•  

Liviu Antonesei


•  

Vasile Dan


•  

Jean Dumitraşcu


•  

Nicolae Marinescu


•  

Răzvan Penescu


•  

Constantin M. Popa


•  

Mircea Pricăjan


•  

Carmen Raluca Şerban


•  

Cornel Mihai Ungureanu


•  

Călin Vlasie




sus

Publicaţi texte sau nume?


Liviu Antonesei, director fondator al revistei Timpul

 

Cum s-ar fi spus pe vremuri, sîntem dialectici!

 

 

Publicăm şi texte şi nume, pentru că ne place să aliem prestigiul şi dorinţa de afirmare. Adesea, publicăm şi texte şi nume în acelaşi timp. Cînd publicăm, pur şi simplu, texte, nu ne putem înfrîna orgoliul că, în timp, ele se vor metamorfoza şi în nume! Cum s-ar fi spus pe vremuri, sîntem dialectici!

Comentarii cititori
sus

Vasile Dan, redactor-şef fondator al revistei Arca

 

Sînt nume care se demonetizează prin excesiva autofolosinţă

 

 

Nume. Publicăm nume, iar texte într-o singură situaţie: debut. Care, dacă avem noroc, şi am nimerit-o bine, va fi semnat tot de un nume. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că un "nume" publicat e relevant chiar şi atunci cînd dă cu oiştea-n gard. Şi cînd gafează enorm, şi cînd îşi colorează textul excesiv umoral printr-o subiectivitate ce dă peste margini. Cu o singură conditie însă: să nu treacă graniţa unei civilităţi minime, unei supărări, totuşi, tolerate. Sigur, în perspectivă lung temporală te poţi înşela tu însuţi publicînd nu nume ci "nume". Poţi să supraestimezi, poţi să supraetajezi. Sau invers: să subestimezi jenant. E absolut omeneşte. Mircea Eliade se mira ce mare poet a devenit Bacovia după război, pe care el şi generaţia lui îl receptau ca pe un minor absolut. Dar cine a scăpat de erori sau slăbiciuni în receptarea estetică?

 

Altă situaţie: sînt nume care se demonetizează prin excesiva autofolosinţă. Sînt autori ubicui, îi vezi peste tot, de cum deschizi o nouă foaie literară. Dacă aceştia ajung şi la tine, e bine să-i pui repede în mapa pe care scrie mare "R". R de la rezerve. Îi aştepti să mai pună jos. Să se mai odihnească. În fine. Poate nici "texte", nici "nume" nu trebuie să publicăm într-o revistă. Ci idei, argumente, viziuni, literatură autentică indiferent de generaţia, promoţia, valul, cercul, grupul, grupusculul cărora le aparţine autorul (numele). Toate acestea subsumate unei coerenţe, unei formule publicistice clare şi originale, consecvente cu ea însăşi de la un număr la altul. Ştiu personal cît de uşor e să spui asta. Şi cît de greu e să o realizezi. Iţi trebuie ţie însuţi credibilitate în ochii colaboratorilor, bani, nu în ultimul rînd, ca să-i plăteşti măcar decent dacă nu boiereşte. Iar bani gaseşti tot mai greu. Dar şi colaboratori valoroşi disponibili, căci excedaţi de alte şi alte probleme profesionale sau de altă natură, nu o dată mult mai ispititoare sau mai presante decît ale tale, te amîna sine die sau te lasă cu ochii în soare. Pîna la sfîntul aşteaptă.

Comentarii cititori
sus

Jean Dumitraşcu, redactor-şef al revistei Argeş

 

Ai nume, ai renume!

 

 

La revista Argeş pe care o conduc (în septembrie se fac trei ani) am căutat să realizez, programatic chiar, un echilibru între "nume" şi "texte" valoroase, dar, recunosc cinstit, balanţa a înclinat spre "nume"! Practic, pe piaţa publicisticii culturale românesti se dă o luptă acerbă pe captarea, printre colaboratorii permanenţi, a autorilor de prima mână. Unii vin singuri, pe afinităţi ideologice sau prietenii, pur şi simplu, alţii pot fi atraşi prin acordarea unor drepturi de autor consistente (ştiu o revistă ce procedează aşa, nu o numesc). Din experienţa proprie, am constatat că un "nume" prezent deja îţi poate atrage după sine şi pe alţii (ehe, publică şi X, atunci e ceva serios la mijloc). Alţii sunt mai prudenţi. Le soliciţi colaborarea, dar te lasă în aşteptare, monitorizându-te abil (să vedem cam cine mai publică, în ce ape se scaldă şi revista asta!). Alţii te resping fără drept de apel (aha, tu eşti ăla care l-ai publicat pe Y!).

 

Ce să spun, sunt un om păţit şi, ca să nu fiu acuzat că vorbesc pe ocolite, o sa dau şi un exemplu! Anul trecut, fiindcă în august era ziua sa de naştere, Paul Everac m-a rugat să îi public un eseu, intitulat provocator: Nu am ce face cu libertatea! Avea argumente, fireşte, pro-domo. Era scris foarte bine, dar pe mine m-a atras mai mult brutalitatea unor mărturisiri făcute de un om ce îşi trăieşte posteritatea. A urmat un val de reacţii negative la adresa revistei! Că, vai, ce idei propagă! Şi cu cine defilează! Un distins colaborator a şi rupt relaţiile cu noi, alţii au ameninţat cu ruperea lor. Ori, ori. Ştiam că Everac are duşmani, dar speram (şi sper) că nu poţi cenzura un om care, orice s-ar spune, are o operă în spate. Nu eşti de acord cu ideile lui, foarte bine, le combaţi cu argumente, dar nu cu atacuri la persoană. Pe scurt, contează, aşadar, numele, renumele colaboratorului, şi mai puţin ce şi cum scrie acesta.

 

Pe de altă parte, am constatat că "texte" excelente pe care le-am publicat, scrise de autori necunoscuţi în ţară (mai am un principiu la Argeş: 51 la sută dintre semnături aparţin scriitorilor argeşeni, ca să îi justificăm denumirea!!!) nu au atras deloc atentia. Asta e situaţia (am un dosar voluminos "de presă" cu semnalări ale revistei şi se poate proba). În schimb, când mai public un interviu cu Paleologu, ori cu Şora etc, imediat cei de la site-ul I.C.R.-ului mă roagă să îl preia! Numele, deh...

 

O spun fără pic de modestie: sunt un observator atent al pieţei editoriale româneşti (am şi organizat, la redacţie, colecţii la peste 90 de reviste de cultură din ţară pe ultimii ani). Şi, în această calitate, îmi pot permite să emit o părere cu iz de generalitate: primează , "numele", nu "textele". La orice revistă!

Comentarii cititori
sus

Nicolae Marinescu, director al revistei Mozaicul

 

Respectul pentru diversitatea ideilor şi pentru formele de expresie a acestora sunt deopotrivă criterii de acceptare a textelor  care ni se propun

 

 

Mozaicul este o revistă cu program anunţat chiar de la primul număr în spiritul neopaşoptismului, aşa cum a fost definit de Adrian Marino. El militează adică pentru valorile europene şi crede că intelectualii au un rol determinant în dinamica socială. În consecinţă este interesat atât de texte cât şi de autori.

 

Suntem preocupaţi ca personalităţi recunoscute pe plan naţional şi internaţional să participe la dezbaterile pe teme actuale ale societăţii româneşti pe care încercăm să le aducem în centrul atenţiei publicului nostru, dar şi să identificăm vocile tinere care pot să ne reprezinte cu distincţie în competiţia creatorilor de valori  în plan universal.

 

Nu întâmplător în paginile Mozaicului pot fi identificate colaborări ale unor seniori incontestabili ai culturii române de azi, în timp ce majoritatea membrilor redacţiei au în jur de 30-40 de ani, iar debuturile sunt încurajate sistematic, ceea ce, în viziunea noastră, reprezintă o necesară opţiune pentru coerenţa şi consistenţa substanţei identitare ce ne poate legitima în multitudinea direcţiilor şi tendinţelor lumii de azi.

 

Mozaicul nu publică nici autori, nici texte care promovează naţionalismul, diletantismul sau lipsa de urbanitate, sau care sunt destinate unor vendete personale sau de grup. Spiritul constructiv, competiţia păstrată strict în limitele valorii culturale, respectul pentru diversitatea ideilor şi pentru formele de expresie a acestora sunt deopotrivă criterii de acceptare a textelor  care ni se propun.

 

Dincolo de nuanţe, Mozaicul publică textele autorilor care ne ajută să fim, cum spunea Adrian Marino, români şi europeni.

Comentarii cititori
sus

Răzvan Penescu, redactor şi director de marketing al portalului cultural LiterNet (http://www.liternet.ro)

 

Între un text bun al unui (încă) nimeni şi unul slab al unui nume,

l-aş alege pe primul fără să clipesc

 

 

Cred că texte. Cred că texte pentru că textele creează nume şi nu invers. Şi orice nume, înainte să fie nume, a fost doar un text şi, după aia, a fost încă un text… Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreun caz în care numele să creeze texte fără ca numele însuşi să nu fi fost, anterior, creat de un text sau pornind de la un text.

 

De asta publicăm teatru sau scenariu de film, adică ceva ce nu publică mai nimeni, de asta publicăm texte ale unor oameni de care nu a auzit nimeni şi de care vrem să înceapă să se audă. De asta publicăm carte de fotografie. De asta apar la noi experimente, iar cartea-joc a lui Alex. Leo Şerban & Şerban Foarţă stă alături de jocul-carte al Andei Cadariu. Publicăm texte în care credem. Şi, deşi se întîmplă să publicăm şi texte ale unor nume, asta se întîmplă pentru că numele scriu texte bune. Iar între un text bun al unui (încă) nimeni şi unul slab al unui nume, l-aş alege pe primul fără să clipesc.

 

Să publici nume e destul de uşor, te scapă de toată goana după talente, de efortul de a cerne sămînţa de neghină, de un anume consum de timp şi de resurse. În cazul numelor, trebuie să te concentrezi doar pe aspectele exterioare ale "mărfii", pentru că, de fapt, concurenţa ta are aceeaşi marfă, poate doar altfel ambalată. E cam ca în cazul producătorilor de aspirină: o aspirină e o aspirină şi cei care o produc trebuie să găsească ceva care să o facă vandabilă, altceva decît faptul că e aspirină. Iar producătorii aceia renunţă voit şi asumat să producă vreun medicament minune care să vindece cancerul sau leucemia. Noi nu ne putem permite să renunţăm la partea de cercetare - pur şi simplu nu putem. Chiar dacă e al naibii de dificil să găseşti medicamente minune.

 

Ce vrem noi să facem, pe lîngă faptul că publicăm nişte texte, e să perfecţionăm procesul care face un nume dintr-un "scriitor de texte". Asta e foarte greu şi consumă chiar mai multe resurse decît găsirea textelor în sine. E un proces de mediatizare, e publicitate. Înseamnă să construieşti interesul celui de lîngă tine pentru textul pe care tu l-ai citit. Vrem să existe pe piaţă nume pe care noi le-am publicat prima dată, pe care le-am publicat pe cînd erau doar texte şi pe care noi le-am făcut să fie nume. Aş vrea tare mult ca LiterNet să fie, înainte de orice, creator de nume. De asta, deocamdată, suntem o editură de texte. Şi o să rămînem aşa pînă o să ne putem numi o "uzină de nume".

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa, redactor-şef al revistei Mozaicul

 

Succesul, audienţa, vizibilitatea au importanţă,

ele ţin însă de o latură esenţialmente socială şi nu sunt, în ordinea timpului, concludente

 

 

Pusă în termeni maniheişti, tema pe care o propuneţi dezbaterii pare să ocolească, ceea ce, pretenţios spus, ar însemna condiţia specifică a revistei de cultură. Adică medietatea, acordul flexibil între Text şi Autor. În vreme ce în zona audiovizualului sunt creditate "vedetele" inconsistenţei şi ale efemerului, publicaţiile dedicate fenomenului cultural ambiţionează să impună valoarea exprimată în text. Evident, succesul, audienţa, vizibilitatea au importanţă, ele ţin însă de o latură esenţialmente socială şi nu sunt, în ordinea timpului, concludente. Condiţia valorii în literatură e dură şi scriitorul sans nom (dacă are răbdare) poate spera în reabilitarea postumă. În imediat s-ar impune o soluţie de echilibru. Textul nu este un fel de debara a numelui, deşi se identifică, într-o abordare superficială, cu ipostaza soft, în timp ce numele îşi conservă prestigiul hard.

 

Revista Mozaicul a reuşit - îmi permit să spun - o alianţă suplă între text şi nume datorită profilului ei tematic. Autori de incontestabilă autoritate (Adrian Marino, Ion Zamfirescu, Constantin Ciopraga, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Muthu, Dan C. Mihăilescu, Ion Bogdan Lefter, Marin Mincu) au susţinut textual problematica "inspirată" programatic prin secţiunea "tare" a publicaţiei: Mişcarea ideilor. Reprimându-şi tentaţia "exerciţiilor liber alese", tinerii eseişti craioveni Gabriel Coşoveanu, Ion Militaru, Ion Buzera, Sorina Sorescu, Sergiu Ioanicescu, Horia Dulvac, Xenia Karo, Luminiţa Corneanu, şi-au asumat rigorile "impuse" pentru a deveni azi "nume" cunoscute.

 

Din păcate, prejudecata personajelor consacrate, trădând mai mult snobism decât preţuire, funcţionează implacabil, în multe periodice, de la acceptarea compunerilor de serviciu, a producţiilor colaterale, a firimiturilor de tot felul, până la ignorarea creaţiei autentice în insipidele rubrici de "revistă a revistelor", acele convenţionale pomelnice şi temenele greţoase în faţa unor statui care nu şi-au găsit soclul.

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricăjan, redactor al revistei Familia

 

Ne aflăm încă într-o pubertate editorială,

când ne mai permitem să mizăm (aproape) totul pe text şi idee

 

 

Nu cred că poate fi vorba de o distincţie. Deocamdată.

 

Sunt două cazuri:

1. Cum, prin "organizare internă", păstrăm obiceiul responsabilului de număr şi cum una dintre datoriile acestuia este să medieze o dezbatere, o anchetă, un grupaj cu o anumită temă, de cele mai multe ori înaintea textelor sunt oamenii care le scriu. Fireşte, în funcţie de tema propusă spre acoperire, îngrijitorul ediţiei îşi întocmeşte o listă a autorilor pe care şi-i doreşte cuprinşi în sumar, o întocmeşte (aici intră în joc "perfidia" şi gradul de intuiţie al... anchetatorului) în funcţie de accentul pe care vrea să-l dea grupajului respectiv. Ca un dirijor, poţi îndrepta tonul discuţiei cum pofteşti prin simpla alegere a "rapsozilor". Textele, în cazul acesta, sunt finalitatea, însă, în ordinea firească a lucrurilor, ele vin ca o expresie (aşteptată şi uneori, destul de rar însă, ne-aşteptată) a "numelor".

 

Totuşi, din câte pot depune eu mărturie, revista Familia nu are ca obicei publicarea cu orice preţ a unui text, fie el cât de prost, doar pe baza persoanei autorului. Cu excepţia rubricilor de autor, desigur, unde deţinătorul spaţiului tipografic nu trebuie să se confunde neapărat cu... voinţa şi credinţa estetică a redacţiei. Glumind (dar nu foarte mult), aş spune că-n cazul acesta e vorba de-un fel de stat în stat.

 

2. Cazul în care textul vine-naintea numelui e cel din afara rubricilor permanente şi-al grupajelor cu temă dată. Aici, de cele mai multe ori, am promovat debutanţi în proză, poezie, eseu, critică literară. Aici intră textele care dau coloratură revistei, acel caracter de diversitate şi frăgezime de care o revistă cum e Familia are atât de mare nevoie.

 

Lumea literară românească fiind aşa cum este – adică tocmai o "lume", mai puţin o "industrie" – cred că nici n-ar avea rost să cauţi cu tot dinadinsul publicarea unor Nume. Ne aflăm încă într-o pubertate editorială, când ne mai permitem să mizăm (aproape) totul pe text şi idee. Vom şti că am intrat în "maturitatea industrială", când revistele de literatură vor căuta colaborarea (şi o vor plăti cum se cuvine) unor autori şi numai fiindcă numele lor ar aduce vânzare în plus revistei respective. Când, pe copertă, numele autorului unui text va figura cu corp de literă mai mare decât acela al numelui publicaţiei, vom şti că suntem Acolo. Am însă neplăcutul sentiment că pentru asta va mai trebui să aşteptăm încă vreo câţiva ani buni. Cam atâţia câte degete avem la mâini. Şi la picioare.

Comentarii cititori
sus

Carmen Raluca Şerban, redactor-şef al revistei Tomis

 

Există tentaţia de a privi cu îngăduinţă

texte cu autori sus-puşi prin ierarhiile culturale

 

 

Modul în care este formulată întrebarea impune un singur răspuns din punct de vedere al bunului simţ: publicăm texte, nu nume, pentru că textul este o entitate distinctă de semnatarul său, are propria valoare. Practica publicistică m-a învăţat însă că numele sunt cele care vând o publicaţie. De exemplu, Tomisul şi-a epuizat ediţiile cu grupajele care îi vizau pe Mircea Cărtărescu şi pe Horia Roman Patapievici.

 

Recunosc că am fost pusă, de multe ori, în situaţia de a publica, din raţiuni editoriale, texte care nu făceau tocmai cinste numelor superomologate care le semnau. Efectul de halou funcţionează foarte perfid în cazul relaţiei dintre text şi autor, astfel că există tentaţia de a privi cu îngăduinţă texte cu autori sus-puşi prin ierarhiile culturale. Biata conştiinţă îmi ţipă de multe ori să trec prin ciur doar textul.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu, redactor-şef al revistei Prăvălia culturală

 

Noi, prăvăliaşii, mergem pe mâna "textelor"

 

 

Prăvălia culturală a apărut doar de două luni în peisaj, aşa că nu pot răspunde la întrebarea  "Publicaţi texte sau nume?" de la adăpostul experienţei. După o discuţie de pornire (pe care am avut-o mai întâi cu mine şi apoi cu aceia care mi s-au alăturat de această parte a tejghelei) am decis cam ce vrem să avem pe rafturi şi, apoi, cea mai importantă provocare pentru noi a devenit - şi este - relaţia cu 'furnizorii'. Ne dorim - cum altfel? - marfă cât mai bună, dar nu întotdeauna textele pe care le primim sunt excelente. Şi atunci începe "dansul": primesc un text care nu mi se pare foarte bun. "Cum procedez?" (îi parafrazez pe cei de la Caţavencu). Tai în carne vie? Acord o şansă autorului? ("Nu i-a ieşit acum, dar potenţial pare să aibă"). Îl va motiva? Merită să fie motivat, într-o ţară fruntaşă în lume la capitolul densitate de pseudo-scriitori perseverenţi? 

 

Textele care ajung la mine trec deja prin filtrul colegilor mei responsabili de rubrică şi ei au de luat decizii asemănătoare. Eu unul simt frustrare dacă dau undă verde unui text împotriva convingerilor mele, dacă girez amatorismul, chiar dacă este balansat, la nivelul revistei, de texte valoroase (am încredere că în fiecare număr al Prăvăliei este şi va fi prezent cel puţin un autor despre care se va vorbi şi peste 85 de ani de la data apariţiei acelui număr). Dar este bine să întindem la maxim exigenţa, mai ales la rubricile care nu mizează pe literatură? Cred că da, acesta este drumul, şi atunci mă trezesc într-o situaţie de compromis asumat: până când vom primi mai multe texte valoroase, până când echipa va fi completă (încă mai avem nevoie de fete şi băieţi de prăvălie), până când episodul-pilot (care va dura primele cinci numere) va lua sfârşit nu apăsăm pedala exigenţei atât cât suntem noi în stare.

 

În privinţa "numelor"… există fel de fel. Creatori care ne impun respect, scriitori bine aşezaţi în funcţii dătătoare de putere, tineri zgomotoşi defilând, deocamdată, sub stindardul "arogance without portfolio", vedete consacrate, decorate, traduse. Suntem deschişi către tot ceea ce ni se pare că ar putea fi valoros pe termen lung, indiferent de strategia personală a fiecăruia dintre aceştia în ceea ce priveşte promovarea propriei opere.

Unii sunt vizibili, uşor de contactat, alţii greu de găsit, prin vreun colţ de ţară sau de lume, din păcate. Am fost surprins plăcut de interesul şi promptitudinea cu care "numele" pe care le-am contactat au răspuns invitaţiei de a colabora la Prăvălie. Cu atât mai mult cu cât propunerea venea din partea unei reviste "doar" electronice şi aflată la început de drum.

 

Noi, prăvăliaşii, mergem pe mâna "textelor" (îmi doresc ca, foarte curând, să publicăm numai acele texte asupra cărora, din punctul nostru de vedere, nu planează nici o urmă de îndoială). Atunci când ele aparţin unor nume, asta nu ne deranjează, iar când aparţin unor autori mai puţin cunoscuţi, cu atât mai mare e bucuria de a-i aduce pe aceştia în atenţia publică. Dacă Xenia Karo mizează pe poezia lui Alexandru Ioan, am deplină încredere în alegerea ei. Nu ştiu câţi dintre cititorii noştri au auzit de el, tot aşa cum nu ştiu câţi oameni din spaţiul literar auziseră numele Picu Ocoleanu, în urmă cu trei luni. Implicarea sa la Prăvălia culturală este un prim pas în ceea ce  - spun asta cu deplină convingere - va însemna numele său în literatura noastră.

Comentarii cititori
sus

Călin Vlasie, director al Editurii Paralela 45

 

O temă formulată mult prea simplu

 

 

Texte: texte fiinţă, un alt mod al fiinţei tale, un amestec de litere şi sensuri, un dispozitiv special de măsurat amplitudinea, tensiunea propriei tale fiinţe existente, acum, aici, oricând, aiurea.

 

Nume: albastru, cald, greu, moale, ascuţit, atâtea atribute pentru a defini o stare, o imagine, o fiinţă ai cărei plămâni, ochi, creier şi ce-o mai fi sunt textele.

 

Un editor publică texte şi nume, sau nume şi texte, condus după un singur cod: strategia editorială. De aici încep nuanţele, partea nevăzută care proiectează vârful aisbergului deasupra supei intereselor imediate. Un zgomot uriaş - strategia aceasta editorială, pentru un trunchi geometric aiuritor - textul & numele/numele & textul.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey