•  

Plastilină (teatru)

•  

Vremea dragostei, vremea morţii (teatru)


•  

Rafale de vânt (film)




sus

Teatru

Veronica D. Niculescu

 

Vieţi de plastilină

 

 

Plastilină, de Vasili Sigariev – Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu

 

Curtea interioară a unui bloc dărăpănat, faţade mâncate de igrasie, tencuială plesnită, coşuri de gunoi pline cu vârf. Cutii poştale afumate, un Fiat ruginit, secţiunea hiper-realistă a unei toalete împuţite, cu faianţa îngălbenită de urină, şi uşi însemnate cu graffiti. Te simţi ca acasă, în ţara ta şi la periferia oraşului tău, când intri la spectacolul Plastilină, pus în scenă la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Un "acasă" deloc confortabil, însă - căci cui îi place să i se pună oglinda în faţă în cele mai proaste momente?

 

Singurul actor aflat deja pe scenă stă cuibărit în camera sa, la parter, modelând o bucată de plastilină, în timp ce spectatorii îşi ocupă locurile. În jurul lui, rafturi albe, încărcate de mici figurine. Răsare soarele, geamurile de bloc se deschid toate în acelaşi timp şi, de dincolo de ferestre, apar şase cupluri. Cei doisprezece acţionează ca nişte roboţi setaţi pe acelaşi program: se spală pe dinţi, fac gargară şi scuipă în stradă. Bărbaţii se uşurează şi coboară în curte, la maşină, dau un gât de votcă şi umflă cauciucurile, în timp ce femeile, sus, spală geamurile, şterg praful şi pregătesc pe fugă micul dejun. Bărbaţii urcă înapoi în case, îşi plimbă câte un deget pe geam şi li se pare că nu e destul de curat, îşi dau nevestele cu capul de pervaz până îi dor braţele, după care le sărută cu patimă şi fac sex repejor, apoi fuga la meciul de la televizor.

Dimineţile, leit-motiv al piesei, cu gesturi devenite fireşti ca însuşi răsăritul soarelui, ilustrează perfect mahalaua în care zilele se succed la fel una cu alta, şi în care doar pericolul îmbracă forme diferite şi neaşteptate. Un cor al gesturilor cotidiene, fără nicio abatere de la partitură. Oamenii, pierduţi în măruntele lor treburi zilnice, uită de ceilalţi şi chiar de ei înşişi, continuând să trăiască în singurul fel pe care îl ştiu: indiferenţi.

 

Din când în când, însă, cineva moare. Pe băiatul cu plastilina îl cheamă Maksim. Prietenul lui, Spira, băiat de cartier, a murit la începutul piesei, dar e singurul personaj care se va afla pe scenă, pe toată durata spectacolului. Interpretat de o fată îmbrăcată în cămaşă albă şi-ntr-un costum nepotrivit ca măsură – costumul mortului, un costum de mire, prea larg pentru un trup aşa tânăr – , Spira e vocea povestitorului. Defineşte scenele şi anunţă locaţia ("în curte", "în spatele blocului", "în toaleta şcolii"). În toate momentele de cumpănă, când Maksim este bătut, exmatriculat, violat, Spira îşi îndeamnă prietenul la fericire. Iar singura fericire posibilă e moartea – "Hai, vino, vino şi tu!", îi şopteşte cu blândeţe. Dar Maksim refuză – "Nu acum, nu încă!" –, îndură, se lasă dus de val şi iar îndură, mai mult şi mai mult, ajungând în situaţii tot mai dificile, deşi nu face aproape nimic pentru asta; pare că singurul curs posibil într-o astfel de lume e cel spre nenorocire. Maksim va muri, la finalul piesei, aruncat de la etaj de cei care îl violaseră.

 

Piesa, alcătuită din scene scurte, derulate rapid, în stil cinematografic, descrie lumea dură a periferiei. Mizeria, alcoolul, violenţa, crima şi violul sunt principalele ingrediente. Textul, aparţinându-i siberianului Vasili Sigariev, a avut premiera mondială în 2002, la Royal Court Theatre din Londra, şi este jucat pe scene din întreaga lume.

Regizorul, Vlad Massaci, spune că spectacolul care se potriveşte realităţii ruseşti post-comuniste se potriveşte la fel de bine şi celei româneşti, fiindcă personajele sunt oameni de la periferie, iar românii au trăit, într-un fel, mereu la periferie. Născut în 1968 (generaţia "ceauşeilor"), Massaci a studiat spaniolă şi germană la Universitatea Bucureşti, apoi s-a dedicat regiei de teatru, lucrând mult pe texte contemporane, pe care le traduce de obicei singur. Este membru al grupului "DramAcum", iar în 2001-2002 a fost regizor la Theater der jungen Welt, din Leipzig.

 

Cât despre actori, deşi tineri sau foarte tineri, cei mai mulţi dintre ei sunt deja cunoscuţi publicului sibian, şi nu numai, ei fiind protagonişti, spre exemplu, în spectacole ale lui Silviu Purcărete (Pilafuri şi parfum de măgar). Dintre toţi, pe lângă interpreţii lui Maksim (Mihai Coman) şi Spira (Dana Taloş), absolut remarcabil este Pali Vecsei, interpretând atât unul dintre locatarii ghetoului, cât şi o profesoară cu atitudine dictatorială, isterică şi dominată de ură. Vecsei, actor care îl joacă şi pe Lucky, în Aşteptându-l pe Godot, pe aceeaşi scenă, reuşeşte unele dintre cele mai savuroase momente ale spectacolului.

Tot un rol principal am spune că joacă şi decorul (scenograf Alexandru Dumitrescu). Îmbinând unele elemente absolut autentice (pisoare şi coşuri de gunoi), cu altele extrem de realist realizate (faţada scorojită a blocului), decorul rămâne neclintit şi neschimbat de la un capăt la altul al spectacolului. Şi face cât o mie de cuvinte.

 

 

Plastilină, de Vasili Sigariev

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Alexandru Dumitrescu

Distribuţie: Dana Taloş, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Pali Vecsei, Ofelia Popii, Diana Fufezan şi alţi actori tineri de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu

Comentarii cititori
sus

Teatru

Veronica D. Niculescu

 

Teatru cu teme pentru acasă

 

 

Vremea dragostei, vremea morţii, de Fritz Kater, regia Radu Alexandru Nica

 

Vremea dragostei, vremea morţii, cea de-a doua piesă a unei trilogii despre RDG semnată Fritz Kater, a fost votată de un juriu al revistei "Theater heute" (Teatrul azi), drept cea mai bună piesă germană a anului 2003. Graţie tânărului regizor Radu Alexandru Nica, piesa a ajuns acum şi pe scenele româneşti. Premiera a avut loc, în acest an, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu.

 

"Oare nu este plictisitor, demodat să vorbim din nou despre comunism? Nu am epuizat oare aceste discuţii în revistele postdecembriste, de cincisprezece ani încoace?", se întreabă Radu Alexandru Nica. Răspunsul constă în viziunea nouă oferită atât de piesa în sine, precum şi de punerea ei în scenă de către regizorul care încă nu a împlinit 30 de ani. Nica vorbeşte despre generaţia celor care au acum între 20 şi 30 de ani, cea care poate şi trebuie să ofere o altă perspectivă asupra perioadei comuniste. O perspectivă "debarasată de ideologia şi complexele părinţilor şi bunicilor", crede regizorul. O perspectivă nouă, într-adevăr, care, cumva, stă în mâini, aşadar cu capul în jos, şi ne zâmbeşte, vorbind nu despre cozi şi umilinţe, ci despre vremea dragostei. O piramidă răsturnată.

 

Piesa este alcătuită din trei părţi, radical diferite între ele. Inocenţa şi bucuria sunt prezente în cea dintâi, care vorbeşte despre copiii şi tinerii din Germania de Est. De dincolo de cortina roşie amintind de spectacolele comuniste apare un cor povestitor. Pionierii – trei fete cu codiţe şi patru băieţi, adică toţi cei şapte protagonişti ai piesei – îşi expun cu mult umor aventurile de la şcoală, împletite cu cele dintâi experienţe sexuale şi cu excese de alcool.

 

În cea de-a doua parte, lucrurile devin mai serioase. Doi fraţi, adolescenţi, Ralf (Bogdan Sărătean) şi Peter (Cătălin Pătru) cresc doar cu mama lor (Diana Fufezan). Locul tatălui (Horia Nicoară), care a fugit în vest, este luat de unchiul Breuer (Florin Coşuleţ). Iubirea nu mai încape în glumiţe asortate cu sunete caraghioase, ca în corul pionierilor; iubirea doare şi este un bun motiv să rămâi în est, chiar şi dacă fata, Adriana (Ofelia Popii) te tachinează spunându-ţi că-l iubeşte pe altul. Cei şapte tineri jonglează cu sentimente şi atitudini, dar încă e loc pentru joacă. Încă se zâmbeşte, ba chiar se râde în hohote. Scenele în care profesoara severă (Florentina Ţilea) este ţinta bătăilor de joc sunt savuroase şi conturează bine profilul tinerilor necontaminaţi de "valorile" comuniste.

 

În cea de-a treia parte, după şapte ani, zidul a căzut, dar odată cu el şi restul de inocenţă a celor deveniţi adulţi. Iubirea este dramatică, soră cu moartea, sexul e tragic, lumea se învârteşte haotic în jurul acestor motive, iar spectatorul este atras în vârtejul disperat-ameţitor al frazelor care curg în şuvoaie nestăvilite.

 

E vremea morţii, iar scena pare că e gata să explodeze în orice clipă, sub tensiunea elementelor adunate într-un mozaic halucinant. O ea şi un el au rămas pe scenă. În fapt, sunt toţi cei şapte actori, interpretându-i pe "Ea" şi pe "El", pe rând. Un fel de spectacol în spectacol este această ultimă parte. Ea şi el vorbesc la microfon, ca-ntr-un show live. Cele două microfoane trec rând pe rând, pe la toţi protagoniştii, încât nu mai ştii cine e de fapt ea, cine e de fapt el. Toţi sunt el şi toate sunt ea, toţi suntem el şi ea.

 

Patul din centrul scenei devine un carusel uriaş, care se-nvârteşte din ce în ce mai tare. De acolo, o ea, Adriana (Ofelia Popii) îşi strigă disperarea (nu mai e nici urmă de bucurie, nici urmă de joacă). Pe un ecran care atârnă se perindă chipurile celor şapte. Se leagănă ca o pendulă. Tic, tac, tic, tac. Suntem muritori, ni se repetă, aşa cum tot ce ne înconjoară este contaminat de moarte. Toate personajele sunt îmbrăcate în negru. Sarafanele de şcolăriţe şi costumele de elevi sunt purtate direct pe piele. Tot ce e alb a dispărut – fetele, crescând, au renunţat nu numai la şosetele scurte, dar şi la cămăşi, la fel ca şi băieţii deveniţi bărbaţi. A dispărut zidul, dar şi inocenţa.

 

Regia şi scenografia punctează excelent trecerile de la o etapă la alta, prin efecte vizuale, dar şi auditive - muzica, excepţional aleasă pe tot parcursul piesei, de la Rammstein la clasică, ilustrează minunat schimbările.

 

Caietul-program al spectacolului este unul deosebit. Sub forma unui caiet de matematică, găzduieşte un mic jurnal al epocii comuniste, dar şi post-comuniste de la noi. Sunt scrise, ca de mână, cu pixul, texte din Scânteia şi poezii de C.V. Tudor, dar şi frumoase pasaje din Dilema veche sau versuri ale lui Emil Brumaru şi încântătoare traduceri după Fritz Kater, realizate chiar de regizorul sibian. Caietul conţine şi o compunere scrisă de o fetiţă de clasa a doua (în spatele numelui se ascunde, de fapt, asistenta de regie, Laura Ilea). Titlul compunerii, "Cum trăiesc şi de ce?", capătă semnificaţii după vizionarea piesei. Este tema dată la clasă, de către profesoara cea rea.

Pe ultima copertă, spectatorul primeşte o "Temă pentru acasă":

1.      Ce vă lipsea cel mai mult în perioada comunistă?

2.      Ce vă lipseşte astăzi cel mai mult?

3.      Care erau temerile dumneavoastră în RSR?

4.      Care sunt temerile dumneavoastră în România de azi?

Aveţi oricât timp la dispoziţie ca să răspundeţi. Pentru cei care doresc să copieze, iată un indiciu: "A fost odată o ţară – Republica Socialistă România. Dacă sunt întrebat cum a fost? A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, pentru că eram copil şi iubeam" (Radu-Alexandru Nica, parafrază din filmul Sonnenallee, al lui Leander Haussmann).

Răspunsul este şi un foarte bun indiciu pentru a înţelege cum şi de ce piesa stă în mâini, cu capul în jos, şi reuşeşte să mai şi zâmbească.

 

 

Vremea dragostei, vremea morţii, de Fritz Kater

Regia: Radu Alexandru Nica

Scenografia: Andu Dumitrescu

Distribuţie: Ofelia Popii, Cătălin Pătru, Diana Fufezan, Florentina Ţilea, Florin Coşuleţ, Bogdan Sărăţean, Horia Nicoară

Comentarii cititori
sus

Film

Veronica D. Niculescu

 

Rafale de vânt, între Napoli şi Bucureşti

 

 

Ţi-ai făcut un prieten la Napoli? Îţi scrie despre fermecătoarea Italie? Răspunde-i că avem şi noi, în Bucureşti, de exemplu într-un cartier numit Militari, blocuri aşijderea, poate o idee mai curăţele şi cu faţadele mai uniform înnegrite.

 

Zilele Filmului Italian s-au desfăşurat, anul acesta, la Bucureşti sub genericul "Noi tendinţe în cinematografia italiană – O privire critică şi pătimaşă asupra realităţii". Nici că se putea mai critică sau mai pătimaşă decât în filmul Rafale de vânt (Vento di terra, Italia, 2004).

 

Cadre lungi cu blocuri. Vântul şuierând vag, ca ultima răsuflare a unui muribund. Imagini în care nimic nu se întâmplă, dar dincolo de-a căror linişte apăsătoare se întâmplă totul. Viaţa de dincolo de ziduri. Se poate evada? Hai să încercăm, să vedem ce-o să fie, pare să spună filmul.

 

"Enzo are şaisprezece ani şi locuieşte în cartierul Secondigliano din Napoli. După moartea tatălui său, în încercarea de a-i ajuta pe ai săi, tânărul va trebui să înfrunte o serie de experienţe dramatice. Integritatea sa va fi pusă la grea încercare, dar curajul şi hotărârea lui vor ajuta familia să-şi recapete demnitatea." Aceasta este sumara prezentare a filmului, din pliantul festivalului. De fapt - şi din fericire – creaţia regizorului Vincenzo Marra e mult mai mult decât atât.

 

Ceea ce dă valoare şi savoare peliculei este modul original în care este redată liniştea apăsătoare a zilelor petrecute în şi printre blocurile mizere. Prin cadre exagerat prelungite, care conţin numai şi numai faţade de bloc, tronsoane întregi de faţade greoaie, urâte şi urâţite, cadre tot mai apropiate în care nu se întâmplă nimic altceva, ochiul este forţat să se uite. Să vadă.

 

Scene lungi, cu oameni care nu îşi vorbesc. Tatăl care plânge singur pe balcon. Sora care priveşte în gol, în aşteptarea autobuzului. Tânărul Vincenzo (un fel de Papadopol în Occident sau, în tot cazul, în epoca sa pre-telenovelistică), cu privire pierdută, muşcându-şi uşor buza de jos. Locuieşte cu părinţii şi sora lui într-un apartament foarte asemănător cu cele de pe la noi. Riscă să fie evacuaţi. Nu ni se spune de ce, la fel cum şi alte lucruri sunt lăsate să plutească în derivă. Nu aflăm totul. Cine mai are timp să asculte necazurile altuia? Toţi avem necazuri. În fiecare din aceste zeci, sute, mii de apartamente oamenii suferă drame mai mici sau mai mari. Cui îi mai pasă? Trebuie să trecem mai departe; pur şi simplu, aşa se întâmplă, pare să spună regizorul, alegând varianta: fără explicaţie.

 

Enzo cutreieră oraşul, pe motoretă, încercând să găsească o soluţie pentru problemele familiei.

După ce îi moare tatăl, băiatul ajunge să fure. Îşi dă seama că a greşit şi se înrolează în armată. Urmează alte scene care amintesc de România. Da, şi la Milano sunt blocuri ca la noi. Şi la italieni armata se face cam la fel: cu multă bătaie de joc.

Enzo ajunge în Kosovo. Între timp, sora s-a mutat în altă localitate, unde un unchi îi promitea că o angajează. Mama, evacuată din apartament, ajunge şi ea acolo. Vincenzo merge în permisie şi descoperă că această aparentă ieşire din criză are un preţ: unchiul binefăcător e un ticălos care vrea doar să profite de sora eroului nostru.

 

În cele din urmă, totul pare să fie bine, fiindcă tânăra se mărită, naşte un copil, iar mama locuieşte cu ea. Vine însă vremea notei de plată pentru "recăpătarea demnităţii familiei". Însoţit de mamă, un avocat apare în camera lui Vincenzo şi-i lasă nişte hârtii pentru a le semna, dacă vrea să nu păţească şi alţii ca el. "Sunt efectele uraniului îmbogăţit, din Kosovo", explică oaspetele. Vincenzo, pământiu la faţă, e mut. Ultimul cadru pecetluieşte încă o regulă: în acest film nimeni nu se salvează cu adevărat şi nimeni nu zâmbeşte.

 

 

Vento din terra, Italia 2004,

Regia: Vincenzo Marra

Cu: Vincenzo Paccili, Edoardo Melone, Francesco Giuffrida

Zilele Filmului Italian, 24 februarie - 2 martie, Bucureşti

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey