•  

Scara lui Iacob




sus

Xenia Karo

 

Înapoi în sus

 

Marta Petreu, Scara lui Iacob, Cartea Românească, Bucureşti,  2006

 

 

Când a apărut volumul antologic Apocalipsa după Marta critica i-a atribuit implicaţii conclusive. A fost evidenţiată monotonia universului sau chiar atingerea "unei limite a exasperării şi un fel de concluzie" (Ion Pop). În general, discursul liric al Martei Petreu a derutat discursul critic care nu a depăşit observaţiile (legitime, de altfel) în legătură cu luciditatea eului, cu livrescul aproape implicit, cu citadinul şi definitoriul conflict religios. Senzaţia era de fiecare dată că texul liric al Martei Petru permitea (permite) doar o scrijelire a suprafeţei. De altfel, evoluţia însăşi a universului imaginar al poetei este una problematică, dacă ne gândim că Aduceţi verbele sau Dimineaţa tinerelor doamne culminează în Poeme neruşinate sau Cartea mâniei, cărţi destul de lejer expediate de critică în expresionism (ca formă, deşi după cum ştim, a vorbi despre formă şi despre conţinut în paragrafe diferite este o negare a esteticii expresioniste, o neînţelegere prin care este derutată perdant atât opera cât şi receptarea). Monotonia (observată de Ioan Bogdan Lefter) s-a dovedit a fi "lacul adânc" (apud Angela Marinescu) al Martei Petreu. Expansivitatea, aproprierea, evoluţia, goana spre pozitivare sunt complet străine structurii sale. Fiecare volum aducea o nouă treaptă a interiorizării.

 

Marta Petreu nu s-a îndepărtat niciodată de relaţia cu propriul sine, niciodată nu a speriat-o cadavrul Celuilalt, ci doar al sinelui. Încrâncenarea sa individualizantă nu are nimic (şi nu înţelegem de ce poezia sa a fost expediată în zona beţiei absolute) din elanurile individualizante ca reacţie la exterior ale expresioniştilor. Pentru aceştia, lumea întreagă, am putea spune, este o problemă personală, în timp ce la Marta Petreu sinele faţă cu sinele este în general singura problemă, este prăpastia care o angoasează, sinele cu amintirile sale, cu neînţelesurile imediate şi personale, şi în cazul său scriitura nu are rol de mediere între eu şi lume, ci rol de explicitare a eului în faţa lui sine însăşi.

 

În recentul volum Scara lui Iacob, tipul problematicii este acelaşi: eul se confruntă cu sinele, cu propria carnalitate, cu un anumit stadiu al datelor biografice. Am citit în acest volum, una dintre cele mai tulburătoare confesiuni din lirica noastră contemporană. Acum, timpul devine problema personală. Acesta apare în manieră similikantiană, reprezintă "crima perfectă", uciderea lentă, aproape imperceptibilă. S-a scris astfel un volum în care până şi ambivalenţa scării (cu îngeri a lui Iacob) este abolită: "Cobor. Nu mai am nimic de aşteptat- îmi spun:/scara care duce la cer pentru mine coboară" (Scara), după cum tot ce înseamnă înainte, în faţă, în sus este strangulat. Mobilul enunţiativ pare a fi schimbarea de paradigmă...existenţială, momentul în care privirile se aruncă mai mult înapoi şi în jos, decât înainte şi în sus, momentul singurătăţii, "perfecte" (Arcul de triumf), al singurătăţii "smintite" (Pot să ascult), o singurătate de sfârşit de lume, când între smoală şi mure, la prima vedere nu mai este nici o diferenţă (cf. Scara). Din conflictul/angoasa în faţa timpului se desenează apoi axa individuală a volumului: "timpul, spaima, viaţa/sfînta treime a morţii", cuplul indestructibil singurătate- moarte, axa ideatică putând fi rezumată ca un complex infinit, angoasant, demenţial de presimţiri, în aşa fel încât eul apare ca un Oedip hölderlinian angajat pe traseul morţii lente, un Oedip căzut în sine, capabil să privească, dar să nu se uite. În acelaşi sens, al retezării ambiguităţilor, şi linia orizontului este destabilizată, mutată din maximalitatea exteriorului, a transcendentului în culmea interiorităţii, în amintire (după distincţia kierkegaardiană), aceasta rămânând singurul spaţiu "deschis" accesibil şi, mai ales, decriptat ca valid.

 

Carnalul ca suprafaţă de comunicare, existentul material reprezintă canalul unic de corespondenţă cu sinele angoasat; pe de altă parte însă, interacţiile de acest tip pot fi doar dureroase: am carne, mă doare, deci exist. Perceptibilul vieţii/ cotidianului înseamnă o nesfârşită durere, totul funcţionând sub implacabila sinonimie: viu egal durere, cântecul de leagăn egal bocet (cf. Bunavestire). Refuzul atingerii străine, invarianţă a liricii Martei Petreu, refuzul contaminării, adică, al savurării estetice a celuilalt (Ortega y Gasset) definitivează resorbirea în propriul circuit închis, în tenebrele personale. Din această stare se desprind celelalte nuclee ale cărţii, obsesii ale poetei: legea paternă, umilinţa filială, revolta surdă faţă de artificialul şi de predefinitul existenţial.

 

Singurătatea atrage după sine percepţia nimicului, a pustiului şi, logic, a deşertăciunii şi fatalităţii (cf. Miezul nopţii şi Viaţa ei - nu tocmai reală) şi a transcendenţei goale: "Ce triumf Domine ce voluptate trufaşă/să ajung faţă în faţă cu golul cu nimicul/da- cu tine/.../Îmi sînt mormîntul îmi sînt sicriul de carne aţoasă/dură ca fagul" (Pot să ascult). În viziunea înspăimântată, angoasată (informează eul) iadul nu pare suficient pentru a cuprinde în sine senzaţia vidului, în aşa fel încât recunoaştem aici paritatea observată/ enunţată de Picard între "voracitatea chtoniană" şi "aviditatea marină" (Picard, 1995). Prin prisma singurătăţii şi "nemaiubirii" imaginile proiectate ţin de decrepit şi de coşmaresc, pentru că la începutul sfârşitului este nemaiubirea: "Amuţite sînt marile lucrări ale facerii/tăcute- lucrurile/nimic nu mai vorbeşte/Un soare alb ca o lună de carton/Un sare de doi bani luminează peisajul/Întinderea aceasta prăbuşită în sine//Un lucru de nimic este şi inima mea nemaiiubitoare//Pentru beznă pentru rău se deschide ea la căderea/Morţii" (Nemaiiubitoare inima).

 

Singurătatea, nemaiubirea, previzibilul devin lent gratiile perfecte pentru cuşca zilnică. Astfel, prizonieratul în cotidian şi în propria materie: "mă învîrt în viaţa mea vrînd să fiu fericită/ca un pui de lup în capcană" (Vine ziua) aduc în carte o culme a claustrării în propriul camuflaj de carne şi oase. Iar interiorizarea ajunge să semnifice  o închidere în bezna fiinţei, într-o verticalitate care transpare ca un premiu de consolare, ca o aşezare în fidelitate-totuşi faţă de scara cu îngeri: "Întunecată sînt/ca un cărbune sînt/O lună bătrînă de metal/se ridică-n mine/pînă la lumina neagră a pupilei/şi mă sfîşie" (Luna), o linişte grotescă: "picotesc în mine ca o şopîrlă la soare" (Sfînta treime a morţii), o înstrăinare de propriul sine (încă necondusă până la dezicerea de sine): "Caut în mine ca într-o vizuină străină" (Ora patru). Înstrăinarea ia în câteva rânduri forma desconsiderării, demitizării eului: "Ca un vreasc înnegrit mă las aruncată/pe celălalt mal" (Pe celălalt mal) sau "el se uită la mine ca la o picătură de apă/intrată /în circuitul naturii" (Circuitul apei în natură), dar aici întâlnim mai degrabă un discurs amoros, decât unul care să anuleze propria existenţă.

 

Prăbuşirea personală aduce cu sine prăbuşirea universului personal, "Cade cerul ca tencuiala -şi doare" (Zeiţa cu cîini), "sîngele stă să crape/se crapă celulele crapă nucleii" (Ora patru), imaginile cosntruite sunt terifiante şi par a se ordona încet încet într-un soi de epitaf pentru autenticitatea fiinţei. Între tristeţea absolută: "Ajunge. Îmi ajunge. Este destul/Există în mine tristeţea/opacă fără cusur" (Era o tristeţe) şi agresivitatea absolută: "Aripi şi gheare. Ceva mare cu pene şi gheare/vine din beznă la mine-n fereastră" (Bunavestire), resemnări precum "...Îmi accept mutilările/ca un măr merele de pe creangă" (Sub stelele moarte) apar ca o ultimă festă jucată implacabilului. Din această perpectivă, viaţa are cu totul alte atribute, este viaţa făcută exclusiv pentru moarte, chiar pentru o moarte agonică, şi nu este, cum tradiţia ne învaţă, continuată în moarte: viaţa este acelaşi lucru moartea, este Totul în care jocul nu mai este retragerea din mundan ci este chiar climaxul cinic al mundanului, "Viaţamoartea are o artă vicleană:/m-a dat afară din pîntec/m-a crescut cu lapte mi-a arătat iarba verde-a /Grădinii/m-a jupuit şi m-a tăvălit ca pe un şniţel prin sare/acum mă trage pe roată şi mă umple de sînge/Şi-o să mă ia înapoi//Sînt o ficţiune umană/adultă/Viaţamoartea îmi dă lecţii de artă brutală:/ca pe toţi/ea mă sculptează mă şlefuieşte mă cîntă mă scrie/şi apoi mă boceşte ca o ţărancă/Amin" (Vîrsta senină).

 

Obsesiile, temerile (sau, poate, ar fi mai potrivit să spun, fricile) sunt puse în claritatea repetiţiei: "Singură. Singură. Singură" (Ca o coloană), "Mă doare mă doare mă doare" (Sînt vie), reluând obsesia repetabilităţii cinice (şi nu retorice) pe care o regăsim de la nivelul microsegmental până la forma mai violentă (prin evidenţă) a ritmicităţii sacadate tematic, a circularităţii bezmetice şi inutile a nesemnificativului în natură. Când "Domine" şi "Dumnezeule" sunt nume care conduc la acelaşi nimic, când nu mai există nici iertare, nici uitare, nici iubire, "Viaţa-i o pîine rotundă frămîntată cu sodă caustică" (Vîrsta senină), adică iadul personal.



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey