•  

Aşteptându-l pe Godot (teatru)


•  

Cortul (film)




sus

Film

Veronica D. Niculescu

 

Aşteptându-l de trei ori pe Godot

 

Aşteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, regia Tompa Gabor

 

 

 

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, a treisprezecea ediţie. Este Anul Internaţional Samuel Beckett, astfel că spectatorii au fost invitaţi la un festin: de trei ori "Aşteptându-l pe Godot" – în limbile română, maghiară şi germană.

Punerea în scenă de către Silviu Purcărete, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, a făcut obiectul unei cronici în numărul precedent al Prăvăliei culturale, astfel că mă voi opri acum asupra montării de la Teatrul "Tamasi Aron", din Sf. Gheorghe, în regia lui Tompa Gabor, precizând că a treia variantă, în limba germană, îi aparţine regizorului David Esrig, de la Athanor Akademie Burghausen.

 

 

O scenă plină cu zeci, sute de pantofi, toţi vopsiţi în gri, acesta este decorul în care Vladimir şi Estragon îl aşteaptă pe Godot. Copacul, pipernicit, se află şi el la marginea unei alei delimitate cu papuci şi sandale, iar un televizor cu cablurile rupte zace tot pe un munte de încălţări.

 

Într-un astfel de decor se plânge Estragon că nu poate să îşi scoată pantofii, pentru ca după ce îi va lăsa altcuiva, fiindcă pe el în strâng, să se vaite că nu şi-i mai găseşte. Ideea folosirii pantofilor ca simbol cheie pentru decor i-a venit regizorului Tompa Gabor considerând că în opera lui Beckett pantofii sunt, de fapt, simbolul întregii vieţi: "Estragon îşi va pune pantofii doar când e făcut să creadă că nu sunt ai lui. Şi Vladimir face la fel, în jocul cu pălăria lui Lucky, sperând că aşa el nu va mai trebui să gândească", a explicat regizorul.

 

Cei doi vagabonzi, Loránd Vata (Vladimir) şi Tibor Pálffy (Estragon), sunt tineri şi supli. Este un criteriu pe care Tompa Gabor îl respectă de mulţi ani, de când montează Godot pe diferite scene din lume, spre deosebire de varianta lui Silviu Purcărete, unde actorii sibieni contrastau puternic din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, jocul actorilor de la teatrul din Sf. Gheorghe imprimă repede personajelor caractere diferite. O bizarerie ar putea fi catalogată apariţia unei actriţe în rolul lui Lucky (Peter Hilda). O bizarerie cu rezultat excepţional, fiindcă Lucky, cu bagajele stăpânului în mâini şi cu lesa de gât, este şi sensibil, dar şi rece, şi supus, dar şi agresiv, aşa cum probabil numai o femeie poate fi.

Deosebit de ingenioasă este şi realizarea momentului în care copilul anunţă că Godot nu mai vine: copilul nu apare în carne şi oase, ci pe ecranul televizorului, pentru a dispărea brusc, fără preaviz. Imaginile nu sunt înregistrate, actorul copil joacă în direct, aflându-se într-o cabină special amenajată în lojă, cu fundal albastru, ca la ştiri. O apariţie care adânceşte contrastul, prăpastia, dar care a atras, în Irlanda, proteste ale apărătorilor operei beckett-iene.

 

Pe înserat, în fundalul scenei apare o lună imensă. Regizorul şi-a explicat opţiunea prin faptul că Beckett ar fi fost inspirat să scrie Aşteptându-l pe Godot de un tablou al lui Kaspar David Friedrich, cu doi oameni privind luna.

 

Lucian Pintilie şi Johnny Răducanu, actori

 

Prezent la conferinţa de presă de după spectacol, Tompa Gabor a dezvăluit o parte din detaliile muncii sale dedicate operei lui Beckett. "Povestea cu Godot a început în 1993", spune regizorul. I s-a propus atunci să se gândească la o distribuţie pentru Aşteptându-l pe Godot, iar el, peste noapte, s-a gândit cine ar putea fi interpreţii ideali. A sunat a doua zi la Corina Şuteu, cea care îi făcuse propunerea din calitatea sa de directoare a Teatrului Mundi, şi a anunţat distribuţia dorită: Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, George Constantin şi Johnny Răducanu! "Probabil ea a crezut că e o glumă, fiindcă nu s-a mai întreprins nimic", povesteşte regizorul. Totuşi, după un timp, ideea nebunească s-a reluat, de această dată cu Teatrul Odeon. Cei de acolo erau gata să pună piesa în scenă, dacă actorii ar fi acceptat rolurile. "Pintilie a zis da, la fel şi George Constantin şi Răducanu. Însă Liviu Ciulei nu a mai putut, astfel că toată povestea a căzut", îşi aminteşte Tompa Gabor, amuzat de "nebunia" aceea.

 

Primul Godot l-a montat în Ungaria, după care au urmat spectacole în cinci-şase limbi. Cel mai reuşit îl consideră pe cel de la Belfast. "Cred că o dată la 50 de ani poţi face o distribuţie aşa bună ca acolo", crede Tompa. Atunci a apărut ideea pantofilor. Iar podeaua era dublă, de plexiglas, fiind umplută cu deşeuri de tot felul, în stil Tarcovskian. Piesa s-a jucat cu sala de 600 de locuri arhiplină în continuu şi a luat toate premiile posibile din Irlanda: pentru cel mai bun spectacol, cel mai bun actor, scenograf şi actor în rol episodic.

 

 

Aşteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett

 

Regia: Tompa Gabor

Decor şi costume: Both Andras
Distribuţie: Palffy Tibor, Vata Lorand, Nemes Levente, Peter Hilda, Farcas Gyorgy Nandor, Dobra Ferenc

Comentarii cititori
sus

Film

Marius Dobrin

 

Luca şi Matei. Nea Matei

 

Motto

"Cei patru evanghelişti au fost trei"

 

Evanghelişti? Nuuu... Protagoniştii filmului Cortul poartă înşelător numele de Matei, Marcu, Luca şi Ion. Ion, nu Ioan, cum atrăgea atenţia profesorul Mircea Dumitrescu*. Şi continuă profesorul: "Onomastica de sugestie biblică sugerează fie o tradiţie religioasă care nu mai poate fi percepută, prin pervertire, trădare sau uitare, fie o capcană." (op.cit.p.141)

 

Regizorul Bogdan Cristian Drăgan şi-a asumat o provocare în genul Decalogului lui Kieslowski. Aşteptările sunt contrariate. Sensurile - alunecoase. Deşi totul pare deja cunoscut, familiar, fiecare pas în plus te afundă în subteranele înţelesurilor, aşa cum echipa de instalatori păţeşte în subteranele oraşului. În subteranele istoriei am putea zice.

 

Sunt cei patru amintiţi aici nişte vestitori? Nu! Ei trec pe lângă istorie, sunt atât de aproape de ea, o aud, îi percep chemările, dar o ignoră. Afară, deasupra, porneşte 'furtuna' aceea din 21 decembrie 1989. Concentrarea rară de tensiuni care schimbă o societate din temelii se găseşte la câţiva paşi, dar ei o refuză. O ironizează, se joacă uneori cu ea dar nicio clipă nu o caută, nicicum s-o vestească. Sunt ei prea supuşi? Au fost deja robiţi? Au dat ei Cezarului prea mult? Afară, maşina miliţiei lansează ordinul: "Nu părăsiţi coloana! Circulaţi organizat!" Şi ei chiar asta fac. Urmăresc conducta. Organizat. "Ioane, ţine conducta galbenă, n-ai cum să te rătăceşti."

 

Drumul urmărind conducta este o şansă irosită. Ei nu ating pământul făgăduinţei. Au respectat regula, au greşit destinaţia. Dar s-au obişnuit, nu-i mai deranjează asta. Mâine vor face altă groapă şi vor porni pe o altă conductă. E din nou o răsturnare de valori, dacă ne raportăm aici la Meşterul Manole. Cortul lor nu mai este simbolul refugiului sfânt al eVechiului Testament, este doar un adăpost lumesc. În el nu mai pătrunde istoria. Acolo sunt ei înşişi. Abia acolo nea Matei îşi deschide sufletul. Şi cântă. O fi iubit vreodată? Pare să ocrotească dragostea dintre fiica sa Maria şi Ion. La întrebarea lui Marcu despre viitorii socri răspunde cinic: "Ce Ion? Azi e el, mâine altul."

 

Devine tot mai evident la Matei acest dualism. Pe de-o parte este profesionsitul care îşi aranjează instrumentele, studiază terenul, analizează datele problemei, totul cu meticulozitate până la nivel de detaliu teoretic. Pe de altă parte răbufnirile de artist, când transformă meseria în artă, când le comandă celor doi cum să mânuiască târnăcopul sau pickamerul ca într-un balet. Este el un pervertit care prin rezumarea la 'tehnic' îndepărtează oamenii de istorie? ("La noi nu se întâmplă din astea. Cine să tragă? În cine să tragă? Românul e blând"). Sau este pur şi implu un înţelept care se pliază după cum sunt vremurile?

 

Al doilea 'evanghelist'cu consistenţă este Luca. Altă generaţie, alt tip uman. Şi el cu o profesiune tehnică bine conturată, complementar lui Matei. La el debordează agresivitatea, chiar dacă uneori e însoţită de un râs puternic. Dimineaţa, sosind la lucru, intră în joc cu un câine pentru ca după câteva mişcări să-l muşte de bot. Dacă Matei se înconjoară cu instrumentele de fineţe, Luca este omul maşinilor zgomotoase. Simbolic, este responsabil cu smoala. Smoală care se varsă prevestitor pentru păcatul pe care-l va comite. Luca a fost în afara istorie şi la cutremur. Lucra la pompe. "Cu o gagică". Aşa-i place să se laude. Şi atunci era intr-un fel de subterană, trebuia să se ascundă câtă vreme era o relaţie extraconjugală. Luca îl provoacă pe Ion: "N-ai curaj, mă, n-ai curaj". Este omul misterios, de la primirea sa în echipă, inopinant, înlocuindu-l pe Anton, până la relaţia cu un necunoscut care-i aduce un pistol. Ce va fi folosit. El poate fi unul dintre necunoscuţii care au tras în decembrie '89. Nu are nimic sfânt. Provocator, insistent, îl descoase mereu pe Marcu, o străpunge din priviri pe Maria. Diabolic.

 

Poate că este un urmaş mult mai depravat al lui Marcu. Acesta îşi deapănă amintirile dintr-o viaţă tumultoasă, amintiri pline de haz acum, spumoase. Aici s-a inserat în film filonul amuzant, interpretarea postmodernă a actorului care a jucat în Moromeţii şi acum citează din propriul său rol, dar din postura unui figurant, a unui cascador care s-a mişcat şi el prin lumea filmului, cel mai adesea în preajma altei marote a umorului neconvenţional: Sergiu Nicolaescu. Ceea ce este frumos e că tot în Moromeţii s-au mai întâlnit cei doi mari actori: Ilie Gheorghe şi Victor Rebengiuc.

 

Marcu este emblematic pentru atitudinea de maximă adaptabilitate la constrângerile de mediu, în vederea unui profit personal, adesea fără scrupule, dar îmbrăcat într-o haină simpatică.

Cel mai aproape de inocenţă este Ion. Păstrând regula complementarităţii, a imaginii negative, e firesc,doar el nu are nume chiar 'evanghelic'. Se uită la cei mai în vârstă ca el, ascultă de sfaturile lor. Ar vrea să afle ce se întâmplă acolo, afară, în piaţă. Ezită. Îl doare să vadă că Maria trezeşte dorinţe, crede a vedea cochetărie din partea ei, dar  fondul său bun îl face să rămână mai degrabă pur. Să-şi declare iubirea. În jocul cu Maria, ispitindu-se unul pe altul cu câte un măr. Într-o lume pervertită el nu poate supravieţui. Doar Maria este sortită a întruchipa speranţa.Salvarea prin feminin, eterna naştere care va schimba lumea. Vestea aceasta de care 'evangheliştii' din cort habar nu au, e anunaţată de cântecul artiştilor din clădirea ambasadei. Este înainte de Crăciun, colindul lor va salva onoarea pierdută a artei supusă şi ea presiunii unei istorii întunecate. Vestea fugii dictatorului opreşte muzica şi descătuşează nebunia de la schimbarea 'regilor'.

 

De altfel filmul întreg cochetează cu absurdul şi cu umorul. Caragiale este invocat de la primele replici, când Domnul şi Soldatul, pe o stradă din Bucureşti, în dreptul unei case, au o conversaţie ruptă din "Căldură mare".

"-Eşti de mult aici, amice?

-Doriţi ceva? Ce doriţi dumneavoastră?

-Eşti nou, nu eşti Pandele?

-Care Pandele?

...

-Deci nu eşti... Pandele...de-aseară.

-Şi dacă sunt?

-Aşa. Fii atent soldat! Vin ăia cu groapa, cu cortul. O să spargă asfaltul. Vezi, să nu le faci mizerii.

-Care asfalt? Ce mizerii?

-De la ambasadă. Au recmalat. Cică s-ar scurge ceva pe-aici pe dedesubt. Bă, înţelegi ce spun?

-Care dedesubt?

-Eşti... nou...."

Călătoria prin subterane înseamnă şi un drum printre amintirile lui Marcu, de data aceasta à la jupân Dumitrache.

 

Comicul pare a fi, paradoxal, destinaţia serviciului de filaj. Primele cadre cu aparatele de urmărire audio şi video dau fiori, de multe ori scena reală ne este oferită intermediat de cei care au misiunea de a urmări totul şi pe toţi. Securiştii se transformă şi pe durata acţiunii in două personaje burleşti, care se dedau repede la pofte lumeşti, ba chiar puşi pe şotii faţă de soldat.

Care e o mixtură din cele mai insignifiante personaje din literatură, omul simplu care e martor al istoriei, fără să fie consultat. Omul acesta simplu, soldatul, are farmecul său prin inocenţa cu care tratează situaţiile. E subiect de glume proaste dar îşi păstrează o stăpânire de sine care, la o privire mai atentă, trădează şi un licăr de înţelepciune care să-i permită supravieţuirea într-o perioadă în care este de fapt simplu executant. Cuminţenia lui devine ţinta glumelor securistului, dar în caleaşi timp politeţea şi modul cumsecade în care intră în relaţie cu ceilalţi îl fac să fie mielul blând al parabolei.

 

O parabolă care se încheie cu filmul istoriei pe chipul Mariei, ca o icoană, cu Luca învârtind roata bicicletei ca pe o maşinărie care derulează istoria, oprindu-se brusc ca la ruleta rusească şi trăgând un foc. Ţestoasa, sufletul mic şi discret scos din colţul său de Ion are ultimele mişcări.

Ţestoasa ca simbol al istoriei, asa cum sunt multe alte metafore de genul acesta în film. Cei patru instalatori nu sunt 'evanghelişti' în ciuda primei aparenţe. Totul pare a fi întors pe dos. Şi totuşi, într-o nebunie a sensurilor, poate că fiinţa insignifiantă la scara societăţii, la scara istoriei, poate să se salveze prin credinţa în valori simple şi perene. Finalul filmului este o implicare în istorie, invocând nevinovaţii ucişi în decembrie 1989, într-un moment de istorie cu majuscule, când "Dumnezeu şi-a întors faţa spre români" dar care se pierde în timp cu umbre neelucidate, cu vinovăţii neamendate. Istoria merge înainte, cere mereu un preţ. Bogdan Cristian Drăgan îşi pune de fapt filmul sub semnul acestui preţ cerut în numele fericirii.

 

"Noi inventat-am fericirea, vor spune cei din urmă oameni, făcând cu ochiul". Fr. Nietzsche

Un film ademenitor, pe care îl poţi revedea cu savoare înnoită. În care povestea scrisă de un profesionsit ca Horia Pătraşcu este magistral jucată de actori care-şi etalează rafinamentele unei acumulări profesionale:  Ilie Gheorghe şi Victor Rebengiuc, Cristian Iacob şi, poate mai puţin, Claudiu Bleonţ. Partituri de referinţă au Constantin Cotimanis, Anca Dinu şi Emil Hoştină. Şi toţi ceilalţi, actori foarte buni care sunt mult mai rar de găsit în filmele noastre. Valer Dellakeza, securistul glumeţ, rămâne, din păcate, un personaj mai deloc folosit în cinematografia noastră. Şi câte alte chipuri de plan secund, precum Adrian Andone, Geni Maxim, Gabriel Baciu sau Marian Negrescu, nu ar merita o ofertă mai bogată.

 

Cortul a fost produs în 1998 şi a avut un destin ingrat, rămânând necunoscut marelui public. E poate undeva în underground, aşteptând o echipă de 'evanghelişti'. Nea Matei s-o fi pensionat între timp.

 

 

Cortul, România,1998

 

Regia: Bogdan Cristian Drăgan

Scenariul: Horia Pătraşcu

Imaginea: Emil Radu Stan

Cu: Ilie Gheorghe, Victor Rebengiuc, Claudiu Bleonţ, Cristian Iacob, Anca Dinu

 

 



* Mircea Dumitrescu, O privire critică asupra filmului românesc, Editura ARANIA, 2005

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey