•  Liviu Antonesei
•  Picu Ocoleanu


sus

Liviu Antonesei

Vă prezentăm mai jos textul conferinţei pe care Liviu Antonesei urma să o prezinte, în 27 octombrie, la colocviile revistei Mozaicul. Probleme personale i-au împiedicat însă drumul la Craiova.

Valorile modernităţii şi spiritul de competiţie

0. Incipit
Voi încerca, în această vorbire, să deduc spiritul de competiţie al civilizaţiei occidentale din cadrul valoric lansat de modernitate. Dată fiind perspectiva adoptată, îmi cer iertare ascultătorilor pentru o anume scrupulozitate bibliografică, poate chiar pentru o oarecare ariditate academică, pe care am încercat să o evit, dar nu cred să fi reuşit întrutotul. Atunci cînd doreşti să (şi) argumentezi, nu doar să enunţi o anumită poziţie, efectele stilistice nu sînt suficiente, sînt necesare şi probele, "dovada" cum spunea o fostă academiciană în faţa completului de judecată. În ce mă priveşte, sper să fi adunat unele probe, cîteva "dovezi"! Desigur, deşi am redactat această conferinţă ca pe un studiu, parazitînd-o cu zeci de note, pentru că voi încerca să-i dau şi vreo altă utilitate, voi încerca să fac apel cît mai rar şi cît mai colocvial posibil la aparatul de note. N-o să citesc, de bună seamă, ci voi vorbi liber, textul scris ajutîndu-mă doar să nu rătăcesc prea mult drumul. Desigur, acolo unde este nevoie, îmi veţi pune întrebări la sfîrşit şi voi reveni cu precizările necesare.

1. La început au fost valorile
Într-o epocă pe care o putem situa între revoluţia lui Cromwell şi promulgarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, modernitatea a început un drum pe care nu şi l-a încheiat pînă astăzi. Prin ce anume se distinge ea de epocile care au precedat-o? În primul rînd, prin extinderea cadrului de valori propus umanităţii. De mai bine de un mileniu şi jumătate, umanitatea occidentală trăia în cadrul valoric al umanismului clasic, îmbogăţit cu valorile creştine. Ea vieţuia, mai mult sau mai puţin, mai intens sau mai lax, în jurul valorilor propuse de greci şi preluate de romani, adică în Adevăr, Bine şi Frumos 1. Chiar din primul veac, acestora s-a adăugat Sentimentul creştin al sacrului 2. Nu fără dificultăţi, dacă ne amintim că a fost o chestiune de cîteva secole pentru ca "liberala Romă", ce-şi hipertrofiase pantheonul acceptînd zeii tuturor populaţiilor cucerite, să accepte că nu poate să se lupte cu cei ce se revendicau de la Iisus Christos şi vorbeau în numele său. Printr-o ironie a istoriei, oraşul în care creştinii trebuiseră să se refugieze în catacombe pentru a scăpa persecuţiilor a devenit capitala creştinătăţii. Pînă în zorii epocii moderne, acest cadru valoric nu a încetat să se extindă geografic – prin războaie expansioniste, prin cruciade, prin colonialism, prin misionarism şi convertiri forţate, deci cu spada, sau cu Cartea şi crucea, adeseori cu toate laolaltă, pe uscat, dar şi pe mare. Oricum, vreme de peste un mileniu şi jumătate, s-a desfăşurat cel mai intens şi mai stabil proces de globalizare de dimensiuni multicontinentale din epoca pre-modernă a omenirii.
Or, spre mijlocul secolului al XVII-lea acest cadru valoric pre-modern a început să-şi dovedească limitele, să devină insuficient. Cauzele sînt multiple, interferente şi aflate în relaţie, mai degrabă, de co-evoluţie decît de determinism mecanic, cum credea marxismul. Oricum, putem inventaria, într-o ordine aleatorie: expansiunea geografică a modelului occidental pre-modern, "apariţia" ştiinţei moderne, prima revoluţie industrială, mutaţiile intelectuale şi de mentalitate, apariţia educaţiei instituţionalizate ca fenomen "de massă". Nu trebuie să uităm că modernitatea a fost anunţată şi însoţită de profunde revoluţii de natură filosofică, inclusiv de filosofie politică – de la Machiaveli şi Descartes şi pînă la filosofii şi economiştii liberali englezi sau "enciclopediştii" francezi, o uriaşă nelinişte a intelectului a cuprins spiritele, o veritabilă criză a cuprins conştiinţele, făcînd inevitabilă o revoluţie în cîmpul valorilor 3. Iar această revoluţie în ordinea valorilor, a mentalităţilor şi a instituţiilor a devenit efectivă prin mijlocirea celor trei mari revoluţii politice moderne: revoluţia engleză, cea americană şi cea franceză. Principalul rol al acestor revoluţii a fost acela de a sintetiza noul cadru valoric. Interesant este că schimbarea nu s-a făcut prin disoluţia vechiului cadru valoric, ci prin completarea acestuia. Modernitatea marchează, desigur, o ruptură, dar una cu multe continuităţi. Valorile clasice nu au fost abandonate, dar alături de acestea au apărut noile valori, cele pe care modernitatea nu doar le prezervă , ci le propune. Este vorba despre legalitate, sosită prin revoluţiile anglo-saxone, mai degrabă paşnice, şi de cele trei valori statuate de deviza revoluţiei franceze, respectiv libertatea, egalitatea şi solidaritatea. Desigur, revoluţiile anglo-saxone referă şi ele la valorile emblematice promulgate de revoluţia franceză. Să nu uităm că scopul iniţial al lui Cromwell a fost reducerea prerogativelor monarhiei absolutiste, nici că primii colonişti englezi ajunseseră Lumea Nouă în numele libertăţii de conştiinţă, al egalităţii de tratament şi al fraternităţii creştine. Totuşi, în cazul lor, este de semnalat pregnanta notă legalistă, poate paradoxală în cazul unor revoluţii, dar nu mai puţin evidentă 4. Pe de altă parte, probabil că Teroarea din 1794, ce a urmat Declaraţiei... din 1789, dincolo de conjuncturile evenimenţiale şi temperamentul protagoniştilor revoluţiei, poate fi pusă şi pe seama nedesemnării explicite a legalităţii ca valoare fundamentală în corpul celebrei declaraţii 5. Un fapt destul de ciudat dacă ne gîndim că Declaraţia avea sensul unei constituţii. Or, importanţa legalităţii este multidimensională. Din punct de vedere filosofic, ea mută chestiunea dreptăţii dintr-un plan aproape exclusiv divin în planul relaţiilor dintre oameni şi dintre aceştia şi instituţiile create de ei, care pot fi reglementate legal, mai întîi prin legea supremă, care este Constituţia, şi apoi, pe calea subsidiarităţii, prin întreg sistemul de legi. De la celebrul Decalog al lui Moise, preluat de creştinism, şi pînă în zorii modernităţii, dimensiunile normative ale culturii – adică religia, morala şi dreptul – se confundau aproape perfect pe terenul "păcat – vină – transgresiunea legii", ca şi pe acela subsecvent al sancţionării acestora. Pe de altă parte, legalitatea este o valoare-fundament, fără de care valorile-ţintă ale modernităţii nu au temei legal, nici consistenţă. Nu există libertate, egalitate sau solidaritate fără temei constituţional, fără garanţii legale. În sfîrşit, sentimentul creştin al sacrului s-a relativizat prin laicizarea statutului, dar şi prin expansiunea ecumenismului, prin acceptarea că sacrul are modalităţi diverse de manifestare. După cum spune un proverb arab: "Dumnezeu este un munte şi sînt o mulţime de drumuri şi cărări pe care acesta poate fi urcat". De aproape două sute de ani, tendinţele de creştinare forţată s-au diminuat progresiv pînă la dispariţie. Libertatea înseamnă şi libertate de conştiinţă şi de credinţă. Asta nu exclude faptul că diferitele culte, mai vechi sau mai noi, "universale" sau numai "locale" sînt în căutare de noi adepţi, că misionarismul continuă să funcţioneze. Exceptînd unele curente fundamentaliste, mai cu seamă islamice, fenomenul se desfăşoară de cele mai multe ori paşnic.

2. Expansiunea modelului cultural european
Cert este că, în ultimele două sute de ani, acest model cultural european, în centrul căruia discernem "nucleul tare" al cadrului valoric alcătuit din cele opt valori fundamentale, nu a încetat să se extindă, dovedind incontestabile virtuţi universaliste. De altfel, cele opt valori iradiază la nivelul tuturor dimensiunilor culturii şi, dacă distincţia rămîne în continuare pertinentă, ale civilizaţiei, dîndu-le coloratura specifică. Recunoaştem că un produs cultural sau o manifestare civilizaţională sînt occidentale, deci "europene" 6, exact în măsura în care regăsim, cumva spectral, în ele cadrul valoric caracteristic. Peste tot acolo unde vom înregistra manifestările efective ale acestor valori va fi vorba despre cultura europeană, occidentală, indiferent de localizarea geografică. Iar acolo unde valorile sînt invocate, fie şi demagogic, non-substanţial, vom putea vorbi doar despre tendinţe europenizante, de occidentalizare, vom avea de-a face cu tranziţii, deci cu fenomene de aculturaţie, enculturaţie, contra-culturaţie şi interculturalitate. Motivele extinderii acestui model cultural-valoric, care se cheamă capitalism democratic, sînt numeroase, unele indiscernabile sau chiar dificil avuabile, dar cîteva pot fi precizate cu o anume certitudine:

a. performanţele economice ale capitalismului, fundamentat pe proprietatea privată şi piaţa liberă, deci pe competiţia între actorii jocului economic, dar şi pe puterea cunoaşterii ştiinţifice, putere care ajunge la rezultate tot prin competiţie 7;
b. performanţele politice ale democraţiei, fundamentată pe pluralismul politic, deci pe libertatea de expresie şi de asociere, dar şi pe întreg ansamblul de drepturi şi libertăţi "ale omului şi cetăţeanului", toate aflate în competiţie 8;
c. performanţele antropologice ale sistemului democraţiei liberale, fundamentată nu doar pe piaţa liberă şi pe drepturile şi libertăţile amintite, ci şi pe virtuţile unei educaţii publice, la început progresiv generalizată, iar ulterior devenită şi "permanentă" 9;

Prin urmare, pretutindeni unde vom întîlni fericita asociere dintre liberalismul individualist şi o morală religioasă tradiţională (creştinismul, buddhismul, şintoismul, chiar islamul etc) ne vom situa în cadrul cadrul modernităţii, deci al capitalismului democratic. Şi, totuşi, acest sistem nu s-ar fi extins pînă la dimensiunile actuale şi nu ar fi pe cale de a se universaliza dacă nu ar exista un specific anume al fiinţei umane. Deosebit de toate celelalte fiinţe, care sînt naturale în sensul propriu al termenului, omul este o fiinţă-altfel, şi anume o fiinţă culturală. Iar o fiinţă culturală este una şi educabilă, deci permeabilă la contactele, dialogurile, influenţele şi idiosincraziile culturale. În fapt, ceea ce numim acum globalizare nu este altceva decît dimensiunea economică totală – este vorba mai ales de globalizarea multiplelor pieţe caracteristice capitalismului dezvoltat contemporan – a unui proces început acum circa două sute de ani prin lansarea unui nou cadru valoric, a unui nou model cultural – democraţia liberală – şi antropologic – cetăţeanul –, deci persoana umană liberă şi responsabilă, deschisă cunoaşterii şi intercunoaşterii, capabilă să-şi asume riscuri, iniţiative, să intre în competiţie în toate domeniile de activitate socio-culturală. Dar globalizarea nu are doar dimensiuni economice 10, ci şi politice – prin crearea ONU în 1945, dar şi a instituţiilor europene în extindere continuă –, cultural-educative – cel mai elocvente semne sînt, desigur, structurile de felul UNESCO-ului, UNICEF-ului –, religioase – prin tendinţele ecumenice, atît între confesiunile creştine, cît şi între acestea şi celelalte religii „universale” –, sportive – mişcarea olimpică şi celelalte competiţii mondiale, inclusiv fenomenul liberei circulaţii a sportivilor – , dar mai ales informativ-comunicaţionale. În această ultimă privinţă, perspectivele deschise de televiziunea prin satelit, de intervenţia computerelor, de apariţia Internetului şi de naşterea Cyberspaţiului nici măcar nu pot fi întrevăzute în întregul lor. Deja o mulţime de activităţi s-au mutat la domiciliu, inclusiv o parte a educaţiei, cenzura pare imposibilă, iar comunicarea între zone aflate la uriaşe distanţe geografice a devenit practic instantanee "în timp real", nu doar în ceea ce priveşte sunetul, performanţă deja realizată prin telefonie şi comunicaţiile radio, ci şi scrisul, imaginile, imaginile în mişcare sau proiecţiile spaţiale. În sfîrşit, la un nivel mai superficial, dar de o importanţă esenţială ca un fel de avanpost al modernizării, se situează globalizarea "modelor consumului", de la cel alimentar şi vestimentar şi pînă la produsele multurii 11. Adoptarea "hainelor nemţeşti" a precedat la tinerii boieri români adoptarea valorilor europene. La fel, adoptarea de către tinerii din fostele ţări comuniste a blue-jeanşilor, a modei părului lung şi a muzicii rock a fost un fenomen de contra-cultură, de ripostă la cultura oficială, ce-i desemna ca adepţi ai unei "culturi a libertăţii". De altfel, şi în Vest, cel puţin la început, pînă a deveni o afacere rentabilă, aceste mode au reprezentat un fenomen de contra-cultură, de reacţie la osificarea establishment-ului.

Este limpede, prin urmare, că procesul de modernizare, de expansiune a modernităţii este cel mai important fenomen de interculturalitate, de aculturaţie şi enculturaţie cu aplicaţie la nivelul marilor comunităţi culturale – şi nu al indivizilor sau al grupurilor mici – din cîte a cunoscut istoria pînă astăzi. Fără îndoială că succesul modernizării a fost cu atît mai solid, mai rapid şi mai stabil cu cît comunităţile au fost mai cultivate, prin urmare mai educate, inclusiv în dimensiunea interculturală 12. Desigur, expansiunea modernităţii nu este un fenomen uniform şi rectiliniu. Diferitele ţări, chiar cele europene, au atins la intervale variate modernitatea, au existat ezitări în procesele de modernizare, chiar ieşiri în extra-modernitate, precum comunismul, fascismul ori diferitele variante ale autoritarismului civil sau militar 13. Fenomenele de re-tribalizare, de instalare a dictaturilor sau a regimurilor miliare, ce au apărut în numeroase din fostele colonii ale puterilor occidentale după decolonizare, indică foarte limpede că modernizarea cu forţa are puţine şanse de succes, că nu poate trece dincolo de suprafaţă, deci că este superficială, rămîne la nivelul unor "forme fără fond". Modernizarea are succes doar atunci cînd valorile sale sînt nu doar incorporate în instituţii şi legi, ci asumate şi interiorizate de majoritatea cetăţenilor, deci cînd "formele" reuşesc să stimuleze "fondul", să-l oblige să le dea conţinut. Modernizările superficiale nu doar că n-au şanse de supravieţuire, dar provoacă traume psiho-sociale foarte grave, cum ar fi diferitele forme de xenofobie, mentalitatea conspiraţionistă şi, mai ales, ruptura fatală dintre elitele occidentalizate şi occidentalizante şi massa populaţiei. Adesea, de altfel, chiar aceste elite sînt doar superficial europenizate ele însele şi, pe deasupra, infuzate de mentalitatea de "bursieri premianţi", dorind mai mult să placă "profesorilor" europeni decît să-şi convingă proprii concetăţeni în chestiunea superiorităţii şi adecvării modelului cultural şi valoric european, ceea ce provoacă consternarea celor dintîi şi opacitatea abisală a celor din urmă. Asemenea procese denotă nu doar precaritatea sistemelor educative din astfel de spaţii geo-culturale, ci şi eşecul funcţiilor educative pe care le au, prin definiţie, elitele veritabile. Dincolo de capitalul cultural pe care îl tezaurizează, dincolo de capacităţile lor de expertiză, diversele elite sînt, între altele, şi furnizoare eminente de modele cultural-comportamentale "reale", "vii". În mod paradoxal, în loc să devină agenţii unei modernizări consolidate, aceste elite devin factori blocanţi, chiar "sabotori", mai mult sau mai puţin, involuntari şi inocenţi ai acesteia. În fapt, pentru ca şcoala să sprijine procesul de modernizare, pentru ca elitele să funcţioneze ca modele culturale în acelaşi sens, este necesar un fapt fundamental – şi anume asumarea valorilor modernităţii nu ca pe un set valoric aleatoriu, ci în calitatea lor de universale culturale, pe care modernitatea le-a înzestrat cu virtuţi normative.

3. România – eşecul primei modernizări
Aşa cum am argumentat deja, modernitatea se defineşte în primul rînd printr-un anume cadru valoric, alcătuit din cele opt valori prezervate, respectiv "inventate" de epoca modernă. Unde aceste valori funcţionează, ne situăm în modernitate. În mod ideatic, de la 1821-1848, şi în mod practic de pe la 1859-1864, România a experimentat pentru întîia oară modernizarea. La 1923, după rezolvarea chestiunii naţionale şi odată cu votul universal, împroprietărirea ţăranilor, generalizarea învăţămîntului public şi extinderea geografică a aceluia universitar, putem spune că am intrat într-o modernitate acceptabilă. Care, din păcate, nu a durat decît pînă în 1938, adică vreo cincisprezece ani. Din ce motiv? Parţial, din cauza contextului internaţional foarte înclinat spre soluţii totalitare sau măcar autoritare. Dar, mai ales, datorită unor vicii ale procesului de modernizare însuşi. Să nu uităm că am introdus votul universal unei populaţii în mare majoritate analfabetă, ceea ce a permis explozia demagogiei şi a populismului în viaţa politică. Noi am început destul de bine prima modernizare, am reuşit să o instalăm în aproape o sută de ani, dar am ratat modernitatea în doar cincisprezece. Era şi firesc să se întîmple acest lucru. Pe de o parte, pentru că am asistat la o degradare progresivă a clasei politice şi a discursului public, la o disoluţie a elitelor. Paşoptiştii şi postpaşoptiştii, cei care au făurit România modernă nu erau doar nişte oameni cultivaţi evropeneşte, dar erau şi de o suspectă, pentru aceste locuri, generozitate. Ei au fost dispuşi să ia măsuri împotriva intereselor de clasă şi a propriilor lor interese. Ca să propui împroprietărirea ţăranilor, era necesar pămîntul. Or, acesta era în proprietatea părinţilor lor, a fraţilor lor, a lor înşile. Ca să propui, în acelaşi timp, trecerea de la cens la votul universal trebuia să renunţi la nişte privilegii istorice. Ei au fost dispuşi să facă asemenea concesii curajoase, astfel de sacrificii personale şi, din acest motiv, cred că merită cu asupră de măsură să fie numiţi Părinţii Fondatori ai României Moderne. Din nefericire, aceste calităţi – cultura, generozitatea, curajul – s-au diluat catastrofal în timp, astfel încît clasa politică interbelică era de-abia o copie palidă a celei a Părinţilor Fondatori. Adeziunea la valorile modernităţii era adesea o simplă maimuţăreală, o simulare. Prima noastră modernizare n-a depăşit niciodată o anume superficialitate.

Dar acesta este doar unul din motive. Pentru că mai există cel puţin două esenţiale. Primul se referă la conflictul dintre elite, la ruptura acestora. Din punct de vedere cultural, s-a înregistrat o imposibilitate de dialog între elitele europenizante şi cele naţionalist-autohtoniste. Această ruptură la nivelul elitelor culturale a avut ecouri politice evidente, determinînd apariţia partidelor şi a grupărilor extremiste – mai reduse la extrema stîngă, mai dezvoltate la dreapta. Sub impactul fenomenelor similare din Germania, Italia, Spania, dar şi din alte ţări ce descoperiseră "virtuţile" totalitarismului, chiar dacă unele din ele avuseseră parte de modernizări aparent reuşite, polemicile cultural-politice s-au transformat lesne în recursul la argumentele forţei: asasinate politice, lovituri de palat, tentative de lovituri de stat etc. În contrapartidă, cu adversari atît la extrema stîngă, cît şi la cea dreaptă, democraţiile liberale din Europa erau în defensivă, păreau slabe, nu mai ofereau un model demn de urmat. Pentru adepţii democraţiei liberale, politica înseamnă competiţie politică, pentru extremişti funcţionează logica exterminării. Astfel că, spre 1940, România, dincolo de conflictele interne dintre elite, s-a orientat oficial către puterile Axei. Iată că interculturalitatea, poate mai ales în dimensiunea sa politică, nu are întotdeauna şi în mod obligatoriu doar efecte faste. Celălalt motiv este încă şi mai profund, pentru că se referă la starea populaţiei. Trecînd dincolo de tendinţa de idealizare a situaţiei României de înaintea războiului, nu putem să nu observăm că peste trei sferturi din populaţia ţării era rurală, deci foarte puţin deschisă "modernismelor" de orice fel 14, iar circa optzeci la sută era analfabetă. Şi asta, în ciuda reformelor haretiene şi a eforturilor excepţionale desfăşurate de Şcoala de sociologie a lui Gusti şi de Institutul Social Român. Iar atunci cînd atît elitele, cît şi populaţia erau în realitate nepregătite pentru modernizare ar fi fost de mirare să fi înregistrat un succes, mai ales în condiţii externe atît de puţin favorabile. Probabil, un context mai bun ne-ar fi condus de la o modernizare relativ acceptabilă, dar incompletă şi superficială, către una consolidată. Din păcate, din 1938, am intrat în cercul celor trei-patru dictaturi ce nu s-au oprit pînă în decembrie 1989 – prin urmare, mai bine de cincizeci de ani de ieşire din modernitate, de aventuri extra-moderne, de cele mai variate nuanţe: de la dictatura "de operetă" a regelui Carol II la interludiul legionaro-antonescian şi la regimul militar al Mareşalului, iar din 1948, cu sprijinul ocupanţilor sovietici, am experimentat şi cealaltă extremă. Interludiul "democratic" din 1944-1947 nu a fost decît pauza necesară schimbării registrului extra-modern dinspre extrema dreaptă către cea stîngă.

4. Încercăm din nou
Dacă Japonia a reluat procesul de modernizare imediat după război, noi am mai rătăcit, nu neapărat din proprie voinţă, patru decenii şi prin cealaltă formă de extra-modernism, ceea ce, cu siguranţă, a lăsat urme, deci sechele mentale, spaime, idiosincrazii, habitudini foarte greu de eliminat într-o perioadă scurtă de timp. Prima modernizare am început-o relativ bine şi am încheiat-o prost. Pe cea de-a doua am început-o destul de nefericit dar, poate, printr-un fel de simetrie, vom reuşi să o încheiem cu bine. De data aceasta, contextul internaţional ne este, mai degrabă, favorabil. Pe de altă parte, populaţia este majoritar urbană sau pe cale de urbanizare, alfabetizată aproape în întregul său şi, pe deasupra, educată, în dimensiunea culturii generale şi a diferitelor culturi profesionale, poate mai puţin sub aspectul culturii civice, dar nici în această privinţă situaţia nu este iremediabilă. Din păcate, acest potenţial a fost insuficient folosit, pe de o parte, din cauza calităţii elitelor, politice şi ne-politice, pe de alta, din cauza degradării vertiginoase a culturii publice. În această privinţă, liberalizarea de după 1989, pe fondul frustrărilor din vreme comunismului, a făcut loc unei culturi de consum de un nivel extrem de redus. În mod paradoxal, alfabetizarea şi relativa educare a populaţiei au fost folosite pentru a o conduce în direcţii mai degrabă vicioase, ce ţin de modernizarea superficială şi de epifenomenele civilizaţiei occidentale.

În ceea ce priveşte actualele elite politice, apărute după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului comunist, din fabricile şi uzinele socialiste care, adesea pe bună dreptate, au falimentat, acestea sînt fie o copie şi mai palidă a celor interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului tîrziu. Fie de extracţie istorică, fie naţional-comunistă, aceste elite mărturisesc aceeaşi indecvare la real. Din acest motiv, aderenţa lor la valorile modernităţii a fost superficială, dacă nu chiar simulată. Pe de altă parte, această clasă politică în întregul său ne reprezintă, noi am produs-o în aproape şaptesprezece ani de pluralism politic şi ideologic, după trei schimbări ale puterii şi mai multe guvernări. Nu este şi nu poate fi foarte diferită de noi înşine. De altfel, majoritatea politicienilor, în sinea lor, nu gîndesc altfel decît restul populaţiei – "spunem ca ei (europenii) şi facem ca noi (românii)" – numai că, fiind mai abili, au învăţat să-şi ascundă gîndurile şi simţămintele în spatele unei anumite "limbi de lemn" europene, simulînd o retorică modernistă. În cele din urmă, tot ceea ce se întîmplă la noi este în conformitate cu nivelul culturii publice din România, o cultură publică din care fac parte, laolaltă, fenomene de patologie economică – caritasurile, FNI-ul, jocurile de bingo –, culturală – de la succesul Sandrei Brown de la începutul deceniului trecut şi pînă la telenovelele şi manelele de astăzi, trecînd prin "umorul" gen Vacanţa Mare –, politică – succesul lui Vadim şi scorul hiperbolic al partidului său, şi mai recent al lui Becali – şi chiar sexuală – succesul telefoanelor roz şi opoziţia bisericii la legalizarea prostituţiei merg foarte bine împreună, pentru că, în mod paradoxal, urmează aceeaşi logică. Acesta este nivelul culturii publice şi atunci realizăm că nu sînt motive să ne mirăm de rezultate. Am putea, eventual, să ne mirăm că lucrurile nu merg mai încet şi mai greu decît par să meargă acum. Toate aceste fenomene ne arată destul de limpede că adeziunea noastră la valorile modernităţii, care înseamnă, în acelaşi timp, capitalism şi democraţie, este foarte superficială, dacă nu pur formală. Vom fi moderni atunci cînd aceste valori vor fi funcţionale, adică încorporate în legi şi instituţii care funcţionează şi resimţite de majoritatea populaţiei la fel de indispensabile ca şi aerul. Deocamdată, sînt un fel de "forme fără fond". Ştiu foarte bine că "formele" sînt necesare, că ele modelează de fapt fondul dar, pentru aceasta, ar trebui, pe de o parte, ca ele să fie bune, pe de alta, să nu vagabondeze decenii în şir în căutarea fondului care ar trebui să le dea conţinut. Soluţia este, de fapt, politică. Este necesară o reformare a clasei politice, iar aceasta nu se va produce fără o reformare a sistemului politic şi electoral instalat în 1990 şi consacrat prin Constituţia din 1991. Ar trebui, prin urmare, ca actuala clasă politică să-şi sape – cel puţin parţial – propria groapă. Pentru aceasta sînt însă necesare competenţă şi generozitate. Or, dacă aceste calităţi ar fi existat nu am fi ajuns în situaţia de astăzi. Sîntem într-un fel de cerc vicios care ar putea fi "tăiat" doar printr-o soluţie gordianică, printr-o intervenţie din afara cîmpului politic. Este momentul să se nască, în sfîrşit, societatea civilă. Pentru că, prin sprijinirea necondiţionată a fostei puteri, societatea civilă românească, şi aşa slabă şi nestructurată, a renunţat singură la rolul de instanţă critică a cîmpului politic. Eşecul clasei politice a fost însoţit, prin urmare, şi de eşecul elitelor cultural-civice, care nu au reuşit să găsească limbajul necesar desfăşurării dialogului social. Împreună cu presa independentă, tot mai puţină de altfel, dar parte a societăţii civile, elitele cultural-civice ar trebui să funcţioneze ca un factor constant de presiune, astfel încît, o dată patru ani, să putem vota dacă nu altceva, atunci măcar altfel. Însă reforma clasei politice şi reinventarea societăţii civile sînt condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru succesul celei de-a doua tranziţii spre modernitate. În fapt, condiţia esenţială este regăsirea autentică a valorilor modernităţii infuzarea acestora în massa populaţiei, ceea ce nu se poate intreprinde fără o la fel de profundă reformă a educaţiei. La 1 ianuarie, vom intra în Uniunea Europeană, care în ciuda excesului de reglementări, este, totuşi, o lume a competiţiei generalizate. Vom fi parteneri de competiţie sau numai de antrenament? Nu ştiu, sînt mai degrabă sceptic. Dar, decît să ne bocim soarta, e mai profitabil sa ne antrenăm noi înşine pentru a face faţă competiţiei de acolo şi competiţiei mai mari presupuse de globalizare. Aderarea am ales-o, iar globalizarea nu poate fi ocolită. Nu este nici bună, nici rea, este inevitabilă! Vine ca un tanc Truman şi numai de noi depinde, de spiritul nostru de competiţie şi de competenţa presupusă de acesta, vom fi striviţi, dacă ne vom feri din calea tancului sau dacă, într-un ceas fast, vom reuşi să urcăm pe capotă!


1 Aceste valori erau privite de greci în indisolubilă interrelaţie, în fuziune, cf. termenului compus kalokagathia. Pentru a sugera acelaşi lucru, romanii au creat maxima mens sana in corpore sano.
2 Temeiurile greco-romane ale civilizaţiei occidentale sînt excelent surprinse de Paul Valéry în conferinţa Criza spiritului de la ieşirea din primul război mondial. V. Paul Valéry, Criza spiritului şi alte eseuri, Editura Polirom, 1996, pp.260-272.
3 Despre criza care a "pregătit" sau, pentru a nu fi fatalişti, cel puţin a anunţat modernitatea, a se vedea Paul Hazard, Criza conştiinţei europene: 1680 – 1715, Ed. Univers, 1974.
4 V. The Declaration of Independence and The Constitution of The United States, Penguin Books, New York, 1995.
5 V. Jean Morange, La Déclaration des droits de l`homme et du citoyen, PUF, Paris, 1993.
6 Am pus ghilimele pentru a preciza că termenul nu mai are nimic geografic în el. Japonia aparţine spaţiului valoric european/occidental, pentru că a aderat în ultima sută de ani, nu fără convulsii, la sistemul valoric occidental. Pe de altă parte, Statele Unite, iniţial colonie, la propriu, europeană, apoi provincie a Europei, a reuşit în ultimele decenii să-şi depăşească, după o mulţime de criterii, inclusiv culturale, genitorii. Australia aparţine spaţiului occidental, căruia încearcă să i se integreze, cu succese remarcabile, şi ţările din grupul "tigrilor asiatici". În acelaşi timp, România ratează de aproape şaptesprezece ani procesul de re-modernizare, de re-europenizare, deşi se află, geografic, în interiorul "promontoriului" numit Europa.
7 Proprietatea şi piaţa liberă sînt expresii economice ale valorii libertate
, iar cunoaşterea ştiinţifică ţine, în acelaşi timp, de clasicul adevăr şi de moderna libertate de conştiinţă.
8 Democraţia liberală este expresia încă nedepăşită a libertăţii normate, deci a libertăţii circumscrise de dimensiunile normative ale culturii: religia, morala şi, mai ales, dreptul. Prin adoptarea de către ONU a
Declaraţiei universale a drepturilor omului şi apoi a Declaraţiei drepturilor copilului ansamblul de "drepturi şi libertăţi" ce reprezintă încarnarea juridică a valorilor moderne a căpătat extensie universală, inclusiv în spaţiile geo-culturale ce nu au aderat substanţial la acestea, ceea ce permite "naţiunilor unite" să intervină, pretutindeni în lume, în apărarea lor – prin orice mijloace, inclusiv militare.
9 E proba elocventă că aceste valori nu au fost inventate de modernitate, ci doar descoperite în însăşi "substanţa" umană şi înzestrate cu virtuţile normative amintite. De la Dumnezeu sau de la natură, libertatea
şi celelalte valori există potenţial în noi, iar educaţia nu face altceva decît să le "actualizeze", să le confere substanţă.
10 Pentru analiza globalizării economice, Daniel Dăianu, "Globalizare şi fenomenul financiar internaţional", în Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?, Ed.Polirom, 2000, pp.73-98. O virulentă critică a globalizării economice în George Soros, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Ed. Polirom/Arc, 1999.
11 Termen creat de Mihai Vasilescu pentru a desemna elementele "culturii de massă", îndeosebi aparţinînd multi-media, pentru a le separa de cele ale "culturii înalte".
12 UE
nu ar fi putut fi imaginată fără "reconcilierea istorică" franco-germană, inaugurată politic de preşedintele De Gaule şi cancelarul Adenauer, dar susţinută decenii de programele educative de de-demonizare reciprocă a foştilor inamici. A fost un exemplu foarte instructiv de educaţie interculturală, pe care l-am putea urma şi noi laolaltă cu vecinii noştri maghiari.
13 Asemenea experinţe sînt extra-moderne sau pre-moderne, pentru că renunţă sau, cel puţin, denaturează valorile ce definesc modernitatea. Să ne gîndim ce mai rămîne din legalitate, libertate, egalitate şi solidaritate în regimurile politice fasciste sau comuniste.
14 Amintesc doar că simpla "reformă a calendarului" din 1923 a provocat în mediile rurale tulburări incredibile: revolte, trecerea la stilul vechi etc, fapt ce denotă tradiţionalsimul firesc al ţăranilor noştri, dar şi proasta pregătire a reformei de către autorităţile civile şi religioase. De fapt, atunci şi acum, e obicei ca reformele să fie nepregătite, neexplicate, prost aplicate.

Comentarii cititori
sus

Picu Ocoleanu

Trei tipuri de Aufklärung la români sau
De ce Republica Moldova nu se va uni niciodată cu România

În urmă cu câteva săptămâni, un cotidian central propunea luarea în discuţie a costurilor probabile ale unei posibile uniri a Republicii Moldova cu România. Dincolo de suma aproximativă rezultată în urma anchetei şi de diversele interpretări ale ei, oscilând între o retorică patriotardă indignată de o atare manieră lipsită de simţământ naţionale de a pune problema şi îngrijorările mereu îngrijoraţilor tehnocraţi cu privire la suma prea ridicată pe care ar presupune-o demersul naţional, un lucru a fost trecut cu vederea de participanţii la dezbatere: majorităţii populaţiei din gubernia din stânga Prutului nici prin gând nu-i trece să se unească cu ţărişoara noastră, România. Prin urmare, discuţia este gratuită, la fel ca şi cearta cu privire la sexul îngerilor din Bizanţul asediat de osmanlâi.

De altfel, o astfel de opţiune nu mai este de ani buni de zile un secret pentru opinia publică valahă. Poate tocmai de aceea va fi şi fost adusă în discuţie problema costurilor unificării, ca o formă de consolare în faţa nemiloasei realităţi: oricum, strugurii erau acri, nu meritau osteneala. Dincolo de mobilul psihologic al iniţierii sus pomenitei anchete, persistă însă (dacă e să fim oneşti) perplexitatea oricărui român "de bine" în faţa lipsei moldave de interes pentru proiectul naţional, visul de aur al neamului din cele mai vechi timpuri, după cum am învăţat din manualele de istorie, de la Burebista şi Decebal şi, chiar mai devreme, de la omul din Neanderthal descoperit recent în Peştera Muierii şi până azi.

S-a vorbit în acest sens de înstrăinarea naţională la care au fost supuşi românii basarabeni atât de către regimul ţarist, cât şi de cel sovietic. Adevărat, numai că şi românii ardeleni au fost supuşi unei (încă şi mai) puternice presiuni de deznaţionalizare vreme (încă şi mai) îndelungată şi, cu toate acestea, conştiinţa lor naţională a rămas cel puţin la fel de vie ca în Vechiul Regat. Atunci să fie moldovenii pur şi simplu lipsiţi de sentiment patriotic? Greu de crezut, deoarece moldovenii din România (şi ei, la fel de moldoveni ca cei din Republica Moldova) au participat activ la proiectul naţional, identificându-se cu el. Spăşiţi, unii istorici români au făcut referire la maniera (cel puţin) condescendentă a Bucureştilor de a trata românii din Basarabia în perioada interbelică. Dacă ar fi aşa, atunci biata ţară românească ar fi trebuit să se restrângă la Sectorul Agricol Ilfov (sau numai la clădirea Guvernului), deoarece în Valahia mumă nu e cetăţean de rând - pălmaş, rumân sau boiernaş, care să nu fi trăit pe pielea lui aroganţa guvernanţilor – vechi şi noi.

Cum se explică însă apatia conştiinţei naţionale la majoritatea românilor basarabeni? În veacul al XVIII-lea, la românii din Ardeal şi din viitorul Regat îşi face apariţia Aufklärung-ul care se manifestă sub două forme diferite. Pe de o parte, este vorba de un Aufklärung de tip habsburgic-nemţesc, în cadrul căruia accentul cade pe comunitatea locală/confesională/de limbă, iar, pe de altă parte, de unul izvorât din Revoluţia franceză, în care rolul predominant îl joacă cetăţeanul activ politic luat individual. În primul caz, specific Ardealului, şi secularizarea este mai puţin pregnantă, statul iluminist habsburgic văzând în comunităţile constituite confesional un necesar partener de dialog. În schimb, în Vechiul Regat, secularizarea este radicală, principalul actor social, politic, economic, cultural fiind citoyen-ul a cărui identitate confesională sau etnică este secundară, privindu-l doar pe el în particular. Aşa se face că, până azi, în Ardeal comunitatea locală este mai puternică şi mai bine sudată decât în Oltenia, Muntenia şi Moldova ("românească"), unde oamenii par mai "individualişti" şi mai puţin sensibili la identitatea de grup. Astfel se explică şi obsesiile autonomiste ale secuilor sau ale maghiarilor în general, mult mai greu de înţeles la Craiova sau la Iaşi decât la Cluj sau la Timişoara. Nu în ultimul rând, acesta este motivul pentru care oamenii din Ardeal par "mai credincioşi" decât cei din Vechiul Regat, deşi mersul la biserică este încărcat în Transilvania nu doar cu semnificaţii religioase, ci şi profund identitare – fapt absent în restul ţării, unde regăţenii, chiar dacă nu merg la Sfânta Liturghie, susţin că sunt foarte credincioşi – în "sufletul" lor.

Dincolo de toate aceste diferenţe între cele două tipuri de Aufklärung asumate în Ardeal şi în Vechiul Regat (cel german/austriac, pe de o parte, şi cel franţuzesc, pe de alta), ambele forme de modernitate s-au întâlnit în secolul al XIX-lea într-un punct bine determinat: proiectul naţional. Deşi într-o mare măsură l-au înţeles diferit, atât ardelenii, cât şi regăţenii l-au susţinut deopotrivă, iar aceasta nu doar la nivelul elitelor, ci şi la acela al oamenilor simpli. România modernă este rezultatul Aufklärung-ului pe care intelighenţia valahă l-a propagat până în ultimul sat din Apuseni sau din fundul Moldovei.

Toate acestea au lipsit în Basarabia. Faptul se datorează înainte de toate absenţei unui Aufklärung politic propriu-zis în Rusia. Modernitatea pătrunde în împărăţia ţaristă ca un intrus violent, dar se opreşte la aspecte pur culturale şi, implicit, la nivelul elitelor. Marea masă a poporului rus, mujicimea, rămâne străină schimbărilor petrecute la vârf. Dacă la ea se manifestă o formă de patriotism, aceasta este de factură mistică ("Rusia sfântă"), încurajată mai curând de către Biserică. O astfel de formă de patriotism este străină românilor – ardeleni sau regăţeni. România poate fi "mândră", "dulce", "pitorească", "măreaţă", "eroică", "mare" etc. Sintagma "România sfântă" nu apare nici măcar în cele mai înverşunate discursuri naţionaliste.

În contextul rusesc al reducerii Aufklärung-ului la gestul cultural, pe de o parte, şi al limitării lui la elite, pe de alta, acesta nu a oferit acces la perspectiva proiectului naţional românilor basarabeni. Acesta se va fi prezentat în ochii lor ca o ciudăţenie a creştinilor pravoslavnici din dreapta Prutului cu care împărtăşesc aceeaşi limbă. În cel mai bun caz, proiectul naţional a fost adoptat de către intelighenţia locală, fără a ajunge însă la pălmaşul simplu. Aşa se lămureşte apatia naţională a românilor basarabeni. Aşa se explică de ce Republica Moldova nu se va uni niciodată cu România prin simpla voinţă populară. Asta dacă nu cumva se va întâmpla o minune.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey