•  

Liviu Antonesei


•  

T.O. Bobe




sus

Liviu Antonesei: Literatura continuă să-mi salveze viaţa în doze homeopatice

 

 

Prozator, eseist, poet, pedagog (şi la catedra universitară, şi ca autor al unor cărţi de specialitate). Om politic (în ilegalitate, în opoziţiei şi la putere, cum spunea undeva). Director de revistă, constructor de ziar, realizator al unei emisiuni de televiziune. Cititor incorigibil şi susţinător al unor scriitori aflaţi la început de drum sau în plin parcurs. Autor a numeroase articole de opinie menite să amendeze deficitul de moralitate şi derapajele de tot felul din spaţiul public românesc postdecembrist. Cîteva tuşe (probabil că din neştiinţă sau din neatenţie, am omis altele) într-un posibil portret Liviu Antonesei.

Liviu, ce fir ţine împreună toate astea?

 

La început, am fost tentat să răspund că nu există nici un fir, că pur şi simplu sînt o persoană foarte spontană şi foarte reactivă. După aceea, mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa, că nimeni nu poate fi atît de dizarmonic fără riscul exploziei minţii. Aşa că m-am pus pe meditat şi cred că am găsit un fel de răspuns. Nu e un singur fir, ci unul obţinut din împletirea a trei şuviţe, cum se întîmplă cînd faci un bici din fîşii de coajă de cînepă. În prima mea copilărie, rurală, am făcut astfel de bice şi ştiu despre ce vorbesc, ştiu cum din "treimea" iniţială se ajunge la unitate. Acum, dacă e să numesc şuviţele – cu totul nebăsesciene, de altfel! –, ar fi vorba, mai întîi, despre un exces de energie, care nu m-a părăsit nici acum cînd mă îndrept dinspre maturitate – e un fel de-a spune! –, spre bătrîneţe. Acesteia se adaugă o curiozitate fără margini, care nu e a filosofului, pentru că eu nu sînt un înţelept – Doamne fereşte! – ci, mai degrabă, a copilului care am mai rămas. De fapt, ce spun copil? Acela întreabă, mai ales, "de ce?". Eu am mai multe întrebări: "ce?", "cum?", "daaaaaaaa?" ş.a.m.d. În fine, ar mai fi vorba despre imposibilitatea de a suporta fără reacţie prostia, indiferent de domeniul în care se manifestă, indiferent de cine o proferează sau făptuieşte. E adevărat că atenţia mea se îndreaptă, cu predilecţie, înspre prostia fudulă şi, mai ales, către cea care-şi asociază răutatea. Îmi place o vorbă atribuită de Platon lui Socrate: "prostia este un viol al ordinii etice".

 

"Inamicul meu cel mai mare este plictiseala. N-aş putea trăi în Germania ori Scandinavia"

 

Iar eu îmi amintesc că spuneai undeva: "Nu-s proşti, doar ticăloşi", o referire la "mafia securisto-comunistă care continuă să conducă România", ca să te citez din nou. Ţinînd cont de trecutul nostru comunist, de politicienii (uneori, foşti activişti) pe care îi alegem, de formatori de opinie unsuroşi, mercenari, violenţi, cărora Cate Blanchett în Veronica Guerin, le stîrneşte probabil zîmbete misogine, crezi că mai poate fi igienizată societatea românească? Nu ai obosit, în luptă, sau ca observator, după 16 ani de… "tranziţie"? Te-ai gîndit vreodată să emigrezi?

 

În privinţa prostiei sau ticăloşiei celor care ne conduc de vreo şaisprezece ani, am ajuns la o concluzie mai...optimistă, în sensul că prostia şi ticăloşia se aliază într-un mod ireproşabil. Avem, acum, cazul Năstase, pe care-l credeam un ticălos – un om de o lăcomie patologică, complet indiferent la interesul public, care şi-a utilizat funcţiile politice exclusiv în sensul îmbogăţirii sale. Dar îl credeam un ticălos inteligent, or reacţiile complet anapoda pe care le-a avut – mereu contraproductive pentru sine însuşi, cvasi-sinucigaşe – îmi dovedesc fără tăgadă că e şi un prost fără măsură! Cu toate că observ răspîndirea pretutindeniară a acestei mafii, în esenţă securisto-comunistă, indiferent cum se drapează ideologic, nu sînt total pesimist în ce priveşte viitorul nostru. Pe de o parte, oamenii mai şi mor, pe de alta, sub presiune euro-americană conjugată, justiţia a început cît de cît să funcţioneze. Din lista de 40 de personaje dubioase primită încă de guvernul Năstase în 2004, vreo 28 sînt în atenţia DNA, cu dl. Năstase în frunte! Să fie primit. Însă motivul cel mai important este acela că, dincolo de intenţiile guvernanţilor noştri succesivi, adesea împotriva acelor intenţii!, au apărut şi mici zone de normalitate – şi economică, şi instituţională, şi culturală – şi, în momentul în care acestea se vor constitui într-un arhipelag, drumul spre normalitate va fi devenit ireversibil. Cred că nu mai este mult, cinci-zece ani, sub presiune europeană, după 2007, poate chiar mai repede.

 

Cum să obosesc, cînd pe mine prostia şi ticăloşia mă ţin în formă? Cred că, în ce mă priveşte, va fi mult mai nasol să trăiesc într-o România normală, cu mai puţine probleme, cu mai puţini proşti în funcţii de răspundere, cu mai puţini ticăloşi în libertate. Noroc că democraţia nu e o barieră împotriva prostiei. Într-un fel, parcă e mai bună din acest punct de vedere, că ai forme de prostie mai diverse! Nu, nu m-am gîndit niciodată să emigrez. Înainte de 1990, îmi era teamă să nu fiu cumva expulzat, că escaladasem cumva meciul cu vechiul regim. În toamna lui 1990, în ultima zi a unui sejur de o lună şi jumătate la Paris, am avut un moment prost, nu-mi venea nici să rămîn acolo – mie îmi place Parisul enorm! -, dar nici să vin acasă. M-am îmbătat puţin cu nişte bere la Orly şi am venit acasă. Am realizat că eu nu am ce face într-o societate occidentală normală, unde totul funcţionează excelent şi fără mine, unde nu aş putea influenţa, în bine ori în rău, cu un micron mersul lucrurilor. Aici, însă, totul este de făcut şi te poţi iluziona că poţi face ceva. După 16 ani de tranziţie, avem chiar mai multe de făcut decît în 1990, pentru că între timp am mai făcut o mulţime de prostii!

 

Dincolo de faptul că, prin nenumăratele mele munci, eu trăiesc la limita de sus a decenţei aici, mă simt foarte bine în România. De ce? Pentru că inamicul meu cel mai mare este plictiseala. N-aş putea trăi în Germania ori Scandinavia. În unele ţări latine ori în Polonia, cred că aş putea, dar nu pasional. Or, în România, har Cerului!, poţi muri de orice – de cancer, de coajă de banană, împuşcat din greşeală etc -, dar nu de plictiseală. În acelaşi timp, revolta mea antidecembristă era anticomunistă, politică şi, cred, după 22 decembrie, orice justificare politică a exilului este mincinoasă. Nu-i condamn pe cei care pleacă, pentru că este o opţiune strict personală locul unde vrei să trăieşti, dar să nu-mi vină cu justificări politice, că la mine nu ţine. Fiica mea a emigrat de trei ani în State, unde m-a făcut şi bunic. Am întrebat-o de ce face asta, că avea slujbă bună, o mai puteam ajuta şi eu etc. Mi-a răspuns că vrea să trăiască într-o ţară normală. Deşi definiţia normalităţii e destul de dificil de comis, am acceptat motivaţia ei ca fiind legitimă şi i-am urat succes. Are succes şi ea, şi ginerele meu, tot ieşean, iar nepotul, american prin naştere, are şanse teoretice să ajungă la Casa Albă, nu? A fost opţiunea lor şi văd că a fost corectă. Dar eu ce să fac în America, de pildă? Om mai mult decît semicentenar, atît de prins în realitatea magmatică, viermuindă, colcăitoare, de aici! Legat şi de limba română în cam toate ocupaţiile şi pasiunile mele, pe deasupra...

 

"În acele trei luni, m-am simţit cel mai bine din întreaga mea viaţă, deşi aveam o pneumonie după o şedinţă de jogging cu o maşină a Securităţii"

 

Ce îmi spui, concret, în legătură cu escaladarea meciului cu vechiul regim, despre care ai pomenit mai devreme? (Îmi amintesc o replică a ta, dintr-un alt interviu: "Într-o lume absurdă, reuşeam să trăiesc aproape cum doream", în care am simţit doar nostalgia juventuţii). Cum a început şi cum a evoluat acel conflict? S-a stins?

 

Cum să înceapă? Eram, mai întîi, un copil, apoi un tînăr destul de neastîmpărat şi refractar la prostie, pe deasupra. Aşa că reacţionam. La şcoală şi la Universitate, mă apuca adesea rîsul, sănătos!, cînd auzeam prostiile unor profesori. Destul de devreme, am înţeles aberaţia lumii în care trăiam şi îmi mai spuneam şi eu părerea. Poate cu voce prea tare, poate în medii neprielnice sincerităţii, recunosc. Oricum, pînă la prima anchetă a Securităţii, din mai 1983, cînd au percheziţionat, interogat, anchetat cam toţi tinerii scriitori care contau în Iaşi, nici măcar nu aveam senzaţia că gesturile mele de nonconformism, de neastîmpăr, ar avea vreo semnificaţie direct politică. Atunci, am înţeles. Pentru că am înţeles, am adoptat şi o strategie, mi se părea mie, greu atacabilă. Mai tîrziu, am văzut că o aplicase destul de eficient şi Mihai Botez. El o numea "mă supun, dar spun". Bun, sigur că nu reuşeam să mă supun întrutotul. Dacă, la institut, ni se spunea că trebuie să mergem să salvăm agricultura, eu spuneam că trebuie să se ducă partidul cu Ceauşescu în frunte, că ei au distrus-o şi că, dacă voiam să mă ocup de agricultură, mă făceam agronom, nu psiho-sociolog. Nu se întîmpla nimic, pentru că şefii de la institut nu spuneau de fapt mai departe, ca să nu iasă ei rău.

 

Cînd a fost chestia cu plata datoriei externe, s-au făcut mari mitinguri în toată ţara, deci şi la Iaşi. Cînd ne-au convocat şi pe noi, am spus că eu n-am motive de bucurie întrucît n-am făcut eu datoriile, ci numai le-am plătit împreună cu ceilalţi români. În loc să merg cu turma acolo, am preferat să rămîn la institut, să-mi chem prietena de atunci şi să...ne simţim foarte bine. A doua zi, cînd am aflat ce s-a întîmplat, mi-a părut rău că n-am fost, dar asta este. Pentru că manifestaţia nu începea, lumea adunată cu ore înainte acolo, a aruncat portretele iubiţilor conducători în tufişuri, după ce le-au ars cu ţigările! Păcat că ştiu asta doar din auzite, dar asta este.

 

Cel mai mult m-am amuzat cînd a fost referendumul pentru dezarmare, cînd România şi-ar fi redus unilateral cheltuielile militare cu 5 procente – de parcă putea cineva controla bugetul unei ţări comuniste. Era un referendum foarte original, pentru că erau tabele cu numele la vedere şi trebuia să scrii acolo că eşti de acord şi să semnezi. Eu am declarat de la bun început că sînt împotriva reducerii cheltuielilor militare ale României, pentru că vreau să avem o armată puternică, care să reziste dacă ne atacă ruşii sau americanii. S-au chinuit vreo trei ore – au adus şefi de la partid, de la Universitate – să mă convingă să scriu da. N-am scris da, dimpotrivă, i-am acuzat de trădarea intereselor naţionale, dar am acceptat, că mă plictisisem deja, să fiu trecut absent.

 

Am făcut multe chestii din astea, plus că nu mă puteam abţine să nu bag strîmbe de cîte ori reuşeam să public ceva, undeva. În 1989, deja nu prea mai aveam umor, aşa că în mai am anunţat că-mi retrag dreptul de semnătură în România, în semn de solidaritate cu scriitorii români, mult mai importanţi decît mine, deja interzişi – este vorba de Mircea Dinescu şi de cei şapte care s-au solidarizat cu el. Iar în august, am început să adun semnături pentru protestul lui Dan Petrescu faţă de realegerea lui Ceauşescu la cel de-al XIV-lea Congres. Apelul a apărut în presa internaţională la începutul lui octombrie şi pînă la revoluţie nu ne-a fost foarte uşor. Dar a meritat – în acele trei luni, m-am simţit cel mai bine din întreaga mea viaţă, deşi aveam o pneumonie după o şedinţă de jogging cu o maşină a Securităţii. Am avut vreo nouă semnături la început şi s-au mai adăugat pînă la vreo 17 pînă la urmă. Primul protest de grup, din mai multe localităţi din ţară, de la Goma! N-a fost rău. Sigur, nici eu, nici Dan, nici alţi semnatari – Doina Cornea, de pildă – nu eram membri de partid. Dar pe toate "organele de presă" se spunea că tot poporul român doreşte realegerea lui Ceauşescu. Noi nu doream şi am spus asta cu voce tare, că prea păream un popor de momîi, cînd totul în jur fierbea. De altfel, Dan începuse să vorbească răspicat încă din ianuarie 1988, urmat în aprilie de Liviu Cangeopol. Prin urmare, mi-am dat seama că trecuse şi pentru mine etapa romantică, mai degrabă a jocului de-a şoarecele şi pisica cu imbecilii siniştri care ne conduceau! Iar unii încă ne mai conduc!!!! E limpede că nu s-a stins nici un conflict, dar acum măcar – sper să rămînă aşa! – nu mă mai bat cînd îmi spun părerea. E un progres, nu? Doar că Popeye vrea să dea din nou securiştilor drept de anchetă penală şi asta mă cam pune pe gînduri! Nici Iliescu n-a îndrăznit să facă aşa o tîmpenie!

 

"Răsplată? Literatura m-a răsplătit deja!"

 

Spuneai într-un interviu că ai căpătat, încă din liceu, convingerea că vei fi scriitor. Ce ţinteai atunci în literatură şi ce împliniri în domeniu te-ar mulţumi pe deplin? Care ar fi suprema răsplată pe care literatura ar putea să ţi-o întoarcă?

 

Cred că m-am exprimat greşit în interviul acela! De fapt, am ştiut că voi fi scriitor – ori, măcar, şi scriitor – încă din şcoala primară, cînd, sub influenţa filmelor sovietice cu partizani şi a westernurilor de la începutul micii liberalizări comuniste, scriam pe nişte carneţele un fel de "romane" inspirate din cele văzute. În faza westernurilor, s-a întîmplat să primesc de la un fost coleg de-al tatei, evreu, plecat din ţară, dar care revenea periodic, o cutie de creioane "cariocas", aşa că ilustram "romanele" mele cu nişte desene de un kitsch nebun. Nu aveam mare talent la desen, dar îmi plăcea să amestec cît mai multe culori! Literatura scrisă a venit însă şi dinspre cea citită. Prima carte "serioasă" citită autonom a fost Cavalerii teutoni, prin clasa a doua sau a treia, într-o vacanţă de iarnă, cînd aproape n-am ieşit din casă, trăind un fel de narcoză a lecturii. De altfel, o lectură dificilă, date fiind complicatele nume poloneze, cu cîte 5-6 consoane una lîngă alta, pe care nu prea ştiam să le citesc şi mă întorceam mereu înapoi, să regăsesc personajele. Apoi, am citit, cam în această ordine, Baltagul, Omul amfibieun sf sovietic, care s-a şi ecranizat –, Robinson Crusoe. După asta, nu mai ţin şirul, citeam foarte mult şi foarte amestecat – ca şi acum, de altfel! Însă, deşi am continuat să citesc enorm, de pe la începuturile gimnaziului pînă pe la mijlocul liceului, nu-mi amintesc să mai fi scris altceva decît compuneri ori poezii pentru ziua de 8 Martie, că ne puneau la şcoală! Pe la mijlocul liceului, m-am trezit pentru prima oară îndrăgostit serios şi scriind poezii şi scurte eseuri, pe care cu îngăduinţă le-aş numi "filosofice" – despre timp, infinit, moarte etc. –, pentru că habar nu aveam că există ceva care se cheamă filosofie! Îmi era însă deja foarte clar că viaţa mea va fi legată de scris.

 

Răsplată? Literatura m-a răsplătit deja! Sînt un om care, cea mai mare parte a vieţii, a făcut şi a trăit din ceea ce-i place cel mai mult – să citească şi să scrie. Chiar perioada în care am fost cercetător ştiinţific, ori de cînd sînt universitar, sînt legate de aceleaşi plăcute deprinderi. Pînă şi cînd făceam politică ori administraţie, am profitat de această experienţă pentru a nu mă face de rîs prea tare! Răsplată supremă? Cred că şi aceasta a venit deja – nu e puţin lucru să-ţi trăieşti viaţa după pofta inimii, inclusiv în perioade absolut demenţiale, cum a fost ultimul deceniu al comunismului. În acele vremuri, cel puţin de două ori, literatura mi-a salvat pur şi simplu viaţa. Dacă, în martie 1988, nu scriam Urlu. Despărţirea de lume. Un testament, probabil nu răspundeam la întrebările acestea, fie pentru că aş fi avut minţile rătăcite, fie pentru n-aş mai fi fost pe aici. Probabil, acelaşi lucru s-ar fi petrecut şi dacă, după mineriada din iunie 1990, nu scriam Violul. Al doilea testament, text publicat în dispăruta revistă braşoveană Astra, pe care nici nu-l mai am! De atunci, însă, har Cerului, literatura continuă să-mi salveze viaţa în doze homeopatice!

 

"M-am simţit bine în USR, cît a fost Dinescu preşedinte, iar în Comisia de pensii era minunat"

 

Îmi spui cîte ceva despre contactul cu lumea literară românească? Ce ai simţit cînd ai păşit înăuntru? Mai devreme spuneai că eşti un tip care reacţionează. La ce ai reacţionat demisionînd din Uniunea Scriitorilor?

 

Primul scriitor în carne şi oase pe care l-am cunoscut a fost, din fericire!, Mihai Ursachi. Eram în clasa a XI-a şi am văzut un anunţ că la o librărie din oraş se lansa volumul Missa Solemnis. M-a şocat titlul latinesc şi semnificaţia sa religioasă. M-am dus la librărie, am asistat la lansare, am cumpărat volumul, am primit iniţialele poetului drept autograf şi am mers la prietena mea de atunci unde am citit întreg volumul de patru sau cinci ori. Mi-a plăcut enorm. Acesta n-a fost însă un contact cu viaţa literară, ci cu un mare scriitor, pe care l-am comemorat recent, la doi ani de la plecarea dintre noi. Viaţa literară, adică lumea revistelor, a editurilor etc, am cunoscut-o cînd eram student de-abia. Lucram la Opinia studenţească şi colaboram la Dialog şi eram perplexat de cît de curajoase şi bune păreau revistele făcute de nişte amatori, comparativ cu publicaţiile "profesioniste", că astfel nu ştiu cum să le spun! După ce-am terminat facultatea, am avut nişte rubrici pe la acele reviste ieşene şi, de mai multe ori, am renunţat la ele – lucruri care puteau să apară în revistele studenţeşti nu puteau să apară şi acolo ori ţi se cereau nişte modificări de neînţeles. Şi nu vorbesc de cenzură, ci de practici redacţionale.

 

Însă membru al breslei ca atare am devenit de-abia în ianuarie 1990, fără să fac vreo cerere, fiind băgat acolo de Dinescu, probabil în calitatea mea de fost dizident, dar şi pentru că respectam condiţiile statuare, adică aveam două volume publicate. De la prima Conferinţă Naţională şi pînă în decembrie 1995, cînd am demisionat, am făcut parte mereu din Consiliul USR, fiind membru în Comisia de pensii. M-am simţit bine în USR, cît a fost Dinescu preşedinte, iar în Comisia de pensii era minunat, stăteam şi în şedinţele de Consiliu împreună, cumva grupaţi, şi bîrfeam împreună cu Cornel Regman, care avea un umor nebun, cu un ungur simpatic şi cu ceilalţi membri. Cînd a fost ales Ulici preşedinte, lucrurile s-au schimbat. De altfel, au fost tot felul de lucrături pentru a-l înlătura pe Dinescu. Primul lucru care m-a şocat a fost că, la moartea lui Eugen Barbu, duşman declarat al breslei, care a publicat în România Mare, împreună cu Vadim, lucruri imunde, îngrozitoare despre scriitori, Ulici a oferit un loc de veci decedatului la Bellu, în parcela scriitorilor, la picioarele lui Eminescu, fără să consulte Consiliul sau măcar Biroul. De altfel, Barbu fusese exclus din USR pentru atacurile josnice la adresa membrilor.

 

Apoi, nu se ştie cum s-a făcut asocierea cu Cazinoul din casa Vernescu etc, tot felul de lucruri tulburi, nelămurite vreodată. Şi nelămurite vor rămîne, că şi Laurenţiu Ulici, Dumnezeu să-l ierte, ne-a părăsit între timp. Era limpede că nu voi face mulţi purici în USR. Motivul - sau pretextul? - a apărut în toamna anului 1995, cînd în urma unei lucrături locale cu conexiuni centrale, a fost schimbat Al. Dobrescu din funcţia de redactor şef al Convorbirilor literare. Cu cine? Cu nepotul lui Rilke, cum îi spunem noi, cu modestul scrib Cassian Maria Spiridon. Am prins mingea din zbor şi am demisionat, deodată, din funcţiile de redactor şef-adjunct al revistei, de membru al Consiliului USR, precum şi din USR. De atunci, mă simt infinit mai bine, deşi nu mă consider mai puţin scriitor, ba din contră!!!

 

După o bucată de timp, în tren, m-am întîlnit cu prozatorul Sorin Preda care, pe chitanţa de la vagonul-restaurant, m-a pus să completez cererea de adeziune la ASPRO. Acolo, esenţial, activitatea mea, o dată pe an, este să particip la jurizare. Dar între timp, văd că a dispărut şi asta. Eram şi membru al PEN Clubului Român, am fost şi la un Congres în Macedonia în 1991, în această calitate, dar cum organizaţia aborigenă este dubios asociată cu USR, după demisiile din 1995, nu m-a mai întrebat nimeni de sănătate! Ei, să fie ei sănătoşi!

 

"Cine-şi imaginează că ajunge nu mare scriitor, ci pur şi simplu scriitor lingînd dosuri se înşeală!"

 

Gîndindu-mă la afirmaţia lui Bernanos despre ororile care s-ar produce nu din pricină că rebelii sunt tot mai numeroşi în lume, ci mai degrabă pentru că sunt tot mai mulţi docili, am să te întreb, întorcîndu-mă la spaţiul românesc al creatorilor de literatură: ce cale crezi că ar fi bine să urmeze un debutant, de exemplu, care are de ales între obedienţa în faţa unor grupuri (de prestigiu, de "putere" – critică, editorială, jurnalistică, instituţională), a revoltei (cu şanse însemnate de a găsi protectori într-un grup advers), a retragerii la masa de scris etc. Tu, personal, cum stai cu compromisul?

 

Eu mă feresc să dau sfaturi altora, dar, aşa, teoretic, ultima soluţie mi se pare cea mai bună. Sau a doua, pentru cei mai bătăioşi, dar cu condiţia să nu se alinieze. Oricum cine-şi imaginează că ajunge nu mare scriitor, ci pur şi simplu scriitor lingînd dosuri se înşeală! Stau destul de bine cu compromisul! Am făcut foarte puţine! Dar, e adevărat, n-am avut nici o grabă. Cum ştiam de mic că sînt scriitor, ştiam şi că asta se va vedea la un moment dat, fie şi postum, şi din afară. Cînd eram elev, publicam în revista liceului, apoi am publicat mult în revistele studenţeşti amintite. Cu volumele a mers însă greu! Aveam 35 de ani la debutul cu Semnele timpului, volumul de eseuri, şi 36 la Pharmakon, cam jumătate din volumul de debut în poezie, cu titlul schimbat, că eu îl botezasem Căutarea căutării. A rămas jumătate în urma colaborării frăţeşti dintre delicatul poet Florin Mugur şi cenzorul de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nici acum n-aş putea spune cine a tăiat mai mult ori mai fără milă! Cînd am văzut ce-a ieşit, de fapt ce a rămas, mă decisesem să nu mai public nimic în timpul vieţii. Şi nici aşa ciuntit nu cred că apărea, dacă nu se certa pentru mine – de ce? rămîne un mister şi acum, pentru că îl cunoşteam foarte puţin – Marin Mincu, cu cenzorul de la Consiliu. Dar toate astea se petreceau în vara lui 1989, aşa că am scăpat de acel legămînt.

 

De fapt, ar fi trebuit să debutez în 1982-83, la Albatros, fusesem chiar decis cîştigător de către juriu, băusem aldămaşul cu prieteni din generaţia mea, Iaru, Coşovei, Madi Marin, Bogdan Lefter, poate şi alţii, doar că a doua zi a fost anunţat cîştigător un tip care a însoţit apoi, ca translator, trupele trimise de Ceauşescu în Angola! De atunci, n-am mai auzit de el ca scriitor! De fapt, n-am mai auzit nimic! Sper că n-a fost pierdere colaterală în Africa. Deci, sigur că a mers foarte greu înainte de 1990, pentru că nu eram foarte receptiv la compromisuri, dar după aceea, am publicat vreo 15 cărţi, unele scrise mai înainte. Desigur, nu toate de literatură, pentru că am o profesie academică pe care o practic cu plăcere şi care m-a stimulat să scriu cîteva cărţi despre educaţie, despre cultura interbelică, despre dragoste. Cum m-am străduit să le scriu bine, poate că fac şi ele parte din literatură. Eseul despre dragoste, cu siguranţă, deşi iniţial îmi propusesem să-l scriu ca psiholog!

 

Vorbeai undeva despre "reveria de a trăi, cu un fel de rentă, la Paris, Viena sau Cracovia". A fost un episod izolat sau este o stare recurentă?

 

A, îmi revine mereu gîndul ăsta, reveria asta! Este vorba despre oraşele care îmi plac mie cel mai mult, cărora, între timp, aş putea adăuga Gdansk-ul, cu minunatele sale clădiri refăcute şi canalele pe care merg vapoare, şalupe, bărci, pînă în mijlocul oraşului, ca la Amsterdam, îmi place şi Amsterdamul! Oraşele în care mi-ar plăcea să trăiesc, dar nu să şi muncesc, că ar fi păcat de Dumnezeu să practici ruşinea muncii în asemenea minunate locuri. Mă şi întreb de ce sînt condamnaţi locuitorii unor asemenea oraşe să meargă la serviciu!?! Îngrozitor. Sigur că nu aş sta complet degeaba, că nu este în firea mea, dar aş citi, aş scrie, m-aş plimba, aş pălăvrăgi prin cafenele, ehei!

 

Vorbesc şi eu ca omul care niciodată din 1990 încoace nu a avut o singură slujbă, ci de la două la cinci-şase! Sigur, nu slujbe full-time, mai puţin cea de la Universitate, pe care o rezolv totuşi într-o singură zi din săptămînă, e drept complet răguşit seara!, ci contracte de colaborare, la televiziuni, la radiouri, la diverse ziare. În momentul de faţă, pe lîngă Universitate, am două emisiuni săptămînale la televiziune, două rubrici săptămînale la Bucureşti, două la cotidiene locale. Mai sînt şi patru în State şi Canada, dar cum sînt gratuite, nu le mai pun la socoteală. Sînt un fel de haiduc pe dos – fac publicistică pentru bani aici şi pe gratis în două din cele mai bogate ţări din lume! În condiţiile astea, nu e normal să visez o epocă în care să nu am nici o obligaţie exterioară, să-mi planific timpul exclusiv după pofta inimii? Şi încă, har Cerului, este vorba despre slujbe care îmi plac! În fond, nu mă obligă nimeni să fac toate astea, aş putea trăi relativ decent doar din slujba de la Universitate, dar cred că m-ar apuca nişte melancolii cumplite dacă aş avea prea mult timp liber la dispoziţie! În oraşele amintite, e altceva – sînt atît de fabuloase încît te acaparează, te dizolvă în frumuseţea lor. Te ucid? Poate, dar măcar ar fi un asasinat frumos! Cum spunea clasicul? Asasinatul ca artă frumoasă? Bine spus!

 

interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

 

 

 

Comentarii cititori
sus

T.O. Bobe: Cred că omenirea poate supravieţui liniştită şi fără opurile mele

 

Cînd şi cum a fost prima ta întîlnire cu literatura?

 

Cred că ar fi ceva în neregulă cu mine (mai mult decît este de obicei cu scriitorii) şi dacă mi-aş aduce aminte cu exactitate aşa ceva, şi dacă aş pretinde că îmi aduc aminte. Oricum, s-a întîmplat, aşa cum bănuiesc că se întîmplă cu toată lumea, în copilărie. Şi, evident, prima întîlnire a fost una auditivă. Mama îmi citea poveşti, eu ascultam, adormeam, visam, mă trezeam şi, după îndeplinirea îndatoririlor prunceşti (jucărele, băiţă, păpică etc.), o luam de la capăt. Ceva mai tîrziu au apărut şi diapozitivele cu Fata babei şi fata moşului, Punguţa cu doi bani, Mama lui Ştefan cel Mare şi altele. Trebuie să spun, însă, că preferata mea era Căţeluşul şchiop, pe care o recitam, nesilit de nimeni, la onomastici, cu lacrimile înnodîndu-mi-se sub bărbie: "Acum vine şi-mi dă zahăr,/ Şi ar vrea să fie bun,/ Şi-aş putea să-l muşc odată/ De picior, să mă răzbun.// Dar îl las, aşa, să vadă/ Răul, că un biet căţel/ Are inima mai bună/ Decît a avut-o el".

 

Îţi aminteşti însă, aşa cred, unele dintre întîlnirile ulterioare. Ce simţeai după o incursiune în universul unei cărţi, al unui autor?

 

De la caz la caz. Cîteodată cred că simţeam foame, altădată – somn, altădată (între clasa a cincea şi a opta) – enervarea că trebuie să plec la şcoală şi sînt nevoit să întrerup cititul. Fireşte, existau şi cazuri cînd simţeam o nevoie imperioasă de a găuri pereţii cu sabia pe care mi-o făcuse la un atelier de lăcătuşerie unchiul meu, dar asta numai după lecturile din Dumas. Poate şi după cele din Sadoveanu.

 

"Nu prea ştiu unde ar fi graniţa dintre ce este şi ce nu este literatură"

 

Cînd ai început să scrii literatură? A existat un moment în care ai decis că vrei să devii scriitor?

 

Asta-i o întrebare la care îmi vine să răspund aşa cum îşi începea Ion Iliescu acele discursuri evaziv-aberante: "E o problemă complexă...". Mă refer, în special, la prima parte a ei. Adevărul e că nu prea ştiu unde ar fi graniţa dintre ce este şi ce nu este literatură. Am serioase dubii că, de exemplu, compunerile din şcoala primară erau literatură, dar nici nu pot exclude definitiv această supoziţie. Aş spune, mai degrabă, că e vorba despre o evoluţie graduală şi insesizabilă de la un soi de literatură naivă din copilărie, trecînd prin cea penibilă din perioada adolescenţei, pînă la ceea ce s-ar putea numi, într-un mod cît de cît decent, literatură "propriu-zisă", cu mult mai multe ghilimele decît o presupune folosirea respectivelor semne grafice.

 

Cum spuneam, trecerea de la joacă la joc a fost lentă (dar sper că nu definitivă), iar procesul e asemănător aceluia din fotbal: te uiţi mai întîi la meciurile de la televizor şi de pe stadion, pe urmă faci o miuţă pe stradă, (te) joci în curtea şcolii, apoi la un centru de pitici şi, cu timpul, dacă ai norocul să nu te gîndeşti prea mult la ce faci, poţi prinde naţionala sau, şi mai şi, – un contract baban la Chelsea. Pe scurt, nu ţin minte să fi existat vreo dimineaţă în care să mă trezesc cu gîndul "Gata, de azi mă fac scriitor".

 

De altfel, nu-mi doresc cîtuşi de puţin să fiu scriitor, în sensul că accentul ar trebui să cadă, după părerea mea, nu pe ceea ce este sau îşi închipuie că ar fi cetăţeanul care mîzgăleşte hîrtia, ci pe produsul ieşit din capul şi din mîinile lui. Nu mă interesează nici legitimaţia de scriitor (dată de USR sau de oricine altcineva), nici epitaful de scriitor (indiferent dacă va apărea în vreo istorie a literaturii sau pe crucea din cimitir), ci doar ca oamenii care-mi citesc cărţile să se bucure de ele sau măcar să nu se simtă înşelaţi, să nu aibă impresia că şi-au irosit timpul şi banii.

 

Cînd ai vorbit despre trecerea de la joacă la joc mi-am amintit că pe ultima copertă a cărţii tale Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, Alex. Ştefănescu spune, la un moment dat: "T.O. Bobe tinde să se joace de-a literatura". Recent, o bună prietenă de-a mea îşi manifesta revolta faţă de această apreciere: "Nu poţi să spui că autorul unei cărţi excelente se joacă de-a literatura! Să vezi lumea prin ochii unui copil de zece ani, să construieşti o poveste uluitoare, pe aproape 400 de pagini, şi să mai şi răstorni totul, cu finalul ăla năpraznic, asta nu e joacă de-a literatura, e literatură de cel mai înalt nivel!".

Nahabetian (Miruna) cea elastică "de la guma de mestecat care o mestecă mereu", Agache (Cristina), japiţele ordinare "de cînd mi-au furat mingea", care te pot prinde fără tuberman cînd ţi-e lumea mai dragă, maşina care "bagă gonetă", umorul fermecător, cacofoniile şi greşelile de ortografie m-au sedus şi pe mine instantaneu. Îmi vine în minte însă un fragment din Camera lucida (preferata mea din volumul tău Centrifuga): "Casa e deschisă. Noaptea s-a lăsat. Zidul e de cîrpă. Teo e bărbat". Ce fel de bărbat este Teo? Şi, pentru că nu sîntem la radio sau la televiziune, îmi permit să mai adaug două întrebări legate de Cum mi-am petrecut vacanţa de vară: 1. Care a fost momentul de pornire al acestui roman? şi 2. În cît timp l-ai finalizat?

 

La întrebările astea am să răspund disculpîndu-l pe Alex. Ştefănescu în ochii prietenei tale. Şi mă simt dator să fac asta cu atît mai mult cu cît nu se numără nici pe departe printre criticii mei preferaţi. Dar, pentru a-l absolvi de orice "vină", trebuie să încep cu sfîrşitul întrebărilor tale şi să spun că am început Cum mi-am petrecut vacanţa de vară în ultimele zile ale lui august 2003. Pînă la începutul lui decembrie, am scris, în două reprize de cîte două săptămîni, respectiv una de zece zile, aproximativ o sută de pagini din ce se vede tipărit. La sugestia unei prietene, Cecilia Ştefănescu, presupunînd că voi termina cartea în următoarele luni, am propus manuscrisul Editurii Polirom, pentru a putea fi prins în planul editorial pe 2004.

Răspunsul pozitiv l-am primit, dacă nu mă înşel, pe 24 februarie, cînd mă aflam la Akademie Schloss Solitude, în Germania, la o bursă de creaţie. Spre surpriza şi panica mea, acest răspuns conţinea şi o condiţionare. Mi se cerea să spun cît mai repede dacă sînt sau nu în stare să termin cartea pînă pe 15 aprilie, aşa că, după o matură şi adînc nechibzuită reflecţie, m-am hotărît să mă arunc cu capul înainte. Oricum, în planurile mele, romanul trebuia terminat pe la începutul lui mai şi mi-am zis că două săptămîni în minus nu contează.

 

De atunci a început infernul. Ultimele aproximativ două sute cincizeci de pagini ale cărţii le-am scris în patruzeci şi nouă de zile. Asta însemnînd că scriam cinci-şase ore pe zi, vreo alte trei-patru ore revizuiam paginile din urmă, iar în altă oră îmi stabileam schema de lucru pentru paşii imediat următori. Restul de timp îl foloseam pentru relaxare prin documentare – despre clivaj. La un moment dat, pe la mijlocul lui martie, m-am împotmolit şi a trebuit să arunc şi să refac complet vreo treizeci de pagini, iar ultimele cincisprezece le-am scris în noaptea de 14 spre 15 aprilie.

Am terminat pe la ora trei, iar pînă pe la zece dimineaţa am revizuit ultimul capitol – Septembrie (cea mai mare parte fiind deja pigulită de trei-patru ori) şi i l-am trimis lui Lucian Dan Teodorovici. Slavă Domnului că atunci cînd a început nebunia asta aveam şi tonul, şi schema romanului. Dar nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt fără rezervele de magneziu din ciocolata nemţească şi, mai ales, fără răbdarea şi ajutorul prietenei mele, Vali Florescu, fiindcă ea a fost primul redactor al cărţii, cel neoficial. Pe 25 aprilie m-am întors în ţară şi, după puţin timp, a trebuit să fac corectura finală, în şpalturi. Romanul a apărut pe 15 sau 20 mai.

 

Am dat toate amănuntele astea pentru a justifica faptul că între momentul terminării şi momentul apariţiei cărţii a trecut un interval de timp atît de scurt, încît n-am avut pe cine să rog s-o citească şi să scrie o prefaţă. Aşa că (iar acum revin la Alex. Ştefănescu), la solicitarea editurii de a trimite cîteva rînduri de prezentare a neţărmuritului meu talent pentru coperta a patra, în conformitate cu exigenţele colecţiei EgoProză, am extras un fragment dintr-o cronică la Bucla, cronică apărută în România literară, în 1999. Aşadar, după ştiinţa mea, Alex. Ştefănescu nu a scris niciodată despre Cum mi-am petrecut vacanţa de vară şi, probabil, nici n-a citit-o. Eu am fost mangafaua care, scotocind prin recenziile mai vechi, a trebuit să găsească vreo cîteva cuvinte suficient de neutre pentru a se potrivi cît de cît cu substanţa cărţii.

Nici rîndurile semnate de Mircea Cărtărescu nu au fost scrise pentru respectivul roman, ele fiind extrase din prefaţa la Tablou de familie, volumul în care a apărut, în 1995, Spirala. În orice caz, afirmaţia "T.O. Bobe tinde să se joace de-a literatura" nu era una depreciativă. Iar acum, pentru că şi aşa m-am lungit peste măsură, sper să mă ierţi dacă nu îţi spun şi ce fel de bărbat este Teo. Oricum, la întrebarea asta nu eu sînt în măsură să răspund.

 

"Înainte de a fi întrebat dacă vreau la bursă ori ba, nici nu-mi trecuse prin minte o asemenea posibilitate"

 

"Rezervele de magneziu din ciocolata nemţească" îmi stîrnesc curiozitatea în direcţia: Cum ai ajuns bursier în Germania şi cum te-ai simţit acolo (în trei rînduri, pînă în 2004, după cum am citit undeva)?

 

Am ajuns bursier prin pile. Prima oară, m-a ajutat să ajung la Berlin domnul Ernest Wichner, iar a doua oară, m-a ajutat să ajung la Stuttgart doamna Herta Müller. Şi au făcut asta nu doar pentru mine, ci şi pentru alţi scriitori români în care au crezut, aşa cum o fac, atunci cînd au ocazia, şi polonezii pentru polonezi, ungurii pentru unguri, francezii pentru francezi şi inuiţii pentru eschimoşi (sau viceversa). În ce mă priveşte, cred că a fost vorba mai degrabă de o tragere de mînecă decît de un ajutor, pentru că, înainte de a fi întrebat dacă vreau la bursă ori ba, nici nu-mi trecuse prin minte o asemenea posibilitate. Cît despre a treia şedere în Germania, a fost, de fapt, o prelungire a celei de-a doua burse, acordată (iarăşi fără să o solicit) de domnul Jean-Baptiste Joly, directorul de la Akademie Schloss Solitude. De altfel, a făcut acelaşi lucru pentru majoritatea colegilor mei, români, maghiari şi multe alte naţionalităţi locuitoare acolo.

 

Iar de simţit, m-am simţit de fiecare dată diferit. La Berlin am fost complet hăbăuc. Şi nu e vorba aici neapărat despre celebrul şoc al Occidentului, ci despre faptul că mă acomodez greu cu locurile străine. Şi la Tuşnad sau la Babadag aş fi cam la fel, cu singura deosebire că mi-ar lua mai puţin timp să cunosc locurile. Norocul meu a fost că în aceeaşi perioadă se aflau acolo Nora Iuga, Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu. Mai ales Ioana şi Mircea, care sosiseră cu vreo două luni înainte, m-au ajutat să mă simt într-o oarecare măsură în largul meu. Spun "într-o oarecare măsură" fiindcă în două luni şi jumătate e destul greu să te simţi ca acasă într-o cameră aproape complet goală, întinsă pe aproximativ 200 de metri pătraţi şi înaltă de şase metri, în mijlocul căreia se află două coloane cu capiteluri corintice (după vreo săptămînă de la instalare, cînd am avut curaj să le cercetez mai îndeaproape, am constatat că respectivele coloane sînt, de fapt, nişte ţevi de scurgere). Cam aşa arăta atelierul de la Künstlerhaus Bethanien unde mă cazaseră nemţii. Altfel, a fost frumos, oricum nu stăteam prea mult pe "acasă".

 

La Solitude, lîngă Stuttgart, era cu totul altceva, pentru că locuiam în afara oraşului, într-un castel transformat în colonie internaţională de artişti – din toate domeniile. Aşa că, vrînd-nevrînd, în primele şase luni petrecute acolo, am văzut şi am auzit tot felul de trăznăi artistice. Atunci am reînceput, după o pauză de aproape patru ani, să scriu literatură. Aveam în minte un proiect destul de vag, pe care îl schiţasem încă de la Berlin, cu aproape trei ani înainte, dar s-a dovedit atît de complicat şi, la o scrutare mai lucidă, atît de pompieristic, încît, după ce l-am apucat din cel puţin opt colţuri, am renunţat la el şi, pentru relaxare, am început în pauza dintre cele două stagii ale mele acolo, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Despre felul în care m-am relaxat ţi-am povestit deja.

 

"E o comedie romantică, iar pe la noi se produc mai ales din alea cu securişti, cu senatori, cu melci şi cu bolnavi îmbrăcaţi în pijamale cu dungi"

 

Pentru că ai amintit de Vali Florescu, mi-a sărit în ochi (într-o prezentare a ta de pe o copertă de carte) faptul că ai primit, în 2001, Premiul Trans Europe Script pentru scenariile de lung metraj Getting Together şi Morgan ReCollection, scrise în colaborare cu Ana Valentina Florescu. Ce îmi spui despre această întîlnire (cu Valentina, cu scenariul)? Dar despre respectivele filme?

 

Despre întîlnirea cu Vali n-o să-ţi povestesc, pentru că e o chestiune strict personală şi n-are nici un rost să afle lumea despre ea, de vreme ce nu sîntem vedete de muzică house. Iar acel premiu nu e vreo mare brînză, chiar dacă era atribuit de Media Plus. A constat doar într-o diplomă şi a fost obţinut în urma unui workshop pentru scenarişti din Europa de Est, desfăşurat în două reprize, la Istanbul (am ajuns acolo pe 11 septembrie 2001 şi am aflat la coborîrea din avion ce se întîmplase colea, peste Atlantic) şi la Bucureşti. Bănuiesc că şi de-aia au fost atît de mulţi premianţi români (trei dintre cele cinci premii au fost cîştigate de ai noştri), pentru a se respecta cutuma avantajului celui care joacă pe teren propriu.

 

Oricum, scenariul meu, Morgan, nu prea merita. Era primul pe care îl scrisesem, era destul de preţios şi complicat şi, în plus, am făcut greşeala ca pentru a doua sesiune să încerc să-l rescriu, respectînd indicaţiile tutorilor europeni, aşa că l-am stricat de tot, iar, între timp, am şi abandonat orice speranţă de a mai face vreodată ceva cu el.

Cît despre Getting Together, are o istorie lungă şi devenită din ce în ce mai complicată. Scenariul îi aparţinea iniţial doar lui Vali, iar numele meu apare în dreptul acelui premiu pentru că am contribuit într-o oarecare măsură la scrierea draftului doi – cel evaluat la Bucureşti. Între timp, au mai fost scrise cîteva variante (la unele am contribuit şi eu), a mai cîştigat un concurs, a mai fost la un workshop la Newcastle, iar acum se numeşte Copyright for love. Film nu cred că are şanse să ajungă, avînd în vedere că e o comedie romantică, iar pe la noi se produc mai ales din alea cu securişti, cu senatori, cu melci şi cu bolnavi îmbrăcaţi în pijamale cu dungi.

 

"Mă urnesc foarte greu, poate şi fiindcă nu-mi place deloc să scriu. Dimpotrivă, mi se pare o caznă cumplită"

 

Spuneai, mai devreme, că, în Germania fiind, ai început să scrii literatură, după o pauză de patru ani. A fost o renunţare la scris, o cotitură către scenariu sau altceva? Îmi amintesc concluzia la care ajunsese băieţelul din Darul lui Moş Crăciun, volumul tău apărut la Humanitas: "Să scrii cu dragoste!", dar şi titlul scenariului este Copyright for love…Ce te atrage spre literatură şi prin ce te ispiteşte filmul?

 

Dacă vorbim despre literatură, între primăvara lui '95, cînd am terminat Spirala, intrată în volumul Tablou de familie, şi vara lui '97, cînd am început Bucla, n-am scris nimic. Între primăvara lui '98, cînd am terminat Bucla, şi vara lui 2000, cînd am scris Darul lui Moş Crăciun, iarăşi a fost pustiu. Iar acum, la aproape doi ani de cînd a apărut Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, mă aflu încă în stadiul de tatonări (spun asta şi pentru a preveni celebra întrebare cu masa de lucru a scriitorului).

Adevărul e că mă urnesc foarte greu, poate şi fiindcă nu-mi place deloc să scriu. Dimpotrivă, mi se pare o caznă cumplită. Dacă nu mă las definitiv, e, pe de o parte, pentru că la altceva nu mă pricep nici cît la scris, iar pe de alta, pentru că simt o oarecare presiune involuntară dinspre cei cîţiva prieteni pe care îi am şi nu vreau să-i pun în situaţia de a se jena că ies din cînd în cînd la bere cu un ratat. Altfel, consider că se scriu destul de multe cărţi bune, e drept, cu precădere pe alte meridiane, şi cred că omenirea poate supravieţui liniştită şi fără opurile mele. Cam atît, cu literatura.

 

Iar scenariilor de film le-am pus definitiv cruce. Probabil, dacă o să am ocazia, o să mai scriu scenarii pentru televiziune, unde, dat fiind că e vorba cu precădere de bani privaţi, sper ca profesionismul cinstit să cîştige ceva mai mult teren în faţa ifoselor artistice.

 

"Mă bucur de fiecare dată cînd aud că n-am irosit hîrtia chiar degeaba"

 

Sînt cuvinte scrise care mă iau captiv (Imagini: "În şezlongul dungat, nea Gică aştepta hippioţii", dar treceau pragul frizeriei numai fotbalişti şi tenori. Întîmplări: "Cînd îţi luai pilula de magneziu, ca să te faci deşteaptă". Gînduri: "Primăvara nu se cunoaşte niciodată după nici un fel de zambile". De exemplu). Uneori, parcurg cu bucurie crescîndă o poveste, galopez spre final şi nu pot uita senzaţia de mulţumire de după lectură (Contorsionista este preferata mea, din literatura română). Are vreo importanţă pentru tine?

 

R: Mă bucur, fireşte, că ţi-au plăcut unele lucruri scrise de mine, aşa cum mă bucur de fiecare dată cînd aud că n-am irosit hîrtia chiar degeaba. Cît despre faptul că, din chiar toată literatura română, cel mai mult îţi place tocmai Contorsionista, asta mă face să mă simt mai mult decît jenat. E drept că e cea mai bună povestire a mea, dar e, în acelaşi timp, şi singura. Şi n-aş fi scris-o dacă revista Interval nu mi-ar fi solicitat un text pe tema Intrarea în literatură.

Sper să nu mi-o iei în nume de rău, dar, pe final, pentru că m-ai întrebat "off the record" dacă ţin să zic ceva anume, îţi spun doar că mă încearcă o vagă dezamăgire fiindcă în tot interviul ăsta n-am vorbit decît despre mine. Iar subiectul mi se pare cu totul neinteresant. Dar nu vreau să încheiem pînă nu îi urez baftă Prăvăliei culturale. Sau, în caz că nu se spune "baftă", alişveriş fericit!

 

interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey