•  Gabriel Andreescu


sus
Fotografie de Gilad Benari http://www.giladbenari.com/
Comentarii cititori
sus

Gabriel Andreescu

Pentru a pune în valoare şi a descrie rezistenţa
din timpul comunismului avem nevoie să separăm
ceea ce a fost rezistenţă şi ceea ce a rămas non-colaborare

Care sunt liniile cele mai apăsate într-o imagine a copilăriei dumneavoastră?

Aleg doar două. Să fi avut vreo trei ani când am mers cu părinţii la un film cu Stan şi Bran. Scena se petrece într-un labirint de gard viu. Stan se aşează pe o bancă şi începe să se joace cu mâinile. La un moment dat, între ele se strecoară o a treia mână. Un farseur îmbrăcat în alb, făcând pe fantoma, şi-o întinsese prin gardul verde. Priveam îngheţat cum se apropie momentul întâlnirii, tensiunea creştea secundă cu secundă ..., când linţoiul alb s-a aşezat lângă Stan şi actorul a dat cu ochii de el, am ţipat cât am putut de tare. Asta mi-a întărit frica de noapte. Pe la 14 ani, când doream nespus să fiu brav, teama aceasta a început să mă umple de ruşine. Ca să scap de ea, am început să mă duc seara în Crângul Buzăului. Dar marele test, să mă afund adânc în pădure, în noapte, nu eram în stare să-l trec. Ziua eram extrem de pornit pe fapte mari, noaptea energia aceea patetică se făcea ghemotoc. Am ghicit care era soluţia. Să mă îndrept pe lumină spre un loc de unde nu mai aveam cum să mă întorc la lăsarea întunericului. Într-o sâmbătă am plecat din Buzău spre zona Bercăi, unde am nimerit, pe înserat, într-un desiş. Din momentul când lumina s-a stins de tot, chiar nu mai aveam cum să plec de acolo. M-am ghemuit sub un tufiş. Era toamnă, deja rece, necrezut de rece. În jurul meu, noaptea a început să freamăte, o mulţime de vietăţi începeau să mişte, la un metru a ajuns şi un iepuraş – nu fantasez -, ar fi fost chiar fascinant dacă nu mi-ar fi fost atât de frig. În sfârşit, a venit şi momentul când au apărut zorii şi am putut să mă mişc. De atunci, am avut altă relaţie cu fricile din mine.

O altă amintire. În drumul de la şcoală spre casă – clasa a II-a sau a III-a - m-am oprit cu prietenul de joacă lângă un ditamai pietroiul. Niciodată drumul făcut de doi băieţi împreună nu urmează linia dreaptă sau ritmul constant. Descoperind pietroiul, prietenul a ţinut să scrie pe el, ca să se distreze, o prostioară despre mine. Eu i-am replicat folosind altă cretă şi aşa am ajuns să ne ciondănim de era să ne batem. Energia berbecească a băieţilor! Prietenul a plecat supărat. Am rămas singur lângă locul faptei. În două trei-minute începuse să-mi pară rău că ne despărţisem. Nu era prima oară când ne certasem. Mâine ne vom juca din nou, mi-am zis, liniştindu-mă. În acel moment am realizat că noi, copiii, ne puteam certa zgomotos, dar peste o oră pierdeam orice resentiment. M-am gândit: ce groaznic trăiesc adulţii. Ei, dacă se supără unul pe altul, sunt în stare să nu mai vorbească un an. Sau niciodată. Noi, copiii, peste o oră de la confruntare ne iubeam din nou. Iată un adevăr adânc pe care-l găzduiam. O imensă bucurie m-a cuprins la gândul că nu sunt supus acelei reguli absurde care îi face pe adulţi să piardă o prietenie pentru ce au făcut sau ce au spus la un moment dat.

Scriu pentru prima oară aceste lucruri. Am ales amintirile de mai sus căci mă simt dator copilului care, atât de singur cu el însuşi, înfrunta existenţa într-un fel mult mai adevărat decât avea să o facă vreodată adultul.

 

Ce cărţi, ce filme, ce muzică v-au însoţit adolescenţa? Sunt, printre ele, şi unele de care nu v-aţi despărţit?

Am început deja să fac unele "dezvăluiri" în serialul din Ziua, care apare sub titlul "L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă". Acolo am amintit despre marele impact pe care l-a avut asupra mea Bulgăre de seu, ca şi toată literatura lui Maupassant, la vârsta de 15-16 ani. Dintre autorii pe care i-am descoperit, singur şi întâmplător aş spune, tot în timpul liceului, l-aş numi pe Aldous Huxley, poate datorită atracţiei sale pentru revolta subconştientului şi hărţuirea moravurilor. Îmi aduc perfect aminte, citind în clasa a XII-a Bătrânul şi marea, sensul plăcerii pe care o trăiam. Lecturam prima oară un volum gustând literaturitatea în sine, dezbrăcată de orice atracţie pentru temă, pentru naraţiune, pentru orice alt balast. Victoria formei, în acest caz chiar împotriva tropismelor proprii, aveam s-o regăsesc peste ani citindu-l pe Cesare Pavese.

Scriitorul cel mai apropiat mie în adolescenţă a fost Malraux. Dintre cărţile lui, am iubit cel mai mult Calea regală. Pot spune că Malraux m-a format. Înţeleg sensul în care Caius Dobrescu, ale cărui opinii le respect, vorbea acum câţiva ani despre tentaţia kitch a literaturii acestei personalităţi a secolului XX. Însă Malraux este un scriitor de citit în tinereţe. O circumstanţă atenuantă şi pentru cititor, şi pentru autor.

Când a murit Malraux, la 23 noiembrie 1976, tocmai începusem profesoratul, predam Fizica la un liceu de artă din Buzău. La orele pe care le-am ţinut în acea zi am renunţat la legarea în paralel sau în stea a conductorilor ca să le vorbesc elevilor despre marele scriitor francez. Le-am citat, printre altele, o propoziţie pe care o îndrăgisem în adolescenţă: "dacă judeci, înseamnă că nu înţelegi, căci dacă înţelegi, nu mai ai ce să judeci".

Accesul la autorii clasici, în perioada liceului, îl datorez fratelui meu mai mare cu patru ani. Liviu era adevăratul intelectual al familiei, cu o extraordinară dotare pentru limbi, dar şi pentru matematici – participa la olimpiade. El a creat acasă o bibliotecă substanţială de literatură clasică, acolo am descoperit însă, prima oară, şi autori români al căror rol aveam să-l înţeleg ceva mai târziu: Nichita Stănescu, Geo Dumitrescu, Ileana Mălăncioiu şi Ştefan Bănulescu sau Mircea Horia Simionescu cu al său Ingeniosul bine temperat. Totuşi, la Buzău, unde m-am născut şi am trăit până la facultate, nu am avut o comunitate intelectuală care să-mi orienteze lecturile mai departe de experienţa şcolară.

Lipită de casa mea de pe Democraţiei, la nr. 42, se afla o clădire mare, îmi părea şi frumoasă, unde locuia un adolescent preocupat de teatru. La sfârşitul anilor '50, începutul anilor '60, în primii ani de primară, priveam fascinat prin gard la spectacolele pe care vecinul şi prietenii săi le desfăşurau uneori seara, într-un spaţiu mărginit de mai mulţi tuia veşnic verzi. Unul dintre tineri, care locuia pe partea cealaltă a străzii şi venea să participe la aceste manifestări dramatice, era ... George Banu, cunoscutul, astăzi, critic de teatru. Ceea ce vedeam prin ochii plasei care despărţea proprietăţile reprezenta atunci o lume obscură. La teatru, tot în Capitală am început să merg.

Datorită lipsei unor cercuri intelectuale care să îmi răspundă curiozităţii am avut, aş spune, "o creştere" înceată. Perioada marilor descoperiri culturale a început pentru mine după ce am ajuns la Bucureşti, la facultate. A fost epoca feeriei. Am făcut câteva luni regie de film la un club de amatori. Până atunci iubisem filmele cu cow-boy, iar melodia din Un dolar găurit mi-a lăsat în carne o urmă care m-a urmărit toată viaţa. La club am văzut toată filmoteca importantă. I-am iubit cel mai mult pe Fellini, pe Antonioni şi Visconti, iar mai târziu, când în România mai ajungeau doar regizorii ruşi, pe Konchalovsky, Bondarciuc şi Tarkovski cel cu Andrei Rubliov, nu cu Nostalgia.

Am descoperit peste noapte pictura prin cărţile lui Perruchot dedicate boemei pariziene. Visam, sau realizam pentru prima oară că visez, noaptea, în culori. Am citit multă literatură clasică în acei primi ani de facultate şi aşa am descoperit-o pe Marguerite Yourcenar, care a devenit şi ea o altă referinţă pentru mine. De abia în al doilea an de profesorat o colegă, Mia Nazarie, mi-a semnalat Jocul cu mărgelele de sticlă. Herman Hesse mi-a schimbat standardele. Ori de câte ori am avut ocazia, am făcut cadou Siddhartha, în volumul care avea alături Lupul de stepă. Cu timpul, m-a interesat din ce în ce mai mult critica literară şi poetica. La fel a fost în toate, şi în artă, şi în literatură, şi în viaţă. Deşi începusem cu un autor siropos, comentatorul plastic preferat avea să devină Ernst Gombrich (în Artă şi iluzie). Eram determinat de sentimente, însă alergam obsedat, ulterior, de rigoare.

La liceu, găsisem prin biblioteci şi citisem pe sub bancă epistemologii ale matematicii, filozofi despre al căror renume aflam - Platon ş.a. Mă atrăgeau temele abstracte. De abia la facultate am găsit mediul în care acestea îşi găseau adevăratul conţinut.

Nu am cântat vreodată la un instrument, nu am ureche muzicală, ceea înseamnă tot atâtea limite puse culturii muzicale. La capătul adolescenţei am început să caut "muzica adevărată". Iniţial nu suportam vocea umană - opera, opereta -, astăzi, îmi plac vocile. Prefer să ascult muzică cultă singur. M-au atras pre-clasicii, Bach e primul nume dacă mi se cere să-l dau. Nici o formă de artă nu mă tulbură precum o piesă muzicală.

 

Cu alte cuvinte, atunci a fost perioada formării intelectuale. Cum era viaţa de student la fizică în anii '70? Ce aspiraţii aveaţi atunci? Ce a urmat?

Spuneam că facultatea a fost perioada de graţie şi că am citit cărţi şi autori la o vârstă când nu puteam să-i înţeleg. La facultate am descoperit colegi care se bucurau de o experienţă şi maturitate intelectuală superioară. Şi acum, după ce am cunoscut atâta lume, mi-i amintesc impresionat de calitatea lor. L-aş numi, primul între ei, pe Mihai Dobre. A urmat fizica nucleară, ştiu că astăzi a ajuns în Canada. Nu are cum să-şi închipuie cât de crucială a fost pentru mine întâlnirea cu el. În primele trei luni când plecasem din Buzău dădusem peste literatura marxistă şi eram marcat. Nu a rezistat absolut nimic din ea când, la sugestia lui Mihai Dobre i-am descoperit pe Piaget, pe Gonseth, pe Bachelard, mai general, filozofia neo-raţionalistă, pe Marcel Mauss şi pe Claude-Levy Strauss. Astăzi, când discut cu câte un tânăr prieten care bate la porţile cunoaşterii, invoc maeştrii citiţi în anii '70. Gândiţi-vă cum definea Piaget întâmplarea: intersecţia unor serii cauzale independente. Mie, o asemenea definiţie mi se pare o splendoare.

Mă interesau fundamentele, deci inerent temele au devenit mai abstracte. Într-un an aveam revelaţia gramaticilor generative, în alt an a structurilor de echivalenţă, apoi teoria jocurilor, dinamica sistemelor neliniare şi tot aşa. An şi paradigmă, an şi paradigmă. Doamne, ce vremuri! Nu am în vedere structurile matematice ca atare, ci modurile de a gândi lumea de o frumuseţe şi o substanţialitate care înseamnă un salt inimaginabil faţă de gândirea comună. Cei care îl îngână pe Noica – care şi el îi îngâna pe alţii; cred că la Croce am găsit ceva asemănător, să fie vreo 30 de ani de atunci – vorbind despre "formele goale" ale matematicii, exprimă o neînţelegere (necunoaştere) înspăimântătoare. O să vă dau un singur exemplu a ceea ce înseamnă lectura structurată matematic a lumii. Andrei Cornea a publicat în 1997 o carte des citată, Turnirul khazar: împotriva relativismului contemporan. Filozoful îşi dezvoltă critica amintită în titlu pe baza unui raţionament privind alegerea într-o situaţie cu mai multe variante. Autorul dedică demersului său multe pagini într-o formă de argumentare eseistică şi obţine la capăt câteva concluzii pe care le consideră, astfel, demonstrate. Or, este suficient să traducem ce spune Cornea în cel mai simplu limbaj al teoriei jocurilor – doi actori într-un joc cu sumă nulă – ca totul să fie clar şi în privinţa enunţurilor în care el are dreptate, şi în a celor în care greşeşte, incluzând concluzia finală. Tot ce spune Cornea în zece pagini se poate descrie într-una singură, mult mai bine şi limpezitor.

Cum "fundamentele" sunt legate de logică şi limbaje formale, acesta a fost domeniul în care am făcut studii sistematice. Însă baza înţelegerii lumii rămâne pentru mine Fizica, unde găseşti în substanţă toate marile aventuri epistemologice. Filozofia cunoaşterii creşte pe Fizică cum cresc ramurile pe un trunchi sănătos.

Citindu-i sporadic, prea devreme şi fără îndrumare, filozofii clasici nu mi-au spus nimic. Când am revenit era prea târziu. Nu puteam să le percep temele făcând abstracţie de evoluţia în timp: să fac abstracţie, recitindu-i, de distincţia lui Carnap dintre chestiunile externe şi chestiunile interne unui univers de discurs; sau de marea separare făcută de Gödel între adevăr şi decidabilitate. Să ne gândim ce istorie a putut avea domeniul paradoxurilor şi antinomiilor. Să tot invoci paradoxul lui Ahile sau al lui Zenon devine plictisitor.

Dintre filozofii clasici, cel mai rezistent îmi pare a rămâne Kant, cu teoria formelor apriorice şi raţiunea etică. Este şi singurul pe care-l invoc, din când în când.

Nu am structura unui intelectual-pur. Nu mi-a fost niciodată suficient să cunosc. Am vrut şi să exist. Doream să realizez ceva cu viaţa mea şi mi-am dorit foarte mult să am copii. Pe primul l-am avut la 22 de ani. Eram în al doilea an de facultate. Veneam la cursuri cu o geantă plină de borcane de lapte şi iaurt. Uneori acestea mai făceau zgomot, spre amuzamentul colegilor. Apariţia Cristinei în 1978 m-a făcut să amân înfruntarea, revanşa politică la care tot visam.

Sunt fericit că am urmat Fizica. Nu văd cum poţi înţelege mai bine dubla condiţie, empirică şi teoretic-conceptuală, a gândirii. Dar nu sunt un fizician autentic. Pentru aceasta, ai nevoie de o structură specială a minţii. Nici nu sunt mulţi fizicienii sau matematicienii autentici.

În perioada facultăţii am citit şi practicat yoga. Am avut o şansă. Nimic nu-ţi poate oferi libertatea precum o face această disciplină. Mai fac dimineaţa 3-4 exerciţii. Aceasta nu se poate numi practică. Dar când mi se întâmplă să-l mai scot din raft pe Patanjali şi să citesc una-două pagini din Yoga-Sutra, imediat mi se îndreaptă coloana – concret, nu metaforic - şi mă zăresc cu un al treilea ochi, pe mine profanul, cât de tare sunt supt de viaţă.

 

Ce împliniri şi ce frustrări – pe care le trăiaţi în viaţa profesională, dar şi în cea personală – se datorau sistemului comunist? Care dintre ele nu se datorau sistemului comunist?

Era limpede că nu mă puteam bucura de acces suficient la literatura de specialitate, care să-mi permită să lucrez la nivel de frontieră. Iar pe mine, cu forţa mea de muncă, frontiera mă interesa. Când am terminat în 1985 manuscrisul Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcţii şi operaţionalizare, după 9 ani de pregătire, trecusem prin tot ceea ce am găsit relevant în materie la bibliotecile publice, apoi, la biblioteca Revistei de Filozofie. La Editura ştiinţifică şi enciclopedică unde am depus manuscrisul, m-am bucurat iniţial de o primire caldă, referatele au venit cu complimente care propuneau publicarea, dar la un moment dat s-a aşternut tăcerea. Având în vedere dosarul meu de la Securitate - ce însemna acesta nu ştiam exact, dar anchetele şi atitudinea spuneau esenţialul -, nu puteam publica în România nici măcar un volum cu formule. Deşi eram bine văzut profesional la Institutul unde lucram, nici nu s-a pus problema să fiu acceptat la doctorat atunci când s-au redeschis candidaturile. Chiar fără altele, tot rămânea condiţia de a fi membru PCR. Am trăit, cu soţia şi cei doi copii, într-o condiţie materială mizerabilă, dar aceasta conta cel mai puţin.

Şi eu, şi întreaga familie eram energici şi predispuşi la fericire. Ne puteam împăca cu precaritatea condiţiilor. "Frustrările" erau motivate mai ales de lipsa de libertate şi umilinţa la care te obliga sistemul. Evident că o bună bucată din viaţă era legată de aşteptările faţă de mine însumi şi de relaţiile cu ceilalţi. Nemulţumirile cele mai intime nu trebuie puse pe seama sistemului.

 

Cum aţi ajuns să publicaţi articole şi studii în Occident, în anii '80? (care era procedura?, ca să spun aşa)

Prima lucrare pe care am publicat-o (în Revista de Statistică) după terminarea facultăţii a privit un algoritm de ierarhizare a obiectelor în raport cu mai multe criterii. Al doilea studiu s-a numit "Structuri matematice în semantica silogismului asertoric". Mi-au apărut pe urmă lucrări în Revista de Filozofie, Studii şi Cercetări Lingvistice, Revue Roumaine de Linguistique etc. Studii care aveau la bază specializarea mea de fizician am publicat de abia în anii '80, după ce am intrat ca cercetător la Institutul de Meteorologie şi Hidrologie. De la sfârşitul anilor '70, am încercat să public lucrări de poetică matematică şi epistemologie şi în afară. În principiu, trebuia să cer aprobarea. Ceea ce am făcut prima oară, solicitând-o la Ministerul Învăţământului în legătură cu un studiu pentru Journal of Philosophy. Mi s-a răspuns: "Nu putem să dăm aprobarea, căci nu avem un referent care să cunoască limba engleză". M-am gândit: "Auzi, nu sunt în stare să citească un studiu în engleză şi vor să le cer lor voie". Aşa că am trimis plicurile prin poşta obişnuită. Am primit de două-trei ori răspunsuri cerându-mi să completez sau să clarific studiul trimis. Această procedură este absolut tipică pentru revistele de specialitate. Răspunsul arăta că de fapt, considerau că studiul este publicabil. Dar comunicarea mi-a fost întreruptă la un moment dat. Iniţiativele de publicare au eşuat.

Am început în schimb să scriu materialele mele despre totalitarism mai mult sau, cu timpul, din ce în ce mai puţin abstracte. La început am găsit o cale de comunicare prin Biblioteca germană, apoi, printr-un diplomat mexican. Primele texte au apărut de abia după arestarea mea. Unul în L'Alternative adresat Conferinţei de la Cracovia în 1988, un al doilea intitulat Le droit à l’ingérence destinat Conferinţei CSCE a fost publicat în presa franceză. Un mic montaj de gânduri şi aforisme a apărut în La Nouvelle Alternative sub un nume frumos: Méditations crépuscullaires. Implicat în traducerea şi promovarea lor a fost (în orice caz) Mihnea Berindei.

 

În decembrie 1987 aţi fost arestat pentru activitate anticomunistă. În ce a constat ea, concret? A fost o întâlnire cu miliţia, a fost o întâlnire şi cu Securitatea?

Prima mea anchetă datează din 1979, a doua din 1980, dar arestarea s-a produs după ce o perioadă de timp am reuşit să trimit în străinătate texte anticomuniste şi anticeauşiste. Prin legăturile stabilite plasam şi alte informaţii pe care le consideram relevante şi pe care le obţineam de la diferiţi amici – în primul rând, de la marele prieten al "disidenţei", Teodor Vulcan. Am găsit recent în arhiva Europei libere – aflată la Open Society Institute, Budapesta – o scrisoare adresată lui Vlad Georgescu, în care-i scriam: "Aveţi alăturat un MEMORIU pe care vă rog să-l citiţi la postul de radio ca pe orice alt memoriu nesemnat. Informaţiile, detaliate, le deţin de la o curajoasă fostă colaboratoare a doamnei Carmen Popescu, care le-a luat de la faţa locului, le-a urmărit‚ pe viu. Atenţia şi seriozitatea acestei persoanei sunt în afara oricărei suspiciuni. Sper ca solicitarea ca o traducere a memoriului să fie trimisă Asociaţiei Mondiale a Nevăzătorilor, la Paris, să nu vi se pară un apel exagerat".

Am fost acuzat de trădare, dar am fost eliberat la 27 ianuarie 1988 în urma presiunii internaţionale, urmând să fiu cercetat pentru această acuzaţie în stare de libertate. Între 1988 şi 1989 am reuşit să mai trimit mesaje în străinătate, să dau interviuri, să fac greva foamei în semn de protest.

 

Cum au fost anii 1988, 1989 pentru dumneavoastră?

Au fost anii cei mai "eficienţi". Desigur, mare parte dintre cunoştinţe au dispărut din jurul meu. Pe unii foşti prieteni i-am rugat eu să nu mă contacteze, pentru a nu le face dificultăţi. Eram obsedat să nu îi pun pe alţii în situaţia de a suporta consecinţele a ceea ce făceam eu.

Au fost şi oameni care au rămas cu mine şi familia mea şi mi-au arătat atenţie, prietenie, solidaritate. I-aş numi pe soţii Gina şi Sorin Vieru, pe Priscila Banu, Mariana Macri, doctorul Costiner. După ce au aflat că am fost eliberat, Costina şi Vasile Fulga au venit de la Constanţa la Bucureşti, pentru a demonstra că nu sunt singur. Toate acestea au contat enorm, mai ales că asigurau familiei un anumit confort psihologic, un sentiment de protecţie.

Era şi lucrul cel mai important. În rest, mă aflam într-o luptă de uzură cu Securitatea. Viitorul arăta pentru mine ca un zid. Un perete înalt în spatele căruia nu vedeam absolut nimic. Nu-mi imaginam că ar putea să cadă comunismul, cu atât mai mult nu mizam pe o schimbare de regim la Bucureşti. Mi se părea nedemn să emigrez, deşi mi s-a propus şi mi-aş fi dorit să trăiesc în "lumea liberă". Eram de fapt mulţumit că am făcut ceea ce "trebuia", că totuşi scăpasem până una-alta cu viaţă. În sfârşit, aveam o anumită siguranţă că dacă mi se întâmplă ceva, prietenii din afară vor avea grijă să-mi ajute familia să emigreze.

 

"Suntem un popor vegetal şi asemănarea dintre un pisoi erou de poem şi tiran au devenit mari acte de opoziţie", scriaţi într-un articol publicat nu demult, adăugând: "O scrisoare în care se cerea ca Mircea Dinescu să-şi recapete slujba de la Uniunea Scriitorilor, nimic altceva de fond, a fost omagiată luni de zile". (Sunt ignorant în ceea ce priveşte acest al doilea episod şi a altora de acest gen. Unde găsesc o radiografie onestă a acelor ani?) La prima vedere, s-ar putea crede că minimalizaţi acţiuni de rezistenţă la comunism şi aşa, deodată, îmi amintesc întâlnirea lui Ghost Dog cu cei doi vânători care încărcau în camionetă ursul pe care îl împuşcaseră. "Mai sunt câţiva", zicea unul dintre vânători, ca un soi de scuză. "De-aia îi omorâţi? Pentru că au mai rămas puţini?", a fost replica lui Ghost Dog. Cum românii care au protestat împotriva comunismului nu sunt nici ei foarte mulţi, întrebarea vine de la sine: de ce consumaţi muniţia pe minoritari? (Nu credeţi că "inamicul" e în altă parte?).

Nu vreau să minimalizez pe nimeni. Din contră. Atunci când găsesc ocazia, aduc vorba despre oamenii merituoşi pe care i-am cunoscut şi peste care s-a aşternut tăcerea. Exemplul cel mai clar este Carmen Popescu. Ori de câte ori am descoperit în arhive date despre rezistenţi şi fapte frumoase m-am bucurat şi am încercat să le fac cunoscute. Cercetez mişcarea yoga înainte de 1989 şi scriu despre ea. Am semnalat în revista ieşeană Timpul, atitudinile impresionante ale Doinei Cornea şi Dan Petrescu când au fost invitaţi la Cracovia de către Solidarnosc. Despre importanţa lui Goma înainte de 1989 m-am exprimat foarte ferm. Să însemne toate acestea minimalizare?

Pentru a pune în valoare şi a descrie rezistenţa din timpul comunismului avem însă nevoie să separăm ceea ce a fost rezistenţă şi ceea ce a rămas non-colaborare; ceea ce a reprezentat opoziţie şi a ceea ce a fost metaforă etc. Cum să vorbeşti despre rezistenţa la comunism fără să treci testul adecvării şi al justeţei?

(va urma)

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey