•  Mihail Medrea
•  Bogdan Mureşanu
•  Francisca Ricinski-Marienfeld


sus

Mihail Medrea

banda lui moebius

îl vizita destul de rar pe meşterul Ştefan acum îi pare foarte rău ar fi avut atâtea să-l întrebe îl asculta fascinat meşterul era un fanatic al meseriei îl primea cu bucurie nu erau mulţi cei care-l căutau meşterul era un om incomod tăios necruţător dar în primul rând de sine niciodată nu era mulţumit de ceea ce realizase de oaspeţi însă era bucuros după ce sunai la poartă aveai de aşteptat destul de mult era hemiplegic deschidea uşa doar cât să poată privi pieziş spre poartă cine e om bun te rog să aştepţi niţel ochiul scrutător ca de pasăre dispărea apoi se căsca larg uşa ieşea meşterul coborând şovăilenic cele câteva trepte îşi târşâia piciorul drept îi trebuia destul timp până să ajungă la poartă avea tulburări de echilibru descuia poarta cu stânga mână pe care i-o întindea mai apoi bine ai venit bine că v-am găsit bine că m-ai găsit încă hai în casă ajungeau într-un târziu în camera tapetată cu cărţi ia loc te rog vin imediat pleca şonticăind spre bucătărie ar fi vrut să-l ajute în vreun fel meşterul însă era orgolios nu suporta mila celorlalţi revenea după câteva minute pe tavă ibricul cu cafea aburindă şi cele 2 ceşti asta a mea cam umblă creanga n-ai idee ce rău îmi pare că nu mai pot să-i trag două să mă ţină minte aşa îmi trage ea clopotele îşi aprindea o ţigară fără filtru turna cafeaua în ceşti se aşeza pe taburet sub portretul lui che guevara ce-ai mai făcut ce-ai mai citit v-am adus câteva cărţi mulţumesc să nu uiţi ca înainte de a pleca să-ţi alegi ce vrei din bibliotecă astea ale mele adică nevasta şi fiica lui n-ar pune mâna pe-o carte nici din greşală după ce-oi muri o să-mi împrăştie biblioteca pe la anticari ceea ce s-a şi întâmplat nu peste mult timp ce-ai mai scris am adus două texte pune-le pe birou era un mobilier impozant şi comod făcut de mâna lui pe când era în putere pe el trona maşina de scris erau şi câteva dicţionare la îndemână să ştii că ţi-am citit proza pe care mi-ai lăsat-o data trecută am citit-o de vreo 3-4 ori aş fi făcut şi însemnări pe margine însă după cum vezi de-abia-mi mai mişc braţul drept e un adevărat blestem pentru un scriitor noroc că aveţi maşina de scris domnule cu jenă trebuie să-ţi mărturisesc că nu mai pot să scriu nu mai am nici o motivaţie s-a stricat jucăria spuse el ciocănind uşurel cu degetul mijlociu în frunte domnule dacă vrei să-ţi meargă bine apucă-te de afaceri să ştii de la mine scrisul nu e boierie e budărie mi-am mâncat zilele şi mai ales nopţile scriind şi rescriind la cărţile mele şi la ce bun truda nu compensează talentul pe când d-ta ai talent să ştii că te invidiez pentru asta meştere de ce râdeţi de mine nu râd domnule scrisul e joaca cea mai serioasă din lumea asta discipolul tăcea mă bucur că nu eşti vanitos să ne bem cafeaua până mai e caldă nicăieri n-am băut o cafea ca la Găbrian spunea Tavi ori de câte ori venea vorba despre meşterul Ştefan dacă ar fi fost la fel de bun negociator şi dacă ar fi avut un agent literar ca în State era celebru nu cred că-şi dorea una ca asta da era totdeauna sceptic în ceea ce priveşte propria-i valoare şi nu greşea prea mult eşti răutăcios sunt obiectiv am aşezat ceaşca pe farfurioară mai vrei una nu mulţumesc şi eu am cam rărit-o dacă nu scriu la ce bun să mai beau cafea doctoriţa M. mi-a spus că-i bai dacă nu mă las de fumat are şi ea dreptate dar spune şi d-ta dacă m-am lăsat de femei mă mir că încă nu m-a lăsat nevastă-mea dacă de băutură m-am lăsat dacă de scris m-am lăsat păi dacă mă las şi de cafea şi de ţigări la ce bun să mai trăiesc oricum nu am nici un rost în lumea asta pe care n-o înţeleg şi n-o accept mă mai uit câteodată la televizor când merg la baie trec prin sufragerie fiică-mea sau nevastă-mea urmăresc nişte programe îngrozitoare domnule libertatea asta e ca un cancer au ştiut bine comuniştii ce fac când i-au pus cu botul pe labe pe burgheji şi pe decadenţi dar cu iubirea de aproapele cum rămâne cum să rămână o utopie crede-mă că ştiu ce spun am făcut 2 ani de teologie ortodoxă după care am renunţat la ce bun să ne amăgim cerul e gol Demiurgul şi-a repudiat progeniturile scârbit de atâta ură şi mârşăvie s-a retras în sfere atât de abstracte încât n-o să fim în stare a le percepe vreodată nici măcar sfinţii care sfinţi domnule în balamucul pe care-l alcătuim crezi că mai poate rezista vreun sfânt ăia câţiva care-or mai fi s-au sihăstrit în păduri nepătrunse în creierii munţilor şi de acolo se roagă neîncetat pentru noi meşterul obosise şi după îndelungi clipe de aşteptare au început iarăşi jocul acela complicat discipolul s-a ridicat de pe scaun încercând să scurteze cât mai mult formulele de rămas bun meşterul s-a înviorat brusc şi i-a spus tânărului să-şi aleagă nişte cărţi n-aveau aceleaşi preferinţe meşterul era surprinzător de lucid îşi aducea aminte până la detalii biografia unora dintre autori discipolul zicându-şi timorat că e inutilă toată această erudiţie dacă rezultatele ei sunt atât de futile meşterul deschidea câte un volum şi făcea comentarii pe text stăteau amândoi în picioare în dreptul uşii meşterul îşi argumenta afirmaţiile cu migală îi arăta punctele slabe îi atrăgea atenţia asupra capcanelor în care căzuse de fapt acolo în uşă pe picior de plecare comunicau cu adevărat fără prejudecăţi şi fără să se mai formalizeze discipolul regretând că meşterul Ştefan nu e la fel de bun practician pe cât de fascinant era ca pedagog scrisul nu e o meserie de altfel în nomenclator nici nu există decât scriitorul de vagoane obişnuia acesta să spună scrisul e o boală ba încă una contagioasă observa discipolul la care meşterul îşi ferea privirea înceţoşată de lacrimi aşteaptă-mă niţel ia-ţi o carte şi citeşte mă duc să pun de-o cafea

23 octombrie 2006

 

negru la albino

nu înţeleg de ce lu oskar i se spune negru lu albino osi e blond ş-are ochii verzi am văzut chiar ieri un negru la noi pe stradă a intrat egzact la buticu lu nenea albino negrul era de fapt maro ca ciocolata ochii lui erau mari şi albi iar la miljoc negri de tot ăla da era negru oskar e sas şi saşii nu-s niciodată negri şi cei mai mulţi îs bătrâni mai sunt doi la noi în cartier şi cu osi care abia a terminat liceu l-am întrebat o dată de ce n-a rămas în germania acolo e maică-sa şi vine din când în când în sibiu să vadă ce mai face oskar şi bunică-sa mama ei osi s-a inervat şi mi-a zis ceva de mama mea a vrut să-mi tragă un picior în fund da io nu-s prostu lu osi pe care îl aleargă nea albino toată ziua îl trimite de colo colo şi când se întoarce îl ia în primire doamna vichy îl pune să măture prin curte îl trimite la piaţă la poştă să le plătească fracturile de curent îl trimite la clienţi cum îi zicea ieri la o vecină dragă l-am trimis pe osi la idioata aia de amantă a lu acojocăriţei să-i returneze înapoi factura ea se pretinde că-i ţine contabilitatea şi nici atât nu-i în stare să complecteze ka lumea o amărâtă de factură da se ţine cu nasu pe sus că i-am zis odată când s-a făcut la coafor că nu mai ştie de unde mă cunoaşte tu hăbăuco n-aveţi voi în casă ce-avem noi în garaj când s-a întors osi l-a luat în primire nea albino şi l-a pus să-i spele maşina în faţa porţii osi a încercat să mă vrăjască pe mine s-o spăl io în locul lui că-mi dă bicicleta să fac o tură prin oraşu de jos bicicleta lu norbert băiatu lu nea albino şi-a lu doamna vichy dacă m-ar prinde norbert pe ţoacla lui m-ar termina momental da nu mă fraiereşte osi pe mine ca pe luzării ăilalţi de pe stradă le dă nişte gumă sau nişte mărunţiş primit de pe la clienţi şi fraierii ăia micii fac ce zice el i-a dresat osi se ţine jmecher păi dacă era chiar de chiar aşa de jmecher nu ajungea negru la albino rămânea în germania aia de unde l-a dat afară că era într-o gaşcă şi furau din maşini am auzit io când m-a trimis doamna vichy la bar să-i iau ţigări că la ei la butic nu mai aveau a venit unu şi a cumpărat toate ţigările ce-o vrea ăla să facă cu atâtea baxuri de ţigări osi zicea ceva de o contră şi de o bandă n-am înţeles ce-i aia nimeni n-are răbdare să-mi esplice nici io nu prea mai pun întrebări la oamenii mari nu le place să pui prea multe întrebări se inervează repede şi ţipă la tine să-i laşi în pace şi să te duci înapoi la mama aiurea că nici n-ai cum să încapi înapoi în burta lu mama nu înţeleg de ce se supără io când întreb pe cineva ceva vreau să ştiu deci vreau să învăţ şi de ce se supără ei că io vreau să învăţ deci ei vrea să rămân io mai prost ca ei să ajung negru lor aiurea ce dacă tata meu nu e patron ca nea albino tata e plecat în italia munceşte la construcţii că acolo în italia se construieşte la greu ca la noi pe stradă nea albino a cumpărat o casă veche a dărâmat-o acum se face acolo o altă casă de zece ori mai mare de ce s-a dus tata în italia putea să rămână aici să lucreze la casa lu vecinu oamenii ăştia mari îs tot altfel decât ăştia ca mine care nu înţeleg de ce o cheamă albino pe doamna vichy care se vopseşte pe păr neagră ca smoala

21 octombrie 2006

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

Scara

- Marie, ia vino-ncoa’ să vezi ceva!
Întâi a apărut doar o treaptă în plus în partea de sus a scării din pod. Stătea suspendată deasupra podelei de parcă lemnul scării ar fi crescut cu încă o bucată, egală cu toate celelalte de mai jos. Treapta nu părea adăugată în timpul nopţii, dar Antonie nu a exclus lucrătura unei mâini străine. Dacă ar fi fost aşa, trebuie să fi fost un meşter tare priceput, cum nu se găsea prin părţile acelea şi, oricum, de ce să fi alipit cineva o treaptă la scara din pod? Doar ca să îşi râdă de el, pesemne, dar de ce atâta trudă pentru o şotie, se întreba Antonie. Alături de el, Maria, nevasta sa, avea aceeaşi privire năucă. După ce s-au mai dezmeticit, s-au uitat cu luare aminte să vadă dacă nu cumva le lipsea ceva de prin catrafusele îndesate de-a valma în pod şi n-au găsit nimic lipsă. Toate vechiturile erau la locul lor şi nu au aflat niciun semn că cineva le-ar fi răscolit în căutarea unui lucru de preţ. Oricât ar fi iscodit pricina pe toate părţile – s-au uitat sub scară şi pe acoperiş după cea mai mică urmă – tot nu s-au lămurit cine şi de ce ar fi făcut una ca asta. Aşa că s-au dat jos din pod, unde Antonie urcase doar după o găleată de grăunţe şi nu după o cimilitură de dezlegat, şi s-au întors la treburi. Au dat de mâncare păsărilor şi le-au închis în coteţe. Au dezlegat dulăul şi s-au dus să doarmă cu gândul că noaptea e un sfetnic bun în grija căruia cad toate enigmele zilelor.
- Antonie, scoal’ degrabă şi vino de vezi!

A doua zi, cu întunericul încă stăruindu-le în preajmă, cei doi se holbau la scara din pod care avea de pe acum două trepte în plus şi nu una singură ca ieri. Ca să pună piciorul pe duşumea, trebuiră să sară de la înălţimea nou-dobândită de scară. De acolo, se uitară prosteşte o vreme, apoi găsiră de cuviinţă să dea de ştire şi altora despre ce li se întâmpla sub acoperiş. Până să se adune lumea din sat, chiar dacă au venit degrabă şi foarte bucuroşi să vadă minunea cu ochii lor, scării îi crescuse încă o treaptă şi apoi încă una, cu şi mai mare repeziciune, astfel că, atunci când vecinii au ajuns, număra deja patru trepte deasupra duşumelei şi o a cincea se ghicea înmugurind tăcut în bârnele de lemn. De cum li se alătură şi el, părintele Teofan prinse a cădelniţa hotărând trăgând nădejde că ori va afuma toţi dracii din pod, dacă era veo lucrare diavolească, ori va fi pe placul îngerilor, dacă era vreo minune. De la înălţimea celor şapte trepte crescute în trupul scării, părintele părea că se urcase în amvon, iar când se prăvăli de acolo, aproape că îşi frânse şalele. Se ridică cu chiu cu vai şi slobozi afurisenii împotriva tuturor dracilor care trudeau ca tâmplari nevăzuţi la înălţarea scării. Vru să-i dea foc chiar atunci, dar îl opri Antonie ca stăpân al casei în care se aflau.
- Iar de-ar fi diavolească lucrarea scării, îi spuse Antonie, de ce ea creşte în sus, către ceruri?

O atare întrebare mai domoli din avântul de cruciat al părintelui Teofan, care încuviinţă să lase un răgaz în care va cere îndrumare de la Episcopie. Abia atunci va şti dacă să afurisească ori să blagoslovească minunea ce li se înfăţişa. I-a dat poruncă diaconului să înşeueze un cal şi să plece cât mai degrabă către Episcopie, unde să înştiinţeze soborul de cele ce se petreceau acolo. Între timp, gândi că n-ar strica să vândă ceva mai multe lumânări şi le ceru celor de faţă să aprindă la poarta casei măcar câte una de fiecare suflet.

Către seară, scara se înălţase într-atât încât ajunse la grinzile podului, iar la miezul nopţii, când mulţimea se risipise, sparse acoperişul casei cu un pârâit grozav. De teamă să nu se prăvale casa peste ei, Antonie şi Maria dormiră în acea noapte sub cerul înstelat şi avură noroc de vreme bună, fără ploaie şi vânt. Înainte de a se scufunda în somn, se mai uitară, în lumina lunii, cum scara se înălţa fără încetare pe deasupra acoperişului.
- Crezi că mâine s-or scoborî îngerii pe ea? şopti Maria învelindu-se mai bine în pături.
- Cine ştie? îi răspunse Antonie tot în şoaptă de parcă amândoi se temeau să nu tulbure creşterea treptelor cu vorbele lor.

Şi în noaptea aceea scara a continuat să se înalţe cu zgomot întunecat astfel că, atunci când a venit dimineaţa, şi odată cu ea diaconul cu vestea că episcopia va trimite un emisar abia săptămâna următoare, capătul ei se zărea anevoie mult deasupra casei. Cei câţiva copii adunaţi acolo au dat să intre în pod, dar Antonie nu le-a dat voie să se caţere pe scară de teamă să nu-şi rupă gâtul căzând de la o asemenea înălţime. Părintele Teofan a sosit la ceas târziu, însoţit de diacon şi de paracliser care duceau cu ei un pangar cu lumânări din ceară de albine. L-au aşezat chiar în faţa porţii astfel ca oamenii să nu mai fie nevoiţi să străbată atât drum pentru o lumânare sau două. Părintele a mai cerut să se întindă o masă mare chiar în curte şi să fie mereu gata de ospăţ în cazul în care pe scară s-ar fi pogorât cetele angelice. I-a cerut lui Antonie să stea de strajă cu privirea aţintită în tării şi să-i dea numaidecât de ştire dacă zăreşte ceva.
- Păcatele mele! Păi şi cine mai hrăneşte orătăniile că doar nu o s-o las pe Maria să dea piept cu toate trebile în vreme ce casc ochii la cer?
- Fă ce-ai de făcut cu un ochi, iar cu celălalt veghează înaltul, i-a cerut preotul.

Antonie a făcut ce i se spusese: la început cu băgare de seamă, după care mai în dorul lelii pentru ca, în cele din urmă, nici să nu mai ridice ochii. Toată lumea din sat se obişnuise cu scara, iar în aşteptarea trimisului Episcopiei care să le dezvăluie rostul acelei minuni dacă într-adevăr era o minune şi nu o lucrătură diavolească, şi-au văzut de vieţile lor ca şi cum nu se petrecuse nimic peste fire. Antonie şi Maria au început să doarmă în casă din nou văzând că nu-i paşte vreo primejdie să se prăbuşească acoperişul peste ei. Scara părea ancorată temeinic în slava cerului. Poate găsise acolo ceva de care să se sprijine, îşi ziceau. Ar fi uitat întru totul de ea dacă, la câteva zile după aceea, doi dintre copiii din sat nu ar fi dispărut fără urmă. I-au căutat prin împrejurimi cât i-au căutat, după care ai lor s-au îndreptat către casa lui Antonie, unde i-au cerut acestuia să le arate podul. Îndatoritor, Antonie le-a deschis uşa şi, cu strângere de inimă, au aflat pe duşumea încălţările băieţilor. Se făcea o zi întreagă de când urcaseră pe treptele scării şi cu siguranţă că se aflau undeva departe, morţi de foame, însetaţi şi arşi de lumina soarelui. Trebuia să dea de ei până nu se lăsa noaptea când s-ar fi putut prăbuşi la orice pas greşit, dacă nu ar fi murit mai întâi de spaimă şi de frig. Antonie s-a urcat primul simţindu-se vinovat de lipsa băieţilor, urmat de tatăl unuia dintre ei şi de fratele mai mare al celui de-al doilea. Pentru că era deja amiază, s-au pus pe urcat vârtos şi, în curând, casa lui Antonie se vedea mică la picioarele lor, apoi tot satul rămase în urmă ca o mâzgălitură pe o foaie. Soarele îi cam orbea şi le încetinea mersul. S-ar fi oprit descurajaţi dacă nu i-ar fi văzut pe fugari coborând de undeva de deasupra. I-au hăulit să ştie că au venit după ei şi copiii le-au întors chiotele plini de veselie. Când i-au ajuns, Antonie şi ceilalţi s-au stăpânit cu greu să nu le tragă o mamă de bătaie chiar acolo în tăriile cerului, însă când s-au dat jos din pod era deja prea târziu pentru o pedeapsă. În bătătura curţii, o mulţime de oameni îi aştepta pe băieţi ca să-i întrebe ce-au văzut sus şi cei doi au răspuns, mândri de isprava lor, că au urcat mai mult de o mie de trepte şi abia dacă au dat de capul scării. Iar din locul în care ajunseseră, mai povesteau fugarii, se vedea o altă scară coborând din cerul şi mai înalt, doar că acea scară nu mai era din lemn, ca a lor, ci din piatră albă, lucitoare, atât de lucitoare că i-a orbit vremelnic.

- Sunt treptele către Ierusalimul ceresc, a murmurat paracliserul, neîndrăznind să spună cu glas tare ce gândea de teamă să nu săvârşească o erezie, dar, văzând că părintele Teofan încuviinţează tăcut, şi-a repetat spusele.
- Şi chiar de lucrurile ar sta astfel, îi preveni Teofan, tot trebuie să aşteptăm emisarul Episcopiei pentru a şti ce se cuvine să facem şi ce nu. Până atunci, mai spuse cu glas poruncitor către Antonie, ai grijă de fereacă uşa la pod! În Sfânta Cetate Cerească nu poate intra orice neisprăvit fără spovada trebuincioasă, adăugă mustrător privind la cei doi eroi cărora nu le păsa câtuşi de puţin de apoftegmele părintelui.

În zilele următoare, lumea se adună în curtea lui Antonie să trăncănească vrute şi nevrute despre cum pronia cerească a vrut ca tocmai în satul lor să se unească cerul cu pământul. Masa din curte era mai mereu plină de oaspeţi cu chef de vorbă pe lângă care Maria continua să deretice prin bătătură. O stânjenea vădit tot acel balamuc şi se prea poate să fi fost singura care nu întâmpinase cu bucurie vestea că Ierusalimul ceresc atârna deasupra curţii sale.

- Când o fi să mor, am să văd Sfânta Cetate, da’ până atunci, Antonie, cin’ să hrănească lighioanele? Cin’ să dea de mâncare la păsări ori cin’ să mulgă vacile că văd că tu te-ngrijeşti numa’ să stai de vorbă cu lumea prin bătătură?
- Ţie-ţi arde de orătănii cu Ierusalimul deasupra capului?
- Iar tu gândeşti că sus o să stai toată ziua să aduci osanale fără să mai trudeşti?

Era limpede că, dacă emisarul Episcopiei nu venea mai degrabă - şi iată că nu se arăta la mai mult de o săptămână de la întoarcerea diaconului, viaţa lui Antonie cu Maria nu s-ar mai fi chemat viaţă. Într-o seară, când a fost trezit cu bătăi în uşă, a aflat că în bătătură îl aştepta o ceată de evlavioşi ce se hotărâseră să urce la cer. Oricât a încercat să le stea împotrivă, amintindu-le porunca părintelui Teofan, n-a fost chip să-i înduplece, iar aceia s-au suit pe trepte şi duşi au fost dintre pământeni. În dimineaţa ce a urmat, Antonie s-a repezit la părinte într-o fugă să-i dea de ştire de cele întâmplate, iar când s-a întors, însoţit de el, în bătătură, cei doi au mai apucat să vadă o altă ceată care tocmai se ridica la ceruri pe scara de lemn. În van i-a conjurat Teofan să mai adaste o vreme pe lumea aceasta ori măcar să se spovedească înainte de a purcede la drum! N-a fost chip să întoarcă pe vreunul din cale.

În timpul ce a urmat, alte câteva cete de săteni au trecut prin podul lui Antonie în drumul lor spre Ierusalimul ceresc, iar exodul acestora ameninţa să pustiască întreg satul. Deşi nu vedea cu ochi buni plecarea enoriaşilor, părintele Teofan era neputincios. Maria era furioasă, iar Antonie era sătul de toată întâmplarea şi i-a spus-o în faţă părintelui.
- Sunt legat de mâini şi de picioare până ce primesc semn de la Episcopie, i s-a spovedit acela lui Antonie.
- Ei bine, eu nu sunt, părinte!
- Şi ce-ai de gând să faci?
Antonie s-a întors hotărât acasă unde parcă o ceată şi mai numeroasă decât cele dinainte tocmai se suia în pod. De cum îl văzu, Maria îi spuse:
- Nu pleci şi tu cu ei? Măcar ştii o treabă!

Nebăgând-o în seamă, Antonie s-a îndreptat către hambar, de unde a ieşit cu o bardă în mâini, după care a prins să se suie pe scară, treaptă cu treaptă. A urcat până ce casa părea o mâzgălitură pe o foaie, iar acolo s-a oprit. A pus mâna streaşină la ochi, uitându-se după cei care se ridicau la cer şi le-a făcut cu mâna hăulind iar aceia i-au răspuns cu chiote. Şi-a îndepărtat privirea de la ei cu un oftat prelung, apoi s-a uitat în jos, la casa lui, unde Maria abia de se ghicea trebăluind prin bătătură. A scuipat în palme şi a izbit cu barda în lemnul scării. A lovit o dată şi încă o dată până ce a despărţit din nou cerul şi pământul aşa cum erau lăsate de când le ştia. S-a întors spre seară istovit.
- Mâine-poimâine o dovedesc de la rădăcină, i-a zis Mariei, arătând către scară.
- Să repari şi acoperişul, îl îndemnă Maria, uşurată că totul se terminase.

Prin gaura din acoperiş, în lumina lunii, abia de se mai desluşea ciotul de scară pe care fugarii se ridicau la cer.

Comentarii cititori
sus

Francisca Ricinski-Marienfeld

Flash

Boturile larg căscate şi solzii vibrînd undeva între negru şi verde trădau că lupta cu moartea începuse. De patru, cinci ori îi lovise în cap pe cei doi crapi care de ieri zăceau în chiuveta uscată, încă tresărind şi nevroind parcă să moară.
O bancnotă de zece plătise pentru ei la piaţă unui copil de pescar, înainte ca el să dispară în spatele unui munte de pepeni.

Ea văzuse ce-i drept în copilărie pui fără cap zburînd peste garduri. Şi un porc alergase tot pe atunci cu cuţitul în gît şi se prăbuşise doar cînd zăpada din ajun de crăciun se vopsise toată în roşu. Aceştia sunt însă crapi şi crapii nu trebuie înjunghiaţi. Ajunge - aşa le explicase cel puţin primul profesor de biologie - dacă sunt scoşi din apă şi lăsaţi să se sufoce.
Se uită din nou înspre peşti cu o privire sticloasă, ca şi cum ar fi vroit să-şi alunge o ultimă îndoială: în chiuvetă nu se mai găsea într-adevăr nici un strop de apă!
Credeţi-mă, nu sunt o ucigaşă,ar fi vrut ea să le strige, dar tăcu, văzîndu-le cutele de la urechi, învineţite. Aceşti grăsani cu cap de filozof îi inspirau într-un fel milă. Dacă ar fi ştiut dinainte, cît o să se chinuiască cei doi ca să moară, ar fi cumpărat cu bancnota de zece mai degrabă un harbuz mare sau un coş plin cu hribi. Şi nişte ierburi pentru o licoare de dragoste, amestecată discret în paharul cu Sauvignon al lui Robert…

Atunci cînd ea reveni în bucătărie şi se opri în faţa chiuvetei, soarele tocmai dispărea după stuf. O ultimă rază căzu peste crapii care nu mai mişcau. Amuţiseră, lungiţi unul deasupra celuilalt ca doi îndrăgostiţi. Ba nu, se corectă ea, mai curînd ca trupul de mamă aruncîndu-se peste un prunc aflat în pericol.
Această imagine îi provocă o durere peste măsură de mare, fiindcă îi amintea brusc de avorturile ei.

Mai bine să fie un El si o Ea, se hotărî ea pentru cealaltă variantă, ce-i drept, nu chiar tineri şi nici prea zvelţi, însă tandri. Acum chiar că nu mai vedea crapii, ci se vedea pe sine, cum înota pe spatele lui Robert şi-l înlănţuia blînd cu picioarele. Cu ochii închişi îşi lăsă vîrfurile degetelor să alunece pe creştetul peştelui ca de-a lungul coapsei lui Robert şi coapsa zvîcnea, se rotea şi…
Numai un "O, nu!" apucă ea să strige, aproape ca într-o tragedie antică a lui Sofocle, vrînd probabil să-nsemne "O, soartă!". Crapul cel "mort" sări din chiuvetă, se ciocni de geam şi de uşă, apoi îi nimeri sînii. Abia atunci ea îl izbi cu cotul de mai multe ori peste cap şi îşi apăsă călcîiul peste pîntecul umflat. Pe pardoseală se holba acum un ochi de peşte, care-o privea fix: ea îl compară cu ochii copiilor ei nenăscuţi… Iartă-mă, şopti ea, fără să ştie prea bine pe cine anume avea în gînd.

Cînd Robert sună la uşă, ea nu se mai afla de-o bună bucată de vreme în casă. Alergase la rîu, să-i dea ochiul înapoi. Sunt totuşi o ucigaşă, spuse ea, dar nimeni din apă nu o înţelese.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey