•  

Mihaela Butnaru


•  

Nuşa Ilisie


•  

Oana Mea


•  

Cornel Mihai Ungureanu


•  

Daniel Vighi




sus


Mihaela Butnaru

 

Richard

 

 

La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaştri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să îi aduc cafea într-o sticlă, să îi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc în pat. Bate în geam, pentru asta îi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea în faţa geamului, ar crede că e un hoţ. Dar el nu se furişează, vine greoi, cum îl ştiu, îşi dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinşpe minute, îmi strînge mîinile sau îmi promite că va aduce înapoi ce i-am împrumutat. De obicei, citesc pînă cînd vine el, mare lucru nu poţi face în casa asta goală. Îi spun asta, îi spun mai multe, cîte pot în cincisprezece minute, vorbesc repede, înghit finalul unor cuvinte, dar nu termin de spus. Richard nu răspunde, se uită la sticla pe care tocmai i-am dat-o, îşi şterge nasul sau îmi întoarce spatele.

 

După ce abia îi mai văd corpul printre clădiri, richard rătăceşte prin capul meu, face paşi mari, seamănă cu un om care se plimbă; da, cîteodată mă păcăleşte şi aşa. Se mişcă odată cu mine, se furişează în paşii mei şi mă poartă dintr-un loc în altul. Cînd îmi dau seama, îl întreb "rich, de ce faci tu asta?", el nu răspunde. Vorbeşte puţin şi cred că îi vine greu să lege un cuvînt de altul, rar înţeleg ce spune. Îmi imaginez dialoguri lungi cu el, care să mă lămurească de unde vine, cu cine stă, îmi imaginez că a fost doctor sau portar, mă gîndesc că poate nu ştie româneşte decît foarte puţin. Asta îl scuză; deschid cartea acolo unde rămăsesem, văd că nu mai ţin minte cine povestea; recitesc ultimul paragraf, la fel, nu înţeleg. Sar cîteva rînduri şi dau paginile, acum pot să adorm.

 

Îl visez pe prietenul meu richard în unele zile, e cu totul altfel: cu haine curate, fără barba ţepoasă, cu şosete noi. Stă în fotoliu şi fumează, se uită la mine şi ştiu că are acelaşi gînd: să se mute într-o casă mai mare. Vrea o cameră în care să nu se lovească de masă atunci cînd intră, vrea să încapă cîteva ghivece cu flori, un trandafir japonez, ferigi, îi trebuie spaţiu. Nu pentru cărţi, nu pentru haine, nu ca să-şi primească musafirii, îi trebuie pentru el. Mă întreb cum ar vrea el să aibă loc, dacă îşi tot adună în cameră fleacuri pe care eu le-aş arunca: pixuri terminate, căni ciobite, şerveţele, pantofi desperecheaţi, cîteva cămăşi luate din dulapul meu, o pătură. Îi tremură bărbia cînd rîde. Îmi povesteşte cum l-a încuiat pe tatăl lui în baie şi l-a lăsat să strige o zi întreagă acolo. Asta a fost demult, mai zice el. Cîteodată mă gîndesc: cel mai bine ar fi să ne mutăm în bibliotecă. Am avea loc să întindem păturile, să punem două scaune, am avea cărţi. Nu aş mai sta atît de aproape de richard, nici nu i-aş mai auzi respiraţia gîjîită în timp ce doarme, aş sta cu geamul deschis fără să mă îngrijorez că el răceşte. E prietenul meu, dar mă tem de el.

 

Asta se întîmplă doar în vis, de fapt, eu nu ştiu unde locuieşte richard. Cineva mi-a spus că l-a văzut în curtea spitalului, pe urmă ieşind dintr-un bloc cu şapte etaje, eu însămi l-am văzut pe scările BCR. Stătea aplecat, cu genunchii strînşi, citea un bileţel. "de aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă", el citea, nu a observat că mă apropii. Hai de aici, rich, i-am spus, hai, nu mai plînge, te iau la mine, numai taci.

 

Aşa am şi făcut.

 

L-am căutat azi pe richard prin tot oraşul. Mi-a fost teamă pentru el, ce-a fost în capul meu să-l las singur în stradă. Văd că nu se poate descurca, deşi el susţine altceva, susţine că este în stare chiar să stea opt ore nemişcat la un birou, cum fac eu. Dar eu ştiu că  minte, de aia l-am căutat azi…şi ca să îi spun să-şi mute lucrurile la mine, deşi eu le-aş arunca pe toate şi aş cumpăra altele. Nu ştiţi dacă…

Nebunul nu a ieşit azi, spune o voce.

Bătrînul nu se mai întoarce, fato. Îţi spun eu că nu mai vine. A plecat acolo.

L-am văzut pe caraghiosul ăla în piaţă, pe scări. Dormea pe o pătură.

Ascultă la mine, nătîngule, ăsta nu mai vine înapoi.

Eşti fata lui?

Du-te acasă.





Comentarii cititori
sus

Nuşa Ilisie

 

Casa de Ines

(fragment)

 

 

Am urcat scările viu colorate care duceau în spirală până la mansarda aerisită şi ordonată care nu mai era a mea, mi-am schimbal halatul care nu era nici el al meu, am coborât şi am străbătut demnă coridorul întunecat al acelei case străine în care îmi consumasem câteva clipe de intimitate şi în care mă simţisem pentru puţin timp, stăpână. Am ieşit în strada îngustă, liniştită şi goală, dar curată şi cu flori în ghivece mari de lut, unde albul zidurilor mi-a deranjat privirea, făcându-mă să strâng uşor din ochi, deşi era o zi nu prea însorită de noiembrie.

 

Ne-am apropiat de bar, care era la doi paşi de casa lui Ben, în care stăpân era Puriu, şi am intrat impunători, în zgomotul clopoţeilor de la uşă care, pentru mine, au avut efectul unor aplauze zgomotoase, deoarece toţi cei de acolo au întors capul spre noi, ca la o apariţie scenică. Am înaintat înspre barman, însoţită numai de Roşcatu, pentru că Golfo rămăsese afară să supravegheze intrarea şi m-am aşezat pe scaunul înalt, rotund şi cu pete uscate de cafea, urmărită de privirile curioase ale celor din jur, însoţite de cuvinte răzleţe şi sonore "goapa", "rubia" venite din mulţime, ca la o scenă deschisă, şi al căror sens nu l-am înţeles atunci. "Nu le daţi atenţie, Doamnă", mi-a spus Vasile politicos şi atunci mi-am dat seama că îmi erau adresate şi mi-a părut, pentru prima oară, cu adevărat rău că nu înţelegeam această limbă. Vasile a comandat "dos cortados", cerându-mi aprobarea din priviri şi oferindu-mi un Marlboro light, pe care mi l-a aprins curtenitor, privindu-mă fix în ochi. Am tras cu plăcere primul fum din a doua ţigară în ultimii zece ani, lăsând capul uşor pe spate cu un gest monden şi  privind relaxată în jur: barul era plin de bărbaţi de toate vârstele şi categoriile, majoritatea în haine de lucru şi care mâncau, beau, vorbeau tare, râdeau şi mai ales fumau şi mi-am dat seama că eu eram singura femeie. Unul dintre tinerii de la o masă mai retrasă îşi făcu loc cu greu printre mese şi scaune şi se apropie de noi, în ţinuta lui de lucru, cu şapca pusă invers, cercel în ureche şi bluejeans murdari şi tăiaţi anume în dreptul genunchilor şi îl întrebă pe Vasile:

- Tu novia?

Fără să aştepte răspunsul, îmi întinse o mână puternică, aspră şi murdară, spunând:

- Encantado!

Cum mă familiarizasem deja cu acest cuvânt, am răspuns şi eu,"Encantada!", fără să las loc de mai mult.

 

După ce a schimbat câteva cuvinte cu Vasile, s-a retras politicos, nu înainte de a spune,"Senora" cu o uşoară înclinare a capului, dându-mi seama, tot atunci, că avea un accent neobişnuit şi o figură inteligentă total nepotrivită cu ţinuta lui.

- E tot lituan, dar medic şi lucrează la câmp...

 

"Medic, lituan şi lucrează la câmp..." Cuvintele au căzut ca o piatră într-o fântână şi m-am trezit din nou, faţă în faţă cu mine însămi, cu singurătatea mea, cu frământările mele, devenind din nou conştientă de locul unde mă aflam, dar şi de faptul că drama pe care eu o trăiam nu era unică în lume. Vasile rămăsese şi el mirat, văzându-mă aşa, cu privirea pierdută, pentru că el nu avea cum să ştie că pentru mine fumatul ţigării e un adevărat ritual şi nici că îmi place "să visez", cum deja ştia Marius. În acele momente de incertitudine emoţională, s-a deschis din nou uşa cu acel zgomot de clopoţei, ca nişte aplauze şi am întors şi eu capul, ca toţi cei care mai rămăseseră pe-acolo. En aquel instante caí en la cuenta, cum aveam să spun mai târziu într-o spaniolă corectă, mi-am dat seama deci, cu stupoare, că aceia care intrau în bar erau Dascălu’ şi Soarece şi că nu mă mai gândisem la el în toată ziua şi nici la Victor şi mama, care erau doar voci. M-am simţit stânjenită de faptul că, aşa cum stăteam eu acolo, picior peste picior, cu cafeaua pe dinainte, cu ţigara aprinsă între degete şi cu bărbatul necunoscut de lângă mine care îmi făcea curte, nu era o postură tocmai potrivită cu statutul unei soţii fidele care eram.

 

- Ce cauţi tu aici? mi se adresă pe un ton străin şi evident iritat. Şi tu, de unde o cunoşti pe nevastă-mea?

M-a surprins faptul că i se adresa direct în română ca şi cum deja l-ar fi cunoscut.

- La encontre en la casa de Ben.

- A, pe de-asupra şi spaniol, nu ţi-a trebuit mult timp să-l găseşti şi mai e şi tânăr... Avea dreptate Puriu! Mai bine plec, că poate deranjez.

Şi întoarse spatele resemnat, prea repede şi jignit, prea adânc.

Vasile şi Marius au început să râdă satisfăcuţi şi să strige insistent după Dascălu’:

- Dascăle, Vasile e român, mă, şi stă cu noi în casă la Ben.

- În casă la Ben?

- Da ce, pentru tine e o noutate? Casa în care stăm noi toţi şi Puriu, e a lui Ben.

- Care Ben?!

- ?!!

 

Am stins ţigara, m-am dat jos de pe scaunul acela înalt, am împins cu nerv ceaşca de cafea spre barman, în semn că, gata, s-a terminat şi cu asta şi, spunând, "Hola!", m-am îndreptat spre ieşire, fără să iau în seamă, nedumerirea de pe faţa puţin ridată dar proaspăt bărbierită a barmanului între două vârste.

- Nu se spune, Doamnă, "hola", când pleci, se spune "hasta luego", atâta lucru, puteaţi să ştiţi...

 

Am ieşit, în zgomotul clopoţeilor de la uşă, urmăriţi de privirile dezinteresate ale câtorva jucători de cărţi, pensionari, se vede, care rămăseseră la masa lor, continuându-şi inflexibil jocul, ca nişte clienţi permanenţi, fideli acelui bar modest, cu mobilă veche şi care acum, în fumul de ţigară ce încă persista, cu scaunele şi mesele dezordonate, cu grămezile de farfurii şi pahare murdare, părea că supravieţuise unui veritabil dezastru.

 

Afară deja se înnorase, dar mă aştepta Golfo, vesel şi fără urmă de reproş, ca un prieten adevărat, care înţelege şi iartă orice, fără să aibă nevoie de explicaţii.

 

- Sigur, eu mă duc la câmp, să câştig un ban şi tu, fuga la bar, cu un oarecare... Ştii cum îl cheamă?

- De ce o jigneşti, mă Dascăle, pe Doamna, că Vasile nu e un oarecare, e băiat de treabă, serios, câştigă bine...

- Adică, ce să înţeleg eu, din ce spui tu, acuma?

- Că suntem băieţi fini, ce nu te-ai convins? I-auzi!

- Te duci acasă?

- Unde?!

- Unde vrei să te duci?

- Acasă...

- Mă, Dascăle, las-o mă, în pace pe Doamna, că nu se pierde ea şi nici nu o fură nimeni în satul ăsta în care locuiesc trei pensionari şi noi...

 

Aşa că am scăpat fără să  mai dau vreo explicaţie şi am plecat, eu cu Golfo într-o direcţie şi Vasile cu Dascălu’ şi Marius, în altă direcţie, aşa cum se întâmplă în toate dramele adevărate şi ca un preambul la un posibil divorţ.

 

L-am lăsat pe Golfo înainte, care m-a dus acolo unde şi eu voiam să merg, la izvorul de la ruine, cu gândul să mă întind pe banca mea de piatră, cu singurătatea  mea cu tot şi să privesc cerul care coborâse spre pământ cu norii lui grei şi cenuşii, pe care, dacă voiai, îi şi puteai atinge. L-am simţit pe Golfo neliniştit, scâncind uşor a nemulţumire şi încordare şi nu înţelegeam de ce, că doar fusese şi alegerea lui... Mirosea a iarbă uscată, a cactuşi intraţi în putrefacţie şi a pământ încins, semn că ne apropiasem deja de ruine.

Neliniştea venirii ploii plutea în aer ca o ameninţare, păsările zburau razant cu pământul   uşor peste umărul meu, peste umărul meu stâng, acolo unde mereu simţeam o durere ca o rană deschisă... Atunci am înţeles de ce neliniştea din ochii lui Golfo a devenit dintr-o dată şi neliniştea mea: pe banca mea de piatră, dormea cineva.

 

Nu are nimic, mi-am spus, am trecut eu prin situaţii mult mai disperate, ca atunci când am pierdut absolut tot, până şi casa care era cu certitudine a mea, înainte să o ipotechez ca să deschid un boutique, pe care la scurt timp l-au şi demolat. Aşa că, l-am lăsat pe omul acela să doarmă pe banca lui, în satul lui, unde eu eram doar o străină şi nu aveam dreptul să schimb nimic din ordinea "prestabilită" a lucrurilor. Norii coborâseră şi mai aproape, că mă dureau până şi umerii de povara lor, dar am urcat totuşi scările, la fel cum le coborâsem, abătută şi cu plânsul care îmi stătea în gât ca un nod şi nu înţelegeam de ce nu mă puteam elibera prin lacrimi de acea durere lăuntrică, de ce nu mai puteam nici măcar să plîng "în largul meu", atunci, când nu mă vedea nimeni. Nu ştiam încotro să mă îndrept şi m-am lăsat purtată de paşi, la întâmplare, pe cărarea îngustă şi şerpuitoare ce trecea prin spatele casei lituanilor, continua pe sub pod şi se pierdea într-o mică pădure... Mi-a atras atenţia un indicator, puţin strâmb şi şters de timp, pe care încă se mai putea citi în două idiome distincte "Hacia piscina municipal"şi "To swimming pool". Trebuie să fie o eroare, mi-am spus şi am început să râd singură, deşi îmi venea să plâng, aşa că, am râs cu lacrimi, pentru că nu mai puteam înţelege nimic din tot ceea  ce se întâmpla. Nu am înaintat prea mult în pădurea aceea rară cu copaci gri şi desfrunziţi, pentru că îmi era teamă de ploaie şi pentru că tot ce îmi doream era să mă aşez undeva, eu singură şi să privesc cerul, cum nu mai făcusem de mult. Am găsit un trunchi retezat de copac, ascuns anume între ierburi şi frunze uscate şi m-am întins pe el,  respirând uşurată, cu Golfo lângă mine, tăcut şi docil, puţin apatic, dar devotat până la moarte; eu, Golfo şi cerul. Vântul uşor de la început se oprise brusc, nimic nu mai mişca în jur, zborul ultimei păsări speriate fusese şi ultimul semn de viaţă în pădurea aceea împietrită din satul fără nume. Am privit în sus, spre cerul greu de nori, prin filtrul copacilor goi şi bătrâni şi am căzut într-un somn profund... Era o linişte ca  un sfârşit de lume...

 

M-au trezit primii stropi de ploaie reci şi grăbiţi, vântul care începuse să bată şi Golfo care scâncea şi lătra, chiar lângă urechea mea, că nu mi-am putut da seama unde mă aflu, nici dacă e noapte sau zi şi nici dacă trebuie să fug sau să stau. Când m-am ridicat, deja amorţită şi deja udă, am văzut, la doi paşi de buturugă, un şarpe încolăcit şi nu am putut decât să ţip, ceea ce m-a speriat şi mai mult. Dar Golfo nu înceta să latre şi am putut să-mi dau seama atunci, că şarpele era deja mort şi mi s-a făcut milă de câinele "meu" ud, care cine ştie cât se luptase cu şarpele să-l omoare şi cu mine să mă trezească. Am fugit spre casa lituanilor, în care nu mai intrasem de patru zile, am urcat scările în grabă, am bătut la uşă, dar, cum nu a răspuns nimeni, am coborât şi mi-am continuat drumul spre casa lui Ben, cu picioarele grele de tot noroiul din pădure, cu vântul rece în faţă şi cu ploaia care mă biciuia fără milă...Golfo s-a oprit brusc la uşă şi a început să latre şi să se urce cu labele pe clanţa de metal lăsând urme groase de noroi. Uşa s-a deschis, cu un gest firesc, chiar cu întârziere şi nu am înţeles de ce, că doar afară ploua şi noi eram uzi până la piele. Macumba, în halatul "ei" de baie, uşor desfăcut, cu părul castaniu proaspăt spălat, mirosind tare a parfum ieftin, ţinând în braţe un pisoi, ne privea cu desgust şi compătimire şi, evident, cu superioritate de stăpână, arborând un zămbet rece pe faţa ei puţin turtită şi cu ochi alungiţi.

 

- Pasa, pasa! A spus, dându-se puţin la o parte, atât cât să ne putem face loc, eu şi Golfo, ca nişte adevăraţi intruşi ce eram.

Din hol se simţea căldura primitoare a şemineului şi un miros parfumat de ţuică fiartă cu scorţişoară, se auzeau râsete şi voci necunoscute, zgomote de tacâmuri şi farfurii şi Puriu, care, fără să mă vadă mi se adresă cu vocea lui impunătoare, care anihila orice zgomot:

- Venişi, Cocoană? Păi n-am zis eu, bă, că nu a fugit de tot! Că nu are cum! Că autobuzu’ de Valencia nu trece decât o dată pe zi, dimineaţa... ca şi "rata" de la Dobriceni... Ce dracu’, nu ştiu io! Aşa că, Dascăle, dacă vrei să fii sigur că nu fuge, încuie-o! Da’, tot degeaba! Că mai uşor păzeşti un cârd de iepuri decât o femeie...

 

Eram destul de obosită ca să-l mai pot suporta pe Puriu, dar, mi-am găsit echilibrul emoţional neaşteptat de repede şi am intrat în casă cu tupeu şi cu tot noroiul de pe ghete, păşind fără să iau în seamă figurile disperate ale Macumbei, şi gândind că atâta capriciu pot să-mi permit şi eu, să intru fără jenă, pentru că ordine în casă făcusem eu.

 

În şemineu era focul aprins, ardea mocnit şi era cald, atât de cald că aveam impresia că din hainele mele ies aburi... M-am oprit în uşă ostentativ şi i-am privit eu pe fiecare în parte, fix în ochi, impunător şi rece ca un mare actor la un mare spectacol; în jurul mesei rotunde, fără flori şi fără muşama, doar cu farfurii şi pahare goale, erau toţi "în păr" şi

doi columbieni mici si negricioşi şi mă priveau toţi fără măcar să mişte, inclusiv Puriu, care, spre surprinderea mea, fuma.

 

"Trebuie să arăt foarte jalnic, m-am gândit, dacă până şi pe Puriu l-am lăsat fără replică".

- Arătaţi foarte rău, Doamnă, murmură Marius fără curaj.

- Hă, hă, hă! Auziţi, bă, că arată rău-i-a venit apa la moară lui Puriu, arată ca o curcă plouată! Auzi, Cocoană, dacă te vedeam pe drum, fără să te cunosc, băgam mâna în buzunar şi îţi dădeam de pomană.

 

Au râs toţi, dintr-o dată, relaxaţi: Luci, puţin stânjenit, Baciu, cu poftă, Puriu, batjocoritor, lituanii surprinşi... începea spectacolul... Doar Dascălu şi Marius continuau să mă privească grav, fără să-l ia în seamă pe Puriu...

- Auzi, Doamnă, nu te supăra că te întreb? Te-a fugărit cineva, de eşti toată plină de noroi? Poate vreun portughez care lucrează la câmp, că altcineva, cine? Hă, hă, hă...

Au râs toţi din nou, de data asta la unison şi cu poftă, deşi "actorul" nu era Puriu, ci eu!

- Staţi doamnă, jos, aici, lângă foc, se ridică Marius, politicos.

- Cum să stea, mă, jos, nu vezi că e udă toată? Du-te tu, Dori şi adu-i hainele alea de la ecoparc să se schimbe cu ele, că dacă face aprindere la plămâni, până la primu’ spital, o pupăm şi rece! Hai, Doamnă! Ce te uiţi aşa la noi, ca la teatru? Du-te şi fă-ţi un duş fierbinte, că am dat drumu’ la apă caldă, cu toate că e vineri, ştiam că o să te întorci... Şi tu, Luci! Du-te şi mai adu lemne, că dacă pleacă Dascălu’ şi se stinge focu’, nu mai ştie nimeni să-l aprindă, o oră vă ia...

- Unde să plece Dascălu’?

- Să se culce, cum, unde să plece?

 

Luci, cu cutia de coca-cola la gură, ca de obicei, se făcea că nu-l aude pe Puriu, tocmai ca să tragă de timp, pentru că ştia el foarte bine ce făcuse cu lemnele, le lăsase în ploaie. Ce să facă cu ele?

- N-auzişi, mă? Adu lemnele alea odată, că se face târziu, unde le-ai pus? Că doar nu le-i fi lăsat afară se le ude ploaia? A? Le-ai lăsat afară? Dacă ai cap, minte ce-ţi mai trebuie!

Dori se ridică să aducă hinele şi ocoli cu grijă urmele de noroi şi apă lăsate de mine şi de Golfo, gândindu-se probabil să caute şi "mopa" de şters pe jos. Golfo deja se aşezase lângă şemineu, după ce îşi scuturase de câteva ori blana lui roşcată de căprioară, stârnind exclamţii şi ameninţări.

- Lasă, că şterge ea, Doamna când o ieşi din baie, că doar n-o s-o punem pe Macumba care e mosafir! Bă, Luci, de lemne nu te mai întreb, m-am lămurit, nu eşti bun nici cât o ceapă degerată, da’cu fata lu’ Vicente ce făcuşi?

- ?!!

- N-auzi, mă, ce făcuşi? Îi stricaşi fata omului?

- Cum adică, bre, tată că i-am stricat fata?

- Păi, dacă umblă cu tine, care eşti un stricat! He, he, he! Da’ tu ce credeai?

- ?!!

- Că doar nu te-ai culcat şi cu ea? A?

- !!!

 

Toţi au tăcut, până şi columbienii, care nu înţelegeau nimic... Şi nu ştiu de ce se uitau întrebător la Luci, deşi răspunsul îl ştiau deja: "claro" că se culcase cu ea!

- Te culcaşi, mă, cu fata lu’ Vicente?

- Bre, tată, astea nu sunt lucruri care să se discute în public şi mata’ nu ştii decât să jigneşti!

- Ce bă, asta numeşti tu jignire? Asta e prostie, bă! Adică mai eşti şi prost, pe

de-asupra!

- Lasă-l, mă, Puriule, în pace! Pleacă mă, şi tu d-aicea, că asta mai lipsea, să vă luaţi şi la ceartă!

- Tu, Roşcatule, să nu te bagi, că nu e treaba voastră!

- Păi atunci...

- Bă, nărodule! Păi dacă află tasu’ ne omoară pă toţi şi te dă şi pă mâna poliţiei pentru corupţie de minore!

- De ce vorbeşi bre, tată fără să ştii? Fata are optsprezece ani şi o lună şi nu am tras eu de ea, a tras ea de mine, parcă n-ai ştii că aşa sunt astea! Şi ce crezi, că Vicente n-are altă grijă?... De asta îi arde lui? Acu’ două zile a avut control la vilă şi a ieşit nasol că lucra cu străini fără acte... Nu-l interesează pe el viaţa sexuală a lu’ fi-sa!

- Bă, tu uită-te bine la mine: prost să fie ăla care ţi-o mai da ţie maşina pă mână!

- Şi ce ai să faci? Ştii să conduci? Ai carnet?

- Da’ tu ai?

- Fals, da’ am!

- I-o dau lu’ Şoarece!

- Poate nu ştiţi ce am păţit acum două săptămâni cu maşina lui Ben? Interveni Roşcatu’.

- Ce?

- Păi să spună Şoarece, că tot vrei să-i dai lui maşina!

- Zi, mă, Şoarece, ce s-a întâmplat?

- Ce, nu ţi-am povestit?

- Nu!  Lasă, Cocoană, ţuica, du-te şi te spală... că ne produci milă când te vedem... Zi, bă, odată!

- Păi ne-a prins Guardia fără "seguro" la maşină şi ne-a luat maşina.

- Şi? Zi bă, mai repede!

- Şi am luat taxiul şi am venit acasă.

- Şi ce-i cu asta, bă, nu face pă prostu’ cu mine!

- Păi am venit să-l scol pe Roşcatu’ să meargă cu noi la poliţie, să scoată maşina, că numai el avea carnet.

- Şi?

- Şi am ajuns noi la poliţie, pe la vreo două noaptea, şi ăla ne întrebă: "Ce căutaţi?" Şi noi: "Vrem maşina" şi zice: "Bine!" Şi se apucă şi caută prin hârtii şi după aia ne întreabă: " A cui e maşina?" " A lui Ben", că era şi el acolo. "Şi cine o conducea?" "Eu, Marius." "Şi cine are permis de conducere?" Si atunci a răspuns Roşcatu: "Eu".

"Arată-l". Si Roşcatu’ i-a arătat carnetul.

- Şi?

- S-au uitat la carnet, că mai venise unu’ între timp, şi, după aia, au început să râdă. Dă-i încolo, că doar nu era să-şi pună mintea cu noi! Şi carnetu’ nu era fals!

- Cum să fie, bă, fals carnetu’ lu’ Roşcatu’, că doar lucrează la firmă, ca şofer!

- Şi Pârţan lucrează la firmă ca şofer şi are permisu’ fals!

- Care Pârţan?

- Creţan, dă-l dracu’, nu-l ştii?

- Mă, dă-l dracu’! Păi aşa, pot şi eu să mă duc pe camion!

- Da, dar tu nu ai nici acte!

- !!!

- Şi după aia?

- Şi după aia, ne-au dat maşina şi ne-au dat şi drumu’, ce era să facă cu noi? Si unu’ a zis, "Unde staţi, mă, voi"? Şi zic, în Losa. "Am auzit că sunt porci mulţi pe-acolo". Şi am tăcut, da’ am zis în gândul meu, de unde dracu’ ştie, mă, ăsta, tocmai din Torrente, de porci?



Comentarii cititori
sus

Oana Mea

 

Miercuri

 

 

Era bătrân. Ca şi când, printr-o lege nescrisă, de la o anumită vârstă, de la un om doar la moarte te aştepţi.

 

Sub cireşii cruzi, cu frunza deasă se împart impresii de viaţă, de ani trecuţi cine ştie când. Ceapa, tăiată mărunt, ustură şi lacrimile se amestecă. Fiecare vrea să dea o mână de ajutor.

O înmormântare la ţară e o înmormântare la ţară. Aparte. E ca o sărbătoare. Par toţi scoşi dintr-o apatie bolnăvicioasă. Majoritatea sunt rude. Mulţi? Nu-s mulţi… Par mulţi pe lângă casa asta joasă, de şes.

 

Era bătrân. Cei mai mulţi sunt bătrâni! Pe cuptorul de pământ fierbe un ceaun cu mâncare.

Din când în când, se glumeşte. "Morţii cu morţii, vii cu vii!". Se contrazic în tradiţii şi superstiţii, "după vorbă, după port" şi mentalităţi rimelate de aerul urban. Am strănutat. O bătrână îmi spune cu ton grav să rup o aţă din veşminte.

 

- De ce? o întreb.

- Aşa. Nu-i bine să strănuţi la mort.

Stă cu privirea aţintită asupra mea şi simt că, dacă nu fac ce mi-a spus, comit un sacrilegiu. Rup un nasture de la jacheţică şi smulg aţa de care era prins.

 

- E bine? Nu pare tocmai mulţumită.

- Acu' du-te şi pune aţa aia în sicriu!

 

E prea de tot! Nu vreau! Ce-s tâmpeniile astea? S-a făcut linişte. Toată lumea mă priveşte, sau aşa mi se pare. Mă îndrept spre maşină. Îmi pun nasturele în poşetă şi mă întorc. Bătrâna mă urmăreşte, cu un aer mulţumit. Mi-a mai venit să strănut de câteva ori. Am alergie la praf, la miros de tămâie, la polenul cine ştie cărei flori. Habar n-am! Am dat fuga după colţul casei si am strănutat acolo. Agitaţie, în aşteptarea preotului.

 

Nu mi s-a mai dat nicio sarcină, aşa că mă retrag pe uliţă. Îmi aprind o ţigară şi trag cu nesaţ. E linişte. Casele, de-o parte si de alta, abia se văd prin atâta verdeată. Uliţa, pământ cu pietre şi cucută crescută pe marginea şanţului. Înaltă, sălbatică. Buruienile astea ar trebui cosite. Şi doar a trecut pe aici femeia cu coasa! Nu-i pasă de ierburi. Din când în când, vântul rupe liniştea amiezei.

 

Nu mă mai tem de mult în preajma morţii, a trupului înţepenit în copârşeu. De mult? De când? "Ca să nu-ţi fie frică de mort, trebuie să-l atingi". Superstiţii. Eu vreau fiu arsă. Mi-e sete de apă din fântână. Mă întorc în curte şi beau un pahar cu apă plată. Ascult frânturi de discuţii, de ici, de colo. Se vorbeşte despre deochi. Apoi se împart sarcinile: cine cum duce, ce şi cum se procedează. Să nu se uite ceva, să nu se strice rânduiala. "Câte bordee, atâtea obicee!". Se ajunge, în final, la un consens.

 

Preotul, tânăr, prea tânăr, începe sa cânte. Pare extrem de plictisit, sau obosit, sau… mă rog. O meserie ca oricare alta. Mi se spune, în şoaptă, că i-a născut nevasta azi-noapte, prin cezariană. Are un băieţel. Are si astm. "Da' e serios, e un popă bun…" Cortegiul se îndreaptă spre biserică. Opriri la fiecare răscruce. Oamenii merg pe jos, în urma maşinii mortuare pe ale cărei geamuri scrie, cu vopsea: "Casa Albastră", o adresă, câteva numere de telefon şi "Servicii funerare complete." Maşinile merg mai mult goale în spate, dar se vor umple la întoarcere. Mă irită încetineala cu care conduc.

 

Pe locul din dreapta mea stă un văr mai de departe (a câta spiţă? abia ne cunoaştem…). Pare îmbătrânit înainte de vreme, cu gura ştirbă şi ochii tulburi. Poartă o cămaşă albastră, decolorată şi pantaloni mult prea largi. O panglică neagră în piept, obrazul neras. A fost, nu demult, internat într-un sanatoriu de boli psihice. Îmi e milă de el. Parcă îl ocolesc toţi. Îmi spune că abia aşteaptă să înceapă Campionatul Mondial de Fotbal.

 

- Avem "digiteve". Zărisem, pe acoperişul casei părinţilor lui, o antenă mică, rotundă şi albă. Începe să-mi povestească despre fetiţele lui. Sunt mari. Şi sunt departe. E trist. Deodată, începe să râdă de cei din cortegiu. "Oamenii sunt răi, să ştii! Au rămas o mână, dar sunt bătrâni şi răi"…

 

Vorbeşte greu. Îmi spune frânturi de nume şi fapte. Nu înţeleg. În gură simt gust de praf de pe drumul neasfaltat. Soarele îmi arde mâinile. Strâng volanul în palme. Vale. Las maşina pe liber. Îmi amorţeste piciorul. Pe frână. Îşi aprinde o ţigară.

 

- Pot?

- N-ai decât!

Trage de suportul cu odorizant şi îi rupe picioruşele cu care era fixat pe bord.

- Ah, l-am stricat!

- Nu-i nimic, iau altul.

- Da' uite, se poate lipi, am eu acasă ‘superglu’.

- Stai linistit. Nu-i cazul, e un fleac.

- Dar nu trebuia să stea acolo!

Nu mai am răbdare. Şi soarele mă frige prin parbriz. E prea lung acest ultim drum.

- Uite, ajungem! Bate clopotul. Se aprind lumânări, în biserică. Dascălul cântă fals. Preotul se scobeşte în ureche, cască, abia îngână frânturi din scriptură. "I-a născut nevasta… Are astm." Slujba pare… puţină. O bătrână prinde muşte, în jurul sicriului. Le pândeşte şi "Plici!", îşi loveşte palmele. Ecoul se răsfrânge de pereţi. Cădelniţa împrăştie miros de tămâie. S-au adunat, aduşi de clopot.

 

Colonişti, asa i-au numit bătrânii pe cei veniţi din alte locuri, care, împinşi de nevoi, şi-au găsit adăpost în sat, muncind cu ziua pe câmp sau prin curţile oamenilor. Mai ales muieri şi copii rămaşi acasă la vreme de sapă. Plozii se zbenguie hârşâind scaune, desfac pachetele scoţând un măr, chifla împletită, biscuiţi. Ronţăie. "Ssst!"

 

Nu reuşesc să prind niciun cuvânt. Pentru mine, în biserică, toate slujbele sună la fel. Lumânările ard. Se îndoaie, topite… "Veşnica pomenire" şi momentul de bun rămas. Unul în spatele celuilalt, solemn. Aştept şi eu, mai la urmă. Se înghesuie toţi, apoi, spre uşă. Vreau să ies. "Nu-i bine să ieşi înaintea mortului". Bătrâna mă pândeşte.

 

Singurul cavou din cimitir. O căsuţă cu tencuiala răvăşită şi ferestre cu gratii din fier forjat, ruginit. Mă opresc la oarecare depărtare şi îmi plimb privirea pe cruci. Pe cele mai multe, literele şi cifrele sunt aproape şterse. Îmi atrage atenţia o fotografie îngălbenită, în ramă rotundă. Chip de bărbat, cu căciula pe-o parte, un nume şi anul naşterii: 1884. Multe morminte par uitate, doar undeva, către marginea dinspre sat, câteva cruci noi, semn că ţintirimul se măreşte. Vântul uscat poartă vocea popii spre câmpul pieptănat. "Vezi pe unde calci, sunt şerpi!"

 

Ca toţi ceilalţi, mă agăţ cu două degete de colţul basmalei din faţa mea şi îmi mişc mâna uşor, ca o legănare. Aşa se înlănţuiesc oamenii la veşnica "veşnică pomenire". De ce oare? Probabil că am ştiut cândva, poate atunci când mi-era teamă de morţi. Scâncete şi câte un bocet, o jale adusă de spate, cu mâini tremurate şi faţă ridată.

 

Punct culminant: coborârea sicriului în groapă. Era bătrân. Şi ce dacă?

- Cui o veni acum rândul? Mai ai loc în maşină, fata mea?

- Am, tataie!

Nu ştiu cine e. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut. Caut cu privirea pe vărul acela, alte figuri cunoscute, în împrăştierea dezordonată. În faţa porţii e o găleată cu apă. Trebuie să-ţi clăteşti mâinile înainte de a intra. Pe mesele aşezate sub cireşi şi vişini, stau pahare întoarse cu gura în jos, şerveţele, furculiţe. Cuţite nu. "Nu se pun cuţite la pomană" "De ce?" "Aşa, nu se pun!" Bucatele sunt de post. Coloniştii se aşează întâi, se înşiră pe băncile de lemn, varsă câte un pic din paharul cu ţuică şi mănâncă cu poftă. "E bine! E primită…"

 

Bătrâna mă fixează. Am aproape 40 de ani şi mă simt atât de stângace sub privirile ei!

- Hai, acum aşază-te şi tu la masă!

- Mulţumesc, nu pot să mănânc.

Mă striveşte cu privirea…

"Nu pot să mănânc, femeie!!!", zbier în creierii mei şi mă aşez la masă.



Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Şoseta cântăreţului de blues

(fragment)

 

 

- Tanti Marta, pe fotografiile de la cimitir, a dumneavoastră şi a lu' unchiu' Grig, era ceară roşie. Am trecut noi pe-acolo, ne-am gândit că o fi vreo tradiţie sau o fi dat vreo haimana, din întâmplare.

- Nu e nici o tradiţie. Pe chipuri era dat?

- Da.

- Dacă dădea o haimana, ar fi trebuit să fie şi la cei din dreapta, din stânga. Aleea aia nu e prea circulată.

- Nu ne-am gândit să ne uităm.

- Încercăm să vedem mâine dimineaţă. Mergi cu mine, Babi?

- Merg, dacă eşti disponibilă, dar nu să pleci cu ideea că e ceva! O să ajungi acolo şi o să vezi că a picat din cer! Nu îţi forma o părere, până nu ajungem acolo.

 

- La înmormântarea lui Eugen Stamatescu, eram cu unchiu' în cimitir. Până a venit preotul de la capelă, hai să ne ducem la noi, la cavou. În dreptul crucii lu' Grig, o groapă făcută. Plouase zdravăn, că era o zi de vară, şi se lăsase terenul. Am descoperit acolo, o oală de pământ spartă în bucăţi şi astea erau puse una în alta. Mă mir că nu ştii!

 

- Mama ştie?, zicea el văzând-o pe tanti Păsărel apropiindu-se. Mamă, îmi pare foarte rău, dar venişi târziu. Se răci! Ţi-o încălzesc acuma! Fuseşi în piaţă?

- Nu mai fusei!

- Bravo! Cel mai bine!

- Îmi făcui mâncare…

- Se odihni, îşi făcu mâncărică…

- Răspunde mamă cum trebuie! E vorba de organism! N-o să mâncăm tot timpul carne, cum mănânci tu. Mai facem şi macaroane, cum făcu mama…

- Eu crezui că aici se lucrează, la garaj…

- Se lucrează, mamă! Se mănâncă, se bea. Şi asta e tot lucrare!

- Câinele ăla mare, maro, de la bloc, să vezi ce lătra la mine…

- De ce nu-i dăduşi osul ăla, mamă?

- Care os?

- De la macaroane, se mira Babi de aşa întrebare.

- Îi adun toate oasele, când am. Un nenorocit!

- Toţi sunt nenorociţi! De ce nu-i faci tu reclamaţie, mamă?

- Ai simţit cutremurul, tanti?

- M-a deşteptat ceva!

 

Femeile vorbeau despre cutremur, Babi discuta cu motanul tolănit pe masă.

- Ce faci, bă, Gicuţă? Cum o duci? Se pare că din ce în ce mai bine! Eşti mândru! Ce mustăţi ai, trăi-ţi-ar! Ce mai miroşi tu cu ele, că pizda, cioaca! (era castrat, ce câţiva ani buni).

Chiulisem de la serviciu. Răspundeam rutinei prin absenţe repetate, indiferenţă şi excentricitate (singurul avantaj al faptului că lucram duminica era că nu sufeream de sindromul de luni).

 

- Trebuie să primesc o glicină şi nu ştiu unde să o aşez!

- Aia pe care i-am dus-o Isabelei, în Canada, a crescut extraordinar, în doi ani de zile! Se duce cu o viteză nemaipomenită!

- Şi strică zidul!

- Strică, da, da! Mamă, bucata ta de trebuia să ţi-o aduc acasă, pot s-o mănânc acuma? Îţi mulţumesc tare mult!

- Dă-mi o bucăţică, să gust! Uite, să-i dau lu' ăsta, că mă bate cu laba!, arăta tanti Păsărel spre Bătrânul Cliff.

- Eu pentru tine te întrebam, dar tai şi pentru el. Poftim, dă-i orbetelui!

- Îi dai şi nu mai scapi de el!

- Mamă, ia aicea. Dă-i lu' nea băiatu'!

- Mă frumosule, ce vrei tu, mă?, îi întindea ea puţină friptură câinelui. Mă duc să văd ce mai fac plantele mele.

 

- Tanti, anul ăsta, cu păsările prin curte, nu s-a putut păstra. Le-am acoperit, dar era deja târziu.

- Prima dată nu le-a mâncat, intervenea nea Adrian, care trecea către grădină.

- A doua oară le-a mâncat!, explică Babi. "Mamă, mamă, dor de mamă!", parcă se mira el.

- Ţi-era?

- V-am rugat frumos: "Măăă, să udaţi florile lu' mama!!!" Numai eu câte stropitori am cărat!!!

- Tanti, eu nici nu ştiu pentru ce sunt plantele astea!

- Cum pentru ce, doamna Marta?, se mira Babi. Sunt decurative! Şi reumatismale!

- Le-a mâncat păsările!, zicea nea Adrian.

- Să se facă şi ele bine! Lasă, mamă, că vindem la ţară şi luăm un plaţ, în Oraş! Nu mai stăm noi la mâna lu' doamna Marta!

 

Te aşteptam tot timpul, dar mai ales seara. Sătul de sforăitul mătuşilor din camera de alături, de care avusesem parte de mic, speram că tu vei însemna în viaţa mea altceva decât  femeile de care mă îndrăgostisem în ultimii ani. (Ele semănaseră, până la urmă, cu acei căţei aşezaţi deasupra banchetei din spate a maşinilor, dând din cap că nu). "Dacă o să mă căsătoresc vreodată, aleasa va fi profă de etică", îmi ziceam.

 

- Fusei la piaţă şi când coborâi în staţia de tramvai, maşinile şi din colo şi din colo: "Vââââj, vâââj!", ne spunea tanti Păsărel, apropiindu-se dinspre grădină.

Împlinise, de vreo două săptămâni, 83 de ani.

- Se circulă, se circulă, ă?

- Nu le mai suport! Şi la ţară e aceeaşi poveste!

- Dacă stai cu faţa spre şosea! Dar dacă stai invers?

- Pe Amaradiei, nu le mai auzi!

 

- Marta, ne goneşti? Vrei să plecăm?, zicea Babi (el şi tanti Păsărel locuiau într-un apartament de pe strada Amaradiei?). Mamă, să nu mănânci tot!, adăuga.

- De ce?

- Vine Luigi!

- Unde e Luigi?, se întorcea bătrâna spre poartă.

- Trebuie să vină!

- N-o să stăm toată seara cu grătarul aprins!, zicea tanti Marta.

- Ia uitaţi-vă, domnule! Asta e sfânta ospitalitate românească? Eu l-am invitat pe la mine prin vizită…

- Ia-l la tine acasă!

- Groaznică eşti, n-am pomenit aşa ceva! Îţi e rudă, munceşte pentru tine, dar îl trimiţi să mănânce la mine! Marta, ia tu paharul din faţa lu' mama, că duhneşte!

- Duhneşte tanti?

- Nu, domnule! Paharul!

 

Îmi aminteam cum îţi clipeau genele, în timp ce hohotul de râs se retrăgea într-un zâmbet. Atunci începea nerăbdarea.

- Vă rog să nu aruncaţi toate murăturile, pentru că în seara asta mă duc la meci! Am nişte şmecheri de le-am promis că le plătesc biletul şi astă seară e intrarea liberă.

- Împreună, domnu' Babi, sunt aproape patruzeci de pui!, zicea domnul Adrian.

- Şi sunt toţi cocoşi? Pentru mujdei sunt foarte buni! Doamna Marta e foarte necăjită că are multe puici şi nu are cui să le dea.

- Ce puici am eu?

- Domnişoara Dorina, domnişoara Mariana…

- Am avut şi eu unul şi s-a îmbolnăvit. Cu ce nu i-am dat, dar degeaba. Aşa rău mi-a părut de el!

- De, mamă! Câţi ani ar fi avut acum?

 

În liniştea de câteva secunde, din aparatul de radio, un jurnalist ne-a informat că preşedintele unei echipe de fotbal "vrea să cumpere un autocar performant pentru care este pregătit să plătească cel puţin 300.000 de euro".

 

- Doamna Marta, îl sun pe don Doru. (Forma numărul). Bună ziua! Am auzit că aveţi mare aniversare pe la dumneavoastră, prin familie! Să vă trăiască, să fiţi mulţumiţi! Nu intraţi în panică, nu faceţi vreun atac, că nu venim toţi! Venim doar 22! Să trăiţi, la revedere!

- Ce zise?

- "Să nu veniţi toţi!"

Nea Adrian se oprise lângă masă şi îşi lăuda puii.

- Aşa frumuseţe, mai rar!, trăgea, aşa, o concluzie.

- Şi aia a mea are picioarele îmbrăcate, zice tanti Păsărel.

- Care a ta, mamă?

- Aia pestriţă, de la Titi!

- Doamna Marta! Vino puţin încoace, dar repede, că avem proces! Se revendică!

 

- Îi mai dau şi lui nişte carne, arăta tanti Păsărel către Cliff Bătrânul, care persevera în a trece de la un mesean la altul, atenţionându-ne cu lăbuţa că era prezent şi ar fi servit ceva.

- Nu mai sunt oase mamă, dă-i carne! Dă-i şi cocoşul!

- Vreau şi eu nişte flori din astea!

- Ce faci cu ele, mamă?

- Le pun la cimitir!

- Poţi să iei şi din alea, şi din celelalte!

- Dacă pun, pun numai o culoare!

- Ce vorbeşti? De ce?

- De-aia, că aşa îmi place mie!

- Aaa! Asta e altă vorbă!, zicea Babi şi îşi umplea paharul, golindu-l apoi pe jumătate.

 

Pe alee se apropia Marilena, fosta colegă de liceu a mătuşii mele. Ne salutam.

- Da' unde l-aţi lăsat pe domnul Cezar?

- Vine şi el. Nu terminase de mâncat.

- Ce i-aţi preparat?

- N-avu decât tocătură.

- Tocătură de legume.

- Nu. Fără cărniţă nu se poate! Eu nu sunt carnivoră, dar cu diabetul ăsta care mă macină, în momentul când nu mănânc carne, imediat mi se face rău.

- E din cauza colesterolului, zicea tanti Păsărel

- Nu vă mai spun! Să-l vedeţi pe Cezar cum e, vă speriaţi! I-a ieşit dragă, zice: "De la ras", nişte pete roşii. Acum s-au extins şi pe frunte! "Mă băiatule, nu e de glumă!". Când s-a dus la dermatologie, i-a dat o cremă…

- Uite, şi nasul meu e roşu…, zicea tanti Păsărel.

- De la ce să fie mamă, că eu nu băui nimic!. Se întorcea către Marilena şi în vocea lui întrebătoare se simţeau nuanţe de reproş, mirare, ghiduşie: "N-aţi adus!"

- Acum n-adusei, că n-avusei!

- Dar când aduceţi?

 Întrebarea, rostită candid, reflecta o speranţă nu neapărat adevărată.

- Aduc, aduc!

- Aşa! Să nu rămânem descoperiţi!

Putea fi orice: vin, bere, vodcă.

 

- Să vă arăt poze de la Roxana!, zicea doamna Marilena.

Le treceam din mână în mână. Tânăra se căsătorise recent cu un american care avea un handicap locomotor şi-şi ducea viaţa într-un scaun cu rotile.

- Păcat de Dumnezeu, că e un băiat aşa de bun!

- Nu e păcat, Dumnezeu a hotărât că aşa trebuie făcut, indiferent de ce Dumnezeu discutăm acum!

- Mă băiatule, când tu poţi să pui picior peste picior! Nu, că el nu se mai duce la doctori, că s-a săturat de doctori!…Şi i-au zis că se poate opera, că îşi poate reveni de tot!

- Roxana ce face? Ce şanse are, acum?

- În şase luni are cetăţenie, şi-a făcut asigurarea, are cu totul alt statut: e cucul pe cracă!

- Vă întreb şi eu ceva mai deosebit, zicea, cu glasul lui tărăgănat, nea Adrian. Ce simţiţi la diabet?

- Eu n-am avut nici un simptom. Doar mi se usca gura. Zice Cezar: "Înseamnă că dormi cu gura căscată!".

Nea Adrian începea o poveste lungă, cu fraze repetate aproape identic. În linii mari, ne spunea că îi sărise nişte ulei încins în ochi şi medicul oftalmolog îl trimisese să-şi facă analize pentru diabet.

- Eu nu sunt consumatoare de dulciuri. L-am făcut pe sistem nervos!

- În viaţa mea n-am avut aşa ceva!, zicea nea Adrian.

- Dar să ştii că dacă ai diabet, nu mai ai voie să bei!

- Până când?

- Deloc!

Părea să fi rostit, fără să ştie miza, un argument care înclinase decisiv o balanţă.

 

- Îl sun pe Cezar, să vină cu aparatul de diabet, zicea ea.

- Nu am! Nu chemaţi, cu nici un aparat,  a răspuns cu hotărâre nea Adrian.

- Ştiu eu, nea Adriene, dacă i-ai tras-o uneia cu diabet…, se arăta îngrijorat de o eventuală neglijenţă, Babi.

- Nu am! Nu am diabet!

- Eu o întreb pe doamna, arăta tanti Marilena către Nicoliţa, soţia lui nea Adrian: "Mai poate să facă?"

- E vorba de semantică, îi lămurea Babi, pe cei doi. De futut, mai futeţi?

- Mai poate, mai poate, ne asigura, râzând, tanti Nicoliţa.

- Nu am! Nu am diabet, vă spun precis!

Suna telefonul.

- Ăsta e Luigi! Ce-i spun eu acum? Că se termină? Că nu mai rămase nimic?

- Să vină, că avem şniţele, zicea tanti Marta.

- Alo, da! Veniţi aici, că avem şniţele! Da, veniţi imediat, că avem şniţele! Nu, nu ştiu cine sunteţi, dar aşa îmi spuse doamna Marta, să vă chem, că vă serveşte dânsa cu şniţele.

- El îl chemă pe Luigi la grătar de oaie şi se termină, o lămurea mătuşa mea pe doamna Marilena.

-Săru' mâna, domnişoară!, îşi continua Babi convorbirea telefonică. Ooo, de la guvern! Spune, iubito! Nu am toate datele, tu le ai! Conduci atelajul! Eu sunt cum i-ai pune dârlogul calului: "Fă aşa!". Nu comentez nici o mişcare de-a ta! Eu te iubesc şi te aştept tot timpul!

Închidea telefonul.

 

Privesc o femeie care îşi scarpină cu delicateţe pielea, chiar lângă cruciuliţa dintre sâni, în timp ce-mi vorbeşte. Mă întreb dacă face acest gest conştientă de efectul lui asupra mea sau e o ingenuă. Îmi vine greu să generalizez, să spun că toate femeile aparţin uneia sau alteia dintre aceste două categorii, dar nu exclud posibilitatea să existe şi generalizări adevărate, iar una dintre cele două să stea sub semnul adevărului.

- Îl sun pe Cezar, să vină cu aparatul pentru diabet

- Nu m-aţi înţeles! Pe mine m-a întrebat de la ochi, dar cred că a fost din cauză că m-a plouat, m-a plouat puternic…

- Nu răspunde! Ce să răspundă, uite-l! Voiam să iei aparatul de diabet, dar dânsul zise că dacă nu mai poate să bea, nu are! Eu o întrebai pe soţia dumnealui: "Mai poate?"

- Păi dacă mai poate, n-are diabet!, ne lămurea domnul Cezar şi, după ce ne saluta, se aşeza pe un scaun.

- I-a sărit nişte ulei ars în ochi

- Şi a făcut diabet din asta?

- I-a intrat ulei din ăla în ochi, preciza tanti Păsărel.

- Nu mi-a spus nimeni că am diabet, decât de la ochi! M-au întrebat: "Nu cumva dumneata ai diabet?". Dar vă spun eu că nu am!

- Îmi amintii de-un subiect nostalgic mie, zicea Babi. Mi-au mâncat oaia!

- Şi era văduvă!

- O mâncarăţi pe toată?

- Nu, mamă! O cioflăirăm!.

 

 Tăcerea dura doar o clipă.

- Prima dată mi-a dat o coastă şi fudulii de coaie.

- A, era batal!

- Nu! Mi-a dat domnişoară, cu coaiele separate!

- Eu vă spun că nu-i adevărat nimic!, zicea nea Adrian. Nu am diabet!.

Zâmbeam în grup, pe sub mustăţi.

 

- Dumneavoastră aţi muncit?, o întreba el pe doamna Marilena.

- Păi, cum să nu muncesc!

- Ce, credeaţi că aduce doamna Marta cafea? Vrăjeală!, zicea Babi.

- Scoaterea dinţilor din gură corespunde cu scaderea memoriei, intervenea domnul Cezar. Am citit în ziar.

- Scăderea memoriei, nu scaderea, îl corecta doamna Marilena.

- Scăderea memoriei, repeta el.

- Ziseşi scaderea! Tu aşa ziseşi: "Scaderea memoriei".

- Nu contează unde am pus accentul.

- Pe cuvânt? Când ţi se trage din rădăcină, scade…? E atac la persoană, atunci! Eu vă dau de băut şi dumneavoastră spuneţi că eu uit că vă dau de băut? Credeţi că doamna Marta nu vă mai ţine minte numărul de telefon, pentru că nu mai are nici un dinte în gură?

- Tu nu vezi că sunt cu toţi?

- În târg şi la moară!

- Nea Adrian strânge frunzele din grădină cu furca. N-aveţi greblă?

- I-e frică de diabet, că nu mai poate să bea!

- De ce sunteţi răutăcioşi, mă fratele meu? E omul de lângă noi!

- Ai dreptate…Omul de lângă noi…

 

Una dintre chiriaşe venea de la serviciu. Era vânzătoare, la o măcelărie, în Piaţa Veche.

- Doamna Mariana!, o striga Babi.

- Da… Bună seara!

- Nu aveţi noroc să fie doamna Kati aicea, că când veneaţi dumneavoastră de la serviciu, dânsa vă aprindea lumina…

Femeia zâmbea încurcată şi intra în casă. Părea obosită şi intimidată.

- N-am mai văzut-o pe Kati! Pe unde mai e?

- Mă întreba doamna Marta astăzi: "Dar sincer să-mi spui dacă ai vreun sentiment pentru ea!" Şi-i răspunsei tot sincer!

- Că nu sau că da?

- Eu ştiu ce-i mai răspunsei?

- Dacă nu mai ai dinţi, nu mai ai nici memorie!

- "Ce interes ai tu, bă, Babi, cu Kati?"

- Vine să-i mănânce oaia!

- Nu să-mi mănânce oaia, doamna Marta!

- Fuduliile!

- Nu să-mi mănânce fuduliile, doamna Cezar! Este un text foarte bine definit: "Mânci oaie?"; "Mânc oaie!". Vrei, bine, nu vrei, pa! Doamna Kati e o femeie bine simţită şi a spus: "Eu nu mânc oaie, Babi!"

- Trebuie să-i dai altceva!

 

"Oamenii din visele mele nu mai ascultă de nici o lege onirică. Se amestecă prea mult în realitate. Măcar dacă ea s-ar colora cu nuanţele visului.

Am rămas fixată la un 17 ani nedefinit, vârstă pe care mi-o dau toţi cei care mă întâlnesc prima dată.

Ieri m-am plimbat pe role. După un contact cu asfaltul, vraja s-a rupt. Nu mai sunt invulnerabilă, ca orice copil.

Îmi contemplu îndelung genunchiul julit", îmi scrisesei, cândva.

 

Îmi amintisem cuvintele tale, căci şi buba mea făcuse coajă şi mă mânca. Nu mai trăisem senzaţia asta din copilărie.

Alesesem să merg la un concert rock, în Parcul Romantic al Oraşului, în una dintre zilele de după vizita ta. Eram confuz, ca după sesiune, în aşteptarea rezultatului unui examen. Fără constrângeri, fără un ţel precis şi apropiat,  aşteptând, fără să îl pot influenţa, deznodământul.

Mă plimbasem pe cea mai anostă stradă ce a purtat vreodată numele Magnoliilor, urcasem într-un autobuz - cuptor ambulant -, privisem apatic pasta somnoroasă şi mofluză a călătorilor şi coborâsem la parc, sperând să-mi regăsesc, într-o plimbare singuratecă, petecul meu de lume.

Mă întâlnisem însă cu un grup de rockeri pe care îi cunoscusem la un chef, trei tipi, dintre care doi cu prietenele lor şi acceptasem să merg cu ei la concert. Până să înceapă, ne urcasem pe nişte schele, de acolo alunecasem, oprindu-mă cu pieptul, palmele şi un genunchi în ţevile ruginite.

 

A doua zi, de dimineaţă, mersesem la urgenţă pentru o injecţie antitetanos. Asistenta mă întrebase ce s-a întâmplat şi i-am povestit. Părea amuzată, nici uimirea nu şi-a ascuns-o, în timp ce îmi copia datele din buletin într-un registru (ajunsese la data naşterii şi implicit, la vârsta mea). Zicea că arăt extrem de bine, par atât de tânăr!

I-am mulţumit.

 

- Uită-te la ei, câinii, făcură schimb de locuri. Mănâncă unul din farfuria altuia!

- Da, ia uite-i cum fac rocada!

- Rex!

- Marta, de ce strigi Rex, că ăla e Cliff!

- Lăsaţi-o, că e din cauza beuturii!

- Greşesc, dar e mare lucru că recunosc!

- Îmi plăcu de domnul Adrian. I-am spus: "Vezi că se face şi pe sistem nervos!". Zice: "În viaţa mea n-am avut!". Mă întrebă ce am muncit, e chitit pe mine!

- Se pare că s-a prins că rămâneţi singură mai devreme!

- Tocă toată varza, Cezar. "Vezi, să vii lovit!", i-am zis. "Când am venit eu lovit?" Şi mă trezesc cu el: "Mi se sparse băşica!"

- Ce băşică?

- Păi, o grămadă de varză am pus! Până a tocat-o, a făcut băşică la deget. Se mirau toţi vecinii: "Mă, voi vă deschideţi cantină?". Apropo, Marta, să-mi dai şi mie o drugă de porumb să pun în butoi.

- Ia de-ţi alege!

 

- La cutremur zice că au sărit peştii din acvariu! "Vă recomandăm să vă luaţi peşti", a spus la televizor.

- Şi câinii au început să latre, vitele urlau…, adăuga tanti Păsărel.

- Pisicile au fost cuprinse de agitaţie.

- Scumpi, azi-noapte: "De-aia venise mâţa peste mine în pat…"

- Fără mişto, ea la etajul nouă…

- L-a simţit? Era culcată?

- Era culcată! Ce să facă Scumpi la 11 şi jumate noaptea, cu ea sculată!?, se mira Babi.

- Dar tu nu dormeai…, rostea, pe jumătate întrebător, tanti Păsărel.

- Nu dormeam. Dar eu nu eram la Scumpi!

- Eu vorbesc cu Marta, nu cu tine!

- La demisol, nu se simte!, zicea Babi.

- Tanti, la oboseala pe care o am eu…

- Să înţeleg că, dacă vine cineva pe la dânsa, nici nu simte. Vine, pleacă…"Mai poftiţi pe la noi…"

- Taci, mă…

- Ce mă bucur c-am încurcat-o! Îmi place s-o văd că se dezvoltă!

- La mine nu s-au auzit nici paharele!

- Mă, fată, dormeai! Ai venit foarte greu la telefon! Eu plângeam în hohote, când am ajuns la Cezar: "Scoală mă, că e cutremur!", el zice: "Îmi stricaşi somnul!". Făcea pianul: "Ăăăăăăăă, ăăăăăăă!"

- Rezonanţa clapelor. Nu ştiu de ce al tău intră, că ale lui Gabriel nu intră nici unul.

- Al meu intră şi când tuşeşte Cezar!

- Vă povestesc: e pus de-a latul, e pus de-a lungul…, lua Babi în calcul posibilităţi.

- E lipit de perete. La toate cutremurele a auzit şi vecina: "Ăăăăăăăă, ăăăăăăă!". Iar paharele din vitrină au cântat o jumătate de oră!

- Babi, dacă dai ceva, ţi-o dau pe-asta cu reducere, zicea tanti Marta, răsfoind o revistă şi arătând spre o blondă cu sânii goi. Douăzeci la sută! Dar, ca să beneficiezi de acest sistem, trebuie să îmi dai mie ceva!

- N-am văzut aşa ceva! Mamă, ce părere ai despre ceea ce se întâmplă aici?

- Toată lumea e afaceristă!, constata tanti Păsărel.

- Şi de ce nu intervii?

- Eu?

 

Mă privesc, când mă bărbieresc, în oglindă. Firele albe s-au îndesit, chiar şi cele din mustaţă, tresărirea de spaimă însă a venit anul trecut, când am descoperit o albitură în zona pubiană. "Tânăra femeie de pe plaja nudiştilor, care se îndreaptă în genunchi spre cortul ei, intră pe jumătate, căutând ceva şi apoi iese, tot cu spatele (în timp ce eu captez totul într-o singură şi neruşinată privire) mă va face să îmi simt neputinţa! Iar firele mele vor fi toate albe-gălbui, ca ale bunicei, care, când se scălda în albie, vara, în curte, mă ruga să o frec cu un burete (natural, crescut în mijlocul unui soi de dovleac) pe spinare. Trăgeam cu coada ochiului când se ridica, iar ea era mai puţin pudică decât mama, care mă certase zdravăn într-o situaţie similară. 

 

- S-au făcut gogonelele?, întreba doamna Marilena

- Una singură, recunoştea tanti Marta. Eu zic s-o punem în pătul!

- Vorba lu' nea Tomiţă: "Între gard şi pătul, patru picioare şi-un cur!". E mai ieftin!, zicea Babi. Mamă, îmi faci şi mie o cumpărătură?

- Ce cumpărătură? N-am bani!

- Îţi dau eu! Ia-mi şi mie te rog frumos, o pâine. Că sunt amărât!.

Adăuga, cu nesfârşită candoare:

- Şi-o sticlă de bere!

- Eeee, aia e…După părerea mea, băuşi destul aici!

- Ce spui? (Ai fi zis că nu a auzit). Mamă, eu beau după părerea mea! Poate e cutremur la noapte…Şi cade pe mine…

- Să fie beat!

- Păi, tu stai acasă la noapte?, se mira tanti Păsărel.

- Bineînţeles! Meciul a început de alaltăieri şi se termină poimâine. La 8 jumate, pe stadion. Ia-mi mie pâine şi bere, le pui la rece, te uiţi la Surprize, surprize şi nici nu te-aştepţi când vin eu acasă!

- De ce vă mai duceţi la stadion, că tot luaţi bătaie?, întreba Marilena.

- Păi ştii tu ce frumos e? Gargară, înjurături, toată lumea dă muie…

 

Lua ţigara din faţa ei.

- Câte ai cardit azi?

- Îţi spun sincer, azi am fumat trei ţigări! Îţi jur!!

- Dacă ţi-o rup eu pe-asta, te superi pe mine?

- Nu mi-o rupe, te rog! Numai trei am fumat!

- Mă cac pe treiul tău, parcă ziceai că te-ai lăsat! Clar este că eşti o tipă slabă! Deşi, dacă mă uit mai bine, slabă n-ar fi cuvântul cel mai nimerit…

- În noaptea cutremurului, dacă n-aveam o ţigară, mă îmbrăcam şi mă duceam la cel mai apropiat non-stop să-mi iau! Îmi venea să mă urc pe tavan!

- Textul meu este acelaşi: dacă aţi trecut prin starea asta, dacă aţi reuşit să vă opriţi…

- Cinci zile.

- Şi nu sunteţi în stare să menţineţi oprirea asta, nu aveţi caracter, exact cum spune toată lumea despre fotbalişti: "E bun sau nu e bun, are sau n-are caracter?"

 

Ţin minte zgomotul copitelor lovind pietrele de pe drum, strigătele căruţaşilor care vindeau scoici sau îngheţată, când eram un băieţel. Sunetele astea familiare nu vor mai fi, oamenii nici ei, doar vechiturile mele: obiecte, filme, muzică şi mai ales gânduri.

- Marta, covoarele trebuia să le scoţi de dimineaţă, să se aerisească!

- Pune-le acuma pe sârmă, să le vadă şi mama, să plece liniştită acasă. Cum spune şi cântecul ăla: "Să nu mai pui chiloţi pe sfoară, vine vântul şi ţi-i zboară!".

- Poate dai o mână de ajutor?

- Să bat covoarele? E gospodăria ta! Eu am om angajat la covoare şi le bat la alţii?

- Vorba lu' soru'mea: "Aveţi o boală, în provincie, să scoateţi covoarele să le bateţi". În Bucureşti. nu există bătător! Iar în Occident, nu s-a auzit de-aşa ceva!

- Marilena, când ai aspirator bun, e altceva!

- E bine să le mai scoţi, spunea tanti Păsărel. Se mai aerisesc şi ele!

- A venit un francez la soru'mea, înainte de Paşti. "Ce se aude? Sunt năuc! Văd şi nişte femei căţărate pe la ferestre, cu nişte ziare în mână. Ce fac acolo?";  "Şterg geamurile…".

- Doamna Cezar, la noi de când s-a inventat ziarul Scânteia, există acest obicei, să fie şterse geamurile cu ziarul. Francezii nu au ziarul Scânteia!

- Şi ei cum spală ferestrele?, întreba tanti Marta.

- Cu un pămătuf, cică!

- Ăla, de spală băieţii pambrizele! V-am şi cumpărat aşa ceva! De ce nu faceţi la fel?

- Trebuie pe dinafară. Unde vrei să ies eu pe geam? Roxana ce se mai chinuia să le spele aşa, pe dinafară…

- Săraca! Şi de ce s-a măritat aşa greu? Ia întrebaţi-o pe doamna Păsărel de câte ori le-a spălat, unde stăteam noi înainte, şi se deschideau geamurile tot în afară! Aşa nu vă place, altminteri nu vă place, dar cum vă place?

 

- Mi-a spus Roxana că la ei, în America, nu există praf. E la câţiva metri de ocean, e şi umiditatea care absoarbe…

- România este singura ţară unde există praf! Nici la Isabela, în Canada, nu e praf. Şi nu e pe malul oceanului. Dar nu e praf!

- Sunt multe cauze la noi…Am citit în una dintre publicaţii că este şi poluare, sunt toxinele, spunea tanti Păsărel.

- Eu şi cu domnul Cezar suntem mult mai afectaţi, pentru că suntem mai înalţi, se alinta Babi.

- Hai, pe cai!, zicea domnul Cezar, ridicându-se. Că eu am şi meciul celălalt, până la 12 am program.

- Doamna Mariana, am auzit că aveţi televizorul defect. Am un inginer, dacă vă interesează, vorbesc cu el, dar să-mi spuneţi din timp…, făcea o ofertă doamna Marilena către femeia care ieşise din casă şi lua apă de la pompă, într-o găleată de plastic.

- Da, vorbiţi! În timpul săptămânii sunt numai seara acasă, dar sâmbătă şi duminică sunt aici.

- Şi dacă vorbeşti cu două-trei zile înainte, rămâne el două-trei zile după ce-l repară?, întreba, candid, Babi.

- V-am pupat! La revedere!, zicea doamna Marilena, îndreptându-se spre poartă, împreună cu soţul.

- Doamna Cezar, luaţi druga în mână. Face bine la imagine!

 

Strângeam masa. Coboram scările şi îmi urmam mătuşa spre bucătărie. De la doamna Dorina, din camera arhiplină cu flori artificiale, răsuna pe tot holul de la demisol muzica populară.

Ieşeam.

 

- Doamna Marta, dar mi se pare mie că prea sunteţi împăcată dumneavoastră cu doamna Sava. Dacă este o teză adevărată, Doamne ajută, eu mă închin!, auzeam, îndreptându-mă spre masa din curte.

- Este adevărată. Toată lumea s-a explicat, s-a subînţeles. E aşa de minunat, domnu' Babi, că nu ne certăm între noi! Tu de-aia stăteai aici, să vezi cum ne luăm noi de păr?

Mă oprisem lângă bătătorul unde Dorina lovea covoarele mătuşii mele asistată şi ajutată, uneori, de aceasta. Don Babi stătea la masă, aşezat pe bancă şi ne privea.

- N-am eu noroc! Mi-ar fi plăcut şi mie o pată de sânge pe jos…

- Doamne fereşte!

- Să vină poliţia…Şi să le ia la martori…Alcoolemia!

Râdea îndelung, cu poftă.

 

Luasem şi eu bătătorul şi-mi încercam puterile.

- Doamna Marta, don Cornel doar le face observaţie! Şi, nu ştiu dacă ai remarcat, vântul bate invers, dar doamna Dorina bate tot spre mine. Săptămâna viitoare ce faceţi doamna Dorina?, zicea el, ridicându-se de la masă şi apropiindu-se.

- De ce mă întrebi?

- V-aş lua pe la mine pe-acasă să v-arăt ce praf am eu! Că acum venisem în vizită şi-o să ajung acasă ca morarul, alb de praf…şi prin gât! Nu, trebuie să mă clătesc, neapărat! (Se întorcea la masă, se aşeza, îşi umplea paharul cu vin şi bea cu sete). Don Cornel, staţi domne jos!

 

Mă aşezam lângă el şi priveam femeile care întorceau covorul greu pe partea cealaltă.

- În faţă la filarmonică, unde este acuma Viena, era o stradă. Dincolo, unde este acum florăria, era altă stradă. Între străzile astea două, acolo, pe dreapta, era un depozit de parfumerie…Din ăştia de…paciuli! (Râdea). Pe stânga, era un depozit de chimicale, viitorul dero! De la dero încolo, mai în faţă un pic, era prima berărie din Oraş unde se bea la halbă, pe trotuar. Vorbesc de vremea lu' nea băiatu', nu dinainte de război. Începând din '80, încoa. Cea mai mare plăcere a noastră, a băieţilor, era să stăm la Cofiţa, cu o bere de trei lei jumate…

- Şi să priviţi doamnele care veneau la parfumerie!

- Nu doamnele, nu! Ăia de la dero descărca, muncea. Ăia de la parfumerie descărca, muncea! Noi, stăteam pe trotuar, la masă, cu halba…Aşa şi aici! Nu există satisfacţie mai mare decât să-i vezi pe-ăştia muncind! Să trăiţi!

Râdea şi golea jumătate din conţinutul paharului.

 

- Dorino, am impresia că tot de una singură suntem! Cu atâţia bărbaţi şi n-ai nici o nădejde!

- Tanti Marta, puţinul avânt ce-l aveam, a fost spulberat!

- Vezi, don Cornel, ce frumoasă este viaţa, uneori? Pe vremea aceea, făceam sport şi duceam glasul Oraşului pe meleaguri…diverse. Şi pe unde ne duceam, mai discutam şi noi cu adversarii, înainte sau după meci, n-are importanţă: "Bă, la voi cum e?". Şi exact asta le-am povestit. Păi nu voiau toţi să se mute încoa? "I-auzi, bă, ce bine o duc ăştia şi noi muncim!". De-aici îţi poţi da seama ce s-a întâmplat pe vremea aia, cât s-a putut minţi!

 

Tuşea şi îşi umplea paharul.

- Babi, are doamna Dorina o rugăminte la tine!

- Iertaţi-mă, vorbeam cu domnu' intelectual. Pentru doamna Dorina? Mă mai gândesc. Câteva minute bune.

- Ea îşi depusese actele pentru maşină, pe vremea lu' Ceauşescu. Mai avea două luni şi-i venea.

- Zău? Îi venea la două luni?

- Şi nu mai are nici un act, că a zis că gata, s-a ales praful. Ce relaţie mai ai cu domnişoara de la CEC?

- Mie daţi-mi temă, facem timp de gândire şi mai vedem… Contează foarte mult şi comportamentul domnişoarei.

- Dorina?

- Nu, al domnişoarei aceleia.

După o scurtă pauză:

- Dar dacă se dovedeşte că eu caut o maşină şi găsesc două?

- Una îţi rămâne ţie!, zicea tanti Marta

- Perfect. Domnişoara Dorina, dă-mi cheia de la uşă, să vin să-ţi spun ce s-a rezolvat!

- Hai, tanti, că plec! Mă cauţi, domnu' Babi?

- Vă caut, că sunt interesat!

Intrau în casă femeile.

 

- Ooo, Doamne-Doamne!, zicea Babi, frecându-şi fruntea cu palmele.

Pentru câteva secunde, tăceam împreună.

- Ascultă-mă, eu am încă două aspecte dintre care unul în subsidiar…Aaaaa! A venit şi don Luigi, după ce am muncit noi! Aţi auzit că v-am dat un telefon?

Luigi se apropia pe alee. Ne salutam, se aşeza în faţa noastră, pe un scaun.

- Vă dăm ceva prin gură? O bucăţică de oaie?

- Oa-e! Aţi avut oa-e?

- Şi de data asta am luat pentru subţirimi, pentru ştaif: antricoate, nu coaste, să le curgă balele pe urmă. Să nu-ţi povestesc că am avut şi o întâmpinare nasoală…

- Da? Cine?

- Cum mirosea mai tare în cartier, pac!

- El? Don Cornel?

- Dânsul, nu el. Cu toată familia!

- Şi ştii cum mănâncă dânsul!

- Mirosiseră.

- Cine crezi că l-a nenorocit şi pe patronul lui?

- N-aş vrea să mă gândesc! Oricum, i-am rezolvat. Oaia ştii cum e bună? După ce lasă…

- Vine de se întâmpină cu atracţia lunii, care creşte mareea şi-o udă la uger…

- Tu îţi baţi joc de mine? Insinuezi că oaia mea e scundă?

- Nu, dar mareea…

- Bă, Luigi! Eu ştiu o vorbă: mă cac în marea ta!

- Maree am spus.

 

Don Babi se întorcea spre mine.

- Tata a avut o moară. Am făcut cerere de retrocedare şi de patru ani de zile se judecă tribunalul cu judecătoria: cine are competenţa să rezolve cazul…

- Nu e bine stabilit!

- Ba e bine stabilit! E foarte bine stabilit! La jumătate de an, vine guvernul şi le schimbă competenţele şi ei ne trimit de colo-colo!

 

- Ce e ăsta şi de unde e?, arăta don Luigi spre sticla de vin.

- E de cadou.

Îşi turna în pahar. Gusta.

- Nu-mi place.

- Nici mie nu-mi place, dar dacă tot l-am găsit aici, hai să-l radem!

- Ca să luăm altul!

- Poate ne aduce domnul Deleanu ceva. Astă-seară vorbesc eu cu el, că mi-a şi spus: "Bă, vorbim sâmbătă seară, că ajung eu acasă".

- Babi, da' sper că n-ai ţinut-o cu capu'n jos…

- Bă, Luigi, uite-aşa dădea din coadă! Mi-a fost groază, dar am rezistat!

 

Se auzeau băieţii unei brigade ultras trecând pe stradă, spre stadion.

- Fără mişto, toţi golanii se duc la meci, numai noi stăm aici? Când îţi dădui eu telefon, erai tu liniştit…

- Mâncai, beui..

- E bine… E bine...

- Dar sticla dinainte?

- O pusei la bandulieră! S-a dus…Cu oaia! Dar să ştii că eu nu mă reţin în relaţia cu tine!

Îşi umplea paharul.

- Don Cornel văd că e detaşat de situaţie.

- Făcu un articol pe ziua de azi!

- Dădu cu capu'n realitate!.

- Ai crede că în curtea asta mică, aş spune matrimonială, s-a întâmplat? Acolo, în spate, cam pe unde se situează camera de e acum a lu' don Cornel, stătea şi ea. Cu geamul deschis. 75-80 de ani. Şi citea. Citea Baudelaire, citea Verlaine… Închidea ochii. Începea să viseze…. Şi visa. De geamul deschis se apropia un câine care o purta spre fundul grădinii şi o mângâia şi ea spunea că-i place şi ce frumos era!…Ce frumos era Verlaine, ce frumos era Baudelaire!…Şi ea simţea toată mişcarea şi groaznic de bine…

- Pe picior…

- Cu mâna asta…(Ridica palma dreaptă). Îi dezvelea piciorul ei…

- Ca şi cum ar fi cântat la harpă…

- Şi spunea: "Ce faci? Îmi pui mâna pe coapsă? Nu ţi-e ruşine, nesimţitule!". La care ea a simţit şocul! I-a dat drumul: "Du-te în pizda mă-tii, e visul meu!"

Râsete.

 

- Bă, ce frumos tăcea ea din gură: citea Verlaine, citea Baudelaire! Când ţi-e somn, te culci!! În pat, nu…reverie!! Asta este, ce să faci?!

- Ce-o să visăm noi la 70 de ani!

- Ai ei?

Uneori o poveste îmi place şi atunci când e neclară.

- Pe-ăsta îl ştii? Un tânăr…

- Un ciufut.

 

- Mulţumesc. Pleacă de la hotelul Jiul. "N-am bani să mă duc cu taxiul, n-am bani să mă duc cu tramvaiul… De ce să nu scurtez eu drumul?". Şi o ia prin părculeţ. Face câţiva paşi pe alee şi deodată tresare: în faţa lui, pe asfalt, ţopăia o broască. "Ptiu! Fir-ai a dracu'…", zice el, după sperietură. "Bă, tu să nu mă înjuri pe mine!"; "Ia uite, bă, n-am loc să trec...". Broasca iar se întoarce: "Bă, tu să nu-mi dai mie şuturi în cur, că mă enervez foarte tare!". Ăsta, beut, stă, se uită la ea… "Aş vrea să merg cu tine câţiva metri", zice broasca. "Poftim!", zice ăsta. Merg ei ce merg, ajung la ieşirea din părculeţ. "Tu unde stai?", întreabă broasca. "În blocurile alea de colo!"; "Hai că te conduc până în faţa blocului!"; "Du-te în pizda mă-tii de broască!"

- Te pui cu o broască!

 

- Ajung în faţa blocului. "Aici stau", zice el. "La ce etaj?", întreabă broasca. "La cinci"; "Te sui cu liftul?"; "Da"; "N-am fost niciodată cu liftul, nu mă iei şi pe mine să văd cum e?"; "Pleacă de-aici, că-ţi dau vreo două de nu te vezi!"; "Hai, te rog eu frumos, dacă tot am venit până aici şi gândeşte-te, niciodată în viaţa mea nu am mers cu liftul, de ce eşti rău?". Se urcă împreună în lift, ajung la etajul cinci, se deschide uşa. Broasca: "La ce apartament stai?"; "La ăla!"; "Nu mă laşi şi pe mine puţin pe la tine prin apartament?". Descuie ăsta, intră. "Aş vrea să fac şi eu un duş"; "Începi să mă enervezi! Nu ţi se pare că eşti cam obraznică?"; "Dacă vrei, poţi să faci şi tu cu mine!"; "Nu fac duş cu tine!!! Fă singură!". După câteva minute, iese ea din baie. "Broască, mai rămase apă?"; "Da"; "Du-te şi fă şi tu, omule, dar ai grijă că m-am şters eu cu prosopul ăla!". Iese şi el de la duş, broasca pe noptieră. "Îmi dai voie să stau şi eu la tine-n pat?"; "Hai că eşti chiar culmea! Asta întrece orice limită!"; "Dacă mă laşi să stau la tine în pat şi mă şi pupi, o să ai un câştig foarte mare. Foarte mare!"; "Îţi baţi joc de mine?! Ce câştig să am?"; "Nu te gândi la loto, nu te gândi la ceva de genul ăsta, dar pe cuvântul meu dacă nu vei câştiga enorm!". Bă, trec peste etape! Se pupă şi în momentu' ăla…

- Se transformă broasca într-o blondă extraordinară! În acelaşi timp, se deschide uşa şi intră nevasta ăstuia: "Nenorocitule! Mă mai minţi tu mult cu broaştele tale? Unde e broasca?" Şi dă-i! Să vezi bătaie!

 

- Bă, Luigi, eu ştiu cât de mult îţi plac blondele! Ele, roşcatele şi brunetele ne salvează pe noi, mă laşi să termin povestea? Se pupă ei şi în momentu' ăla, ai anticipat bine bine, tu, intră nevasta ăstuia. Şi zice: "Cu o broască, mă? Mă înşeli tu pe mine cu o broască?"

Clipe de tăcere urmau hohotelor de râs.

- Tată, o spunere din asta a mea, la Pătrăţica, dura cel puţin două ore. Dar, uneori, le-o povesteam orbeţilor o jumătate de noapte. Acum, v-am scurtat-o!

Golea paharul şi îl umplea din nou.



Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

 

Jam session cu Jimi Hendrix

- roman rock and roll -

 

 

Se dedică rockerilor!

 

CUVÎNT ÎNAINTE

 

Toată lumea îi spunea Jimi,

aşa îi spunea: Jimi.

Noi am decis să-i spunem altfel ca să nu se prindă

nici dirigintele,

nici cei de pe la UTC,

nici cei

asemenea ofiţerului de securitate ce ne-a

vizitat liceul şi ne-a cerut

să nu mai ascultăm postul de radio

Europa Liberă deoarece la emisiunea Metronom

altele era interesele:

eram atraşi cu muzică şi,

pe urmă,

deveneam adepţii

lumii capitaliste:

corupte şi decadente!

De aceea am hotărît să-i zicem Vasilică,

Ică îi spunem,

sau pur şi simplu Că:

domnul Că;

şi pentru că,

aici,

în paginile revistei Quelle

 suntem în Germania Federală

îi zicem Jimi Hendrix;

domnul Jimi Hendrix are jeansi de catifea,

în picioare poartă mocasini

şi

un tricou foarte şmecher;

la gît –

 o pereche de mărgele;

Jimi Hendrix stă călare

pe

o

motocicletă Harley Davidson.

Pletele mari ale lui

Jimi Hendrix

sunt adunate de o bentiţă

roşie la culoare.

E ca lumea Jimi Hendrix.

 

 

J.H.

 

 

J.H.

– băiatul lui tăticu şi al lui maimiţiki –

are nişte blugi originali ceea ce este o minune a zilelor noastre.

Jeanşi Levis Strauss.
Apoi mocasini originali,

apoi un tricou cu Jimi Hendrix.

Preafrumosul Jimi cu barba lui,

cu părul lui,

cu cearcănele lui,

cu ghitara lui.

 

 

Stă J.H. la masa din cafe barul de la colţul străzii.

Cu prietenii stă.

Cu prietenii de pe strada Ecaterina Teodoroiu.

Acolo stau: lângă budă. Şi Securitatea stă nu departe de ei şi se întreabă

în dosarele ei operative:

 despre ce discută ei acolo pe cînd stau la masă, se întreabă Securitatea?

Ce pun ei acolo la cale?

Ce activitate semilegală proiectează ei în norii de fum,

printre ceştile de cafea,

printre paharele cu coniacul de dimineaţă?

Ce anume fac şi desfac ei?

Ce propun?

Ce anume discută?

Ce analizează ei?

Ce stabilesc?

Ce hotărăsc?

Nişte songuri ca din departe le vin,

îi cutreieră,

ceva tristeţe bleagă care le este strecurată în suflet de cutare blues auzit pe seară,

în miez de noapte în faţa ecranului luminat de un beculeţ gălbui,

închis în spatele ecranului de la radioul din vremea războiului.

Însă bun.

Bun radio era acela din camera lui J.H..

Radioul lor din vechime.

Iubitul,

dragul de el,

marijuana lor,

nebunia lor,

visul lor dulce-amărui.

Tristeţea şi bărbăţia lor,

gustul lor pervers,

pentru altfel şi altceva,

adierea nebuniei strunite din ghitări,

din jocul vocii,

din ecourile ritmate bine,

frumos ritmate în depărtarea vocii şi a ghitării lui Denny Laine,

a pianolei şi a vocii lui Mike Pinder,

a lui Ray Thomas pe care-l vedeau acolo,

o clipă învăluit în luminiţa aceea de dincolo de lume,

din departe:

ehei,

bătrîne Clint Warwick,

cum stai tu aplecat peste bas

şi

ne strecori fiorii nebuniei în sufleţelul nostru.

Colindăm peste ritmurile din departe ale tobelor amicului Graeme Edge. .

Hei amigo,

zicem şi

ne răsucim,

alunecăm, 

cădem tot mai mult în hîrdaia

the Moody Blues cu

Nights in White Satin.

 

 

J.J.

 

J.J.

vine şi ea.

Vine şi J.J.

Acu vine şi le spune morocănoasă

"salut",

şi ei îi răspund la fel.

Fumează.

Beau cafea.

Beau coniac de dimineaţă.

Asta fac acolo.

"Salut",

aşa îşi spun şi pe urmă se aşază la masă

cu gesturi rutinate,

se aşază la masa mititică,

masă de bar,

din astea moderne,

şi stau ascunşi în dosul fumului de la ţigările bulgăreşti.

 

 

Matei Scorţeanu

 

Un caz grav a fost cel al lui Matei Scorţeanu de la operaţiunea pregătire.

Lună de lună

el

înregistra

cîteva absenţe nemotivate,

dezorganizînd procesul operaţiunii la care participa.

Cu toate repetatele discuţii ce le-am avut cu el

personal

şi

în colectivul său de muncă,

nu numai că nu a devenit mai disciplinat,

ba dimpotrivă,

lucrurile au mers tot mai rău,

ajungînd ca în ultima lună să absenteze nemotivat 10 zile.

În această situaţie fiind,

a fost pus în discuţia adunării generale sindicale.

Colectivul,

cu ma­turitate de gîndire,

s-a pronunţat cu un singur glas:

lui Scorţeanu trebuie să i se desfacă contractul de muncă!

 

 

Capitolul I

 

S-a sculat destul de devreme pentru o zi de vacanţă de vară. Şi-a mijit ochii şi s-a întors spre noptieră, spre ceasul mare, bătrîn, cu clopot deasupra şi cu o locomotivă cu aburi pe cadran: ora 9.12 minute. Anul 1971, ora 9 şi acu 14 minute. Ceasul e acolo, tot acolo, pe noptieră, cu locomotiva cu aburi, cu arătătoarele, cu minutarul, cu secundarul şi cu ţăcănitul lui. J.H. se holbează la ceas, asta face în dimineaţa de vară: era joi, şi era vacanţă, soare era, şi păsările cîntau, aşa cum cîntă ele de obicei vara, de dimineaţa, prin curţile oraşului.

 

Acu J.H. se scarpină în ureche, îşi petrece vîrful degetelor mîinii drepte spre pavilionul urechii din stînga, îşi petrece antebraţul peste torace şi îşi pipăie cu grijă pavilionul urechii stîngi cu degetele mînii drepte în timp ce priveşte ora la ceasornicul vechi, cu clopot deasupra sub forma unei pălării ca aceea a  bunicii lui J.H. care trăieşte într-un sat din apropierea Timişoarei. E sfîrşitul lunii iunie şi porumbul este mare, este negru-lucios în grădina bunicii lui J.H., şi ea poartă acolo între rîndurile de porumb, printre frunzele negru-verde-lucioase o pălărie cu boruri mari, una din acelea mexicane pe care le-o fi întîlnit regizorul Claude Lelouch la un an după ce a luat premiul de la Cannes pentru filmul Un bărbat şi o femeie cînd a ajuns prin Brazilia ca să găsească locuri, cadre, cum se spune, pentru un nou film care se va numi Soarele răsare la apus. Acolo a găsit el pălării din acestea mexicane, cu toate că  filmările au fost să fie în Brazilia care, orişicîtuşi, nu e Mexic. Acolo a văzut Lelouch o pălărie asemenea acelora mexicane care seamănă cu pălăria de paie a bunicii lui J.H. cîtă vreme sapă la grădină  printre rîndurile înalte de porumb. Şi pălăria seamănă cu clopotul ceasornicului la care se uită J.H. dimineaţa, la ora 9.17, în anul 1971, şi e o locomotivă cu aburi desenată pe cadranul ceasornicului iar J.H. nu se scarpină cu mîna dreaptă la lobul urechii stîngi aşa cum o superficială privire din afară ar revela. Nu asta face. Altceva se întîmplă. J.H. îşi măsoară cu un gest mecanic lungimea părului, adică vrea să vadă cît anume a mai crescut el după ultima devastatoare întîmplare a tunsului la care fu obligat de dirigintele clasei pe care, cu anume opinteli o sfîrşi el, sau nu, minţim, nu e aşa, nu o sfîrşi că în toamnă va fi să se confrunte cu o corigenţă la matematică. Aprigă, nenorocită, împuţită şi la-care-cel-mai-bine-e-să-nu-se-gîndească. Asta e cel mai bine. Dracu să o ia cu tot cu profesoara respectivă căreia i-a spus el cîndva, la începutul anului, Bulina, că e rotundă asemenea figurii geometrice respective, dacă aşa se poate spune cu adevărat. Să fie oare bulina o figură geometrică, se întreabă J.H. în chiar momentul în care priveşte la nenorocitul de ceasornic de pe nenorocita de noptieră. Să fie oare bulina un cerc, o sferă, un octoedru fără colţuri? Ce să fie ea, se întreabă J.H. cutreierat o clipă de perspectiva examenului din toamnă. Acela la-care-cel-mai-bine-e-să-nu-se-gîndească.

 

Dar mai bine să nu se gîndească. Îl enervează toate treburile astea. Destul, e destul, îşi spune chiar în clipa în care se scoală din pat, trece pe lîngă nenorocita de noptieră, trece pe lîngă nenorocitul de ceasornic, porneşte radioul, asta face, are un radio vechi, bun, solid, îmbrăcat într-o carcasă din furnir negru-lucios la care seara ascultă muzică, asta da, asta poate spune că-i place oricît de tare ar putea să supere chestiunea pe toţi profii posibili, existenţi aici şi pretutindeni. Intră în baie, e în slip, e încă adormit, e aşa cum ar fi să fie toţi juni de vîrsta lui care au isprăvit clasa a unsprezecea.  Îşi dă pe obraz cu apa din ligheanul alb, emailat în partea lui de dinlăuntru şi roşu pe dinafară. Şi ligheanul este proptit pe un suport mare din fier şi chiar acolo, în faţa lui, a suportului pentru săpun, chiar acolo, e o broderie cusută de sora lui la orele de mîini îndemînatice, pe cînd erau ei prin clasele mici: un bocal pe un şerveţel în faţa unui lighean cu forma cam strîmbă era cusut acolo cu aţă roşie pe broderia aceea sau cum draci i-o fi zicînd, o chestie de-a fetelor împlinită la fix de sora lui căreia toţi îi spun  J.J.,  de la numele lui Janis Joplin, aşa îi spun: J.J. şi ei îi place pentru că e topită după Janis, tot aşa cum este el înnebunit după Jimi. Doi nebuni ai lumii de azi faţă de care toţi profii de la şcoală nu valorează nici măcar cît un morcov stricat. Ce ştiu ei, ce pricep ei, ce înţeleg amărîţii ăstia din nebunia vieţii lui, a lui J.H., a lui J.J. care, în vremea cît fuseseră ei la şcoala primară, în clasele mici, a  executat la ordin cusătura cu poezia scrisă cu aţă roşie deasupra bocalului, a ligheanului: "Cu apă rece spălîndu-ţi a ta faţă / Te umpli de viaţă".

 

Se spală. Se şterge cu un prosop asemenea ăluia din broderia tîmpită de dinaintea ligheanului. Acu o să plece la cafe-barul de la intersecţia străzii Ecaterina Teodoroiu cu Aron Pumnul. Acolo se va întîlni cu Pol, cu Pitiu, cu Mandragora. Vor bea cafea, vor fuma ţigări bulgăreşti care au apărut nu de multă vreme pe piaţă şi sînt orişicîtuşi altceva decît porcăriile astea de la noi.  J.J. e plecată la piaţă, va veni şi ea, sora lui geamănă va veni şi vor fuma, iar el se va holba la prietenii lui, la alţii de pe la mese să nu se uite mai cum nu trebuie, să nu se înghesuie la  J.J.,  la sora lui, nu suportă treaba şi la adică e iute de mînie şi toţi îi cam ştiu de frică, mai ales că din toamnă se va antrena la secţia de box pentru tineret de la clubul fabricii UMT. J.H. este dur, şi mulţi dintre cei apropiaţi îşi spun unii altora cu spaimă amestecată cu mult respect, că va sfîrşi cîndva la Popa Şapcă, este candidat sigur pentru închisoarea aceea care a împrumutat numele străzii: are toate datele, cum se zice.

 

Pleacă. Trînteşte uşa la apartamentul lor sărăcan care dă direct în curtea hardughiei comune şi noi ne uităm la J.H. D. (de-ul este de la Durul, adică J.H. D înseamnă J.H. Durul). Aşadar mai bine să ne uităm o vreme, nu foarte lungă, cum anume J.H. D îşi aranjează pletele care tocmai încep să se revarse ele peste urechi, tot mai jos se lasă pletele lui J.H. D, şi nimeni nu are ce-i spune că al său tătic este undeva la tăiat stuf prin Delta Dunării, la colonia Periprava pe post de ocnaş; alcoolicul său tătic taie stuf şi nu-l mai poate snopi pe J.H. B, adică Bătutul, sau J.H. S, adică Snopitul. Tăticul taie stuf şi nu poate să se întoarcă de la bodegă acasă foarte beat şi foarte doritor să-l caftească pe J.H. C, adică, clar spus, Caftitul. Şi erau întîlnirile lor foarte dure, foarte aspre erau ele că de aceea s-a şi călit prin ani J.H. D, de aceea se uită rece la cei de prin preajmă, de aceea este J.H. cunoscător al tehnicilor denumite karate şi a aprofundat meşteşugul de a mînui arme albe cum ar fi aceea denumită box care e aşa ceva ce se petrece pe degete, un ceva din alamă care se propteşte în podul palmei şi înconjoară exact în felul unor inele degetele în partea exterioară a pumnului cu care, astfel echipat, poţi împrăştia eficace oricare măsele şi dinţi ai adversarilor, poţi lesne tăia pomeţii obrajilor şi împurpura cu sînge bărbiile nenorociţilor care ţi-ar sta înainte. Toate astea le-a dobîndit din greu, le-a exersat încă din fragedă pruncie cînd l-a apucat odată de boaşe pe tăticul foarte beat şi doritor să-l  bată pe J.H. C, pe J.H. B, pe J.H. S. Atunci,  cu cureaua a apucat să-l croiască tăticu peste bucile lui roşii, vîrstate de loviturile aprige care erau asemenea ălora de peste cîţiva ani pe care le va administra el bucilor turceşti ale lui Tanti-neni, curva din strada Ion Creangă, chiar de lîngă casa în curtea căreia se afllă o sinagogă evreiască de rit sefard, şi curva, mature woman pe nume Tanti-neni, îi plăcea să-i fie vîrstate bucile curului ei de mature woman cu o cravată anume stabilită.

 

Tăticul îl bătea aprig, cam tot aşa cum îi dădea el lui Tanti-neni la cur cu cureaua numai că lui nu-i plăcea deloc bătăile lui tăticu, ba dimpotrivă, îl umileau mai tare decît arsurile repezi ale curelei aşa că, odată, pe cînd a mai crescut, l-a izbit tare de tot în coaiele lui care i se bălăngăneau în izmenele scurte, de vară, militare, pe care le avea din vremea cînd fusese croitor la unitatea militară din Fabric, pînă nu l-au dat afară din cauză rachiurilor nenumărate pe care le înghiţea de dimineaţa la Piţko. Şi cum spun, îl apucase tăticu şi se pregătea să-l frîngă în două ca să-i dea cu ce avea el acolo în mîna lui alcoolică numai că n-a mai apucat că i-a buşit un pumn în boaşe şi l-a auzit cum icneşte de durere, de uimire că fusese pentru prima oară umilit în halul ăsta tăticul de chiar odrasla lui, aşa că odrasla n-a mai stat prin preajmă, mai ales că l-a auzit cum zbiară ca porcul la înjunghiere, şi cum caută tăticu pe masă cuţitul de tăiat pîinea, şi cum se reped peste el mămica şi  J.J.,  numai că a zbughit-o afară şi dus a fost vreo două, trei săptămîni. Noroc a avut, că altfel cine ştie ce ar fi fost capabil tăticu să facă cu cuţitul mare pe care l-a învîrtit multă vreme prin curtea comună, în izmene, printre florile gălbejite din cauciucurile de camion şi printre grămezile de cenuşă de pe lîngă tomberoanele perforate de rugină, împestriţate de muşte, ţînţari şi gongi.

 

Noroc a mai avut J.H. că al lui tătic a fost ridicat de miliţie într-o dimineaţă din cauză ca a făcut ceva urît; a sfîrşit totuşi să înjunghie pe careva din cauză ca era atras de treaba asta, că nu o dată agitase cuţitocul de tăiat pîine prin curtea comună şi fu de fiecare dată domolit de mămica şi de  J.J.,  numai că acu, adică atunci, în noaptea cu pricina n-a mai fost să fie nici mămica, nici J.J. cu el şi s-a apucat să ciopîrţească la un coleg de bodegă că l-au băgat direct la reanimare şi a stat colegul lui tăticu acolo preţ de o lună fără băutură, fără ţigări, fără bodegă, fără clientela de babe de prin Prinţul Turcesc pe care le serveau ei în muncile casnice pentru cinci, zece lei. Le băgau babelor lemne în şoproane, mai rar vara şi, mai ales toamna cînd erau babeturile servite de la depozit cu lemne şi cărbuni cocs, cărbuni-ouă, aşa ziceau babeturile. Laza îl chema pe înjunghiat, şi tăticu mult a băut cu el, a trudit cot la cot cu Laza aşa cum te-ai juca în fiecare zi popa-prostu cu o grenadă neexplodată deoarece Laza era la fel de aprig şi dacă tăticu nu l-ar fi înjunghit "sigurat", vorba babelor comentatoare de pe Traian utca,  l-ar fi belit el, odată şi-odată, pe tăticu.

 

 

STORY

 

Groparul Gerrard Winstanley, fratele digger, moşul dintîi al hippioţilor din cartierul sărăntoc Haigt şi-mai-nu-ştiu-cum   era fiul unui biet negustor de ţoale vechi, un amărît de telal din Wigan care va deveni, din moşie a baronilor de Makerfield, oraş încă din vremile de demult ale locului. "Sărman am fost, sărman voi muri: eu şi toţi ai mei", obişnuia să spună Gerrard tuturor celor pe care i-a adunat în preajma sa încă de la început, după războiul civil, cel dintîi, cînd se omorau cei bogaţi din preajma regelui cu cei bogaţi care nu-i erau alături. Ei între ei puneau la bătaie bani, armate, vieţi omeneşti pentru a-şi urma visele de mărire, domnilor! Asta e adevărul şi aşa se prezenta el în regatul lui Charles I prin anii aceia dintre naşterea feciorului de telal, prin 1609, şi treizeci şi mai bine de toamne ploioase mai tîrziu cînd va izbucni gîlceava. Asta a fost să fie povestea lui Winstanley, părintele gropar. Tata mare al hippioţilor din veacul douăzeci în lumea sixties, cum se numea. Şi acest Gerrad, fiul telalului, a avut idei pe placul celor care l-au urmat şi care-şi vor spune fraţii gropari, sau săpători, că nici nu ştiu cum anume am putea numi altfel numele pe care şi l-au luat. Pe vremuri numele ăsta era al australienilor, al soldaţilor şi al minerilor vrăjiţi de aurul din ţara cangurilor. Şi tot aşa erau şi nenorociţii fraţi de peste ceva veacuri ai lui Winstanley pe numele lor Native Americans sau pieile roşi, sau indienii, first nation, cei dintîi: indigenii de prin California erau diggers, săpători, gropari: ceva aproape de boschetarii de azi de pe la Gara de Nord, copii străzii, obdachloseri, cum le spun nemţi: ăştia fără casă, fără masă. Aşa cumva.

 

 

*

 

"Din vitrinele acestui magazin ne pîndesc multe minciuni. Aici, frumosul minte adesea. Mîini îndemînatice " poate, suflete caritabile " poate, au convertit frumosul în contrariul său. Snobismul incult şi agresiv e în plin atac. Mimetismul modelor străine e în plină des­făşurare. Ploconirea devine gest simptomatic pentru un anume gust. Se «poartă» prin lume măştile africane: din lemn sînt cioplite grosolan nişte figuri monstruoase, mai cum­plite ca cele din coşmarurile lui Goya, cărora li s-au adăugat dinţi din fasole pentru a că­păta aerul unor măşti populare moldoveneşti. Se «poartă» " prin filmele unui anume occident " erotismul: pe foiţă de metal sînt bătute nişte nuduri obosite ori agresive, nişte june Rodice golaşe cu cofiţe-amfore pe umăr ori nişte negrese cu forme violent ondulate. Se «poartă» folclorizarea şi aici se săvîrsesc marile falsuri şi se spun marile minciuni: păstoraşi de operetă, daci fioroşi. de circumstanţă, şi maternităţi rustice, toate modelate pe metalul învăţat să suporte totul, încearcă să mimeze un folclor aşa-zis stilizat, dar de un stupefiant prost-gust. Intre dulce­găria pisicuţelor din P.N.A. şi monstruozi­tatea măştilor de lemn se mai strecoară ici-colo şi cîte un lucruşor mai onest, un abajur mai acătării, o broderie mai muncită, o lumînare mai originală."

 

 

*

 

Stau cu toţii la bar şi în faţă lor, pe masă, au revista Quelle pe care Pol a primit-o de la un prieten de pe strada Negoiul, din Prinţul Turcesc care, şi el, la rândul lui o căpătase de la un coleg de liceul de arte plastice. Ăsta de la arte avea rude în Federală care veneau vara în vizită. Răsfoiesc cu toţii revista şi fumează la măsuţa de lîngă uşa de la toaleta barului.  Într-o fotografie policrom, undeva sub un gang, este prezentă o fată tare drăgălaşă cu mocasini, cu o poşetuţă din blue-jeansi cu bretele dintr-o o curea din frânghie. Fetiţa poartă poşeta cu breteaua pe umăr şi e acolo aşa un ceva ca un gang, şi în spate o statuie despre care nu-ţi dai seama ce e. Ce-o fi statuia aceia, se întreabă Pol, pe urmă Pitiu, Mandragora, J.J. şi J.H. Cu toţii se întreabă şi se holbează la fotografie. 

 

 

*

 

Văzută dintr-o parte,

dimineaţa sau seara,

pe sub holul cu lampadare,

statuia chiar pare aşa ceva, adică o statuie;

ba mai mult chiar, de la distanţă pare un om,

care încearcă să-şi lege şireturile la pantofi.

Numai că,

dacă te apropii,

cum aseară s-a apropiat domnul Jimi Hendrix,

să vezi cum e,

dacă treci pe sub bolţile cu chiorchini din ghips şi alte daraveri,

steme ducale cu figuri bărboase de soldaţi înnegrite de praf,

pe lîngă nişte butoaie de bere plasate nepotrivit dedesubtul scărilor,

aşadar dacă treci pe acolo asemenea lui Jimi Hendrix, ajungi în faţa a ceea ce ai socotit că ar putea fi o statuie aruncată, din neglijenţă,

din nepăsare,

din nepricepere,

sub bolţile de sub castelul din

paginile revistei Quelle,

te apropii şi ce vezi, păcatele noastre?

Că statuia nu e statuie,

nu mai e aşa ceva,

a fost cîndva,

acu e aproape o bucata de piatră,

un glob mare din piatră (ăsta a rămas aproape intact)

pe care stă ceva necunoscut,

mutilat,

fără chip,

cu un ciot al mîinilor,

unul întins înspre în afară,

altul aplecat spre glob,

doar parte din trunchiul statuii a mai rămas,

din faldurile unei togi,

a ceva greu de identificat,

te uiţi asemenea lui Jimi,

din spatele lui te uiţi,

din imediata lui apropiere şi-ţi spui:

- Oare cine, păcatele mele,

să fi distrus în asemenea hal statuia asta;

aşa îţi spui tu,

acolo sub bolţile acelea,

nu departe de cele cîteva butoaie cu bere,

pe sub pavajul cu piatră,

pe sub ciorchini,

halebarde,

figuri de soldaţi morocănoşi,

prăfuiţi,

şi e seară de duminică,

după o zi în care castelul şi împrejurimile au fost asaltate de mulţime mare de turişti,

parkingurile din liziera pădurii au fost pline,

restaurantul cu grădina de vară a funcţionat la capacitate maximă,

pe scările cele baroce perechi de tineri pletoşi stau la soare.

Acu,

chiar acu,

aici,

în paginile revistei Quelle,

pe sub bolţile castelului,

 e seară,

nu mai e aproape nimeni;

pe colina din faţa scărilor baroc,

pe pajişte sau pe băncile de piatră, doar cîţiva întîrziaţi,

sub un stejar enorm.

-         O fi de pe vremea cînd s-a construit castelul,

îşi spune herr Jimi Hendrix şi priveşte la statuia, mutilată,

imposibil de refăcut

şi pe sub ganguri e curent,

e aproape frig,

şi se văd în vale luminile oraşului aceluia din Federală.

 

 

*

 

- Salut, zice morocănosul J.H. plictisiţilor de la masa din colţul din dreapta, în spatele barului, aproape de perdelele care alunecă prinse cu nişte inele pe un suport ca să nu se vadă intrarea la buda café-barului. Acolo stau ei, nu departe de perdelele alea, e şi strategic locul ca să nu poată fi dibuiţi la adică de proful Beurică. Dar şi altfel e treaba că lui J.H., fiul unui depravat alcoolic şi al unei mamiţiki de toată pleazna, spălătoreasa scărilor de la blocul de pe strada Salcîmilor. Lui J.H., cum zic, îi este un soi de sanchi. Şi nici nu e de mirare dacă ne gîndim din ce familie provenea el şi  J.J.,  sora lui geamănă. Una de toată pleazna, cum am şi arătat deja, o familie certată cu  normele de morală, situată la marginea societăţii, aşa că nici nu le poţi cere să fie altfel. Dealtfel, dragilor, e de mirare faptul că J.H. şi J.J. au ajuns la liceu, că au străbătut deja două clase de liceu. Asta e cu adevărat lucru de mirare.

 

- Salut, zice morocănos J.H. şi cel de la masă îi raspunde rutinat, plictisit. Mandragora e la masa rotundă, apoi vor veni Pol şi Pitiu. Deocamdată, la masa de lîngă buda café barului e numai J.H. şi Mandragora.

 

(Continuarea în numărul viitor)



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey