•  Paul Aretzu
•  Radu Vancu


sus
Fotografie de Gilad Benari http://www.giladbenari.com/
Comentarii cititori
sus

Paul Aretzu

TRAGEDIA NEANTICĂ

***
Doamne, e bun scrisul, aceste clavicule şi aceste coaste
pe care le împung cu lancea pentru a şti dacă e viu? şi
din care ţâşnesc apă şi sânge. stau pe vine lângă nea
Iorga cruceru şi desenăm pe nisip modelul de cruce
pentru tata care se pregăteşte să moară. am ochii plini
de lacrimi. am ales un stei de marmură. îl mângâi cu
degetele, cu unghia speriată. iar în loc de text, nişte
clavicule, nişte coaste din care se desprinde neînvăţată
prima respiraţie. ori botez.

***
este acolo unul care posteşte ascuns între puii de găină
şi boabele de mei. e unul care se dă cu capul de pământ
şi de toate gardurile. unul care doarme lângă aşternut.
care creşte în jos ca un baston şi a ajuns la glezne, şi
mai are puţin şi ajunge la tălpi. la care latră câini trişti,
goniţi pe străzi. e acolo în zăpadă până la genunchi şi
în pământ până la gât.

***
vin din mijlocul câmpiei magnetice, unde păiuşul şi
mohorul sunt până la brâu, iar soarele este ca o boltă.
vin din Urul Caldeei, în căutarea pământului
făgăduinţei. sunt plin de praf şi intru în camera din
mijlocul Caracalului. în mijlocul ei creşte pomul
cunoaşterii cu frunzele până în tavan, cu crengile până
la pământ. muşc însetat din mărul sub formă de femeie.
ea are alveole şi sâmburi. sânii ei sunt zemoşi, plini de
rouă. pieliţa ei miroase a crud. muşc din mărul cu
coapse, cu sâni. plângând de atâta goliciune. neştiind
unde să mă mai bag. în ce rai.

***
cel mai frică îmi este de scrisul meu. de care dârdâi în
veci. de ochii lui albaştri de cerneală îngropaţi în
nevăzut. de cuvintele care pătrund în ceilalţi, ca
săgeţile în trupul Sfântului Sebastian. în liniştea de
după oprirea ninsorii. printre coline învrâstate. cu
ziduri şi zăplazuri şerpuite, sau pomi, duc în braţe o
mică biserică, urmat de jupâneasa cea de cuviinţă şi de
copiii care merg cu ochii plecaţi. în mormintele din jur
sunt păsări şi peşti. suflete ce se ridică până la brâu pe
cărări care se pierd în zid aleargă câini roşii cu limbi
galbene. de scrisul meu îmi este frică, de cuvintele lui.
pe masă, crinul liturghiei respirând. duc în braţe
chivotul ca pe un prunc. în mica lavră pe care o ţin
peste bătăile inimii, preotul citeşte pomelnicul
morţilor. stau pe un zid, în rând cu târgoveţi plini de
mulţumire, bătrâni împletitori de coşuri, mame mustind
de lapte, fetişcane zâmbind pe furiş, militari şi călugări,
o sumedenie de copii jucăuşi. rătăciţi în pădurea de
troiţe, doar privim carii luminii mâncând întunericul
din jurul lumânărilor. punem ochi bătrâni peste feţe de
nou-născuţi. ochi de diamant peste locuri oarbe.
îngropăm ochi de seminţe. tremurăm de cuvinte.

***
bun este sufletul tău, maica mea, icoana mea. rază
întoarsă în sine. de la care m-am îmbolnăvit de
existenţă şi de scris tămăduitor. bun este trupul tău,
iubita mea, fată bătrână tânără. rază întoarsă în mine în
inimă. de la care m-am îmbolnăvit de moarte şi m-am
vindecat de scris. iubita mea, mama mea. dar eu pun
oase în praful drumului, în aşternut. învelesc oase cu
numele meu. ca o armată de oase poporul Caracalului.
oase de regi neplânse şi neîngropate. oase de cerşetori.
eu oasele mi le strâng din câmpul arat, le spăl în vin, le
pun pe neagra masă. în jur bătrânii pândesc sufletul
gata să-mi iasă.

***
n-am făcut rău oamenilor, doar am citit rupt de lumea
lor. stau cu ochii în cărţi, văzând. n-am vorbit pe
nimeni de rău. de dimineaţa şi până seara am citit şi am
scris. iar noaptea am visat. am pipăit urmele leului şi
am auzit răcnetul său. dar pe el nu l-am văzut
niciodată. pe leul care mănâncă oameni. luat-am urma
vânatului şi am ieşit printre umbre înfometate, printre
florile albastre de spin. cine stăpâneşte arta cititului,
arta scrisului surd şi mut este printre urechile
oamenilor. este crin în gura mortului. şi miere sălbatică
în copac uscat. nu am minţit pe nimeni, nu am omorât,
doar am citit cu frică, doar am scris cu credinţă. iar
noaptea am visat. încordat pescuiesc în fântâne sau
plâng în mare. noi credem că sufletele nu sunt nişte
animale. în aşternutul cutremurat gâfâind, gâfâind. m-
am aruncat în mormânt ca într-un râu prin care nu treci
decât o dată.

***
mâncam cuvinte. erau hrana noastră. intram de afară,
din glodul grădinii şi ronţ, ronţ, toată seara, până spre
ziuă. ochii ne străluceau. aveam dicţionare şi cărţi
sfinte şi cărţi de poezie. în casa cu tencuieli colorate.
iar pământul strălucea. încât am şi orbit. iar peretele
nostru se împreuna cu marginea Domnului. în
pridvorul din lemn se odihneau lăuzele sau îşi alăptau
pruncii care ronţ, ronţ, mâncau cuvintele din ulcioarele
ţâţelor.

***
după ce îşi lua bulinele de cap, primarul ieşea la
marginea Caracalului şi vorbea cu juncanii care
păşteau. la fel, comandantul poliţiei, cel vechi, îşi
punea coasa pe spinare şi strângea nutreţ pentru vacile
de-o zi ale ţiganilor de pe bulevard. iar prefectul
învârte roata olarului. tot astfel, comisarul financiar îşi
face coroniţă din flori de ochiul boului şi râneşte
cocine pe lumea ailaltă. în timp ce pe inspectorul
sanitar-veterinar l-a lovit cu copita în boaşe o mârţoagă
de cal, băgându-l de grabă la urgenţă. iar poetul şi-a
pus bocancii proaspăt lustruiţi şi a traversat oraşul, la
prânz, pe căldură, când nici ţipenie nu era pe străzi, s-a
urcat pe monumentul din centru, a luat mitraliera din
braţele soldatului necunoscut şi a tras de jur-împrejur,
toate cartuşele de bronz, făcând mare tămbălău.

***
mâncam cuvinte, voi săruta pragul oraşului Caracal,
aflat între grădinile din răsărit, între marea cea amară
care linge pământul din sud, între gheţarul încoronat cu
nori veşnici şfichiuind din nord şi între pustiul din
apus, plin de lavre şi chilii, traversat de lei, ridicând
uneori furtuni de nisip, ca o ceaţă înecătoare. în centru,
sunt grajdurile primarului, cu bolgii unde cântă draci,
cu fierari care ard smoală, cu beţivani pe lângă sobe,
bandajaţi. acolo, ca o vădană, Curtea Domnească în
ruină, împrejmuită cu ziduri de lemn. şi mahalalele cu
târgoveţi, Fânărie şi Ţuguieşti, pline de bariere, Târgu
Din Lăuntru unde Foişorul de Foc pare un trabuc
adormit, Protosenii în care cuţitele scapără printre
dantelele manşetelor, Boldul cu vetre de locuit strânse
în jurul Morii şi a Morarului scăldat în făină,
Cergăneşti, în care doarme fără vise Cimitirul
Ovreiesc. printre cărări de case, stane de biserică şi vii
întinse. eu sunt, acolo, cel care moare repede. la
venirea toamnei. în orăşelul nostru plin de splendori, e
bine să fii orb, să fii surd, să nu te gândeşti, pentru a te
bucura cum se cuvine, pentru a fi om în adevăratul sens
al cuvântului. nimeni nu poate şti cum scrie poetul.
cum sărută pragul oraşului Caracal înainte de-a se
azvârli la fiarele înfometate. fiindcă morţii sunt blânzi
şi iertători.

***
l-am citit. locuiesc o vreme în patul lui, din litere. cu o
păsăruică agăţată în păr. până ce aşează scaunele, până
ce întinde masa. eu lucrul lui nu ştiu. Domnul ştie.
tăvălit în lumină ca un păstrăv în iezerul său. el mergea
prin mijlocul focului, căutând în cartea de zăpadă.
mişcându-se în mijlocul focului. eu pe un grătar de
lumină, în patul lui din litere.

***
la mort e frig. chiar şi în timpul verii. cântau din
acordeoane din viori. de-nfloreau noaptea, la ziuă,
merii. maica noastră, care ne naşti, care ne mori. mai
lasă-ne să-ncepem drumul, nu ne duce. mai să ne
odihnim cu Domnul pe-nflorita cruce. crescută dintr-un
măr din rai. din care fructul morţii cu miezul dulce îl
muşcai.

***
mi-a dat pământ sfânt din ceea ce-i aparţinea. şi ceva
veşnic dulce. peştii în ţărână îşi urmau calea
strecurându-se printre clavicule de lumină. printre
scrisul mişcător, printre literele mişcate de vânt.
pământ frumos, mergea pe drum cu bicicleta de coarne.
despicând mirosul de arătură de-o zi. de-o parte şi de
alta, oameni cu feţe albe îmbrobodite şedeau la mesele
de pomenire. iar fiecare femeie creştea câte un scaiete
al ei în podul palmei.

***
la ziuă, plin de beteala cântărilor, tata ne aducea
paştele. din hainele lui, când intra pe poartă, pe uşă,
ieşeau aburi de lumină. ca o mamă, el ne hrănea cu
trupul şi sângele Său. surâzând transpus. tata, care era
contabil. şi în care toată poezia se afla numai în ochii
lui albaştri.

***
prin Caracal, spre seară, trec oameni tunşi, cântând din
fluiere. plângând din mers. ridicând ţărâna. în piaţa din
centrul oraşului, pe mesele din lespezi de piatră, ca pe
o targă, se odihneşte Domnul Iisus Hristos sub formă
de hrană. pe marginea drumului cresc meri care au
trunchiuri contorsionate de femeie. în cortegiu merge
din greu carul arhaic, având înjugaţi între resteie de
aramă patru boi cu feţe de om, trăgând cu încordare,
lăcrimând continuu, spunând rugăciuni. coarnele lor
sunt învelite în foiţă de hârtie scrisă. roatele carului
gemând, au câte şapte obezi înalte ca trestiile. de la
capătul osiilor, leuci curbate ţin în braţe dricul
loitrarului făcut din lemn parfumat. în vârful fânului
viu, tăciune prin nori, ca un metal transparent zburător,
ca aripile unui porumbar ceresc bătând unele în altele,
respirându-se mereu, revărsându-se împrejurul
lăuntrului împodobit, ca scrisul cărţii. cei patru boi cu
chipuri omeneşti înaintează cu încetul, trăgând după ei
drumul cu totul. din oraşul Caracal nu rămâne decât, în
aer, ca praful pe arie.

***
aceşti oameni bătrâni, şiruri-şiruri, cu ochii mult ieşiţi
în afară, sunt poeţi. ei plâng dimineaţa, pe bănci, în
aerul rece, în dangătul clopotelor, soarta crudă a
oraşului Caracal care nu mai este. ei plâng seara, în
pumni, printre şuviţele de fum ale jertfelnicelor de
frunze, amintirea plină de dulceaţă a oraşului Caracal
care nu mai este. toată noaptea ei visează forfota
oamenilor, vitelor, câinilor, siluetele caselor,
prăvăliilor, salcâmilor şi teilor din oraşul Caracal care
nu mai este. şi încinşi cu unelte de scris, bătrânii sătui
de zile, aduşi de spate, cu părul ca beriliul, cu degete
betege înţepenite în toate direcţiile, suspinând, aştern
pe piei fragede de viţel, pe scoarţe de copaci, pe tăbliţe
de aramă povestea oraşului Caracal care nu mai este.


Comentarii cititori
sus

Radu Vancu

amintiri

când priveşti ploaia prin fereastra biroului de la facultate
şi amintiri cutremură cu picurişul lor planul suflet
încât în mărinde cercuri ţi se sparge fiinţa. când uitate
harpii îşi redesfac aripele nevăzute şi ţi se zbate
în carne un zbor mai adânc decât carnea. când, crăpate,
buzele sufleteşti şuieră un visător amărui răsuflet.

când ploaia a stat şi vodka e amintire,
cum amintire-i şi tata, legat de vodkă şi el ca de-o cătuşă
probabil mereu amintindu-i, cu aceeaşi rea simţire
cu care îmi aminteşte mie, că a fi vancu e ocnă, şi cu subţire
răutate strângând în jurul încheieturii sufleteşti, cu mai abitire
lanţuri, cu fiecare beţie o încă mai remuşcătoare cătuşă.

când s-a spânzurat, până au venit ăia de la smurd
i-am făcut respiraţie artificială - ultimul aer ieşea din plămâni gâfâit
şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd
am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd
şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd
am auzit paramedicii zicând: e mort. amintirile te fac fericit.


lumea nouă (amintire pentru tatăl meu)

dar, deocamdată, lumea asta:
lumea care a început cândva
între unşpe fără cinci şi unşpe şi cinci
în dimineaţa de noiembrie, cu strigătul tău mic
anunţând separarea definitivă a vertebrelor
şi erecţia mecanică a spânzuraţilor.

lumea ta se sfârşea cu marele animal de lemn,
cu piele aspră şi rece, în a cărui burtă
erai închis. oameni pricepuţi
au aşezat cu grijă în pământ
animalul bej cu puiul în marsupiu
şi au tras pământul deasupra ca o cortină.

şi aerul s-a tras atunci ca o cortină
şi am văzut lumea nouă: te odihneai în a şaptea ta zi,
cu jumatea de rachiu alb în faţă, fericit ca un rege,
aşteptându-mă cu paharul pregătit.
oasele mi s-au topit de fericire şi groază şi am rămas pe veci îndatorat
animalului care te dusese să te nască acolo.


oglinzi (amintire pentru tatăl meu
)

nu mi-e uşor să fiu supărat pe tine în zilele astea
în care se vede că cel mai tânăr dintre fiii tăi
(culmea, taman cel care te-a găsit cu aţa de gât)
îţi seamănă întocmai:
minte şi bea şi pierde slujbă după slujbă
şi face femeile din familie să plângă.

drept e că şi eu, cel mai bătrân dintre fiii tăi,
îţi semăn şi îi semăn şi lui doru:
beau, mint (ficţionez, hélas),
cami plânge şi ea uneori -
de-asta îmi şi vine greu să mă supăr,
mă uit la voi cum m-aş uita în oglindă.

inima ta simte, cred, că oglinzile şi paternitatea
înmulţesc imaginile şi sunt deci abominabile;
eu tot vreau să văd fiinţa mea şi a lui cami
reflectată, altfel decât în ghicitură, într-o oglindă mică şi clară,
chiar dacă asta ar însemna să înţeleg că inima ta
e un geniu şi a mea... inima mea n-are, de fapt, importanţă.



tu etc.

nici nu e cu putinţă ceva mai firesc ca, atunci când în boxele philips
skid row se tânguie: i remember you, eu să-mi amintesc de tine –
aşa se despărţise duhul lui hamlet senior de fi-su,
poruncindu-i să nu-l uite: adieu, adieu, adieu, remember me,
şi, de ştii tu când, sufletul meu zace ca o vită cu febră aftoasă şi rumegă,
cu fiecare suflare mai aproape, amintiri despre tine, împlinind porunca,

zace, bietul dobitoc, şi priveşte ca la o poartă nouă la lumea din jur,
din ce în ce mai vie pe măsură ce el e din ce în ce mai mort,
cum tot mai mort zăceai şi tu de la unşpe fără cinci în dimineaţa aia,
aşa cum cred că am tot repetat în romanul ăsta analitic în versuri.
te depărtai de lume cu viteza cu care încep şi eu să mă depărtez de ea,
iar după o vreme singurul lucru care-mi amintea cotimatinal de trecerea ta

prin iadul ăsta plin de vieţi fericite era ţeava strâmbă de la caloriferul
din camera mare, camera noastră. ultima ta suflare nu se vedea cu ochiul,
şi cu toate astea pluteşte încă elsinorial printre pereţii bleu scorojiţi,
luându-ţi, în nopţile mele de singurătate înfricoşată şi beţivită, chipul.
treptat, aerul morţii tale coboară greu ca plumbul în poemele astea
încât, vorba lui zosima, tot ce mi s-a întâmplat după aceea de la tine se trage.


per speculum et in aenigmate


ochiul meu era alături de tine în locuinţa morţilor,
în capela de la intrarea din cimitir, cum vii dinspre dumbrăvii, unde erai depus.
celălalt ochi al meu, al celui care voi fi cândva eu, privea de undeva de sus,
cu o perspectivă asemănătoare cumva celei din crucificarea lui dali,
privea deci mulţimea bulucindu-se pioasă în afara porţilor,
lacomă de moartea ta. erau poate vreo două sute, păreau însă mii

de petale ale unei inflorescenţe subite a răului, nările
îmi erau pline de aerul otrăvit al parfumului lor,
şi nu înţelegeam de unde acea plăcere, de care şi acum nervii mă dor,
aşa cum nu poţi înţelege aerul morţilor. aerul tău, în speţă,
care plutea deasupra ta ca o oglindă, reflectându-ţi (întreagă când...) stările
tale de mort tânăr, bebeluş într-o lume de o morbideţă

mai pură. se vedea per speculum cum gângureşti fericit,
cum îţi porţi degeţelele străvezii, prea timpurii în moarte,
prin faţa ochilor nedeprinşi cu noua lumină, şi îmi erai departe,
nu înţelegeam, repet, ce naiba făceai în oglinda aia purtată peste sicriu
către groapă. aşa că am spart-o, izbind-o cu bulgări rupţi din pământul zbicit,
plângând de frică, până te-am omorât iar, şi după asta m-am întors acasă mai viu.


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey