•  

Nicolae Coande




sus

Nicolae Coande: Mă consider un outsider

 

Nicolae Coande, printre cărţile lansate la Bookfest 2006 s-a aflat şi una semnată de tine: Celălalt capăt, apărută la Editura Curtea Veche. O carte de interviuri care urmează uneia (scoasă de sub tipar în decembrie 2005, la Fundaţia Scrisul Românesc) de proză: Fereastra din acoperiş. Cum s-au născut ele?

 

Cornele, sub aparenta inocenţă a unei întrebări preocupate de aspecte istorico-literare, tu mă ispiteşti din greu, de fapt! Dacă am învăţat ceva din facerea cărţii de interviuri care mi-a apărut la Curtea Veche, a fost tocmai faptul că nici un întrebător nu e inocent, după cum nici un întrebat nu se livrează cu candoare ghilotinei publice. Te asigur că mulţi ar vrea să fie frumoşi, dar puţini îşi doresc cu adevărat minte. Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie, zice poporeanul. Jocul ăsta de-a plimbarea/vânătoarea prin literatură este prea frumos ca să nu aibă tactica şi tacticienii lui. Ai laţuri bune, să mă spânzur cu-minte?

 

Acuma, să mă ierţi, nu te compar cu călăul din Bethune, nici mie nu mi-a trecut prin cap că i-aş putea scurta de cap pe cei 29 de intervievaţi din Celălalt... capăt, dar nici hair-stylistul naţiei nu voi să par.

 

Răspunsul meu e simplu: ele s-au născut atunci când n-am mai scris poezie.

După cum sugerez şi în cuvântul-înaintaş al cărţii de interviuri, anii de scris la ziar m-au îndepărtat de poezie, prin natura forţată a lucrurilor. Şi care era natura lucrurilor ce se forţau să fie, m-ai putea întreba?

 

E, iarăşi, simplu: la ziar nu e favorizată poezia şi atunci eşti silit să te foloseşti de cuvinte care-ţi sunt indiferente, chiar dacă în ele mai pui ceva din vechiul suflet cu care le înveleai odinioară. Am scris în ultimii ani cu un patetism destul de temperat, cred eu, o carte de note de călătorie din Westfalia, în urma bursei de la Böll Foundation din iarna 2003-2004 şi am şi publicat-o, deşi credeam că va mai trece apă pe Rur până ce o voi face, iar apoi mi-am dat seama seama că trebuie să public şi cartea de interviuri dintr-un motiv destul de simplu: o terminasem cu ziaristica, fructele, parcă, se copseseră şi era cazul să le culeg. Aşa că am procedat în consecinţă. Încă n-am terminat sau, vorba cuiva, încă n-aţi văzut nimic: la anul sper să public o nouă carte din seria Coande-publicist (măi, măi!) pentru a-mi întregi profilul de ins care a cutezat să sară din balconul poeziei şi să vadă lumea aşa cum este: la scara 1/1. Am de gând să reproduc în volum 101 de articole – de larg consum – editoriale publicate la ziar sau în câteva reviste de cultură, din cele care stau pe picioarele lor, iar nu pe labele futile ale gazetăriei perisabile, articole croite cu candoarea scriitorului care ştie că Ion Iliescu, Karol Wojtyla, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Osama ben Laden, George W. Bush, Harold Pinter şi chiar Aurică Solomon, primarele nostru care se "pişă cu boltă peste Cannes", sunt doar personaje ale minţii sale coborâtă, pentru câţiva ani, din stele: cinis et umbra summus. Sper că te-ai prins, tocmai ratez o operă de prozator.

Cartea se va numi Revanşa chipurilor. După cum vezi, mă auto-deconspir cu talent...

 

 

("dar o prăpastie cu ochi albaştri cum a sugerat – se putea? –

  o femeie

  nu mi-aş fi putut închipui vreodată")

 

Ai publicat până acum (te apropii de 44 de ani) 4 volume de poezie. Când ai început să scrii versuri?  Ce simţi când termini un poem? În ce fel construieşti un volum?

 

Iar acum, datorită indiscreţiei tale, admiratoarele mele au ocazia să afle şi cât de bătrân sunt! Şi de neproductiv, evident.

Când ai 44 de ani şi doar patru cărţi de poezie, ce garanţie poţi prezenta unui istoric al unei literaturi în care cantitatea primează, încă? Ce impresie-i pot face eu lui Alex. Ştefănescu, de-o pildă? Cât mai pot să-i păcălesc pe Gheorghe Grigurcu şi Al. Cistelecan? Uite, fostul director al Teatrului din Craiova, Emil Boroghină, a aflat abia acum că am scris câteva cărţi! El credea că sunt combatant la ziar. Eu bănuiam că el e actor...

 

E la modă azi să aplici raţionamentul din fotbal, acolo unde golgeterii contează: cum, are 44 de ani şi n-a marcat decât de patru ori? Slăbuţ atacant, fără poftă de gol...

 

Dacă mă apuc să mărturisesc că am debutat cu poezie în reviste la 24 de ani, ce şanse mai am să fiu considerat un poet născut iar nu făcut? Pe mine, vezi bine, poezia nu m-a "plesnit" la 16 ani, deşi pot spune că scriam ceva ce părea a fi în ton cu romantismul vârstei, adicătelea cu versul, cu poemul juventuţii lăcrămoase, preocupate evident de extincţie şi nebunie – aşa cum stă bine oricărui poet care i-a citit prost în adolescenţă pe Eminescu sau pe Hölderlin.

 

Am debutat târziu şi neconvingător, chiar şi pentru mine, iar în volum am făcut-o la 33 de ani, fără să-mi propun dinadins să urc pe "cruce" la modul hollywodian-cristic, aşa cum bântuie încă pe la noi moda/modelul. Pur şi simplu, aşa s-a întâmplat, editura (Ramuri) a amânat cu un an publicarea volumului de debut. Normal aş fi debutat la 32, dar ştii tu prea bine: au şi cărţile soarta lor (pre-natală).

 

N-am avut ochii albaştri la debut, aşa cum am sugerat viclean într-un poem cinstit, dar juriul din 2002 al Uniunii mi-a dat premiul ca şi când i-aş fi avut, aidoma zeilor care se recunosc după vocea însoţită de azurul de rigoare al irisului. Am rămas mască, cum se zice, nu mi-a venit să cred. În acel an, debutanţii premiaţi purtau nume sonore, chiar sonorizante, mai ales la secţiunea eseu, căci poezia şi eseul par să fi convins juriul: Horia-Roman Patapievici, Ştefan Borbely şi Augustin Frăţilă, cel care cânta la chitară poeziile sale şi ale lui Nichita în apartamentul din Piaţa Amzei. Păi, pe lângă distinşii domni eu chiar eram un debutant!

 

Am făcut atunci constatarea – de bun simţ, cred – că debutanţii din România literaricească fuseseră în ultimii ani ai regimului ceauşist aidoma evreilor care erau meniţi să se învârtă în deşert timp de o generaţie – până să aibă acces în Ţara Sfântă. Eram şi noi evrei refuzaţi de Pronie şi pe atunci nu ştiam încă de zisa Marinei Ţvetaeva, anume că toţi poeţii sunt evrei într-o lume creştină. Halal "creştinism"!

 

După acest ocoliş, să-ţi răspund totuşi la întrebări. Nu ştiu când termin un poem. N-am să spun prostiile gen "mă termină el pe mine" sau că "poemul cel mai bun nu l-am scris încă", reluate până la saturaţie de poeţii cripto-senilizaţi de care ţara şi Craiova e plină. Termin un poem atunci când lumea lui refuză să mai primească orice sugestie dinspre mine. Sunt afară şi înăuntru în acelaşi timp – când termin, cum altfel? Evident, nu cred în poemul perfect, forjat în laboratoarele NASA, aşa cum nu cred în ruina poemului cu care vom suci minţile arheologilor poeziei. Să-ţi spun un secret: sunt ciclotimic. Am debutat cu o plachetă de poezii scurte (În margine), urmată de una în care am pus 12 poeme lungi (Fincler). Bine, mint puţin: poemul de final, gândit oricum ca un fel de post-epigraf, avea câteva versuri, era un spasm, nu l-am mai putut scrie. Acel poem începea suspect de... bine, cu versul lui Virgil Mazilescu: foarte sărac... şi viclean la pândă, pe urmele marilor îngeri cântăreţi de altădată. Era o invitaţie făcută unui lector rafinat de poezie: urmăreşte-mă, ştiu unde te duc, nu sunt un parazit al poeziei, chiar dacă am trăit lângă maeştrii, egregori, nu te păcălesc. Însă, obosit, neîncrezător, grăbit să-mi dau singur dreptate (forţa mea e să renunţ), n-am mai scris poemul şi am rămas dator celor care au crezut că În Suburra va fi următoarea mea carte.

 

Apoi am publicat fundătura homer (totuşi, suburra...) urmată la un an de long-poemele din Folfa. Normal ar fi să revin cu un volum de poeme scurte, mici şi rele (în sensul de date dracului de bune), dar cine ştie? În ce priveşte felul în care îmi construiesc cărţile de poezie (că la ele cred că te referi), nu am chiar vaste cunoştinţe de arhitectură. Mi-aş dori să fiu Proust, cu spirala sa de lumi romaneşti atât de minuţios construită, cu imaginea care mă seacă şi azi la inima 17/9, a drumului spre Combray marcat de tufele de păducel –  dar vorba unui proverb american: atunci când toate problemele se prezintă sub formă de cuie, soluţia este un ciocan! Sau Swan, că tot rimează...

Ştiu să bat cuie fără să-mi dau în degete şi mai ştiu că nu le poţi bate în piatră cu acelaşi succes ca şi în lemn.

 

 

("la nervi am spus «e un dezastru să fii poet» îmi scăpărau ochii

      şi mâna care-a scris «nu pot să râd în secolul ăstora» atârna

      de-a lungul trupului")

 

Ce înseamnă pentru tine să fii poet?

 

Ce înseamnă pentru alţii – ce zici de varianta asta? Mi-am dat destul de repede seama că nu poţi fi egoist atunci când aduci un strop de bucurie celor care citesc sau vor citi cândva versurile tale. Să spun mai bine: fericirea de a fi poet n-o împarţi cum se cuvine cu nimeni. La cât e lumea actuală de supărată – în sens ontologic, dar şi mizerabilistic, fireşte – poeţi îi mai trebuie? Ce să facă ea cu luciditatea sau sclipirea lor când viaţa de zi cu zi este o continuă fugă de poezie? Cine are nevoie de cel care anunţă că ciuma este în oraş? Sau poetul trebuie să fie un altfel de crainic, un vestitor al aurorei, eventual al Parusiei ce stă să vină de mii de ani? Voi scrie şi Fericirile, dacă trebuie, dar dacă voi un profet prost? Să nu-mi spui că bucuria estetică, faptul de a îmbogăţi limba, actul de a pune pe lume ceva nou... poezia este rană deschisă, Cornele, chiar şi când bandajul convenţiilor, inclusiv literare, încearcă să ascundă sângele care ţâşneşte. Mi-e milă de cei care vorbesc despre poezie în termenii unui dolorism de ProTV, de genul "poezia este blestem", dar nu mă pot preface că este rebus şi ingeniozitate lingvistică. E ceva dincolo de cuvinte, mai ales când ştii să nu superi cuvintele. Ce spune Augustin, sfântul, nu fotbalistul, este valabil şi pentru poezia bună: e în noi ceva mai adânc decât noi înşine. Păi, ce-o fi asta? Ad litteram chiar, Dumnezeu, zice Ţuţea.

 

Poezia nu se exhibă, nu face bară la bar, nici măcar în barurile unde cuvânta Bukowski beat-criţă unor necunoscuţi veniţi să se distreze şi astfel, nici pe stadioanele Partidului căruia i se rupea în paişpe de poezie. Se poartă, dacă se mai poartă, cu demnitate, simplitate şi discreţie. Este, dacă vrei, o iubită pe care n-ai vrea s-o vezi în vitrină, deşi a trecut prin mâinile tuturor.

 

 

("Nu a existat viaţă să n-o ratez – chiar dacă vremea a fost

   răbdătoare cu mine")

 

Care este (care ar putea fi) cea mai însemnată ratare a ta?

 

Mă obligi să re-gândesc – şi ştii cât este de dureros. M-aş naşte, dac-aş mai putea o dată, dar mi-e frică s-o întreb pe Mama.

 

Aş vrea să cred că te referi la cele spirituale, dar nu e bine să introduc eu însumi dihotomia asta spirit-materie. La urma urmei, noi suntem şi una şi alta, în grade mai mari sau mici, mai mult sau mai puţin. Pe aici sau pe Acolo.

 

Regretul ar trebui să fie izgonirea din Paradis, nu? Participăm şi noi la ratarea asta, aşa cum am participat până mai ieri la ratarea comunismului, în care am evoluat totuşi. Am evoluat, în sensul că am participat la experiment, iar experimentul a fost făcut pe vieţile noastre. Subiecţi mai mult sau mai puţin participativi, am constatat înaintând în vârstă că suntem cobaii tuturor experienţelor trecute şi viitoare. Nu suntem noi chip făcut din tină, chiar dacă prin noi a trecut scuipatul şi Spiritul Lui?

 

Şi-atunci, cea mai mare ratare a mea este asta: că n-am reuşit să devin credincios până la vârsta asta, deşi aveam toate datele (sunt naiv, debil şi umblu paralitic la Vitezda). Mi s-au dat toate motivele – dar n-a fost de ajuns. Nu ştiu de ce. Sunt doar un biet gnostic, sedus de misterul morţii şi învierii lui Cristos, dar incredul când mi se spune că El va veni a doua oară. Nu te scalzi de două ori în apa Lui. Pur şi simplu, nu am răbdare să aştept şi să cred asta. Şi atunci, mă simt umilit. Ratez.

 

Dar cum zicea Nae Ionescu (sigur, asta nu e o consolare)? "Numai raţa nu ratează".

 

 

("Dorm mai jos decât meritam")

 

Ce împlinire majoră ţi-a adus poezia? Care ar fi împlinirea literară supremă care ai vrea să ţi se întâmple?

 

Nu există grade, în sensul ăsta: minor sau major. Mă bucur de orice îmi aduce poezia, iar poezia este uneori o viitură, te izbeşte cu toate cele, alteori te poţi odihni în ea ca într-un hamac sau ca într-o femeie întinsă pe toate continentele (acum sunt în Africa!). Ca poet, dacă eşti atent la ceea ce este esenţial în viaţă, nu te poţi fuduli cu "majorete" împliniri; însuşi faptul de a fi poet, în graţiile acestei Doamne care creşte azi pui la curte şi vinde legăturici de mărar pentru a exista, este o treaptă a salvării ca individ. N-o spun cu orgolii nemăsurate, omul se poate salva în destule feluri, mai ales iubind, dar ca poet ai şansa să vezi, ceea ce nu e de colo. Ce să vezi? Şi că omul este o cruce de piele grea şi tristă, dar şi că "suntem un popor de mici dumnezei"...

 

Cât despre "împlinire", dacă e să se întâmple, să lăsăm întâmplarea să decidă. Oricum, nu există hazard, nu-i aşa?

 

 

("Dacă vi se pare – bine: dacă nu – atunci e-adevărat")

 

Ai lucrat în presă vreme de 5 ani. Cum ţi se pare spaţiul public din România? Dar mediul înconjurător? Crezi că scriitorii ar fi bine să devină mai activi în plan civic, să preia rolul sanitarului din acvariu?

 

Am lucrat la un ziar din Craiova, aşadar nu mă pot lăuda că am avut înaintea ochilor panorama spaţiului public românesc. De acest "spaţiu" am luat notă, ca majoritatea românilor, din experienţa altora, intermediată pentru noi de de zeii tubului catodic sau ai hârtiei de ziar, dar nici cărţile nu sunt mai prejos. Spre deosebire de cinicii de serviciu, eu cred în forţa cunoaşterii mediată de ideea fixată într-o carte, un film, o piesă de teatru, un act artistic. Filtrul acesta mă interesează. Ştiu că majoritatea semenilor noştri cred că o carte este ceva extraneu vieţii, eventual o copie palidă a ei. Se cred pragmatici aceşti domni. Ei bine, sunt orbi. Experienţa directă a vieţii, cunoaşterea faptelor ca atare nu te face mai înţelept şi nici mai perspicace, poate că îţi ascute ghearele mai bine în lupta pentru existenţă, dar atât. Experienţa mea directă în cunoaşterea spaţiului public românesc este limitată. Dacă, totuşi, Craiova este un releveu al planului care este România, atunci cunosc câte ceva. Spaţiul este amputat de organele sale inteligente şi favorizează, cum altfel la începutul acestui nou materialism doctrinar? organele de atac: colţii şi ghearele. Este un spaţiu unde violenţa, cu aliata sa burta, îşi ia măsuri ca inteligenţa să nu riposteze. Burta se dă la cap şi o face en fanfarre. Dominanţii sunt majoritatea scapeţilor, a celor care au renunţat încă din pântecele mamei lor la atributele umanităţii: caritate, compasiune, toleranţă, sentiment al comuniunii. Burtăverzimea dă tonul în era violenţei generalizate şi a dispreţului pentru cel slab sau pentru cel care face apel la atributele înşiruite mai sus. Este spaţiul unde şi cel care mai avea ceva discernământ renunţă la el prosternându-se în faţa imbecilităţii fudule şi a agresivităţii contului în bancă. Este spaţiul becalilor, al canţîrilor, al vadimilor, al cristoilor, al ilieştilor şi al băseştilor care fac din curul lor o goarnă cu care sună în cetate pentru a-şi anunţa flatulent triumful. Trăim în Băşina lor şi ne prefacem că totul este normal.

 

Cât despre scriitorii care ar trebui să devină sanitari, nu cred nimic. Fiecare poate decide pentru sine şi unii o şi fac. Un scriitor poate deveni militant pro, aşa ca Maiakovski, sau oponent – aşa ca Soljeniţîn. Unii aleg doar să scrie bine, aşa ca Platonov şi asta e de ajuns. Observă că dau exemple doar din spaţiul rus-sovietic. La noi, cu excepţia lui Goma, nu cunosc exemple. România a fost şi este un salon literar sovietic al Franţei.

 

 

("ca atunci când cineva necunoscut te iubeşte dar nu te poate salva")

 

Cum ţi se pare mass-media din România, în 2006?

 

Să nu te superi pe mine, dar îţi dau o veste (nouvelle) veche: am plecat de şase luni din presă. Nu mai fac aprecieri, nu mai sunt în branşă, iar ca "amator", de ce-ar interesa părerea mea? Totuşi, nu te voi lăsa fără răspuns şi voi lua un fragment din motivaţia cărţii mele viitoare, Revanşa chipurilor, unde am deja o părere, ce-i drept referitoare la făcătorii de opinie, care poate constitui un răspuns la întrebarea ta:

 

"Editorialistul român este un grenadir care şi-a luat deja tranşeea şi de acolo aruncă disperat cu ce-i cade în mână spre şanţurile unde ceilalţi editorialişti combat la rându-le. Cei mai buni articlieri români, adepţi ai unui stil «popular», sunt deja luaţi de «partide», atunci când nu «monitorizează», dacă se înţelege ce spun. Pe lângă faptul că nu pot proba o independenţă notorie, ei sunt limitaţi în judecăţile lor de un principiu al presei din Sărindar, acela care spune că trebuie să-ţi lichidezi adversarul până la apusul soarelui, pentru ca a doua zi să o iei de la capăt, cu ideea căzută din arc, peste haturi de viaţă de (la) ţară.

 

Este greu chiar şi pentru grei ca Ion Cristoiu sau Cornel Nistorescu (printre cei mai buni, trebuie să recunoaştem), ca şi pentru «serioşi» abătuţi de la natura proprie, precum Mircea Dinescu, să aibă un corp de principii în baza căruia să producă acel editorial în stare să rămână şi după ce soarele a scăpătat: ei sunt produsul, oricât de inteligent, al epocii comuniste, virusaţi de propria-le pretenţie de a nu-i «crede» pe cei care le-au fost colegi de UASCR şi acum fac guvernele României. Neîncrederea lor este dată de lipsa fertilă de distanţă, de neputinţa de a se obiectiva într-un moment în care la noi politica şi socialul capătă accentele bâlciului din Obor. Vardiştii îi fluieră pe hoţi cu chipiul întors cu cozocul spre ceafă, semn că ceva s-a schimbat şi operăm cu simboluri inverse care fac din gesturile noastre critice un soi de simulacre ale verbului devenit populist de nevoie.

 

 […] Acest aspect de sănătate morală şi, dacă vreţi, de forţă de caracter lipseşte din peisajul nostru publicistic, acolo unde există o cvasidictatură a opiniilor, ca şi un dogmatism feroce, şi mă refer aici la ceea ce este într-adevăr vizibil în ziarele centrale: noi nu avem ziarişti care să se revizuiască în timpul vieţii lor, de parcă aceşti oameni ar fi nemuritori. Nimeni nu a revenit până acum în chenarul rubricii sale să spună «am greşit» într-o situaţie în care se trezise dând lecţii naţiei, guvernului şi vecinului de mausoleu, chiar dacă acest tip de reverenţă faţă de adevăr nu este specific nici politicianului român. Cei care scriu editorial în România sunt de regulă oameni fără maeştri şi asta se vede în scrisul lor: ruptura operată de comunism a făcut imposibilă o şcoală a editorialului, chiar dacă după 1989 tineri ziarişti formaţi la Viaţa Studenţească sau Amfiteatru jurau pe Pamfil Şeicaru sau pe Brunea-Fox. Deposedaţi de mentori, ziariştilor le-a fost infinit mai greu decât scriitorilor. A trebuit să înveţe singuri mersul prin grădinile suspendate ale politicii şi să deosebească fantezia stilului de aplombul raţiunii care ordonează sensurile, indiferent de fumisteria oficială sau de somaţia interioară care-i face adesea să confunde inervaţiile realului cu mitologia realităţii zilnice.

 

Editorialistul român este marcat el însuşi de teritoriul pe care l-a cucerit, aidoma lupului care urinează pentru a-şi demarca hinterlandul de vânătoare şi acuplare. Din el iese cu greu pentru a se întâlni cu un eventual adversar, iar când o face, cu gât ţeapăn, cere automat garanţii că nu va fi atacat. Nu mi-e prea clar cum s-au putut apropia recent doi oameni profund diferiţi ca structură – şi pregătire – precum Ion Cristoiu şi C. T. Popescu, până acolo încât la un moment dat, deşi nu-i văzusem ani de zile împreună, acum apăreau pe sticla televizoarelor precum Dioscurii. De nedespărţit. Sau ştiu: îşi găsiseră duşmanul comun: preşedintele Băsescu. Nu că Băsescu ar fi avut acolo dreptate, dar s-a putut vedea ce legătură simbolică îi unea pe cei doi după ce ani de zile se trataseră cu indiferenţă: înjurătura prezidenţială.

Ironic-serios, Ion Cristoiu chiar îl sfătuia recent pe C. T. Popescu să se oprească din scrisul la gazetă şi să revină la proză, altfel se «ratează». Aşa e când «mori de grija altuia»...".

 

Şi dacă nu mă crezi, citeşte interviul din Timpul, nr. 6/2006 luat de Radu Eugeniu Stan unui jurnalist occidental care face o radiografie necruţătoare ziaristului român care "le ştie pe toate", minus ce ţine de profesia ca atare.

 

 

("doar sunt eu însumi un artist cu pretenţii de înrămare")

 

Cine ai vrea să fii în literatură?

 

Nu cunosc jocul ăsta, e nou? Aş vrea să fiu, cu o vorbă a lui Nichita Stănescu, un altceva-acelaşi. Cine ar vrea ca operându-şi faţa pentru a fi mai frumos, să dorească să-şi înlocuiască ipostasul cu un altul? Noi avem amprente unice în lume şi nu vrem să renunţăm în ruptul capului la unicitatea noastră. E şi mai cuminte aşa, de ce să vrei să fii altul? Numai diavolul (umanizat) are mai multe feţe în acelaşi timp.

 

Dacă nu voi obţine efectul-Coande în literatură, la ce bun am făcut umbră pământului? Gâlgâie orgoliul în mine, precum vezi.

 

A vrea să fii în literatură e sinonim cu a vrea să fii unic în literatură. Întreabă orice trepăduş din aria asta şi feciorelnic-feroce, extrem duplicitar, îţi va confesa asta, cu aerul că specia o cere iar el, El însuşi, nu se poate opune. "dacă mi-a dat Dumenzeu geniu şi prea puţin bun-simţ", vei auzi şoptit sau mai tare – după cum are crapul icrele de mari.

 

Apropo de geniu: la parastasul unui poet pe care l-am îndrăgit cu toţii, un diriguitor de revistă propunea discuţii literare care să constituie şi o temă a unui viitor număr. Se ştie, ideile mari vin la parastasuri...

 

Omul ne provoca scurt: ce părere aveţi despre conceptul de geniu, domnilor, cu adaosul: eu cred că geniul va reveni. Am rămas cu vinul pe esofag! Noi tocmai vorbeam de poetul şi omul care ne părăsise, admirabil în ambele ipostaze, de un bun simţ minunat, chiar dacă unii îl credeau cam... nevrotic şi Directorul avea chef să vorbim despre geniu. I-am răspuns politicos că epoca nu mai permite, că Epoca ceruse cândva (asa cum sună versul lui Pound), dar că azi Specialistul, Edilul, Nobelul, Masonul, Şeful Ocult i-au luat triumfător locul. Geniul e în adormire, ca să folosesc o formulă masonică (apropos, ai auzit că avem şi noi masoni în Oltenia? Cred că se ating ceremonios cu Prazul la adunări).

 

Dar Directorul nu era mulţumit de eschiva mea (încă o persoană mă susţinea, ba chiar teoretiza inabil în acel loc despre imposibila întoarcere a geniului).

Ce nu ştia omul care credea în Geniu era ce spusese Petru Creţia, cred, când cercetase poezia lui Eminescu: toţi vor să fie Eminescu, dar câţi şi-ar dori să trăiască viaţa lui?

Culmea, acel domn, profesor de română, nu ştia nici măcar poemul lui Nichita Stănescu, altminteri n-ar fi fost atât de pornit să redescopere Mitul Geniului:

 

Atâta să nu uitaţi:

că el a fost om viu,

viu,

pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi: că el a băut cu gura lui, -

că avea piele

îmbrăcată în stofă.

Atât să nu uitaţi, -

că ar fi putut să stea

la masă cu noi,

la masa cinei celei de taină.

Atât să nu uitaţi! Numai atât,

că El a trăit,

înaintea noastră...

Numai atât,

în genunchi vă rog,

să nu uitaţi!

 

Măcar Petre Ţuţea nu-l numea geniu (deşi avea definiţia lui, luată de la Papini: sfânta nebunie a idealului), îl numea, ditirambic şi el, "sumă de voievozi lirici".

Eu ştiu măcar atât (şi acum îţi răspund): nu aş vrea să fiu Eminescu...

 

 

("Luat cu viaţa poemul pe care l-aş fi putut scrie nu l-am scris

      duhul clopotniţei oricât l-am pândit nu l-am surprins")

 

Ai nostalgia unui alt drum pe care viaţa ta ar fi putut coti?

 

În grădina potecilor ce se bifurcă, alegerea este lucrul cel mai important. Dar cine poate spune că a ştiut să aleagă în viaţă drumul cel bun, cel care i se potrivea? Uite, aici eu sunt încărcat de scepticism şi melancolie. Cred în infinitatea opţiunilor şi în acelaşi timp sunt conştient că în viaţă nu avem prea multe de ales, întrucât există un dat, ceva care ne alege cumva pe noi, fără ca prin asta să fiu fatalist ori defetist. Mi-amintesc că odată am scris un poem care avea drept moto o vorbă remarcabilă auzită la o femeie care conducea o sanie cu câini la concursuri de anduranţă pe zăpadă unde, de regulă, luau parte bărbaţi. Întrebată de ce face asta, ea a spus: "Fiecare trebuie să aleagă ceva în viaţă. Eu am ales să merg cu cîinii." Sigur, ea vrut să spună altceva decât se înţelege din lectura literală a frazei. Era o luptătoare şi eu am admirat-o, aşa cum admir toate femeile luptătoare, inclusiv atunci când o fac împotriva bărbaţilor.

 

Am nostalgia unui alt drum, dacă ar fi să merg pe el de la început, nu la jumătatea lui, când aş putea-o coti. Şi-apoi, drumurile sunt făcute de oameni, deşi uneori eşti silit să mergi întortocheat pe ele, pentru că aşa au fost construite de alţii. Simţi atunci că ai putea să tai acel drum, să-l faci al tău cumva, să ieşi din labirintul altora, al celuilalt, să-ţi faci propriul tău drum. Ca opţiune de visare, aş putea să-ţi mărturisesc că mi-ar fi plăcut să o "cotesc" în viaţă undeva prin Mediterana, în lumina specială a Tipasei descrisă de Albert Camus, acolo unde cel ce avea să moară stupid într-un accident de maşină a înţeles "ce este gloria: dreptul de a iubi fără măsură". Sau la Oran, "în vidul unui mare oraş instalat de multă vreme în mijlocul unei frumuseţi de unde spiritul e absent", ori la Alger unde iarna crâncenă îndurată de Camus era suportată cu stoicism (fericirea cere multă seriozitate, spunea el) fiindcă la sfârşitul lui februarie migdalii din Valea Consulilor se vor înveşmânta în flori albe. Pentru asta merită să treci iarna.

 

La noi, aici în Craiova noastră geroasă, ce aşteptăm să înflorească primăvara? Un sentiment al zădărniciei care seamănă izbitor cu ciulinii de la marginea oraşului. Acum au invadat şi centrul...

 

 

("acesta e sensul şi aş muri pentru sens

   numai un poet slab ar oferi înţelegere…")

 

Care e raportul între fragilitate şi forţă în poezia ta? Dar în afara poeziei, în relaţiile tale cu lumea literară?

 

"Să renunţ este forţa mea", aşa sună un vers din Folfa. Sunt, ca poet, un amestec de păpădie şi vulcan. Ce au un comun una cu alta? Risipesc, dragul meu. Se risipesc şi sunt incandescenţa în stare pură.

 

Puful splendid geometrizat al păpădiei l-am căutat în prima mea carte de versuri, acolo unde am "cules" poeme precum "Nu pot să râd în secolul ăstora", dar şi "Sânge de fulb". Eu am scris "Scapeţii" şi tot eu am fost cel care a scris "Poetul îşi declină faima". Lumea mea este duală, ai intuit bine, însă niciodată duplicitară. Sper. Strict cantitativ, nu ştiu cum stau procentele în raportul de care vorbeşti. Îmi închipui că sunt o insulă mică de care depinde graţia lumii, adică a unei vastităţi care din Cosmos de-am privi-o am fi cuprinşi de o ironie vecină cu duioşia: cum, doar atâta este Măreaţa Lume? Acest glob de păpădie pe care un vânt rău îl poate sufla la iuţeală?

 

Din perspectiva asta, poezia a fost întotdeauna mai mare decât lumea, pielea ei ar putea înfăşura lumea ca într-un sul diafan, cu tot cu vieţile noastre. Suntem, trăim, graţie ei, într-un sul diafan în care ne mişcăm ca şi litere ale scrisului cuiva.

 

Când voi fi liniştit, voi scrie un vers în care veţi vede că sunt părăsit – cred că asta a scris-o Bacovia. Poemele mele "scurte" din În margine şi Fundătura Homer le-am scris, cred, în perioada "fragilă" a scrisului meu, atunci când pricepeam clar că Dumnezeu se face într-adevăr mic pentru ca lumea să poată exista (vezi teoria ţim-tum elaborată de Hans Jonas). Poemele-fluviu, acel tip de poezie detestat de Cioran, le-am scris când aveam nevoie să ies din "tăcerea" scrisului pe boabe de rouă, când mă simţeam tunător sau poate eram aşa, un fel de perioadă "eroică" a scrisului meu. Cum defineşte Carlyle eroismul? Sinceritate+seriozitate. Atunci, în cărţi ca Fincler sau Folfa aveam nevoie să simt că poeţi ca William Blake erau mai riguroşi şi mai precişi decât mordantul Cioran. Ei, nu mă compar cu Blake, însă această senzaţie de putere, de forţă demiurgică pe care ţi-o dă scrisul său te poate corupe. Noi scriem fabule azi în comparaţie cu vechii. De altfel, ştii ce sunt modernii, chiar în viziunea lucidă a unuia dintre ei: pitici suiţi pe umerii unor Uriaşi.

 

Cât despre cea de-a doua întrebare, răspunsul e simplu: sunt ca şi în poezie, mă apropii de oameni sau mă îndepărtez de ei în funcţie de fragilitatea lor sau de forţa pe care o emană. Când sunt vulcan, îmi plac păpădiile. Când sunt păpădie, caut răcoarea vulcanului.

 

 

("nu-mi pasă de literatură

   să nu mă tulbur acum mă preocupă în mod deosebit")

 

Cum ţi se pare viaţa literară din România? Ai afinităţi cu grupuri, cu ideologii, cu anumiţi scriitori? Care sunt acestea/aceştia?

 

Trei oameni din oraşul ăsta mi-au pus la intervale de timp, o aceeaşi întrebare, semn că ceva îi uneşte, dincolo de diferenţele de calibru intelectual şi de etos cultural: ce mai e nou, Nicolae? Cei trei sunt: Gabriel Chifu, Mircea Canţăr şi Mircea Cornişteanu. Tustrei mă flatau crezându-mă un cunoscător al noutăţilor în materie de... cultură, un fel de Almanah Gotta (sper să nu bat câmpii), un soi de ciocloped care a luat pulsul târgului sau chiar al ţării. Fireşte, nu pun semnul egalităţii între cei trei şi nici între aşteptările lor, dar în sumă mă abordau creditându-mă, hilar cumva, ca pe o... agenţie de presă. Ei bine, se înşelau teribil: nu ştiu nimic, nu cunosc nimic epocal, nici măcar nu ştiu ce-a fost ieri la teatru, la ziar sau în viaţa literară din România. Plutesc în leagănul pisicii care e mintea mea golită de evenimente. Mă întrec cu mine însumi în neştiinţă şi pierd la scor.

 

Şi acum vii şi tu şi mă întrebi cum mi se pare viaţa literară a României!

 

Ultima oară, când am fost cu tine la Caracal, oraşul lui Tucă, Dan Diaconescu şi Gabriel Liiceanu, să citim în programul de protecţie a martorilor al USR, viaţa asta băltea. Merg la câte un festival, colocviu de poezie din joi în paşti, la Bucureşti de cel mult două ori pe an (am fost la Bookfest şi te-am întâlnit pe tine!), nu sunt invitat la chermeze culturale şic, nu iau cu asalt televiziunile locale sau naţionale (am păpat porţia toată când eram realizator la Oltenia TV!). Berăriile din oraş, însă, mă ştiu toate (exagerez anume, în ultima vreme merg doar la Niagara şi Agop).

 

La lansarea cărţii de interviuri de la Bookfest, între cei care au vorbit cu bunătate despre carte şi despre cel care a strâns interviurile s-a numărat şi poetul Liviu Ioan Stoiciu. Îl ştii pe Stoiciu cât de cât, nu-i aşa? Ei bine, el îţi poate răspunde la întrebare în numele meu, altminteri aş putea să fac pe încrezutul şi să mă laud cu ce a spus el acolo despre cum sunt eu un tip moral şi asta îl face pe el să fie atent la un scriitor, despre cum nu sunt eu în nici un grup (el a zis gaşcă) literar, despre o anumită discreţie a mea, încât la un moment dat, dându-i dreptate în gând, mi-am zis totuşi cu un regret care ascunde el ceva "de ce oi fi eu totuşi aşa, de ce nu sunt şi eu într-o gaşcă, ar fi venit mai mulţi la lansarea mea, aş fi putut da şi eu 4-5 beri după lansare", nu doar una cum s-a întâmplat cu Florin Oncescu, prezent şi el acolo, că tu n-ai vrut să bei. Am băut singur, şi cu tine şi cu Florin, şi într-un fel mi-a părut rău, măcar de-ar fi fost Adi Buz m-ar fi acompaniat el sau Ion Maria, barem, dar l-am lăsat acasă că prea m-a bătut la cap să-mi fie fan la lansare.

Aşa că afinităţile mele, câte sunt, sunt cu scriitorii pe care i-am citit şi mi-au plăcut, dar îmi plac destui fără să-i fi văzut vreodată şi poate că nici n-am să-i cunosc vreodată. O fi rău, o fi bine, cin' să ştie?

 

Îmi plac câţiva scriitori morţi, acei invizibili de care vorbea Léon Bloy şi cu care trebuie să fii prieten, aşa, unilateral măcar, Virgil Mazilescu, Ion Stratan, Ilarie Voronca, William Blake, Van Gogh (ei, da!), Anton Holban, Malcolm Lowry, Gombrowicz, Ezra Pound, John Berryman, Ginsberg, Benjamin Fondane, Proust, Ernesto Sabato, Daniel Turcea, Seneca, Thoreau (eseul său, Despre nesupunerea civică, ar trebui predat în toate şcolile din România), Emerson, Mihai Eminescu, Platonov, Erofeev, Soljeniţîn, Salman Rushdie (a cărui publicistică e cuceritoare) şi mai sunt, dar nu m-apuc acum să fac pomelnice. Dintre cei în viaţă, Ion Mureşan, O. Nimigean, Marian Drăghici, Patapievici, Paul Vinicius, Sorin Vidan, Buz, Baghiu, Stoiciu, Simona Popescu, Paul Goma, Norman Manea, Cosaşu, Raicu, Cristian Simionescu, Gheorghe Iova şi or mai fi. Îmi plac outsiderii, şi eu mă consider unul dintre ei. Cărţile lor îmi fac bine, mă educă sentimental şi intelectual – e bine spus, e convingător?

 

 

("Cu toţii sfârşim cu privirile în pământ

   căutând un soare al umiliţilor")

 

Ce părere ai despre Uniunea Scriitorilor şi în ce raporturi eşti cu această instituţie? Cât de necesară ţi se pare aplicarea legii lustraţiei în societatea românească?

 

Această instituţie era cât pe ce să mă trimită în Indonezia, dar a intervenit salutar Ministerul Afacerilor Externe şi astfel îmi voi putea petrece vara în Oltenia! Urma să plec acolo, la gripa aviară, cutremur de pământ şi vulcanul Merapi, alături de Dumitru Chioaru, Adrian AluiGheorghe şi Florin Iaru (care şi-a revenit după lovitura la cap din Franţa) la un Festival de poezie şi chiar trimisesem înainte, ca zmeul buzduganul, un CV, o poză şi câteva poeme în engleză pentru ca organizatorii să le traducă în filipineză. E ceva să fii tradus în filipineză, trebuie să recunoşti. Dar MAE a considerat că vieţile nostre sunt în pericol (în ţară suntem în siguranţă, trebuie să recunoşti, avem salariul minim asigurat) şi a notificat asta USR, care ne-a lăsat cu buza umflată (mai bine decât cu capul). Cică cei de la MAE ar fi spus că acolo este "instabilitate telurică" (la noi e psihică). Dar Indonezia, cel mai mare arhipeleag din lume, este o ţară care dansează de mii de ani! Ce este aia stabilitate, la urma urmei? Acolo a fost o tiranie "ca-n Rusia", a generalului Suharto, un tsunami devastator, cazuri de gripă aviară cu transmitere la om şi se aştepta ceva de la Merapi, niţică superhotlava! Ştii reclama Bamboocha? Aceea cu Fanta, cu tipii care sunt avertizaţi că erupe vulcanul, se suie în maşină şi mai iau câţiva pe drum să-i salveze de vulcan. Când colo, ajung la vulcan! O luaseră în sens invers, ca orice poeţi care se duc direct la Cauză! Ai văzut recent, poate, la televizor că Merapi se pregăteşte deja, fumegă, aruncă lavă pe nări: ce păcat că nu putem să ne mai măsurăm ochi în ochi!

 

Mă şi închipuiam cu Florin Iaru şi ceilalţi doi prieteni ai mei fugind din calea vulcanului Merapi, direct în buza lui! Am ratat figura asta, dar Uniunea ne-a promis că altădată, în alt arhipeleag, noi vom fi primii trimişi. Mă gândesc la arhipeleagul Gulag...

 

Cu Uniunea am relaţii... socrale (de la soacră): mă fac că nu ştiu cine e, deşi m-am însurat cu fie-sa. Mi-a dat două-trei premii (zestrea, de), dar n-am intrat în viaţa mea în biroul vreunuia dintre şefi (mint, o dată, cinci minute la Ulici, dar nu ştiu de ce), nu prea plătesc cotizaţia şi am auzit că ea, soacra, te poate da afară pe chestia asta. Afară, unde? Nu-mi fac iluzii, probabil că nu sunt printre cei 10% dintre membrii ei care sunt cu adevărat scriitori, aşa cum a afirmat obidit Mircea Cărtărescu. Poate că aşa o fi, dar ce mai ştiu este că sunt destui scriitori buni, peste 10%, în afara Uniunii şi asta mă mai consolează. Mă duc acolo, în no man's landul celor ce cotizează fără să tragă nădejde la pensie ori indemnizaţie de merit.

 

Acuma, are şi dl Cărtărescu dreptatea lui, mai ales că uniunea se străduie să i-o asigure: recent a intrat în ea (în Uniune) un tip de la Craiova numit Nicolae Băbălău. El chiar a fost gazetar (bat apropo la gazetăria mea) la cotidianul judeţenei de partid "Înainte", a continuat niţel şi după 1990, a trecut la proză, acum e pe la Consiliul Judeţean, ofiţer de presă (e... ofiţer, aşa mai merge!) şi a reuşit, după o "activitate laborioasă" de o viaţă să adere la USR. USR i-a recunoscut munca, carevasăzică. Nicu Băbălău, scriitor, membru al USR, coleg cu Mircea Cărtărescu şi, dacă mi se permite, şi cu mine.

Eu cred că pur şi simplu Uniunea e nebună, face literatură pe noi. Îmi place Uniunea, că e dadaistă, amestecă om cu persoană şi iese scriitor.

De azi, vreau să-mi zici Băbălău...

 

Lustraţia... noi o facem la Uniune, cum am arătat. Îi băgăm pe vechii activişti în Uniune şi facem lustru cu ei. Mă gândesc că se întâmplă asta din cauză că oamenii au simţ de prevedere: dacă se întoarce comunismu', nu e bine să ai şi membri de-ai lor?

 

Vorbind serios, lustraţia e necesară, chiar dacă avocaţii apărării drepturilor Comuniştilor Centrali susţin că e prea târziu. Nu e niciodată prea târziu să-i trimiţi ad patres. Deghizaţi în capitalişti simandicoşi, o dau pe după dud, din interese obscure sau vizibile. Cazul Voiculescu e grăitor, ăsta a fost informator la Secu (vorba lui, ca toţi cei opt milioane de angajaţi la fabricile PCR!) şi voia să fie vice-premier. Parcă-l aud pe Ceauşescu (cu o ureche mai fină azi): a, ce trădare a fost în ţara asta! Şi mai e loc, încă.

 

("mă rog şi cobor tot mai mult ca într-o meserie

  de care mi-e scârbă")

 

Ai avut/ai momente în care accepţi un anume oportunism în comportamentul propriu? Daca da, îl regreţi sau ţi-l asumi? Îmi dai un exemplu concret? 

 

Da, atunci când nu scriu ceea ce mă reprezintă ca om viu şi-mi mortific mâna cu inepte pagini ale micului funcţionar literar care sunt (vorbesc de noua mea activitate de referent literar la teatru).

Dar tu te referi la comportamentul cotidian, după cum bag seamă, adică la ceva ce ţine de behavioristica vieţilor noastre. Vrei o confesio, dar uiţi că nu eşti confesorul meu şi că, mai ales, ceea ce aş putea să-ţi mărturisesc nu rămâne sub anteriul popii care încerci acum să fii. Vrei şi un exemplu concret, de parcă din ceea ce era odată exemplum atâta a mai rămas, o spovedanie rapidă, necalculată a bietei fiinţe imperfecte şi imorale care e omul.

 

Ştii ce zicea Vasile Vlad, poetul? "Micul om face nani, marele om soileşte"!

Ei bine, am fost şi micul şi marele în viaţa asta, am dat şi eu dovadă de oportunism atunci când n-am reuşit, de pildă, să întorc binele făcut de un prieten şi am ezitat să găsesc resurse în mine pentru a recunoaşte asta.

Dacă te referi însă la arta de a fi egoist, de a calcula cu abilitate într-o chestiune unde totul e să-ţi iasă rezultatul dorit, de ce aş fi eu o excepţie? Da, am comis şi eu delictul, dar este irelevant să-ţi procur pentru cititorii tăi fotografia infamiei săvârşite. Ajunge că ştiu eu şi cel care le ştie şi le cântăreşte pe toate. Da, va fi greu să mă mântuiesc...

 

("am de ales între ironia unei vieţi de mic culegător

   şi sacrificiul de care mă tot cred capabil")

 

Un prieten de-al meu te acuza, voalat, de obedienţă. Un critic afirma că premiul Uniunii Scriitorilor pe care l-ai luat în 2003 s-a datorat tragerii unor sfori. Un alt prieten de-al meu susţine că, înainte de a ridica piatra (ca polemist) ar fi bine să fii atent la propriile compromisuri. Îmi răspunzi, chiar dacă nu formulez o întrebare? 

 

 

Ar fi fost bine să-mi fi spus cine este prietenul 1, prietenul 2 ca şi acel critic, e corect aşa. Nu pot lupta cu fantome şi nici Ulise nu sunt să-l prind pe Proteu aflat în exerciţiul bârfei sale. Nu ştiu nici la ce te referi când vorbeşti de trageri de sfori: la mine, la juriu, la Consiliul UE? Totuşi, observ că ai prieteni cu simţul curajului şi al răspunderii: îşi spun ţie ceea ce cred ei cu tărie, fiindcă ştiu că tu îmi vei comunica observaţiile lor de natură morală. Vorba lui Liiceanu: morala de a doua instanţă, adică minciuna, este necesară dacă trebuie să luptăm împotriva Răului. Îţi spun ca prieten (3): nu te lăsa folosit...

 

Se cuvine să fac precizarea că e vorba despre afirmaţii disparate în timp şi spaţiu, întâmplătoare şi puse cap la cap în formularea mea anterioară, poate nu tocmai inspirată. Nu era vorba despre bârfă, criticul poate că era sincer sau poate era maliţios, iar ceilalţi îmi semnalau mai degrabă nişte nevoi proprii.

 

Nu pot răspunde cum trebuie – mă simt cumva acuzat – fiindcă nu pricep de unde pleacă prietenul 1 în afirmaţia lui: obedient faţă de cine? Faţă de şefii Uniunii sau de mahări din aparatul administrativ al acesteia? Faţă de bonzii literari care fac şi desfac nodurile marinăreşti ale literaturii noastre plină de bisericuţe şi partide de buzunar? Tu vorbeşti de Masoni aici, că acolo îşi are obedienţa sensul plin pe care îl dă omul dorinţei sale de a supune şi a fi supus. Tot ce pot să spun, referitor la un capitol pe care îl credeam încheiat (i-am răspuns şi Xeniei Karo la o întrebare asemănătoare acum un an), este că am fost preferat lui Ion Mircea cu 4 voturi la 3 după câteva tururi în care se mergea cap la cap. Când am intrat în sala Teatrului Bulandra, unde se dădeau premiile, aflasem de 15 minute că l-am luat, îmi spusese cineva pe stradă, dă-mi voie să nu-ţi spun cine (trebuie să-mi protejez şi eu prietenii). Ei, ce crezi că am remarcat acolo? Că majoritatea scriitorilor din Bucureşti şi din provincie care fuseseră nominalizaţi, dar nu luaseră premiul, nu erau prezenţi! De unde ştiau ei că nu vor fi premiaţi? E simplu, îmi dau azi seama: aveau prieteni buni în juriu sau în staff-ul USR. Ca buni "masoni" ce erau, se informaseră. Nu se făcea să te faci de râs şi să te prezinţi la ceremonie în postură de "învins". Ei bine, la Oscar, ştii bine că nu e aşa: bărbăteşte – şi femeieşte – este să te prezinţi şi să-l aplauzi pe câştigător. Eu m-am prezentat şi am spus pe scena unde Monica Davidescu mă privea admirativ (Temişan era absent) că sunt poeţi nominalizaţi care meritau premiul ăsta, ba sunt unii care n-au fost nici măcar nominalizaţi şi-l meritau la fel de bine. Crezi că cei din sală m-au crezut naiv, provincial sau ipocrit? Asta n-o vom şti niciodată, nu-i aşa­? Chiar l-am felicitat, în afara scenei, pe poetul Dinu Flămând, colegul meu de premiu, care s-a uitat cumva prin mine: cine o mai fi şi ăsta? Evident, nu eram Ion Mircea care era marele favorit în acel an şi fost coleg echinoxist. Îţi dai seama că am făcut o breşă în aura Echinoxului în acel an? (Dacă aş fi cinic aş cita dintr-un subversiv: plăcerea mea este să stric socotelile celor mari...).

 

Dovada că era aşa: l-am rugat pe Dinu Flămînd să transmită salutările mele lui Mircea Iorgulescu, cel care scrisese frumos despre mine în 1989, anul rămânerii sale în Franţa, la poşta redacţiei din SLAST, şi care sunt sigur că s-a bucurat să se vadă cumva confirmat peste timp (bine, bine, ştim şi trebuie să ştim că valoarea unui scriitor nu este dată automat de premii, după cum valoarea unui om nu stă în pielea lui!). Credeţi că a făcut-o? Cine era Coande pentru ca el să ţină minte acest nume până în redacţia RFI, unde era şi este coleg cu Iorgulescu?

 

Prietenilor tăi (1, 2) le-aş mai spune să încerce să citească ce am scris eu fără ochelarii de cal ai prejudecăţilor care fac din oameni inteligenţi adevăraţi prigonitori ai adevărului, bişniţari de sens şi interpretare, ca să folosesc expresia exactă a lui Salman Rushdie. Ca polemist, eu am semnat tot ce am scris şi suferinţa mea, atâta câtă este, e că n-am primit replici în scris la ceea ce am publicat (uitasem, mi-a răspuns Solomon o dată, după ce l-am încondeiat în ziarul unde scriam; cum a comentat prietenul tău faptul, ştii oare?). Avem noi o tradiţie prelungă a oralităţii de pubelă, o artă a bârfei ce se consumă în coterii ieftine, un curaj masochist de a desfiinţa pe cineva in absentia. Cultura civică presupune tocmai dialog şi replică cinstită, în faţă, nu pe de lături, în tradiţia behăitului dezaprobator al Mioriţei. După cum, nu este treaba măgarului pe unde pasc oile. Dacă amicul tău ar fi vrut-o, eu i-aş fi înlesnit publicarea rezervelor sale în publicaţii unde semnam: măcar atât să fac şi eu pentru propria-mi glorie.

 

Altminteri, Hristos avea dreptate, însă nu aşa cum interpretează amicul 2: cine este fără prihană? Parcă mai bine o zice, însă, Rimbaud, apostatul: o sezoane, o castele!/ce suflet e fără greşele?

Cât despre cale, sunt pe ea, dar nu să mă "împlinesc": flămândul trăieşte mai intens în aşteptarea minunii.

 

 

("În plină exegeză a ratării viaţa mea se răzgândeşte")

 

Îmi spui o mizerie care crezi că ţi s-a făcut de către colegii de breaslă? Dar o bucurie?

 

Când te apropii de 44 de ani, nu mai vrei să reţii mizerii, ştii şi tu asta. La ce bun să-ţi încarci sufletul şi mintea cu răutăţi care oricum nu te-au malformat? Uite, supravieţuiesc şi după asemenea "mizerii", cum le zici tu. Şi-apoi, avem exemplul Omului în faţă: El a iertat tot, chiar dacă unii mai cred şi azi că a trişat.

 

Bucuria trebuie reţinută – şi trebuie potenţată, înmulţită. Bucurii am avut atunci când cineva a făcut posibilă apariţia unei cărţi a mea, când a scris despre ea cu o înţelegere care nu excludea critica onestă, când am comunicat cu cineva şi am avut sentimentul pre-cunoaşterii. Eu sunt bucuros chiar şi atunci când mă cert cu cineva, dacă mă poţi crede: un scriitor adevărat, ca şi un om de caracter, trebuie să profite de tot, şi de înţelegerea celor din jur, dar şi de neînţelegerile care aparent muşcă din silueta lui spirituală. Nu ţi se pare uneori că literatura, viaţa este şi istoria unei neînţelegeri fertile?

 

 

("Ca orice animal înalt mi-ar plăcea să mor departe de literatură")

 

Preferi o recunoaştere actuală uneia postume sau invers? ("Şi-şi" e o variantă prea convenabilă)

 

Prefer o bere rece, acum, uneia calde, atunci. După cum, cândva, voi prefera un scotch de calitate pus la macerat acum 30 de ani.  Şi cu asta cred că am răspuns, scurt şi la obiect.

 

 

("nu să distrug vreau dar nu am încotro")

 

Ai scris ani la rând articole de opinie în presă şi în revistele de cultură. Pari mai degrabă un rebel, un răzvrătit, decât un conservator. Care ar fi adversarul principal al societăţii româneşti post-revoluţionare? Au schimbat ceva articolele tale? Ai avut sentimentul că influenţezi într-un sens pozitiv lucrurile?

 

Păi, ori sunt un rebel, ori sunt un oportunist! Conservator nu pot fi, că m-ar mustra Maiorescu sau Eminescu dacă m-aş da cu Voiculescu şi ai lui, conservatorii recenţi ai naţiei. Dar ştii că şi Caragiale a fost conservator?

Plin de o sfântă radicalitate care combina umorul grotesc al personajelor sale, care-i ţâşneau de pe trotuar în faţa maşinii... de scris, şi nevoia de pecunia de la Momuloaia, el l-a născut pe Farfuridi, cel ce avea dubitaţii de genul "din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale". Aici e dialectică grea, nu-i aşa?

 

Deci, adversarul principal este Farfuridi deghizat în Ins principial.

 

Articolele mele nu au schimbat nimic, pe nimeni şi nici nu-şi propuseseră aşa ceva. De scris, ca de o ameninţare cu Eticul pe post de ghioagă, nu se schimbă nimeni. Golătatea înconjoară, iar foamea dă de-a dreptul, a spus nemuritorul Creangă, care mi se pare un mare Român ce poate urca liniştit pe podiumul unde se bat Nadia, Hagi şi Decebal-către-Popor. Oamenii cred ceea ce vor ei să creadă sau, aşa cum spune proverbul, "pisica o poţi convinge să bea lapte, dar oţet nu".

 

Nu am avut niciodată sentimentul că influenţez în vreun fel lucrurile, m-a ferit Dumnezeu de paranoia de a crede că sunt investit cu o misie de genul ăsta. Fără să doresc să pozez în ins metafizic sau în dribleur de jaloane neînsufleţite (şi care nu mă pot deci faulta), îţi voi aduce drept argument ceea ce au spus doi bărbaţi cu mintea la purtător, Alexis de Toqueville şi René Girard. Primul spus-a, undeva în "Despre democraţie în America", că "adevărul este ascuns şi va rămâne aşa de-a pururi". Se referea, cred, la puterea minţii omeneşti de a pune mâna pe ceea ce filozofii au definit în atâtea moduri care sunt definiţii ale minţii ce se măsoară singură şi nu-şi dă de capăt: adevărul.

 

Al doilea, pe urmele vechii înţelepciuni veterotestamentare, vorbind într-o carte minunată despre om ca "denegare mai mult sau mai puţin violentă a violenţei sale" (omorul fondator, ştii tu) ne atrage atenţia că Iisus a fost lichidat el însuşi atunci când fariseii şi-au dat seama că a venit să dea omenilor cheia care le-ar fi luat ceaţa de pe ochi. Ce avea de gând Iisus, atunci când îi certa pe farisei, în Evanghelia după Luca? Să spună în termenii Psalmului 78 "cele ascunse de la facerea lumii": Vai vouă! Că zidiţi mormintele proorocilor pe care părinţii voştri i-au ucis. Aşadar mărturisţi şi încuviinţaţi faptele părinţilor voştri, pentru că ei i-au ucis, iar voi le clădiţi mormintele. Girard face un conspect amănunţit a ceea ce înseamnă omor, omorul originar, cel prin care Satan i-a luat în stăpânire, după care comentează că, astfel întemeiaţi, oamenii scot noi minciuni care perpetuează crima lui Cain şi împiedică cuvântul evanghelic să ajungă la ei.

 

Aici, Girard are un gând excepţional: "Omorul cheamă mormântul şi mormântul nu este decât prelungirea şi perpetuarea omorului. Ei au ucis, voi clădiţi: e istoria întregii culturi omeneşti, pe care Iisus o revelează şi o compromite în mod decisiv". Cred că ţi-a atras atenţia într-un mod neplăcut ce spune Iisus despre farisei şi cărturari: e valabil şi azi. Văruiesc morminte, şi asta e cultura noastră isteaţă.

 

Girard mai spune, spre deosebire de Toqueville, că adevărul, acela cristic, va prinde viaţă chiar de-ar fi să treacă secole şi "tot ce este ascuns va fi dezvăluit".

 

Bun, şi atunci să mă aştept ca oamenii să se schimbe citind articolele mele?

Doar citind, când ei nu ar putea crede nici dacă l-ar vedea pe Iisus în carne şi oase? Misiunea presei este să stropească niţel florile de dimineaţă ca să nu moară până la prânz, asta în cel mai fericit caz. Ceea ce face presa noastră de azi e, cu mici excepţii, să scoată florile şi să semene scaieţii care plac atât de mult firilor care văruiesc cu osârdie mormântul-România.

 

 

("Singurul motiv pentru care

                        nu îmi public fericirile

        e că nu curge sânge – cârciumile unde se încaieră hamalii

        sunt teatrul meu preferat")

 

Într-o vreme când tot mai mulţi poeţi cotesc spre proză şi destui prozatori spre scenariu de film, vei rămâne fidel poeziei?

 

Problema e să-ţi rămână ea ţie fidelă. Cândva m-am supărat şi eu puţin pe poeţii care o "coteau" mai mult sau mai puţin convingător spre proză. Însă nu aveam dreptate; la drept vorbind, ce e mai rău, să treci la proză sau să părăseşti literatura? Pe cine mai impresionează că Rimbaud a murit din cauză că i s-a cangrenat piciorul în cursa lui arghirofilă prin ţinuturile morganatice ale acelei Elveţii africane care era pentru el Abisinia?

 

Nu este el cel care a scris "par délicatesse j'ai perdu ma vie"? Unde-i delicateţea în arghirofilia din ultima parte a vieţii? Şi totuşi, să nu avem gratuitatea de a ne substitui conştiinţei altuia (Mallarmé). Să mori livrând arme lui Menelik, un dictator etiopian, în timp ce poezia ta năştea un continent acasă... Cine ştie, poate că ăsta era felul lui de scrie roman, adică de a plimba o oglindă prin continentul care a dat-o pe Eva neagră. La urma urmei nu spusese el, cu superbia care l-a şi pierdut, că "poetul este cu adevărat răpitorul focului"?

 

Poate că voi scrie şi eu ceva ca un roman într-o zi, dar nu-l voi numi roman, ci altceva, ceva ce ar putea să aibă legături cu poezia încă, un fel de nautil, amfibiu care ridică pe labele de dindărăt şi merge, ba chiar poate zbura în timp ce vorbeşte limba în care au oficiat cândva preoţii de la templul din Dendrah: "A venit Horus şi a adus membrele lui Osiris pe apă, în timpul acestei zile, sub această formă de crocodil". Ai auzit că mai există totuşi Dragoni?

 

Cărţii ăsteia i-aş pune titlul "Omul care scria cu ochii"...

 

 

("Mă uit în urmă şi văd silueta unui dor care mă va însoţi perpetuu")

 

Cum a fost copilăria ta? Când ai întâlnit prima carte şi cum a continuat această legătură? Care e principala ta mulţumire non-literară?

 

Obişnuită, ca oricare alta, cu un tată mai mereu plecat de-acasă, după pâine, fiindcă la Osica lui nu mai avea proprietate: tatăl său, cârciumar şi cu ceva stare făcuse chiar şi puşcărie la comunişti, iar el fusese silit să se angajeze undeva prin ţară, ca artificier, căutând bogăţii ale pământului de care familia lui fusese jefuită după 1948. Un Rimbaud de la ţară...

 

Mama a rămas să ne crească, trei copii, şi ne-a crescut bine, chiar dacă mai ţin minte şi acum bătăile ei: făcea faţă cu greu efortului de a fi o Mamă/Tată. Însă este o natură morală extraordinară şi, puţin, puţin semăn şi eu cu ea. Ştiu din prima clipă, graţie flerului de la ea moştenit, când impostura se ridică în două labe şi se dă (la) om.

 

Mergeam la scaldă la Olteţ, ne jucam prin zăvoi, la pădure, jucam fotbal şi spărgeam toate geamurile de pe stradă (mai ales ale mele), ascultam poveşti de la bunicul meu, cel poreclit în sat Coande. De la el am căpătat pasiunea pentru citit. Era abonat la biblioteca sătească de la căminul cultural din Vlăduleni, un cartier al Osicii, şi am mers şi eu acolo.

 

La un moment dat devenisem cititor fruntaş pe comună, dacă-ţi închipui!

Într-un an, se zice, am citit 500 de cărţi, m-au dat exemplu comunal la gazeta primăriei din Osica. Il Fenomeno, ce mai... Ce mândru am fost de superioritatea mea spirituală dovedită statistic! Evident, nu-mi amintesc mai nimic, eram în clasa a V-a, citeam Panciatantra şi poveştile ciudate ale zeilor Olimpului, când l-am descoperit pe Boccaccio. Îl scosesem din raft, iar o profesoară de la liceu, care se afla lângă căminul cultural, s-a uitat cu subînţeles la Doamna Tina Cioculescu, bibliotecara care mă lăsa să iau din rafturi tot ce-mi poftea inima. Însă buna Doamnă Tina a liniştit-o scurt, destul de tare ca să aud şi eu: nu dragă, nu e nici o problemă, el e cititorul meu experimentat... Însă mefienta tot ştia ea ceva: ajuns acasă am foiletat febril cartea în căutarea pasajelor descoperite în bibliotecă şi unde geniul boccaccian pune la treabă imaginaţia povestind despre cum Peronella şi-a ascuns ibovnicul în butoi atunci când i s-a întors pe nepusă masă bărbatul acasă. Imaginea armăsarilor năbădăioşi aruncându-se înfierbântaţi asupra iepelor din Partia, prin care Boccaccio descrie asaltul muşteriului de ocazie asupra nevesticii aplecată peste butoiul unde se afla chiar încornoratul mă urmăreşte şi azi. Nedumerirea mea subzistă, aşijderea: ce fel de iepe sunt cele din Partia?

 

Non-literară... adică ar trebui să plec tot dinspre literatură, vezi bine, după cum formulezi tu întrebarea.

 

Vezi tu, dacă epigraful, în interpretarea ta, are o anume legătură cu întrebările pe care mi le-ai pus, atunci trebuie să spun că aici declicul tău este eronat. Când vorbeam de silueta unui dor, mă refeream la o persoană iubită care rămăsese acasă în momentul plecării mele în Germania. Nu este nici o aluzie la dorul de casă, ci este dorul concret, dacă vrei aşa, după o persoană pe care o lăsam în urmă. Mă simţeam un fel de Orfeu post-modern uitându-se în urmă după Euridice. Ce bine că în post-modernitate, chiar cu rolurile inversate astfel, Orfeu n-o pierde definitiv pe Euridice! Împlinirea mea non-literară este iubirea pentru o femeie care mă iubeşte "şi care mă subjugă, robită sufleteşte,/de fiecare dată alta, aceeaşi niciodată"...

 

 

("atunci când lumina pune pe lucruri şi oameni o patină specială de aur vechi şi părăsire profundă")

 

Poţi face publică o întâmplare intimă pe care nu ai povestit-o nimănui?

 

Aş putea, dar unde ar mai fi farmecul intimităţii? Ştii, omul are dezlegare să iasă din intimitatea lui şi să primească pe altul în intimitatea proprie, mai ales de când prin Iisus, Dumnezeu a ieşit oarecum din intimitatea sa, aşa cum foarte frumos o spune într-o predică recentă Papa Benedict al XVI-lea. Prin însuşi naşterea sa, prin faptul de a se fi făcut om, spune acelaşi papă, "Dumnezeu ne-a permis să aruncăm o privire în intimitatea lui Dumnezeu însuşi".

 

Intimitatea mea nu este interesantă pentru nimeni, te asigur.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu


Puteţi citi un fragment din Celălalt capăt aici

Puteţi citi un fragment din Ferestra din acoperiş aici



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey