•  

Picu Ocoleanu




sus

Picu Ocoleanu

 

Paris, capitala culturală a Germaniei

sau despre două tipuri de universalitate

 

 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la oraşul Paris, îmi vine în minte cultura germană. Bătrâna Lutetie e pentru mine, înainte de toate, oraşul lui Walter Benjamin şi miezul rămas în proiect al operei sale ("Passagen", articulate, ele însele, în mare parte în franţuzeşte), e locul de pelerinaj artistic al lui Rilke, admirator al lui Rodin şi autor a sute de poeme scrise într-o franceză superbă, e casa lui Paul Celan, unde acesta, ca un dumnezeu, a recreat limba germană epuizată, pe la mijlocul veacului trecut, în jargon (naţional-socialist, marxist, sau, pur şi simplu, în jargonul autenticităţii – Jargon der Eigentlichkeit, cel pe care Adorno îl demasca la Heidegger). Şi exemplele ar putea continua, desigur, coborând în timp de la stagiul parizian al institutului sociologic al lui Horkheimer la Gottfried Wilhelm Leibniz, carele, mai acătării pre limba franţuzească decât pre cea nemţească, ne-a învăţat cum, până la urmă, oricât de proastă ar fi lumea în care trăim, ea este, totuşi, cea mai bună dintre toate lumile posibile.

 

Sălăşluit şi el la Paris, în capitala culturală a Germaniei, şi plănuind ca, în cazul în care Montalembert ar deveni ministru, să treacă, de dragul Parisului, la catolicism ("Paris vaut bien une messe!" – zice el în prima parte, "Persönliches", din "Gedanken und Einfälle"), Heinrich Heine se apleacă în cugetările sale cu privire la artă şi literatură asupra unei teme care, mai târziu, va deveni una dintre marile obsesii ale minorei noastre culturi valahe: tema universalităţii culturale. Bineînţeles, Heine, referindu-se cu precădere la Shakespeare, nu emite emfatic sofisme de tipul celui că autorul lui Hamlet, fiind englez, ar fi automat şi universal. În schimb, scriitorul german, în plin veac XIX al constituirii statelor naţionale în Europa, observă că universalitatea operei shakespeariene provine din faptul focalizării sale asupra umanităţii universale ("das Menschliche") care, dincolo de orice evenimenţialitate, rămâne întotdeauna aceeaşi. De aici şi senzaţia de veşnic ("Ewiges") şi de netransformabil ("Unwandelbares") pe care creaţia lui Shakespeare o trezeşte cetitorilor din toate timpurile. Mai mult decât atât, Shakespeare nu este, după Heine, deloc original – nici în "forma dramatică" şi nici în tematica pieselor sale de teatru, pe care el le împrumută, cât se poate de lipsit de obsesii novatoare, de la contemporanii săi. Ca şi Homer şi chiar Goethe, Shakespeare se încadrează aşa de comod şi lipsit de prejudecăţi în eonul căruia i-a fost dat, încât unui modern, aflat inevitabil în căutarea Ideii (alegând, de fiecare dată, de dragul aşa-zisei originalităţi, un nou itinerariu), îi poate părea că se află în faţa unu soi de "Plagiate". Ceea ce 'plagiază' însă Shakespeare sunt, de fiecare dată, două lucruri: pe de o parte, omul care, fie el ceh aflat în Sicilia, african naturalizat la Veneţia sau – mai ştii, neamţ sălăşluit la Paris, se confruntă peste tot şi întotdeauna cu aceleaşi probleme fundamentale; pe de alta, frumosul întrupat în viersul şi în arta dramatică a vremii sale care, ca şi ritmul liturgic al Bisericii, sunt cumva, înainte-date – puţin importă când, puţin importă unde, puţin importă de către cine.

 

Ideea, acel tertium ("das dritte") programatic caracteristic creaţiei culturale moderne, nu-şi face încă simţită aici prezenţa sa oarecum parazitară, dar care cristalizează, ea însăşi, un alt tip de universalitate – poate mai puţin solidă ca atare, dar ridicând, nolens volens, acelaşi tip de pretenţii pe care le impune, în ultimă instanţă, actul de a comunica (frumosul). Shakespeare trăieşte într-o lume care nu se lasă impresionată de diversitatea sa proprie pe care, de altminteri, o şi pune în scenă – desigur, mai curând ca ilustrare a tezei nerostite a umanităţii universale. Modernitatea afirmă şi caută diversitatea oamenilor – în idei, ele însele, dacă nu specii ale Ideii, cel puţin alcătuind o singură familie. Pentru Shakespeare, omul este acelaşi – la Londra, la Viena, la Veneţia, în capitala culturală a Germaniei, poate. Pentru moderni, oamenii sunt diferiţi în funcţie de ideile pe care le întrupează şi care îi poartă pe faţa pământului în cele mai neaşteptate locuri – pe nemţi la Paris, pe turci la Berlin, pe evrei în Lumea Nouă. Numai în acest caz din urmă, Parisul a putut fi capitala culturală a Germaniei.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey