•  

Augustin Cupşa


•  

Stelian Müller


•  

Cornel Mihai Ungureanu




sus

Augustin Cupşa

 

Dincolo de plopi*

 

 

 

 

Casele în care suntem înghesuiţi se află în apropiere de canal. Dincolo de canal sunt blocuri împrejmuite de plopi. Dincolo de canal sunt şi femei. Dincolo de femei nu mai e, probabil, nimic.

Ziua o pierdem, aproape în întregime, prin cartier. De ieri a început să fie mai frig, se anunţă ploi, dar în curând s-ar putea să ningă. Nopţile aici sunt sticloase, pustii. Felinarele sunt ştirbe, ne zâmbesc hâd, doar luna e plină, senină şi mândră. Mătură totul cu poalele ei luminoase, faldurile îi curg peste acoperişurile adormite, peste crengile copacilor, răşchirate ca nişte mâini osoase de bătrân. Totul e mut, sunetele rare nu se ciocnesc de nimic, se disipă pur şi simplu în gol. Noi parcă suntem cam goi, cam strâmbi, cam noduroşi; ne tot foim, nu ne găsim locul, nu ştim ce să facem cu mâinile toată ziua, ca întotdeauna, fumăm mult. N-avem nimic de făcut după mai multă vreme şi asta ne zăpăceşte.

 

Ne plimbăm fără nici un scop, ideile se încâlcesc în fuior, dar firul se face greu, vorbim rar. Din când în când, ne oprim în faţa unui afiş publicitar şi ne holbăm prosteşte. O fată frumoasă, în cămaşă albă, ne zâmbeşte din spatele geamului de plastic, cu o cană de cafea între palme. Are părul lung; ochii plini, negri îţi promit o lume. Atât de simplu. Îţi promit un vis, iar noi căutăm cu îndârjire visul, să ne cuibărim sub aripa lui groasă. Privim minute în şir; fiecare cută, fiecare por al pielii din poză respiră ceva, respiră o lume mai bună, iar noi nu ne putem desprinde. Sunt lucruri pe care nu le-am văzut decât cu ochii minţii, lucruri pe care nici nu le-am bănuit sau pe care le-am avut, dar, pur şi simplu, le-am uitat. Un dormitor larg, un pat cu cearceafuri curate, răsturnate, aparent în dezordine, un cuplu tânăr, zorile care dau să alunece în cameră. UN DORMITOR PENTRU BUZUNARUL FIECĂRUIA: ACUM IN RATE.

O familie la masă, toţi frumoşi, curaţi, grăsuţi, o scenă de tandreţe, doi, trei copilaşi strălucitori şi cuminţi. O SINGURĂ MARGARINĂ.

O maşină, un picior de femeie tânără în ciorapi fini stă să coboare, nimic mai mult, asta te cheamă să speri mai mult, să imaginezi, să scrii ciorne ale viitorului. Bineînţeles, cu un preţ.

 

Rătăcim aiuriţi, oamenii ăştia ne vând ceva, încearcă să ne vândă ceva, ceva ce nu există, care nu ne aparţine nici nouă, nici lor, nimănui sau tocmai tuturor. Sunt două tabere de-o parte şi de alta a visului, dar mai ciudat e că de partea cealaltă sunt tot oameni ca noi, poate, dar care sigur au înţeles mai bine unde trebuie să se aşeze. Oamenii ăştia au o casă, un cuib, se retrag undeva seara, pun capul undeva, mângâie pe cineva pe obraz, suferă undeva într-o baie, dar când ies pe uşă, ies cu hotărâre, cu un scop precis: să mai vândă ceva.

Minţile lor scormonesc în containerele fanteziei până la fund, după orice, smulg o bucăţică şi din colţii unui câine flămând, şi se întorc biruitori. Şi când nu mai pot să o facă, când sunt uzaţi, storşi, sunt schimbaţi; standardele sunt foarte ridicate. O armată întreagă, cu sarcini foarte clare, trudeşte ca să traducă zi de zi „a simţi” în „a folosi”, între două limbi de circulaţie internaţională, aparent asemănătoare.

Trebuie să apară o lume de vis şi asta cât mai repede, trebuie să fim convinşi, să trăim cu ideea asta, să ne culcăm cu ea în cap, să ne trezim încrezători cu ea în suflet. Trebuie să ştim, atunci când dormim, că reclamele astea minunate şi sclipitoare ne veghează şi ne privesc cu duioşie. Mai trebuie să ştim că noi suntem aici, ei sunt acolo, dincolo; noi existăm doar măsura în care şi organele noastre o fac, ei trăiesc însă o viaţă. Diferenţa e mai fină decât umbra unui fir de iarbă, dar e greu să o treci cu vederea.

 

Acolo sunt femeile alea frumoase, cuceritoare, care te fac să te simţi gol ca chiuvetă, care te întorc pe faţă şi pe dos dintr-o singură privire. Acolo străluceşte viaţa, acolo sunt lucruri indescriptibile şi înnebunitor de dulci. Noi, mărunţi, ne ridicăm gulerele de la haină şi înaintăm zgribuliţi către niciunde. În minte ne flutură încă părul fetei minunate, cu ochii ei care promit totul, absorb totul. Promisiunea asta a primăverii ne ţine de cald, de frig, de foame, de somn. Ne simţim un pic mai murdari, dar asta e tot, ne cercetăm indulgenţi unul cu altul, ne mai aranjăm puţin hainele şi scrutăm zarea. Prin faţă, lumea de pe stradă, ne derulează un film sec, alb- negru din care remarcăm doar din când în când câte ceva, mintea ne-a rămas undeva în spate, în sus. Apar tot felul de forme, mai mult sau mai puţin interesante, dar viaţa e cu desăvârşire în altă parte. Cred că am prefera să dispărem, să ne ducem la naiba.

Robert soarbe dintr-un ceai în pahar de hârtie cerată, Ta vorbeşte din când în când, vocea lui sună grav dar dulce, fără apăsare. Nu ştiu exact ce spune, gândurile mă trag uşurel în sus, numai picioarele mele au rămas pe ciment.

Ne e cu adevărat frig, dar nu vrem să ne întoarcem acasă, unde nu ne aşteaptă nimic. Câteva fete ne aşteaptă dincolo de canal, se naşte o perspectivă, iar până atunci gândul poate să ia orice formă; pe măsură ce mai furăm câte o secundă din viitor, lucrurile se aştern, nu se mai clatină, nu mai pot să umble în toate părţile, să îmbrace tot felul de haine şi de zorzoane. Se cimentează, devin fapte, faptele sunt clare o vreme, apoi se tulbură, redevin frânte, imprecise, dar de data asta sunt univoce, irepetabile, au trecut prin pâlnia unei faceri, au curs într-un sens, acum nu mai e loc de întoarcere.

Aşa curgem şi noi peste un pod arcuit de piatră, înaintăm şi, cu fiecare pas, visul meu se ciobeşte, se scurge în cealaltă jumătate a clepsidrei. Nu ştim cum arată fetele, numai Robert ştie, el le-a întâlnit de dimineaţă, le-a vrăjit un pic; oricât m-aş abţine însă, nu pot să nu le acord tuturor chipul fetei din reclama pentru cafea.

Prin cartiere, întunericul parcă se-ngroaşă şi Robert ezită, nu mai găseşte drumul. Printre blocuri, toate aleile sunt la fel, dar noi trecem de ele şi urcăm dealul din partea cealaltă a oraşului. Acolo, ne oprim pe o stradă în pantă, la o casă înaltă şi subţire, cu desen franţuzesc; în curte, câţiva castani golaşi spânzură cu nepăsare luna. Ferestrele sunt înguste, acoperite cu hârtie portocalie, numai una e luminată, la etaj. Bătem timid, înghesuiţi pe o scară de două, trei trepte, în spirală. Sunt ultimul şi mi-e teamă de câini, în spatele meu se ţese un întuneric mat.

Acum, aici, m-a împrumutat o altă existenţă; suflul din cealaltă jumătate a oraşului nu mi se mai pare aşa de verosimil, ştiu că nu a încetat să fie, dar eu trebuie să ader, acum, în întregime, acestei imagini a lumii. E de mirare cum pot să mă mut dintr-o parte în alta, să trăiesc cu ziua, cu ora, realităţi atât de diferite, de opuse, să aparţin atâtor locuri şi spirite şi niciunuia. Ritmul acestor reciclări e însă ameţitor, mă goleşte de-a dreptul. Gândesc cu repeziciune, dar neclar.

 

De partea cealaltă, parcă se aud râsete înfundate şi nu mă înşel. Sunt glasuri de femei. Un glas de femeie ne deschide uşa. Se face schimb de întuneric între două jumătăţi de noapte şi continuăm să urcăm, pe pipăite, o scară îngustă. Cu fiecare pas însă, ne apropiem de lumină, o lumină moale, zemoasă, de pepene, ochii noştri se acomodează plăcut. În spatele meu, uşa se închide scârţâind.

Intrăm pe un palier acoperit cu piatră mică şi lucioasă în romburi galbene şi negre, din care dau mai multe camere. Fetele se învârt ca nişte năluci, traversează culoarul şi râd tot timpul, ca nişte spiriduşi care ţin taina unui tărâm fermecat; încă nu le-am ghicit, încă ni se refuză. Căldura mă ameţeşte puţin, mă aşez în bucătărie şi mi se pare că ele chiar ţin taina unui tărâm fermecat, în care sper să mă strecor şi eu noaptea asta.

Ne învârtim în jurul unor pahare de vin, al unor ţigări, fumul ţese o perdea pe care nu vreau să o înlătur, nu acum, e mai bine aşa. Nu vreau să aflu nimic. Atmosfera se dilată, mă scoate ceva, undeva. Fata de lângă mine e tot brunetă, ca în afiş, dar cu pielea arămie, sfârcurile întunecate îi înţeapă cămaşa albă, translucidă, un pic peste fund. În rest, nu poartă nimic, tălpile ei creează o apropiere greu de descris, produc o tandreţe imensă la fiecare atingere, oriunde se opresc: pe scaun, când stă cu un genunchi sub bărbie, pe tăblia mesei, pe piciorul meu, jos când sărută simplu podeaua. E poate de la vin, de la goliciune, de la disperare. Habar n-am.

Ea vorbeşte într-una, ciripeşte, eu îi urmăresc talpa. Ea nu mă întreabă nimic, nu vrea să ştie nimic, eu nu vreau să ştiu, ea rulează în gol, ca pe gheaţă.

Timpul se diluează prin el însuşi, a trecut farmecul începutului.

 

Suntem atât de diferiţi, îmi dau seama, atât de îndepărtaţi, încât totul mi se pare straniu, aş vrea să ies pe coridor, să îi caut pe băieţi. Aud glasul lui Robert prin perete, el e mai natural cu femeile şi râsul lui familiar mă acoperă o vreme.

Ne găsim buzele pe întuneric, îi caut sânii sub cămaşă maşinal. Continuu să schimb substanţă cu celălalt corp, dar nu mai simt nimic. Oare ce fac aici? Nu pot să mă şterg cu o carne şi să mă trezesc tânăr şi fericit. Dar nu asta fac?

 

Noaptea din jur are o mie de feţe, închid/deschid ochii, încă e totuna, văd imagini fosforescente, sârme incandescente, cred că fac temperatură. Strâng ceva în braţe, ceva îmi răspunde, de undeva, de unde? Îmi răspunde mie? Îşi răspunde ei? Foştilor ei iubiţi, şi întâmplări, şi lucruri? Suntem două sertare cu amintiri, cu lucruri vechi, roase de molii, diferite, îndepărtate, memoriile noastre se ating printr-un strat gros de lemne, prin două scânduri care se freacă obscen. Simt cum alunec spre disperare şi mă prind cu putere de ea, îi strâng cu putere carnea de pe coapse; ea se-nfioară şi murmură ceva fără sens. Mă scufund mai adânc, dar nu e de-ajuns, oasele noastre scrâşnesc, parcă. În spatele pleoapelor revăd chipul fetei de pe afiş şi nebuneşte mi se pare că toată viaţa mea depinde de cucerirea ei...

…acolo, acolo, dincolo.

Înghit, ea suspină.

 

Deschid ochii şi o privesc, acum pot să întrevăd ceva şi mă îngrozesc. O pereche de ochi mă privesc gol, hipnotic; glasul geme într-una, eu mă lovesc de o faţă de cremene.

N-am mai văzut aşa ceva niciodată, un asemenea gol, Dumnezeule, pe aici s-a scurs un întreg univers cu pulberi şi atomi. Figura ei inexpresivă mă fixează mort, gura întredeschisă geme în continuare, noi repetăm mecanic un singur gest. Fac dragoste cu o păpuşă mecanică dintr-un balet mecanic, exist. Absurdul îmi apare în expresia lui nedisimulată.

Atunci când îi găsesc chipul mut, denervat, de o sleială năucitoare, mă gândesc la viaţa mea într-o singură frază şi îmi vine să urlu, să urlu până topesc toată stupoarea, toată sfârşeala din jur; dar ştiu că urlu din fundul unui puţ perfect, la suprafaţă nu ajunge nici măcar un gâlgâit, urlu pe stradă, în tramvai, în somn, dar urletul ăsta cutremurător îl aud numai eu. În pământul ăsta însă, mai sunt puţuri perfecte, de ciment, în care mai urlă alţii, mulţi, milioane, nu se aud între ei, numai în cosmos din tubulatura asta vâjâie un vaiet imens, care macină planete şi stele.

Nu coborâţi aici, în azil.

 

De acum încolo, lucrurile se întâmplă după un firesc dat, la care mă supun senin. Fiecare moment îl regăsesc în minte de parcă l-aş fi parcurs de mii de ori, mi s-ar fi întâmplat de mii de ori. E un minunat şi straniu, limpede deja-vu. Ştiu când am să mă ridic mut de pe pat, cum am să caut pe masă cu mâna un pachet de ţigări, am să scot două, o să mai zăcem puţin, absenţi, o să ne mai lipim membranele conştiinţei pentru puţin. Apoi am să mă îmbrac cu gesturi scurte şi fixe, am să las banii pe masă, am să ies în coridor, am să cobor, pe pipăite, scara. Vântul mă va primi aspru, luna va fi mai sus sau mai jos sau mai aproape.

Băieţii mă aşteaptă în faţa porţii, Robert cu mâinile în buzunare şi gulerul ridicat, Ta se joacă, distrat, cu o pietricică şi o aruncă peste gard, înapoi. Coborâm liniştiţi panta, fără nici o vorbă şi scoatem pe nări caiere de lână albă.

Noaptea e limpede, sticloasă, ca un scrâşnet din dinţi. A nins puţin şi fire subţiri de zăpadă aleargă peste tot şi suflătorii lui Dvorak o mătură cu sunetul lor amplu de pe străzi dincolo de plopi, în niciunde, ca o simfonie din Lumea Nouă.

 

 

* după un text de E.M. Remarque

 

Comentarii cititori
sus

Stelian Müller

 

Scrisoare către Partidul Comunist Român

 

 

 

 

Sal, mă. Ce faci?

Eu, pe aici.

După cum vezi, am venit cu prietena soţie, Mirabela şi amanta ce n-a putut ajunge.

Mă, sper că eşti bine, că n-am mai auzit de tine mare lucru.

Eu, nu prea ştiu. De fapt, jumate normal, jumate nebun, cum m-ai lăsat.

 

Ieri am băut un pahar de vin tulbure şi m-am gândit la fabrica ce ai construit în oraş şi acum trebuie bombardată din avion sau de pe submarin, că e şi râu în apropiere, să nu ne cadă în cap. Şi cum gândeam eu, părul îmi stătea pe căpăţână ca o iederă otrăvită şi afară era o nuntă, în loc de lumină.

 

Ce mai face Zsuzsa, zici? Habar n-am, că nu l-am mai văzut demult pe peştele ăla răpitor. Să nu mint, am zărit-o ieri, în cap avea zulufi de aur, şi pielea lucioasă ca apa.

 

Mă, de azi dimineaţă mă ustură marginea buzei de sus şi nu-mi trece, crezi că-i ceva genetic? Ăştia spun că totul are cauză genetică, înseamnă că şi tu şi buza....

 

Mă, eram stresat că nu era plătit impozitul la casă şi l-am plătit, dar eram tot stresat şi capul a zis potoleşte-te, că l-ai plătit şi am zis, iar, imposibil, că nu putem crede.

 

Am fost la ţară şi când am ieşit din casă se auzea cum ninge. Şi duminica la slujbă, în timpul predicii, bătrânii aţipeau şi visau la când erau copii. Şi, până s-ajung la ţară, a trebuit să iau autobuzul. Când îl aşteptam în autogară, ne picura în capete din zăpada de pe acoperiş. Şi o femeie bătrână a scotocit după un bagaj şi a intrat de tot în burta autobuzului. Şi la 50 de km de oraş, când am coborât, lumina era albastră şi din sat a urcat o fată cu haină roz şi ochi tot albaştri. Tu ce ochi ai, mă?

 

Când m-am întors acasă, în microbuz, era altă fată, până-n doisprezece ani, şi frumuseţea urca în ea ca soarele pe cer. Şi a zis o dată uite soarele şi microbuzul s-a umplut cu lumină galbenă ca pepenele, că era dimineaţa devreme. Şi când am ajuns în autogară era un autobuz de pe vremea ta, pe care scria autotransport, chestie ce ai inventat pentru ca limba română să dea o lovitură fatală, dar deplin justificată, limbii române. Şi era tot dimineaţă şi cerul era ca cenuşa. Mă, mă laşi să recit o strofă dintr-o poezie? Ce poezie? Rammstein. Nu vrei, nu vrei, vezi că dacă mă iei cu refuzuri, îţi fac curte.

 

Şi am tras-o pe prietena mea aproape, am cunoscut o fată zic timid, ce fată zice, una blondă cu ochi negri şi buze cu-n fel de zâmbet, zic, Iga o cheamă, şi ea că Iga nu-i nume de fată, ci de stâlp de telefon şi m-a prins cu minciuna şi m-a făcut posac. Şi când a deschis geamul, soarele era o licoare, dimineaţă iar.

 

Şi m-am apucat de şcoala de şofer, că m-au trimis ai mei ca pe un copil mic şi am fost într-o zi la cursul de teorie.

Şi din şcoala unde se ţinea, a ieşit o fată, cel mult paisprezece ani, păr cârlionţat, sâni mici dar sâni, mi-a dat o privire sau aş fi vrut, dar mi-a dat, s-a îndreptat plutind spre sala de sport, în timp ce eu visam în întuneric spatele ei alb ca o piatră din adâncul mării...Şi alt copil a aruncat un bulgăre spre capul unei statui, dar nu l-a nimerit, şi statuia a simţit satisfacţie şi copilul, ciudă. Şi am vrut să mă duc să întreb statuia dacă pot să încerc şi eu.

 

Şi când am ieşit, pe lângă mine a trecut o maşină pe care era o reclamă cu o fată cu decolteu adânc şi am întrebat un pensionar cine-i tipa şi a zis că nu ştie da, vreun bărbat.

 

Prietena mea a zis că Ada a ridicat nişte greutăţi şi brusc i s-a agravat boala de coloană şi eu am zis că nu de la greutăţi, ci de la sex, şi ea m-a privit şi eu mi-am muşcat limba.

 

Mă cam duc. N-avem chef de scris, dar a sărit Cornel Mihai Traian Ungureanu, Steliene, zice, gândim, gândim? Şi gândim, zic, numa stai să-mi trag brătelele. Că, zice, n-ai mai scos de mult botul la adulmecat şi eu că da, că ne chinuim eu şi o domnişoară cu ochelari să facem copil şi nu ne iese şi ne ciocănim amândoi bilele cu vârful degetelor, unde-i greşala?

O iau la vale, că am în cap o găleată de oboseală şi alte chestii cu nume din cifre. Mă, să nu uit, mi-a transmis Placebo să-ţi transmit un mesaj, Dont fock it up, era.

 

Te las, mai spune şi tu ceva din când în când,

 

Müller

 

P.S. Acum câteva minute am trecut pe lângă un băiat şi o fată, şi fata l-a sărutat atât de lasciv, că i-am simţit şi eu sărutul şi am întrebat repede dacă face şi sex şi am zis face, dar nu cu tine, şi am zis nu cu mine.

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Şoseta cântăreţului de blues

(fragment)

 

- Don Cornel, unde vă duceţi?

Vecinul meu stătea în picioare, în uşa propriului boutique.

- La serviciu!

- Nu e bine, domnule! Serviciul e pentru roboţi!

- Şi oamenii?

- Stau acasă, mănâncă şi se uită-n sus!

- Aşa, pe uscat?

- În viaţă, unele lucruri se subînţeleg, domnule! Iar primele patru pe această listă sunt: vodca, berea, vinul şi femeile!

 

L-am salutat şi m-am îndreptat spre redacţie, păşind agale pe străzi cu nume de poeţi. Iubi! Iubi! Ia cu tine numai slipul, hai să numărăm nisipul! fredonam aşa, într-o doară, cântecul lui Florin Chilian. Nimic nu părea că ar putea atinge starea mea de mulţumire, eram atotputernic şi încrezător, imun la orice neplăcere. Îmi rezolvasem una dintre "problemele mici cu efecte mari", despre care îmi vorbise Nico, dar soluţia găsită - noaptea noastră (a ta şi a mea) - părea să aibă efecte şi mai mari.

Am intrat pentru câteva minute în Biserica "Sfântul Mina" şi m-am rugat, în gând, sub privirile vigilente ale unor asistente medicale de la spitalul din apropiere.

La plecare, i-am întins cinci mii de lei cerşetorului de la poartă. (O adolescentă care a ajuns în dreptul lui în acelaşi timp cu mine, din sens opus, i-a pus în palmă o bucăţică de gumă, gata mestecată).

 

Am traversat, cu toate motoarele duduind, spre staţia de autobuz, iar semafoarele cântau Für… Eline. Ardeam de nerăbdare să ajung la serviciu, pentru a citi un eventual e-mail de la tine, mă stăpânea curiozitatea aia (de coordonate: speranţă şi nelinişte).

Doi cai păşteau iarbă, în faţa hotelului de sticlă.

- Aspiratoru'! Ia aspiratoru'! striga, cu voce dogită, lângă tarabele precupeţilor, un bătrân care încerca să vândă o mătură.

Din căminul studenţesc ieşea o pisică tărcată, cu un prezervativ portocaliu în gură.

- Autobuzul ăsta merge în centru sau e ăla care dă târcol la Oraş? m-a întrebat un rrom cu mustaţă albă.

I-am răspuns şi am urcat amândoi.

 

La radio, Bolero-ul lui Ravel.

- Curăţenie este, dar n-o menţinem noi! zicea şoferul. (Vorbea despre străzi, dar mă jucam, gândindu-mă la suflete).

A căutat alt post şi a găsit muzică populară românească. (Iubeşte, taică, iubeşte/Cât puterea te-o mai ţine/Ia la rând şi nu alege/Nici tinere, nici bătrâne).

- Stai tu jos, că eşti babă! Eu sunt cavaler! o îndemna un bătrân de vreo 80 de ani, pe o femeie cam de aceeaşi vârstă, în timp ce două liceence rujate discret şi îmbrăcate trendy îmi aruncau ocheade fade, lipsite de amuzanta cutezanţă cu care mă privesc în ochi, pe stradă, puştoaice cărora abia le mijesc sânii printr-un tricou pe care scrie Eminem sau Let's Party.

Speakerii de la radio citeau în ritm alert ştiri de pe agenţiile de presă. "Madonna, o mare credincioasă, a cumpărat o carte veche din secolul al XII-lea pe care i-a dăruit-o lui Britney Spears", chestii din astea.

- Ce-o face cu ea? a zis un tip ce părea student, auzind că volumul este în ebraică.

Eu mă întrebam ce i-ar fi luat dacă ar fi fost o credincioasă mai mică, în timp ce îmi făceam loc spre uşă.

- Nu te grăbi, fecior, că aşa m-am grăbit eu şi am îmbătrânit, mi-a şoptit, cu un zâmbet ghiduş, cavalerul.

 

Am traversat lejer traficul blocat.

Portarul mi-a zâmbit de departe.

- "Un ţigan avea avea/Avea pe dracu' să-l ia!/Avea un păduche chior/Zicea că e vaca lor!", îmi recita (Eram singurul angajat care părea că apreciază acest "poem").

Râdeam, când i-am strâns mâna.

- Să îmi aduci aminte să îţi spun cum au vrut ţiganii să îşi facă drapel, pe vremea lu' Ceauşescu, a adăugat, văzându-mă grăbit.

 

În redacţie, aerul era mai coclit ca oricând.

- Mă doare rău aici! Nu pot să respir! Ce e aici? îi arăta Sorcova, cu mâna dreaptă, undeva, sub braţ, prietenului ei, Sami Pribeagu.

- Pizda! He-he-he! râdea el, câteva secunde bune. Coastele, eu ştiu ce e?

(Mi-ar fi foarte greu să răspund la întrebarea: "Ce e mai intens, când vorbeşte Sorcova: debitul sau sonorul?")

- În ultimul an, am pus pe mine 17 kilograme. M-am gândit că poate am probleme cu glanda! ţipa ea.

- Nu, că tu eşti proporţională, a liniştit-o Pansela.

- Da' ce, eu n-am burtică? a zis Domide, şoferul. (Venise să vadă pe internet rezultatul unui meci).

- Ai, dar şi tu eşti proporţional!

- Pansela, eu sunt proporţional? Şi dacă da, cu cine? a întrebat Denis, în timp ce în încăpere intra, cu aerul lui flegmatic, Săltăreţu.

- Bă, da' voi de ce staţi aici trei? s-a mirat el.

- De pulă să mă iei! a răspuns Sami.

Au schimbat câteva rafale obscene.

 

- Săltăreţuuuu'! Săltăreţuuu'! se auzea vocea piţigăiată a Ochioasei şi tocurile de la ciocatele ei: "Ţoc-ţoc ţoc!" coborau scara. Îţi sună mobilu'!

- Răspundeee! a urlat el, ieşind în alergare uşoară.

Sami s-a strâmbat de câteva ori, apoi a rostit, aluziv:

- Geani, ştii a ce miroase?

- Nu eşti pe bujia ta! i-a răspuns.

Florin Dancia, profesorul de sport, care scrie despre scrimă şi tenis de masă în ziarul nostru, a deschis uşa. A salutat femeile, a dat mâna cu bărbaţii din încăpere.

- Janet corupt, te salut, deşi n-aş vrea! s-a adresat el Sorcovei.

 

Andrei s-a ridicat de la calculator şi a pornit spre uşă.

- Ce scrii astăzi? a întrebat-o pe Pansela.

- Au schimbat la Consiliul Superior al Magistraturii, e o denumire din asta pompoasă…

- Cu cine ai stat de vorbă?

- Cu o doamnă de acolo…

Pansela şi-a continuat repede ideea, spre a para din faşă o nouă întrebare:

- Sunt foarte nemulţumiţi!

- Cine sunt nemulţumiţi?

- Ei. Dar nu spun nimic, săracii…

- Şi care e subiectul? Scriem noi că ei sunt nemulţumiţi, dar ei nu spun? a întrebat Andrei, fără să mai primească vreun răspuns.

- Gâlgâie poezia-n tine, Panselo! a parafrazat Sami Pribeagu, înainte ca ea să iasă din încăpere.

- Pansela, fata mea, artistă de cinema! a completat Denis, băiatu' de la sport, după ce uşa s-a închis în urma ei. Apoi a început să ne spună o poveste despre un coleg de-al lui de liceu, cam prostuţ, care se însurase cu o tipă frumoasă şi deşteaptă.

- Femeie adevărată! Ce-o fi găsit la el, nu ştiu! Dar aşa e când te ia pula târâş şi pizda grăbiş! a încheiat, tastând ceva la calculator.

- Mare adevăr ai spus! a zis Dragoş.

- Bă, da' tu te-ai înscris la concurs? l-a interpelat Sami.

- Ce concurs? a răspuns instantaneu Dragoş.

- De făcut laba la urs! He-he-he! Ţi-o furaşi! S-a întors şi Săltăreţu, expresia ruşinii pe acest pământ! Şi tu, Geani, altă bluză nu găsişi să-ţi cumperi? Că asta parcă e coroană mortuară!

- Dacă prind o muscă o fut! a strigat, din celălalt capăt al încăperii, Carol, exasperat de bâzâitul lor. Cosmin, mă ajuţi? O ţin eu şi tu…

- Dacă vrei, o ţin eu! s-a oferit Cosmin.

- Bine, dar te rog s-o ţii între dinţi!

- Băi ce melodie! a rostit Denis, cu dezamăgire în glas, privind spre televizor. E sâfâr-sâfâr! (folosea uneori acest scor din limba turcă, pentru a desemna ceva demn de dispreţ). S-a căcat muzica pe ea! Şi-a băgat pizda-n pulă! Când eram cu prietena mea, acum câţiva ani, mergeam la filarmonică în fiecare săptămână! Astăzi nici o pizdă a Oraşului nu mai vrea să meargă la filarmonică!

 

- Mi-e frică, mi-e frică, să dorm singurică, fredona urlând Săltăreţu, din prag. Bobilună e o cocotă! Bobilună e o cocotă! repeta.

Editorul coordonator îl ignora însă, tocmai îi sfătuia, cu avânt persuasiv, pe Radu şi Nicuşor (băieţii politici) să scrie articolele din pagina lor "la modul distractiv".

A sunat telefonul. Ioana Pufulici a ridicat receptorul.

- Carol? Cred că a murit… a zis, apoi a închis.

A pornit ţanţoşă spre ieşire, dar s-a împiedicat de un cablu şi era cât pe ce să cadă.

- Ce fir prost, futu-i gura mă-sii! a zis Daniel, ironic.

M-am îndreptat spre biroul editorilor şi mi-am aruncat ochii peste articolele printate. Ioana scrisese despre un ţăran pe a cărui vacă o chema Shakira. Artemisa, trimisese de la subredacţia din Orăşel un articol pe cât de lung, pe atât de pătimaş. Am început să citesc, cu pixul în mână, un text al doamnei Ghinion, un caz social despre care bănuiam că va intra în pagina mea. Ajunsesem la final: "Dacă vrea să o ajute cineva pe femeia singură şi părăsită, o poate face pe adresa…", când m-a întrerupt Sorina, care venea de pe teren, cu aparatul de fotografiat în mână.

 

- Tu ştii ce preot mişto am văzut în satul ăla?! mi-a zis, apăsând pe cuvinte. Semăna cu Kurt Russel, doar că era mult mai mişto! Am rămas proastă!

- Serios?

- Daaa!!! Nu mă crezi?

- Vrei să te cred?

- Daaa!!!

- Te cred! i-am spus, cu blândeţe, mângâindu-i obrazul drept.

Am ieşit în hol.

Carol şi Mireille fumau, aşezaţi amândoi pe acelaşi fotoliu.

- Pariem? zicea el..

- Pe ce? a întrebat ea.

- Pe o sticlă de cola. Cine câştigă, plăteşte! Cornel e martor!

Şi-au dat mâna şi eu am tăiat.

- Ai avut dreptate, a zis Carol. Eşti bună de plată!

Ne luase repede, abia atunci ne-am amintit cuvintele ce perfectau condiţiile pariului.

 

- Fata asta pe monden nu ştie nimic, a zis Andrei, ieşind de la secretariat şi îndreptându-se spre ieşire.

- Trebuie s-o iau acasă, să-i explic! s-a oferit Carol.

- Andrei, ai văzut articolul din teritoriu? am întrebat.

- Da.

- De ce ne luăm de individul ăla?

- A bătut-o pe Artemisa, corespondenta noastră, şi noi acum ne răzbunăm: "Ce studii are ăla, ca s-o bată pe Artemisa!?", mi-a explicat cu voioasă detaşare.

- Îl publicăm?

- De ce nu?

- În forma aia?

- Da. Vrei să modifici textul Artemisei? N-a suferit destul? s-a mirat el, nu fără ironie.

 

"Există un conflict deschis între ceea ce îmi doresc şi felul în care trăiesc. Lumea asta mă ţine prizonier, iar eu consimt", îmi şopteam, în gând.

Am coborât la subsol, sperând că s-a eliberat un calculator. Nu se întâmplase.

- Jimmy, arde! Bobilună vrea să mă uit pe un articol! Nu durează mai mult de trei minute! am zis.

Jimmy se teme de cei care ţipă. Iar Bobilună se pricepe să dea ordine.

 

Mi-am deschis adresa de e-mail. Nici un mesaj de la tine. "Înşelat în aşteptări", cum zice Dan, am citit povestea de la Maria. Fusese în excursie, cu prietenul ei. Vulcani noroioşi, mănăstiri, dealuri frumoase, ploaie. Roata maşinii în şanţ. Femeile adunate să evalueze consecinţele evenimentului, copiii care râdeau. "Am nimerit chiar la poarta căsuţei unei fetiţe. Are 8 ani, e tare slăbuţă şi micuţă. M-a luat de mână, ne-am împrietenit. Bunica ei era pe moarte, pentru că a mâncat bureţi. Am intrat în casă şi acolo mai erau cinci fraţi mititei. Am crezut că părinţii lor şi maturii care mai erau în încăpere or să ne ia la bătaie, că le-am stricat podeţu' şi când colo au sărit toţi să ne ajute să scoatem maşina de acolo. Eu am stat în dreptul roţii şi m-am făcut neagră de nămol, de sus până jos! Din şanţ, a ieşit o broască râioasă.

Aseară credeam că eşti cu o femeie şi că nu mai vorbeşti cu mine".

"Tu ce ai vrea să mi se întâmple pe Pământ? Ce îmi doreşti, pentru mine? Cine vrei să-mi fii?

Nu te grăbi, dar să-mi spui când vei şti", i-am scris.

N-o să răspundă niciodată.

 

Portarul fuma.

- Ziceaţi că îmi spuneţi cum şi-au făcut ţiganii drapel…

- Pe vremea lu' Ceauşescu, s-au dus la el, să le dea aprobare să îşi facă şi ei un steag al lor. "Păi, ce puneţi pe el?", i-a întrebat dictatorul. "Punem un ciocan – că asta e meseria, o cioară – că asta e naţia, şi mai punem un căcat – că asta e situaţia!"

- Nu s-a schimbat prea mult, am zis, de complezenţă, şi am pornit hai-hui, pe străzile din centrul Oraşului.

 

Un poliţist patrula pe Calea Unirii, cu viteză mică, pe motocicletă, pândind puştii cu scutere. Porumbeii se îngrămădiseră pe caldarâm, în jurul boabelor de grâu. Un indian american, împodobit cu pene, cânta la o impecabilă staţie de sonorizare, melodii bizare.

Într-o curte am văzut un trandafir roşu şi m-am gândit că poate în clipa aceea faci dragoste cu prietenul tău. E reconfortant, dar, uneori, semn de naivitate, să îţi închipui că o femeie face anumite gesturi doar pentru tine.

Nu mai eram atotputernic şi încrezător. Simţeam tristeţe, nelinişte, singurătate. Mi se părea că lumea toată are o greşeală, o liniuţă jos, în locul cratimei, ceva de genul ăsta.

 

Mămica şi fetiţa se apropiau, pe acelaşi trotuar, din sens opus. (Mi-am amintit că e prima zi de şcoală).

- Lasă, că o să vin eu, mâine dimineaţă, să vorbesc cu doamna! zicea, voit ameninţător, femeia.

- Te iubesc!!!!! a răspuns implorator fetiţa.

- Şi eu te iubesc pe tine, a zis mama ei. Dar...

"Strigătul de dragoste - faţă cu maturitatea", mi-am zis şi, pentru că aveam două pagini de isprăvit, la ziar, am pornit într-acolo.

 

- Cine a făcut greşeala din pagina 4 de astăzi? întreba directorul.

- Carol zis şi 10 la sută din salariu, a răspuns Andrei.

Din capătul de jos al scării, privind spre cel de sus am zărit, pentru câteva clipe funduleţul bronzat, în mişcare, al unei brunete pe nume Aniela.

Fredonam Steluţe în genele ei, poemul lui Cărtărescu (pus pe muzică de Dan Vană), în care mi se părea că a încăput pe deplin dragostea şi sfârşitul ei.

- Ce e cu tine, Cornel? Iubeşti? m-a întrebat Clarice.

- O-ho!

Râdea. (Uneori, nu avem antene pentru adevăr).

- Când ai spus că vei dormi în spital, am fost convins că glumeşti, am adăugat.

Clarice are o înclinaţie spre farsa pură (ştiu femei care merg mai mult spre flirt).

Se întorsese în redacţie, după o operaţie uşoară şi câteva zile de convalescenţă.

- Cum a fost?

- Plăcut nu! M-au operat din prima seară. Eram ameţită, după anestezie, şi doctorii, că erau doi, mă tot ţineau de vorbă. La un moment dat, unul dintre ei m-a întrebat: "Cum te simţi?". Din moleşeala aia, pe culmile sincerităţii, am spus: "Ca după ce am făcut sex!".

Am râs amândoi şi ziua a curs mai departe.

 

Aproape se întunecase, când am plecat spre casă. Shake, shake, shake, signora şi, mai apoi, I will survive, în autobuz. Puştoaicele aruncau pe geam priviri ce mimau plictiseala (îmi păreau prea tinere ca să fie deja plictisite).

A sunat mobilul. Era Iulia.

- Am nişte ameţeli foarte ciudate, zicea.

- Or fi din cauza anemiei…

- Mă gândeam că poate îmi obosesc ochii, stând toată ziua în faţa calculatorului, la serviciu. Ingineru' zicea că poate sunt de la sinuzită…Anyway! Nu pentru asta te-am sunat…Trei lucruri am să îţi spun! În primul rând, astă-seară, la televizor ai de ales între "Ghinionista, cu Harvey Keitel" şi "Portretul unei doamne, cu John Malkovich" (o amuzau promo-urile de genul ăsta din programele de televiziune).

- Nu te aud prea bine, i-am spus, râzând. Fuseseră câteva întreruperi în reţea.

- Al doilea…Mă auzi?

- Da, acum te aud.

- Te aşteptăm la cină!

- Ajung într-o jumătate de oră.

- Şi, în sfârşit: Ghici cu cine sunt colegă la cursul de pictură?! De fapt, ţie nu îţi plac ghicitorile…, şi-a amintit. Cu Eline şi cu Ana!

Mi-am luat rămas bun.

 

Picam printre gânduri şi am uitat să cobor la Grădina Botanică. De la Universitate am apucat pe jos, pe bulevardul Gării. Eram din ce în ce mai iritat, din pricina noxelor, sau, cel puţin, pe ele dădeam vina.

Iulia mi-a răspuns la interfon. Urcam scara şi paşii mei declanşau senzorii care aprindeau becurile. Deschisese uşa, mă aştepta în prag.

- Sunt nevoit să îmi cumpăr o maşină, ca să evit poluarea.

- Contribuie la ea! Cea mai bună cale pentru a nu o mai simţi!

Râdea.

Purta blugi strâmţi şi o bluză vişinie.

I-am admirat-o în timp ce mă descălţam.

- Dacă aş putea avea câteva culori rezervate doar pentru mine, vişiniul, bejul, le-aş păstra. Dar aşa, să le aibă toţi…

- Şi eu aş vrea să stau acasă şi să scriu, să nu mai fiu nevoit să lucrez la ziar.

- Când ai toate condiţiile, nu mai ai nici o scuză, mi-a răspuns.

 

L-am salutat pe Sami, prin uşa deschisă a sufrageriei. Lucra la calculator.

Iulia m-a invitat în bucătărie şi, în timp ce ne îndreptam într-acolo, pe hol, mi-a povestit cum i se dezlipise tocul de la pantof, de dimineaţă, în drum spre serviciu.

- Şi, ca să nu mă împiedic, ridicam piciorul, aşa, la fiecare pas…

Descria, cu dreptul, un arc de cerc în aer, într-o ţopăiala cu efect cinematografic garantat.

Am râs cu poftă şi, în timp ce pregătea masa, mi-a spus o întâmplare la fel de haioasă despre patru femei supraponderale blocate în lift, între etaje.

 

- Cum a fost ziua ta?, am întrebat-o.

- N-a fost rea. Am dus aparatul de fotografiat la reparat, unui bătrân pe care mi l-a recomandat David. "Vineri e gata, dacă nu se va întâmpla ceva între timp. Am să vă sun dacă apare vreo problemă", mi-a zis. "Ce ar putea să se întâmple?", l-am întrebat. "Cine ştie? Poate pic din picioare!". Mi-l şi imaginam dându-mi un bip, în cădere.

- Ce mai fac doamna şi domnul B? Am auzit că Sami i-a trimis la străbunica, de cum a venit Harald.

- Lasă, să fie şi ei Iulia pentru o zi!, a râs ea. Să vadă cum e să alergi între mai multe case! După o pauză, a adăugat: Maria mi-a scris astăzi că nu mai locuieşte cu prietenul ei.

- Da? Mie mi-a povestit ultima lor excursie. Nu cred că s-au despărţit, deşi poate că le-ar prinde bine.

- Ce face Eline?

- Nu ştiu.

- Înţeleg că n-ai fost într-o formă grozavă!

Zâmbea.

- Nenorocirea e că am fost în cea mai bună formă!

- Nu ştiu cum să mă port cu ea, la curs. Mă cunoaşte? I-ai arătat vreo fotografie cu mine?

- Nu. O să vedeţi la faţa locului…

- Cu Ligia ai mai vorbit?

- M-a sunat duminică. Îşi cumpărase un zmeu şi mă invita să ne jucăm cu el. A primit şi o ţestoasă de ziua ei.

 

Am cinat în linişte. Salata vietnameză de la Irina era excelentă. Mâncam cu plăcere. Iulia zicea că parcă sunt un pisoi mic, atunci când bea lăptic, lacom, cu lăbuţele intrate în farfurioară şi codiţa tremurândă, până i se umflă burtica. Şi apoi cade lat, adoarme instantaneu.

- Vrei un ceai? m-a întrebat.

- De care?

- De ghimbir.

- Ginger reminds me of my mother.

- She has ginger hair! a râs.

- Ştii ceva despre CD-ul scoţian? a strigat Sami.

- E în peştele portocaliu!

- Care peşte?

- Nu ştii peştele?

- Nu.

- E lângă vaza albastră!

- Ai o vază albastră?

Iulia a ieşit, iar eu am privit cafetiera veche, mâncată de rugină, pe care scria Coffee London. Alături era o cutie mai nouă, cu o etichetă improvizată pe care Sami mâzgălise cu un marker: Stress will kill you! Relax your life!. Iulia modificase o literă: Stress will kill you! Relax your wife!.

De afară se auzeau glasuri de copii şi scârţâitul unui leagăn.

 

Am pornit spre sufragerie. La televizor începuse Marea ameţeală. Sami era tolănit pe o canapea. S-a ridicat şi a turnat vin în cele trei pahare de pe măsuţă.

- Ştii cum zicea Ernest: alea mici se freacă mai bine. Mai ales dacă sunt urâţele! Dacă ar fi frumoase, ar avea un atu, dar aşa…e ultima lor şansă!

- Sigur, Sami! a zis Iulia, care îşi căuta nişte haine într-un coş de nuiele.

- Din tine s-ar scoate esenţă pentru şapte draci.

- Îl auzi? Are noroc că mă grăbesc, am programare la medic.

- La ce veterinar te duci?

- Aha! By the way, o să îmi iau un animăluţ! a spus ea. Am nevoie de afecţiune.

- Nu vrei un amant?

- Pentru moment, nu fac faţă. Iau fier, do you remember? Au trecut vremurile când eram metalistă şi aveam fier din belşug!

- Calciu mai iei? am încercat să detensionez atmosfera.

- Nu. Calciul şi fierul se inhibă reciproc. Iau în schimb Evening Primrose.

 

Se aşezase pe cealaltă canapea. Îşi încălţa ghetele. Sami s-a întors şi i-a pus un pled în cap.

Ea a întins mâna şi a luat o carte de pe măsuţă, apoi a retras-o sub pled.

- Ce faci? Citeşti? s-a mirat Sami.

Nici un răspuns.

- Ştii, a zis el conciliant, s-ar scoate esenţă şi pentru cinci îngeraşi!

- Dar ei tot ar fi minoritari! a răspuns ea.

El a dat pledul la o parte.

- Ziceai că pleci la doctor!

- Mă laşi să îmi termin şi eu vinul? a arătat Iulia paharul ei, pe jumătate plin, aflat pe măsuţă.

- Beţivan ratat! Ai noroc…

- Hai noroc! l-a întrerupt voioasă. Apropo, s-a întors apoi spre mine. M-am prins de ce am ameţeli: mi se întâmplă atunci când beau!

- Mai este doctorul la ora asta?, mi-am arătat surprinderea.

- Da. Dar s-ar putea să întârzii, probabil că nu vom lua un taxi, s-a întors ea spre Sami, aşteptând un răspuns.

- Mersul pe jos face piciorul frumos, a zis el.

- Mai ales stângul! a răspuns Iulia.

"Ei insistă! Ei citesc mult Brecht!", mi-am spus.

- Sami, cum suntem noi? a întrebat Iulia, în timp ce ne încălţam cu toţii în hol.

- Com-pa-ti-bili, a răspuns el, cu o voce în care se amestecau oboseala şi urme de plictis.

 

Ne-am despărţit în staţia de taxi.

Am mers pe jos până acasă. Pe străzi mirosea a petunii, a depresie.

Braţele mele obosite au împins poarta şi am trecut pe lângă Casa cu elefant, spre intrarea din spate.

Tanti Marta a auzit că descuiam uşa camerei mele şi m-a strigat, să se asigure că nu e vreun hoţ. Am intrat să o salut. Privea Un bărbat şi o femeie. El căutând-o pe ea, în timp ce muzica anticipa întâlnirea. Copiii fericiţi, un câine care alerga pe malul mării, bătrânul cu un băţ în mână, valurile. O scenă de amor, în timpul căreia am spus: "Noapte bună!" şi m-am retras.

 

Gânduri. Vodcă. Întuneric.

Se răsfăţau în lumina lunii steluţele albe de pe şoseta pe care mi-o dăruisei şi pe care, încă de dimineaţă, o agăţasem într-un cui, pe perete.

 

A sunat telefonul. Iulia m-a întrebat dacă am ajuns cu bine. Cred că, în general, voia să simt mai multă bucurie. Nu eram în stare, nu o învinovăţeam însă pentru această dorinţă. Sami mi-a spus că Lili a plecat la mare cu un tip şi s-a întors cu altul. L-am întrebat ce mai face Andrei, un prieten de-al lui, ginecolog. "S-a refugiat în lumea poveştilor şi a desenelor animate!" mi-a spus.

Am închis.

 

Începuse să tune, departe.

Mi-am amintit o întâmplare dintr-un tramvai al zilei. O fetiţă care spunea: "Ştiu şi eu o poezie de Elena Farago! Eu am numai şapte picioare… Eu am numai cinci picioare...Pa…Patru? Nu! Eu am numai cinci picioare, nu? Hai, mă, mamaie, cum e?". "Eu am numai trei picioare/Şi mă cheamă cuţu' şchiop", a recitat bătrâna. M-am gândit să împart cu Iulia povestioara şi am sunat la ea. Cineva a ridicat receptorul şi i-am auzit pe amândoi sforăind cu multă determinare. M-a pufnit râsul şi imediat a urmat şi hohotul ei.

Apoi am privit "Portretul unei doamne, cu John Malkovich", iar ploaia ţinea ritmul, în geam, şi mi-am amintit cât de mult îmi plăcea felul în care dădeai tu o comandă de vreme frumoasă pentru ziua următoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey