraordinar. Apoi, în aceeaşi categorie, domnii Solomon Marcus, Laurenţiu Panaitopol, Ieronim Mihăilă, Varujan Pambuccian. Un gând de recunoştinţă pentru domnul Ilie Bârză, cu care am lucrat în privat între octombrie 1986 şi vara lui 1987, când el a plecat în Suedia. Fiecare dintre ei a însemnat foarte mult pentru mine.

3. Cred că cel mai destructiv factor e sistemul cumetrial, amestecul relaţiilor de natură personală cu obiectul muncii. Problemele fundamentale ale sistemului nostru de învăţământ nu sunt de natură structurală, ci de natură etică, şi mi-e teamă că vin din felul cum e aşezată lumea românească. Altfel spus, problemele sunt de natură generală, şi se regăsesc şi în politică, şi în economie, şi în sistemul de sănătate. E păcat când lucrurile ne ies netemeinice, neterminate, neîmplinite. Ni se pare că putem aranja totul, că putem discuta informal şi inexact, că două impresii pot ţine loc de sentinţe definitive, că un agă devine deodată specialist doar pentru că aşa pohteşte şi că un oarecare poate deveni peste noapte dăruit, doar pentru că aşa bate vântul anul ăsta. Ştim să pierdem vremea mai bine decât orice alt trib de pe lume, pentru că orice formă de amestec al valorilor e un algoritm de pierdere a vremii.

4. Nu mai ştiu ce merge bine. Am plecat de prea mult timp din România şi nu cred că mai am aceeaşi viziune ca altădată. Pe vremuri mergea excelent sistemul de învăţământ şi echipa naţională de fotbal. Acum am auzit că amândouă merg cam la fel.

5. Eu nu-mi mai propun să fac nimic în acest sens. Consider că nu mai am nici o datorie de îndeplinit faţă de sistemul de învăţământ românesc. Dacă am vreo datorie, aceea este faţă de statul California, pentru care lucrez acum, şi faţă de problemele de matematică pe care încerc să le rezolv. Nu mai pierd vremea cu utopii. De ce, din patriotism? Să fim serioşi. Cândva am pierdut vremea cu tot felul de donquijotisme, sperând că pot face diferenţa în spaţiul universitar românesc. Adevărul e că nimeni din România nu vrea ca cineva care a plecat să facă diferenţa, să emită opinii şi să le mai şi însoţească atent cu argumente şi demonstraţii.

6. Mi-aş dori ca lumea românească să fie lipsită de insulte, de violenţă verbală, de segregare, de aranjamente şi de despărţăminte. Mi se pare că pierdem vremea cu lucruri neesenţiale şi parcă e păcat de noi. Am fi putut fi un spaţiu cultural mai interesant şi mai inteligent fără excesele noastre. Aşa, privită de departe, lumea românească ne apare, din păcate, ca o turmă de babuini care s-a strâns în jurul unui mănunchi de banane tocmai căzute din copac şi care nu ajung la toată lumea. Ce să-ţi mai doreşti într-un astfel de peisaj? Aşadar, eu nu-mi mai doresc nimic.

Comentarii cititori
sus

George Şipoş

Afaceri(şti) cu diplome

M-am oprit şi eu lângă cortul mare din centrul campusului. E-un cort mare, alb, în care forfotesc în sus şi jos câteva duzini de ospătari îmbrăcaţi în uniforme cu veste maron şi gulere violet. Culorile Universităţii din Chicago. Ospătarii par sud-americani şi vorbesc cu inconfundabilul accent mexican. După ce-l auzi în restaurantele de sushi (80% dintre bucătarii de sushi din America sunt mexicani), în hoteluri şi la măturătorii de străzi (care dacă nu sunt negri sunt cu siguranţă sud-americani), te obişnuieşti cu el şi îl recunoşti imediat, pipărat cum e cu neologisme americane. O supraveghetoare (albă) care se plimbă cu un caiet mare sub braţ, mă vede pierdut în faţa construcţiei neobişnuite pentru campusul prin care trec zilnic, ba la departament, ba la slujbă, ba la bibliotecă. Şi de-abia în momentul în care o întreb pe ea ce fel de eveniment are loc în campus de nu numai cel în faţa căruia mă oprisem eu, dar încă alte opt-nouă corturi enorme se află presărate în interiorul careului principal (main quadrangle) al campusului din sudul Chicago-ului, îmi răsare în faţa ochilor contabila de la Graham School (unde lucrez cu jumătate de normă). Povestea ei interminabilă despre cum că unul dintre prodecanii de la noi fusese invitat şi vai ce mare onoare i se făcuse şi cât de surprins a fost săracu' Chris şi i s-au umezit ochii că el lucrează aici de douăzeci şi cinci şi niciodată nu i-au fost recunoscute meritele dar acum are şi el în fine dovada că iată cei din conducere văd câte a făcut el pentru universitatea asta, îmi luminează memoria: astăzi are loc inaugurarea celui de al treisprezecelea preşedinte al Universităţii din Chicago, Robert J. Zimmer.

Am intrat în cort şi m-am înfruptat pe cinste din puiul fript, vita afumată, legumele şi pâinea oferite la discreţie tuturor celor care aveau drum prin campus în ziua aceea. Sătul şi mulţumit şi numai cu o vagă amintire a faptului că iniţial mă îndreptam spre bibliotecă, m-am tratat cu un pahar de cidru fierbinte (numai bun la cele 7-8 grade Celsius de afară) şi m-am lăsat furat de gânduri. Toată această demonstraţie de forţă, care cu siguranţă costase enorm, nu era menită decât să arate forţa economică a universităţii fondate în 1890 de William Rainey Harper (1856 - 1906), pe banii magnatului John D. Rockefeller (1839-1937). Se cheltuiseră probabil sume importante pentru întregul eveniment prilejuit de inaugurarea noului preşedinte, dar la forţa economică a universităţii, sumele erau, probabil, infime.

Una dintre cele mai renumite universităţi din Statele Unite şi din lume, University of Chicago se plasează astăzi pe primul loc în ceea ce priveşte excelenţa academică a studiilor universitare, pe locul al nouălea în clasamentul general al universităţilor şi colegiilor din Statele Unite şi pe locul al zecelea în topul celor mai bune universităţi din lume. Sigur că toate aceste clasamente sunt mai mult sau mai puţin relevante. Cert este faptul că Universitatea din Chicago se mândreşte cu 79 de laureaţi Nobel în varii discipline, cei mai mulţi (27) venind din domeniul fizicii. (Ca fapt divers, trei dintre laureaţii Nobel pentru literatură au fost profesori ai Universităţii, ultimul, John M. Coetzee încă predând în cadrul Comitetului de Studii Sociale).

Succesul Universităţii din Chicago nu este însă numai unul educaţional şi de cercetare. Universitatea este una dintre cele mai profitabile afaceri din Chicago, unul dintre cei mai importanţi proprietari de terenuri şi clădiri în Illinois şi Wisconsin, şi se află într-o permanentă creştere. De altfel, unul dintre motivele principale pentru care a fost angajat noul preşedinte Zimmer este tocmai pentru că este un excelent om de afaceri şi manager. Membrii Consiliului de Administraţie a Universităţii (mulţi dintre ei donatori de sume importante către diverse facultăţi sau şcoli din cadrul universităţii) aşteaptă ca Zimmer să atingă suma de două miliarde de dolari în donaţii (un miliard a fost atins deja de anul trecut), sumă pe care şcoala îşi propune să o investească în dezvoltarea campusului către sudul oraşului, dincolo de strada 61, unde se opreşte acum. Ca o dovadă în plus că şi Universitatea din Chicago, ca şi majoritatea universităţilor particulare din Statele Unite, nu ar putea exista fără bani, într-o ţară în care banul înseamnă totul, facultatea de pedagogie, care se pare că nu aducea îndeajuns de mulţi studenţi şi, prin urmare, nu producea fondurile necesare pentru plata profesorilor şi a personalului administrativ, a fost declarată falimentară la începutul anilor 90 şi închisă de către conducerea de atunci a universităţii.

Partea bună a acestei afaceri este că o universitate precum cea din Chicago produce îndeajuns de mulţi bani din donaţii (care îi vin exclusiv pe baza faimei pe care a acumulat-o de-a lungul anilor) pentru a susţine un număr impresionant de studenţi la masterat şi doctorat, majoritatea cărora li se acordă sprijin financiar, fie prin burse la nivel de universitate, fie la nivel de facultate şi departament. Ei sunt cei care produc cercetarea, cărţile, rezultatele care fac universitatea faimoasă, iar universitatea investeşte în ei dându-le burse. Odată ajunşi doctori în domeniile lor, toţi cei ieşiţi de pe băncile Universităţii din Chicago, vor avea ataşat de titlul academic şi faptul că a fost obţinut la Chicago. Asta aduce alţi investitori, şi procesul continuă.

Ei bine (şi aici m-am repezit la una dintre plăcinţele cu dovleac pe care mi le aşezasem gospodăreşte pe o farfurioară şi am mai sorbit puţin din cidrul dulce), ei bine ăsta e sistemul pe care noi nu îl avem în România. Întrebarea e, însă, dacă chiar îl vrem. Într-o mini-serie de articole publicate în "Evenimentul Zilei" în luna mai a acestui an, Profesorul Sorin Matei de la Purdue University consideră că sistemul american e superior celui românesc pentru că e bazat pe competiţie capitalistă, iar o universitate trebuie să producă, în primul rând, bani, ca semn al valorii sale. Profesorul Matei propunea atunci (v. "Evenimentul Zilei" din 29 mai şi din 2 iunie) ca şi universităţile din România să adopte un sistem similar. Într-un răspuns publicat în suplimentul "Lumea în Idei" al cotidianului "Obiectiv - Vocea Brăilei" (1 iulie 2006), scriam la rându-mi că, deşi sunt de acord cu competiţia capitalistă în învăţământul universitar românesc, mi-e teamă de excese. Mi-e teamă că vom ajunge să nu acceptăm studenţi buni în şcoli pentru că nu îşi pot plăti taxele (şi asta se întâmplă frecvent aici), dar vom primi pe oricine e gata să plătească, mi-e teamă că vom fi şi în România dependenţi de capital şi îi vom obliga pe profesori să dea note mari numai ca să fie plăcuţi de studenţii, care, până la urmă şi la coadă, le plătesc salariile. Pe de altă parte, învăţământul universitar de stat, nu e nici el o soluţie viabilă. Pe oriunde în lume unde există, e dezastruos. Profesorii sunt plictisiţi de moarte şi nu simt nevoia de a fi competitivi, predau acelaşi cursuri ani în şir, deşi metodele de cercetare şi nivelul de cunoaştere în domeniile lor avansează constant. În plus, cum universitatea în care predau nu îi încurajează şi sprijină financiar să o facă, cei mai mulţi nici nu se gândesc să mai participe la conferinţe sau să se afirme pe plan internaţional. (Un articol pe această temă poate fi găsit online în paginile cotidianului "The New York Times", în care învăţământul universitar francez este prezentat în culori absolut sumbre. v. Elaine Sciolino, Higher Learning in France Clings to Its Old Ways, NYTimes, May 12. La rândul meu pot confirma din proprie experienţă că învăţământul de stat din Japonia este cu mult în urma celui particular din punctul de vedere al performanţei academice şi de cercetare, excepţie făcând doar Universitatea din Tokyo (Tokyo daigaku), cam la fel cum şi Sorbonne este vârful educaţiei universitare în Franţa, pentru ca după ea să se întindă un pustiu vast).

Există, însă, o soluţie de compromis? Într-o lume a capitalului global şi a corporaţiilor, învăţământul nu mai e decât o metodă de obţinere a unei diplome care să confirme că poţi lucra într-o corporaţie. Mai are vreun sens să ne străduim să îi recuperăm importanţa de nu mai departe de acum un secol?

Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

Ce lume înaltă este asta obsedată de subordonări,
de şefii, de tăceri complice?

Nu am amintiri neapărat plăcute despre învăţământul autohton iar pe cel străin îl cunosc de departe şi îl apreciez cu sfioşenie de ins omorît curricular de comunism, dar am şi reţineri, aşa cum mi le-a confirmat, de altfel, filosoful Jean Francois Mattei într-un studiu cu titlul pilduitor Barbaria interioară. Oricît ar părea de paradoxal am fost toată viaţa mea de pînă acum la catedră şi nu m-am socotit, mai ales profesor, ci mai ales scriitor. După ce am terminat facultatea împreună cu generaţia lui Groşan şi Cărtărescu am avut norocul să fiu repartizat la marginea Timişorii la o şcoală cu ţigani gabori, din aceia blonzi, ţigani ungureşti care vorbeau româneşte cu un simpatic accent maghiaro-rom, ca să zic aşa, şi practicau strămoşeşte tinichigeria. Am trăit bine în acel underground didactic, social, politic şi scriitoricesc împreună cu scriitorul Mircea Pora pe care l-am găsit acolo şi pe care l-am îndemnat spre scris. Şef de catedră l-am avut pe criticul literar optzecist Vasile Popovici cel care a scris atît de rafinat despre Rimbaud. O altă colegă anglo-franţuzoiacă jună şi drăguţă pe nume Svetlana se plimba pe coridoare cu Poe în ediţii americane. Ne-am creat acolo o lume paralelă şi am refuzat orice colaborare cu grozăviile de undeva de departe care se năpusteau din cînd în cînd în dulcea noastre torpoare cu brigăzi inspectoriale abuzive şi stîrnitoare de spaime asemenea tătarilor în vremea stejarului din Borzeşti din copilăria lui Ştefan cel Mare. Aşadar veneau ordii de cretini cu limbajul păsăresc al politehnizării învăţămîntului, al traducerii în viaţă a preţioaselor indicaţii ale tovarăşului suprem care ne fericea cu asemenea directive în fiecare an cu ocazia deschiderii festive, ca şi astăzi, de altfel. Şi veneau inspectorii şi ne cereau aberaţii, tîmpenii, prostii, idioţenii denumite pompos: caiet de opt ore, proiecte de tehnologie didactică, după cum vedeţi sintagme care trebuiau să semene cu limbajul tehnologic, mai ales că Ministerul Învăţămîntului era pestriţ de ingineri abuzivi şi inculţi care socoteau cultura umanistă ceva vetust asemenea babelor care merg la biserică. Aşa că eram liberi şi noi, şi ţiganii noştri, eram an de an daţi exemplu negativ la consfătuirile judeţene ale profesorilor care se ţineau în sala cinematografului Capitol. Eram cei mai răi din Timişoara, fără performanţe şcolare, fără elevi la olimpiade, cu mediile cele mai mici la admiterea prin licee, cu abandonul şcolar în floare sub forma unor minunate haiducii ale ţiganilor noştri blonzi, mai apoi preafrumosul chiul al tuturor naţionalităţilor şi provinciilor (ca şcoală de margine aveam copii de moldaci pripăşiţi de foame prin oraş, apoi unguri rămaşi de căruţa civilizaţiei, olteni guralivi, şmecheri şi leneşi, ardeleni care îşi trimiteau copii la şcoală cu pită cu marmeladă învelită în foi dictando din caiete). Noi ilustram sălbăticia cea mare şi păstoream, cu aplicaţie şi umor, cele mai multe elemente certate cu etica şi disciplina socialistă de prin şcolile timişorene cu excepţia, desigur, a celor corecţionale. Între timp, şi eu şi Vasile Popovici am primit premii de debut ale Uniunii Scriitorilor care au fost mai apoi interzise de partid, am avut cronici la Europa Liberă şi la BBC, şi eram vajnici corigenţi la toate rapoartele inspectoriale, în toate dările lor de seamă, eram exemplele ruinei pedagogice, modelul negativ bun pentru ilustrarea a cum nu trebuie să se comporte didactic un profesor. Tot în vremea aceea am apucat să facem minunate chefuri cu un colectiv pe care l-am injectat treptat cu plăcerea eroică de a fi oaia neagră, plăcerea de a fi subversiv în gîndire, cu satisfacţia corigentului, a ăluia care nu e bun decît să fie haiduc faţă la faţă cu hărnicia plicticoasă şi imbecilizant-supusă-la-modul-fanariot a celor de dincolo de hotarele şcolii noastre. A tot soiul de emeriţi care cîntau avîntat patria, partidul, măreţele realizări. Între timp noi organizam chefuri ale "colectivului" cărora le ziceam Radio Erevan Party. Mai marii au aflat prin mijloace specifice şi din nou ne-au promis măsuri disciplinare, chit că nu aveau ce ne face că eram titulari. Mai apoi mi-am făcut cu Mircea Pora (care era ideologul şcolii şi răspundea, prin ucaz partinic, de şedinţele de învăţămînt politico-ideologic ca prof de istorie) legitimaţie la Biblioteca Mitropoliei unde era bibliotecar Andrei Ujică, prietenul lui Şerban Foarţă, cu care a semnat volumul cu Texte pentru Phoenix, şi din nou s-a năpustit tovarăşa colonel Melnic de la Securitate, Departamentul Învăţămînt, la Direcţiune, şi i-a reproşat lui Mia, directoarea mea şi a lui Pora, că am dat iama prin sfintele patericuri. E drept că am mers acolo mai mult aşa din curiozitate, să vedem ce e cu ele, şi nu neapărat că am fi dorit să punem bazele vreunei meditaţii transcendentale în cheie ortodoxă, în replică la aceea căreia i-au căzut victimă Andrei Pleşu şi Marin Sorescu. Prin urmare am străbătut preţ de nouă ani un deşert al plicticoşeniei, al supunerii, al imbecilizării căreia i-am răspuns cu umor – ce draci puteam face? Îmi amintesc cum după amiezele cînd eram "profesor de servici" cu acelaşi Pora dădeam note telefonice ca din partea Inspectoratului unor harnici de prin instituţia cu pricina, ceauşei cu fruntea îngustă, şi-i trimiteam la şedinţe de partid inexistente. Aşa ca să nu-şi uite reflexele. Ţiganii noştri şi sărăcimea şcolară ne urmau în toate şi pot spune cu mîna pe inimă că ne iubeau de-a dreptul, deşi Pora obişnuia să-i pedepsească didactic cu picioare-n cur în locul notei patru în faţa clasei, în urale care n-au ajuns totuşi la urechile mărimilor inspectoriale că ne-ar fi dat precis afară. Ăsta a fost învăţămîntul românesc în care am trăit: rupt de elev, comandat de puterea politică, prilej de antrenament al supuşeniei înspăimîntate: elevul faţă de profesor, profesorul faţă de inspector, inspectorul faţă de partid, partidul faţă de securitate, şi toţi faţă de familia Ceauşescu. Un vast, complicat şi cotidian antrenament al spaimelor. Dincolo de ele, azi şi ieri, au rămas elevii, de ei mi-a plăcut tot timpul şi îndrăznesc să zic că le-am fost aproape şi ei au ştiut asta, mi-au dat de înţeles, şi mie, şi lui Pora, şi lui Bazil că erau mîndri cu noi. Pentru asta nu-mi pare rău că mi-am pierdut atîţia ani acolo: a meritat. Nu mai spun că la revoluţie am avut dintre gaborii noştri, dintre sărmanii moldaci şi olteni, răniţi şi arestaţi în primele rînduri. Spun cu mîna pe inimă că ni se datorează prezenţa lor acolo, i-am educat tacit, uneori pe faţă, împotriva regimului, le-am dat de înţeles că trăim în dictatură şi ei au simţit asta, aşa că ne-am întîlnit la Tokes, în 16 decembrie '89, sîmbăta, după ore, şi am pus cărămida libertăţii şi în ţărişoara asta a noastră, aşa de plină de imbecili supuşi şi oportunişti.

Astăzi, de un deceniu şi jumătate aproape, predau la Universitate şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. În învăţămînt revoluţia s-a petrecut în vorbe. Dovada este articolul comemorativ pe care l-am scris cu ocazia împlinirii unei jumătăţi de secol de existenţă a filologiei timişorene. L-am publicat în revista Orizont care văd că nu e prezentă pe net, aşa că reiau ce am scris acolo să se vadă şi să se ştie cum stăm. Nu prea bine. Supuşenia a rămas. Mediocritatea didactică a supravieţuit mandatelor, campaniilor electorale şi tuturor reformelor. Elevul şi studentul contează în continuare doar pentru a asigura normele didactice iar şcoala şi universitatea nu-i aparţin şi lui, el este cel mult un pretext al luptelor ignobile, surde şi tîmpite pentru grade didactice, pentru isprăvi curriculare obţinute prin fals şi nimeni nu-i întreabă dacă au nevoie de ceea ce învaţă sau dacă cel care îi plictiseşte n-ar trebui să plece undeva de unde să nu mai asasineze cultura. Aşadar, iată compoziţia aniversară în varianta ei virtuală. I-am zis:

Moş Poveste a făcut cît a putut şi cît l-au lăsat vremurile

Profesorului Eugen Todoran îi spuneau studenţii Moş Poveste, ăsta este un lucru larg ştiut. Moş Poveste avea un inconfundabil aer de povestaş, vorba lui Llosa. Le zicea cu savoare, cu plăcerea taifasului pe care doar ardelenii o au cînd stau la uliţa satului, pe bancă şi se uită cum trec maşini, cum trece nevasta lu' cutare, cum se duc zilele, la toate se uită cei de pe bancă şi le povestesc în cadenţe molcome, alteori repezite, cu umor, cu întorsături epice neaşteptate. Dar nu despre asta aş vrea să spun în aceste cîteva rînduri, ci despre ce a însemnat rezistenţa prin cultură în cazul profesorului Eugen Todoran şi a altor cîtorva asemenea lui. A însemnat foarte mult şi din păcate insuficient faţă de celelalte ţări din lagărul comunist care au mers mai departe cu revizionismul cultural, l-au amestecat politic şi l-au proiectat în marile dezbateri de idei despre disidenţă, despre originile totalitarismului. Scriitori contestatari, oameni de cultură contestatari. La noi a primat în deceniile comuniste mai ales menţinerea cu încăpăţînare şi cu obstinaţie a legăturii cu marea cultură interbelică, ori Povestaşul nostru mai ales aşa ceva avea în misia sa mărturisită sau nemărturisită: perpetuarea în mentalul cultural a lui Blaga în preajma căruia a stat, a lui Liviu Rusu, a lui Radu Stanca. Era prin asta solidar cu o generaţie, zisă de la Sibiu. O formă de contestaţie continuă, manifestă prin idei culturale, izbucnind anarhic şi mânios pe la birtul universitar cînd, îmi aduc aminte cum mi-a reproşat mie, şi prin mine unei lumi care nu pricepea de ce ţăranul fură: "măi, Vighi, dragă", mi-a spus profesorul, "ţăranul fură de la CAP ca să supravieţuiască! Mor de foame, băiete, şi de aceea nu fură – iau de la comunişti ce-i al lor".

Sigur că nepotrivirea asta funciară a lui Eugen Todoran cu ideologia comunistă era prezentă implicit în cursuri, în ideile filosofice, în excursurile hermeneutice: peste tot era prezentă ideea despre nenorociţii care ne-au furat istoria şi ne umilesc. Ideea cu tîmpiţii de la socialism ştiinţific care iau şi ei un ban, se ţin de profesori universitari şi dincolo de toate sînt, la urma urmelor, şi ei oameni cu glumiţele lor popeşti despre partid, aşa mai cu perdea puţin, mai cu fereală, spuse cam cum le spune popa sau predicatorul de la baptişti, în aşa fel încît noi, ceilalţi, cei de pe margine, laicii, cum ar veni, să ne spunem unii, altora: "ia te uită că şi ei au umor, şi ei zic de cele sfinte, le mai dau pe glumă, sînt şi ei oameni". Aşa cu cei de la socialism, băieţi buni dar proşti, fundamental proşti, servitori ai unei cauze ideologice greşite pe care o contrazic toate marile idei. Toate marile gîndiri. Cam asta era îndemnul lui Moş Poveste: "există, măi băieţi, marea cultură, marea filosofie, marea artă. Aia contează". Dacă viaţa şi regimul ne obligă să mergem la învăţămînt politico-ideolog, mergem că n-avem ce face şi-i ascultăm pe proştii ăştia cu simbrie de la partid, pe galonaţii ăştia zeloşi, mergem la învăţămîntul lor politico-ideologic, le ascultăm prostiile, vorbele alea de doi bani şi gata, ieşim de-acolo şi uităm repede că am fost în aceeaşi sală, mergem la bere, la vin, şi discutăm lucruri adevărate. Cultura la pupitrul amfiteatrului şi contestaţia politică asumată direct la întrunirile de la Casa Universitarilor printre halbe. Aşa ne-am obişnuit să credem că se poate trăi departe de ideologia comunistă, că o putem nega, că putem fi altfel. Că n-am făcut mai mult, asta e o altă discuţie, şi istoria contrafactuală de felul: ce-ar fi fost dacă am fi avut şi noi revoluţia de la 1956, sau Carta 77, sau Solidarnosc cu o masivă participare intelectuală este o altă discuţie care oricum, astăzi, acum şi aici, nu mai duce nicăieri. Întrebarea care ne-o punem acum, comemorativ şi aniversar, este cum anume îl putem continua pe Moş Poveste, aducînd la suprafaţa revistelor, a amfiteatrelor ceea ce acesta (cu noi laolaltă) spunea în spaţiul privat al birtului universitar. Prin urmare, în cultură , dar mai ales în mediile ei academice, rămîne în continuare de adus în spaţiul public, spaţiul privat al contestării. A trecut pe lîngă noi o revoluţie istorică şi parcă n-a trecut. Moş Poveste, întîiul rector al Universităţii în libertate, era surpat de fericire că eram din nou în capitalism şi că a apucat asemenea vremuri. Numai că ceea ce credea el atunci, s-a împlinit doar în decoraţiile retorice ale unor discursuri euroconforme şi lignificate în retorici cu şi despre democraţie. De ce spun asta? Simplu şi la îndemînă! Pentru că ne temem în continuare. Pentru că nu ne contrazicem şefii. Pentru că suntem vorbitori pe la colţuri. Pentru că nu suntem profesori altfel decît prin mănunchiul de idei, chipurile, înalte pe care le predicăm prin cursuri şi pe care le subminăm prin lipsa unei atitudini care să pună în acord vorba cu fapta. Ce este, la urma urmelor, un dascăl, cum le place retorilor comemorativi să zică. Un ins care ştie multe? Şi ce dacă ştie multe, să fie sănătos, la ce-i foloseşte asta dacă prin ceea ce ştie nu modifică mental lumea în care trăieşte? Ce înseamnă să afli despre o teorie, o idee, o normă morală dacă nu le cauţi corespondentul în real? Ce înseamnă supunerea, spaima de inspectori a profesorilor din gimnazii şi licee, spaima de a critica conducerea universităţii atunci cînd ai impresia că nu te reprezintă deşi i-ai dat un mandat prin vot? Ce înseamnă toate ideile nobile despre democraţie, drepturile omului, libertate prin filosofie, imagologie, studii istorice, structuralisme şi semiotici cînd se văd confruntate cu viaţa? La ce folos ideile, dacă eruditul tace? De ce să taci cînd eşti pus de Rectorat să lucrezi în plus pe degeaba ca pe vremuri cînd mergeam la cules porumbul de la CAP, în loc să vedem cum stăm cu Heidegger? Care cultură înaltă te învaţă să accepţi nedreptatea pe care o face unul care, vremelnic, este pe caii puterii? Adică şef, adică rector. Adică decan. Adică şef de catedră. Orice numai şef să fie şi tu să nu-i spui ce face greşit pentru că este aşa ceva. Adică şef. Ce lume înaltă este asta obsedată de subordonări, de şefii, de tăceri complice? De vorbiri pe la colţuri. Aşa ne învaţă semiotica sau istoria ideilor? Aşa ne spune publicistul Eminescu: să tăcem şi să nu spunem ce gîndim? La ce folos să predăm ceea ce ei fac şi zic? Cui foloseşte? Ce filosofie, alta decît aceea a unui pragmatism care negociază ideile şi atitudinile, ne îndeamnă să tăcem cînd unii colegi de-ai noştri sînt nedreptăţiţi, sînt alungaţi din universitate pentru alte motive decît cele ale incompetenţei? Ce dascăli suntem noi, aşa comemorativi şi aniversari, dacă nu păşim dincolo de propriile tăceri vinovate şi ne scufundăm festiv în lipsa unor atitudini? M-am săturat de idei, de cultură, de ştiinţă asemenea unor perle la pălărie. Moş Poveste ştia toate astea şi a făcut şi el cît a putut şi l-au lăsat vremurile. Spre deosebire de el, noi, astăzi, suntem, totuşi, liberi. Sau poate nu!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey