•  Emil Brumaru
•  Francisca Ricinski-Marienfeld


sus

Emil Brumaru: Sunt fericit cu asupra de măsură când sunt îndrăgostit

În 29 şi 30 septembrie, în sala de lectură a Bibliotecii Astra, s-au desfăşurat Colocviile de critică ale revistei Transilvania. Au fost invitaţi scriitori şi critici din toate colţurile ţării. Emil Brumaru a participat la o seară de poezie, unde a citit din poemele sale, alături de Ion Mureşan, V. Leac, Dan Coman şi Dan Sociu. La finalul colocviilor, Emil Brumaru a primit Premiul pentru opera poetică, din partea revistei Transilvania.


Ce anume v-a determinat să veniţi la Sibiu? E un drum foarte lung şi nici măcar nu sunt trenuri directe dinspre Moldova…

Da, e un drum foarte obositor. Nu am avut nici loc la cuşetă, iar în prima zi am fost foarte obosit. Ce m-a determinat să vin la Sibiu? Eu am mai venit aici înainte de '75, n-aş mai putea spune exact când. Eram medic atunci la Dolhasca şi am venit în concediu la Sibiu, cred că de două ori, şi aveam oraşul vechi în minte. Îmi plăcea foarte mult, cu străduţele înguste, cu nişte trepte… Acum nu le-am mai văzut, n-am mai ajuns în locurile acelea.

Nu le-aţi mai găsit? Pe unde v-aţi plimbat?

Nu, acum n-am mai ajuns acolo. Am fost în Piaţa Mică, Piaţa Mare. Piaţa mare de la Iaşi, Piaţa Unirii, e foarte mică în comparaţie cu cea din Sibiu. Aici Piaţa Mare e mai… metafizică, aşa... În rest, e pustie. Nu ştiu cum e când sunt oameni. Era la o oră de prânz şi era şi cald, nu prea erau oameni. Tot legat de Sibiu, vroiam să îl întâlnesc pe Mircea Ivănescu. Eu l-am cunoscut când stătea el la Bucureşti. Acolo mi-a făcut cunoştinţă cu dânsul Leonid Dimov. O să vă spun o întâmplare pe care o ştim numai noi. M-a dus la Mircea Ivănescu acasă odată. Stătea la casă, avea o curte enormă. Ne-am dus seara. Era o curte imensă şi foarte noroioasă. Dar de la portiţă până aproape de uşă era o cărare făcută din nişte bucăţi de marmură. M-a intrigat faptul ăsta. Ce se întâmpla? Mircea Ivănescu avea foarte multe pisici. Şi în seara aceea chiar am fost la furat marmură, pentru completat cărarea. Alături se demolau nişte blocuri şi de acolo… Deci, Dimov, Mircea Ivănescu şi cu mine am fost hoţii de marmură în noaptea aceea. Atunci am cunoscut-o şi pe Stela. Ştiu că Mircea Ivănescu avea o singură carte în casă. Era ciudat, el era la Editura Univers atunci. Îmi închipuiam că are mii de cărţi în casă. Avea o singură carte, un Proust, pe care trebuia să o traducă. Dar el n-a tradus Proust. A tradus Faulkner, Kafka... Şi Stela mi s-a părut foarte tăcută, nu vorbea, era foarte palidă, albă, parcă era o bijuterie. Cu Mircea Ivănescu m-am mai întâlnit. A venit cu Mihai Ursachi la mine la Dolhasca. O întâlnire de pomină. Asta n-o s-o povestesc. Noi am spus că vom face fiecare o variantă a lui – pentru că toţi eram aşa, cam aburiţi – şi fiecare spune că a fost altfel întâlnirea asta. Deci, am venit la Sibiu ca să îl văd pe Mircea Ivănescu.

Şi l-aţi vizitat?

Nu, doar am vorbit cu el. A vorbit Ion Mureşan pe mobil şi mi l-a dat şi mie. Era foarte vioi, a zis că m-a văzut la televizor, era foarte la curent. Şi i-am spus "la revedere" şi i-am promis… numai că mărturisesc că am un soi de sfială ca să mă duc la dânsul, nu ştiu de ce. Chiar m-am gândit, adică… eu l-am văzut de foarte puţine ori. De două ori la modul sigur, că am două întâmplări cu dânsul. Dar tot timpul ăsta cât am stat aici m-am gândit la Mircea Ivănescu şi mi s-a părut aşa, că pluteşte deasupra noastră un reproş că nu ne ducem cu toţii acolo, la el.

Cu toţii?

Nu cu toţii, ştiu că el nu primeşte. Dar eu, cu Ion Mureşan, cu Radu Vancu... El mi-a şi spus acum "Ştii, dar eu stau în pat…".

Colocviile revistei Transilvania cum vi s–au părut? Aţi fost tăcut, în afara serii de poezie nu aţi vorbit…

Am vrut să vorbesc acum, dar n-am mai vorbit (după lansarea Istoria literaturii române, 1941-2000, de Alex. Ştefănescu, n.r.). În prima zi eram şi foarte obosit. Azi am mai făcut ochi aşa, puţin. Dar mi s-a părut foarte interesant.

Dintre poeţii care au recitat la "Seara de poezie", cine v-a plăcut cel mai mult?

Mureşan.

Aţi vibrat la poeziile lui. V-am văzut întors înspre el când recita, privindu-l cu mult interes.

Da, el ştie să spună poeziile. Asta, pe de o parte. Dar poezia în sine e foarte bună. La dânsul cuvintele au subsol, au acoperire. Şi, un lucru foarte important, poate să transmită. Iar cuvintele sunt cu greutate, pe viaţă şi pe moarte. Au lut, au, cum să spun, mortar, pereţii sunt bine făcuţi, temeliile bine făcute. Asta se simte imediat.

Se strânge carnea pe cel care ascultă.

Da, se face carnea aşa… Le spune foarte frumos.

E un merit artistic.

Da, dar e foarte bine că poate să le spună aşa. El ştie să cânte pe instrumentul lui şi în faţa publicului, ceea ce e foarte important. Mi-a plăcut şi Leac cum a spus o poezie, dar mai mult mi-a plăcut cum a povestit ceva înainte, despre un porc… (râde). Şi, bineînţeles, Dan Sociu e un poet foarte bun, dar nu are volum, nu ştie să-şi vândă marfa. Eu întotdeauna am spus – Dan Sociu, Ruxandra Novac sunt poeţi care îmi plac foarte mult.

Premiul pe care l-aţi luat la Sibiu (Premiul pentru opera poetică, al revistei Transilvania, n.r.), ce semnifică pentru dumneavoastră?

Să ştiţi că a fost o surpriză absolută, nu mă aşteptam. Chiar surpriză, nici nu ştiam că se dau premii aici. Nu prea ştiam cum e la Sibiu, cum se face, cum se drege… Şi a fost chiar o surpriză foarte plăcută.

Aţi făcut şi o glumă când aţi primit premiul. Aţi răspuns la întrebarea lui Cătălin Ştefănescu, de la emisiunea Garantat 100%, "La ce bun poezia?", întrebare considerată atunci cam "tâmpită". Aţi răspuns acum: "Pentru a lua premii".

Da, da. Am vrut să nu fiu lung şi să nu plictisesc. Important era că m-a făcut fericit. Chiar fericit, nu spun prostii acum! Bine, sunt cam supărat şi cam mâhnit acum…

De ce?

Ei, astea-s de vârstă, de poezie…

Atunci, spuneţi-mi ce lucruri vă fac fericit.

Fericit? Ce lucruri mă fac fericit? Când reuşesc să scriu sunt foarte fericit. Când citesc cărţi – de fapt, eu mai mult recitesc cărţi care mi-au plăcut foarte mult. Şi aş vrea foarte mult să mă îndrăgostesc. Sunt fericit, dar e chinuitor. Este foarte chinuitor. Cred că sunt fericit cu asupra de măsură când sunt îndrăgostit. Iată, trei: când scriu, când citesc ceva care îmi place foarte mult şi mă ajută la scris şi când iubesc.

La colocviile de azi, în discursul său, Alex. Ştefănescu desfiinţa ideea încadrării scriitorilor în "generaţii" – optzecişti, mileniarişti… Mi s-a părut un discurs reconfortant. Dumneavoastră sunteţi, cred eu, un exemplu tipic de nonconformist, care nu ar putea fi încadrat într-o generaţie.

Bine, eu am 67 de ani. Ar fi trebuit să fi fost în generaţia ăstora, cu Nichita Stănescu, cu Ilie Constantin. Eu n-am putut publica, fiindcă trebuia făcut un compromis neapărat atunci. Ştiţi, că toţi, şi Ana Blandiana, au debutat atunci tineri, dar… şi Ion Alexandru… au scris câteva poezii despre partid, culmea, despre Lenin, despre construcţii, despre schele… Eu am debutat în carte la 31 de ani, cu mari scandaluri. M-a ajutat grupul oniric, Leonid Dimov în speţă. Prima carte a fost aranjată, adică ordinea poeziilor a fost aleasă de Leonid Dimov. S-a schimbat titlul la editură. Titlul era Fluturii din pandişpan. Şi au zis că nu poate să apară cu titlul ăsta.

De ce?

Păi tocmai, după aceea mi-am dat seama. Probabil că spuneau că noi, fluturii, care vrem libertate, suntem închişi într-un pandişpan. Eu chiar n-am înţeles şi am spus: "Puneţi-i ce titlu vreţi". Şi au pus Versuri.

Aş vrea să revenim la ideea cu generaţiile. Cineva care doar v-ar citi şi nu v-ar cunoaşte – ceea ce nu e posibil, dar ipotetic vorbind – v-ar putea crede din generaţia asta numită milenaristă, dacă s-ar lua după unele subiecte şi abordări. Vă petreceţi mult timp pe internet, aţi publicat chiar şi fragmente de discuţii de pe chat… Din poezii nu lipseşte elementul erotic, folosit în exces mai ales în proza anilor 2000, chiar dacă în forme adesea vulgare…

Da, milenaristă... Aşa e, dar Infernala comedie e scrisă când aveam vreo 39 de ani şi am publicat-o abia anul trecut. Într-adevăr, mă simt foarte atras... Mi-a prins foarte bine ziua de ieri, când am citit. Eu nu prea citesc în cenacluri. Ca să foloseşti, într-adevăr, toate cuvintele astea care sunt tabu trebuie să ai o acoperire foarte puternică. La unii din cei care au citit mi-a sunat strident. La unii mi-a sunat bine, dar la alţii mi-a sunat strident. Eu cred că umorul poate salva foarte mult. Cred că pe Leac umorul l-a salvat aseară. Eu vorbesc de umorul bun, ca al lui Creangă din Povestea poveştilor. Sau Mircea Nedelciu, a mai avut el o parodie optzecistă la Povestea poveştilor, care era de un umor nebun. Deci, cuvintele astea pot salva esteticul. Dar la noi, în limba română, încă nu… Îţi vine să râzi, nu ştiu… În limba franceză nu e aşa, astfel de cuvinte se pot citi normal. Apollinaire e parodic, se citeşte absolut normal, dar la noi ori devii vulgar, ori îţi vine să râzi.

Ce anume vă place din proza celor de acum, de după 2000?

Ca proză mie îmi plăcea foarte mult Sorin Stoica, care ştiţi că a murit... Îmi plac Teodorovici, de la Iaşi, Lăzărescu. Nu că sunt de la Iaşi, dar sunt foarte buni.

Ei nu scriu vulgar.

Nu scriu. Sorin Stoica mai folosea din când în când nişte cuvinte… Băeţica m-a entuziasmat la început, dar după aceea nu prea… Sunt poeţi care îmi plac, v-am spus de Sociu, de Ruxandra Novac. Păcat că ea nu scrie mai mult. Aici, fiecare cu felul lui de a fi.

La noi, în Iaşi, există un poet foarte bun, care a scris o singură carte, Jucăria mortului, Constantin Acosmei. E foarte bun. Eu am discutat cu mai mulţi chestiunea asta. Foarte puţini scriu de el. El a scris o carte, atât, una singură. A mai publicat-o în ediţia a doua, acum o să îi apară în ediţia a treia, la Editura Vinea. Foarte, foarte original. Păcat că el e un tip foarte timid, e retras, nu prea îşi vinde marfa, cum s-ar spune. Acum probabil că îmi scapă câţiva prozatori care îmi plac foarte mult.

Dumneavoastră v-aţi făcut publică acea adresă de e-mail. O adresă de "hobbit"... Nu vă deranjează multă lume cu mesaje?

Da, în Suplimentul de cultură este dată, în dialogul cu Ada Milea, dialog care e din 2005. Şi eu dau acceptul la toţi. Şi câteodată chiar m-a înjurat tare de tot cineva, cum în viaţa mea nu mi s-a întâmplat. M-a insultat foarte puternic şi l-am şters de pe listă. Adică în fiecare zi să mă tot înjure ăla? Nu-mi convenea.

Pe Yahoo Messenger, deci.

Da, păi cum deschideam, rămânea în computer mesajul transmis. Şi îmi apărea acolo.

În rest, corespondaţi cu multă lume? Bănuiesc că sunt în general tineri…

Da, sunt, sunt, dar nu chiar tot timpul stau pe net. Dar toată ziua e deschis, pentru că fiind pe cablu, plătesc aceeaşi sumă, ori e deschis, ori nu e… Şi, de fapt, nu stau în camera în care este computerul, dar e deschis şi se aude semnalul acela.

Pot să vă întreb la ce lucraţi acum?

La ce lucrez? Aş vrea să public, dacă nu integral, măcar o parte din scrisorile pe care i le-am scris Tamarei prin '73-'75. Scrisori care, am mai spus, mi-au fost confiscate. De fapt, de la ea au fost confiscate de Securitate. După 4 ani, după ce a terminat ea facultatea şi era cu mine şi aveam un copil de 4 ani, i-au fost date înapoi. Eu am divorţat şi de a doua soţie, adică de Tamara. Ea e în America. Iar scrisorile sunt la mine. Aş vrea să le public, dar de câte ori mă uit la ele mi se pare că sunt monotone. Acelaşi lucru, acelaşi lucru… Ceea ce nu am spus în emisiunea de la televizor este că eu m-am uitat foarte târziu în pachetele acelea, sunt vreo trei pachete mari, iar scrisorile au înăuntru, pe nişte benzi foarte subţiri, cu tuş negru, concluziile făcute de securistul care le-a citit. Eu aş vrea să public scrisorile cu benzile acelea cu tot.

Dar scrisorile Tamarei către dumneavoastră? Cu acelea ce s-a întâmplat? Nu ar fi interesant de publicat împreună?

Ce se întâmplă: ale ei către mine, o parte au fost luate de prima soţie, confiscate. Tamara îmi scria la Dolhasca, eu le ascundeam şi soţia le fura. În felul ăsta, m-am gândit să mi le trimită la mine acasă, la Iaşi, unde stăteau părinţii mei. În momentul în care Securitatea a venit la Iaşi şi a luat toate scrisorile mele către Tamara, cu inventar, cu miliţie, cu iscălitură, pe proces-verbal, a doua zi părinţii mei – deja ştiau de dânsa, ea mai stătea la mine, la Iaşi – au pus într-un lighean şi au ars toate scrisorile ei. Au făcut o mare prostie… Deci scrisorile care au mai rămas de la Tamara către mine au rămas la fosta soţie, care nu mai este acum. Şi nu mai ştiu unde sunt... Dar există, sunt la cineva. Sunt teancuri, cam de două ori cât ale mele către ea.

Ar fi frumos de publicat împreună.

Ar fi. Frumos ar fi să găsesc scrisorile de început. Fiindcă după aceea am devenit prudent… Am vorbit cu Tamara, eu cu ea mă înţeleg foarte bine. Îmi dă telefon din America. A spus că ar vrea să vină în vizită în România, poveşti din ăstea…

Vă mulţumesc şi sperăm că v-aţi simţit bine la Sibiu.

Da, m-am simţit. Şi eu mulţumesc.

Interviu de Veronica D. Niculescu

Comentarii cititori
sus

Francisca Ricinski-Marienfeld: Aşa cum o singură rîndunică nu poate aduce în cioc primăvara, nici o carte nu mai poate azi să schimbe radical lumea

Francisca Ricinski-Marienfeld s-a născut în 1943, în Tupilaţi. După studii de filologie la Bucureşti şi profesorat la Constanţa, a plecat în Germania, unde locuieşte şi acum. A scris cinci cărţi de poezie, proză scurtă, cărţi pentru copii, piese de teatru, scenarii. Traduce autori români în germană şi autori germani în română. Cea mai nouă apariţie: Auf silikonweichen Pfoten.Wundprotokolle.

El ţine pendula în braţe şi se învîrte cu ea în piruete de vals (Sonata Alzheimer). Eu una simt această pendulă nu în braţe, ci pe frunte, ca pe o definiţie. Aşa îmi vine să încep, nedelicat poate: simţiţi că aţi avea o pendulă în braţe, vă definiţi prin trecerea timpului?

Pendula din Sonata Alzheimer nu este în povestirea mea un simbol primar al timpului, ci însoţitoarea unui pianist, a unui om căzut din timp, din pricina bolii (enunţate în titlu), care îi distruge latent memoria, înstrăinîndu-l de sine şi de realitate. Dar dacă vrei să vedem şi în acest ceas capricios pe cel născocit şi alcătuit pentru a măsura trecerea vremii şi ca atare să servească acestui început de dialog, facă-se voia ta!
Deşi cred că l-am înţeles pe Einstein, mă întreb totuşi, pendulînd între adevărul demonstrat, predilecţie mistică şi erezie poetică, dacă timpul este acela ce fuge şi nu noi, cei care alunecăm frenetic dintr-un trup într-altul şi sărim dintr-o vîrstă ori dintr-o poveste într-alta ca din copac în copac, pînă în veşnicia nimicului, uitînd să zăbovim mai îndelung înlăuntrul firii noastre atît de fragile. Dincolo de senzaţia dilatării sau uneori chiar a opririi din loc a unei clipe, a orelor, zilelor, anilor, cine s-ar putea defini ca fiinţă terestră altfel decît prin caierul tors cîndva pînă la ultimul fir? Aşa stînd lucrurile, hai să le zicem cutelor adînci de pe frunte că sunt fiicele timpului, rude de sînge cu cearcănele şi cu ridurile din colţul gurii, care a cam uitat să rîdă şi să se mire. Desigur că mi-e dor de vîrsta fetiţei cu chibrituri, ca şi de cea cînd mă proslăveau toţi Donquijoţii lumii… Dar numărul de ani împliniţi nu vrea şi nici n-ar putea să mă definească integral, ci doar să mă avertizeze: să culeg florile care mai sunt, vorba lui Pierre Ronsard, înainte să îngheţe pămîntul…

Cum priviţi acum, la 43 de ani de la debut, literatura, himerele, iluziile şi faptele sale?

Nu mult mai altfel decît atunci cînd debutam – cu emoţie, îndoială, iubind şi acum nebunia cuvintelor şi ecoul lor. Strămutîndu-mă într-o altă ţară, desigur că s-au schimbat multe, nu numai în modul meu de a înţelege firea şi rostul lumii, ci, eveniment capital pentru un scriitor, însăşi limba în care scrisesem pînă atunci a trebuit din acel moment să-şi împartă domnia cu limba de adopţie, atît de străină unui vorbitor de limbă romanică şi parcă sunînd ca un clavecin dezacordat. Accesul necenzurat la alte literaturi au dus la o modificare de stil, precum şi la cultivarea altor genuri şi forme, neabordate de mine pînă atunci, precum proza lirică, feature, parabola, teatrul de buzunar. Dar oricît de bine ai stăpîni o limbă străină, nu o poţi supune şi nici îndupleca sau ademeni să te slujească precum limba maternă. Frazele par să curgă perfect şi dintr-odată te scufunzi într-un cuvînt ca un hău. Alteori cuvinte auzite pe stradă se-ascund parcă prin poduri ori fug de tine şi nu le poţi prinde nicicum, nu-ţi rămîne decît să-ţi arunci mîzgălelile la coş.
Dincolo de toate reuşitele şi succesele repurtate, nu poţi să nu ai intuiţia măcar trecătoare a unei zădărnicii de fond a cărţilor pe care le publici tu sau colegii tăi cunoscuţi şi necunoscuţi, atîta timp cît cei care scriu sunt aproape mai numeroşi decît cei care citesc cu adevărat, şi de vreme ce literatura nu mai poate influenţa profilul şi nici pulsul vieţii unei societăţi, al unei epoci, decît cel mult accidental şi periferic.

Cum scrieţi, cînd scrieţi, în ce limbă, "într-o tonalitate personală, nici tristă, nici sentimentală", cum am înţeles dintr-o recenzie la Auf silikonweichen Pfoten?

Prin scurtul statement de mai sus, am anticipat într-un fel această nouă întrebare.
Scriu desigur cu preponderenţă în germană, trăind în această limbă de 26 ani, fără a rupe însă vreodată legătura cu limba şi literatura română. Continui aşadar să scriu şi să public în limba maternă, să colaborez în continuare cu redacţii şi teatre din ţară, precum şi să traduc din literatura colegilor mei prestigioşi din România.
Cînd vin în Moldova, de două-trei ori pe an, nu prea am răgaz şi nici reculegerea necesară pentru a scrie. Dorinţa de a fi cu familia şi prietenii mei e mai intensă decît orice impuls de creaţie, dar tot atunci mi se fixează în memorie motivele noilor texte: întîmplări, personaje, cadre de scenă, replici, expresii. Aici s-au "născut" figurile noii mele piese de teatru şi tot aici a încolţit ideea unei noi cărţi de proză scurtă, la care lucrez acum.

Părerea generală este că nu există o mişcare constantă, direcţionată, de a promova scriitori români în străinătate, că fiecare se descurcă pentru sine. Poate de aceea nu îmi vin în minte decît Cărtărescu şi Les Belles Étrangeres cînd mă gîndesc la traduceri. Cît se vede din literatura română în Germania?

Aşa e precum spui. Cu excepţia tîrgurilor internaţionale de carte de la Frankfurt/Main şi Leipzig, "se vede puţin", dacă nu chiar foarte puţin din literatura română în librăriile germane. Tălmăcirile de cărţi româneşti se fac de regulă sporadic şi conjunctural, condiţionate nu numai de afinităţile elective ale traducătorului, ci şi de relaţiile acestuia cu editurile şi de puterea lui de persuasiune. Efortul individual al unor scriitori din diasporă nu poate nici pe departe acoperi cuantumul şi nici diversitatea operelor care ar merita să fie făcute cunoscute cititorilor din Germania prin intermediul traducerilor de calitate. Poate că odată cu intrarea in Uniunea Europeană să se schimbe şi atitudinea guvernului faţă de cultură, dacă vor înţelege rolul deosebit al literaturii şi artei în procesul de integrare.

Presupunînd că rolul literaturii şi artei ar fi înţeles de guvern, mă întreb dacă este de ajuns. Se mai poate schimba lumea cu o carte? Mai e nevoie să se schimbe sau am ajuns la un prag de saţietate spre saturaţie?

Mai înainte puţin vorbeam de un început de deziluzionare, mai bine zis de conştientizare de către scriitor a inutilităţii actului său de creaţie în şi pentru viaţa de toate zilele. Poate că sună prea sentenţios şi global ceea ce spun. Sigur e însă că, aşa cum o singură rîndunică nu poate aduce în cioc primăvara, nici o carte nu mai poate azi să schimbe radical lumea, decît doar manipulată fiind de spirite inflexibile, fundamentaliste. Şi cîtă nevoie de schimbare ar avea lumea în care trăim şi toată lumea din lume! De o carte a cărţilor, nedogmatică, pacifistă şi iluminată. Şi mai ales jucăuşă. Copii din toate ţările, scrieţi-o!

Interviu de Mihaela Butnaru

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey