•  

Nicolae Coande




sus

Nicolae Coande

 

Pădurea Mariei şi Ofensiva Ardenilor

 

 

La Mariawald, mănăstire a călugărilor trapişti, aş fi putut ajunge cu Rurtalbahnul, unul din acele trenuri care funcţionează în localităţile de provincie pe post de tramvai sau taxi electric. Frau Ludwig îmi vorbise de câteva ori de splendida mânăstire ascunsă într-o pădure şi unde puteai ajunge, după vreo 50 de kilometri de mers cu maşina, dacă luai în piept o potecuţă a dealului unde străjuia abaţia. Pentru comozi, vreo doi-trei kilometri de serpentine "periculoase" sunt însă mai uşor de străbătut cu maşina.

 

Cu maşina Margăi Fraikin am plecat şi eu dornic să văd un loc despre care auzisem lucruri captivante în discuţiile purtate cu gazdele mele. Ne-a însoţit frumoasa Laila Beckia, amică a Margăi şi prezenţă discretă într-o călătorie unde mai mult gura mea s-a auzit. Nu sunt un excursionist de vocaţie şi nu-mi place să scormonesc în peisaj dacă mă aflu în locuri pe care nu le-am mai văzut. Sunt de o indiferenţă care nu favorizează şesul sau muntele (cred că îmi place podişul!) şi nu mă obosesc să ţin minte particularităţi ale locului vizitat decât dacă acestea sunt cu tot dinadinsul stridente sau îmi captează atenţia cu o prezenţă mai mult decât prietenoasă. Nu sunt un turist de clasă şi "petrec" interior ceea ce alţii asimilează aidoma unui burete care suge imagini, nume, pietre adormite ale timpului - tot acest întreg kitsch al lumii care se revarsă chiar şi în cele mai autentice locuri. Dar numele mănăstirii (Pădurea Mariei) mă atrăgea într-un mod misterios pe care mi l-am explicat mai apoi doar prin... magia locurilor comune cu care literatura cea mai bună operează adesea. Sigur, întâi de toate m-am gândit la un fel de thomasmannian Zauberberg, deşi nu mi-am propus niciodată să pun semnul egalităţii între spiritul bolnav al locului unde se mişcă Settembrini şi Clavdia Chauchat şi idilica recluziune a trapiştilor. Dar dacă lichiorul excelent fabricat aici a fost nada care m-a adus între zidurile unei mânăstiri impregnată de damful istoriei? Mânăstirea a fost fondată în 1486 sub prioratul Cistercienilor (trapiştilor) de strictă observanţă în onoarea Fecioarei Maria, ramură a Bisericii Romano-Catolice. Bernard de Clairvaux este una din figurile de referinţă ale ordinului, mai ales pentru cei care creditează în absolut faimoasa "Profeţie a Papilor".

 

A doua zi de Crăciun, împreună cu Zeynel, Anna Sidorenko şi Serghei Yakunin fusesem invitat la Frau Ludwig, la o masă unde gazda a dorit să ne simţim cât mai bine. Detlef Ludwig mi-a arătat excelenta sa colecţie de aparate fotografice vechi, între care un trepied de oţel uriaş care susţinea camerele de fotografiat ale armatei americane în primul război mondial părea un dinozaur uitat printre "pliscărici" de diferite naţii: somnola, dar nu adormise niciodată. De altfel, Detlef avea să-mi povestească de fotografiile făcute de el lui Böll şi de şedinţele foto în care se străduise să surprindă "esenţa" feţei artistului care a scris "Clovnii": avea o faţă mobilă, claunescă, mi-a explicat inginerul din Detlef, şi nu reuşise prea uşor să fixeze trăsăturile aflate în permanentă schimbare. Of, nemţii ăştia: dacă norii de pe cer ar putea fi băgaţi în parcele cadastrale...

 

N-am să spun acum ce am mâncat, dar lichiorul cu care ne-a servit gazda ne-a plăcut tuturor şi după ce mi s-a spus ce reţetă are şi unde poate fi găsit am şi întrebat-o pe Marga cum se poate ajunge acolo.

 

Am amânat săptămâni întregi să ajungem la Mariawald, abaţie care mi se părea şi mai misterioasă din momentul în care Frau Ludwig mi-a povestit că imediat după război a fost un loc mult căutat de ofiţeri SS. În minte mi-a licărit imediat un scenariu "conspirativ": dacă unii dintre călugării bătrâni care mai trăiesc poate acolo au avut în trecut o meserie de arme mai mult decât discutabilă? Şi: cum convieţuiesc foştii militari hitlerişti cu propriul trecut sub privirea scrutătoare a Domnului? Oare Dumnezeu acordă iertare celor care au umilit fiinţa umană spre jumătatea secolului XX? Cu astfel de gânduri copilăreşti, dar înveselit de compania celor două doamne, am suit în micuţul Peugeot al Margăi şi am demarat într-o călătorie care mi s-a părut nesfârşită. Am ajuns aproape de asfinţit, după ce am trecut prin Heimbach, unde se născuse tatăl Margăi, şi după ce am oprit doar puţin pentru a vedea un sătuc care părea desprins din basmele în care casele, cu nelipsitele frame-work, sunt făcute din turtă dulce, iar locuitorii stau doar în tablourile de pe pereţi.

 

La abaţie, situată lângă Heimbach, în parcul naţional Eifel, era linişte şi am intrat în curtea pietruită după ce am parcat maşina în apropiere. Slujba de la ora 17, Vesper, una din cele şapte ale zilei, urma să înceapă şi cum mai aveam puţin timp la dispoziţie am căutat magazinul unde trapiştii vând produsele pe care călugării le fac manu propria: carne de porc, lichioruri, praline, o micuţă industrie casnică aşa cum poţi găsi de altfel şi în România, de o manieră mai rustică parcă.

 

Am cumpărat două sticluţe de Abteitropfen şi ne-am grăbit să ieşim pentru slujbă. În curte am gustat dicret din şip după ce mai întâi le servisem pe cele două doamne; câţiva călugări care ne-a văzut zâmbeau uşor încurcaţi, mai ales că, râzând, Marga le spusese ceva în germană în timp ce gusta din lichior. Se grăbeau, dar ne-au făcut cu mâna. Am intrat acolo alături de alţi câţiva "rătăciţi" ca şi noi şi mi s-a părut că într-adevăr o pace celestă s-a aşternut cât timp am ascultat ritualul pe cât de discret pe atât de persuasiv, în care vocile masculine aveau o căldură liniştitoare invitând la pace şi meditaţie în recluziune.

 

La ieşire am semnat în cartea pentru oaspeţi şi am părăsit curtea mănăstirii o dată cu scăpătatul soarelui: mama noapte avea să-şi facă în curând simţită prezenţa şi trebuia să ne grăbim cât puteam pe drumul înapoi spre Langenbroich.

 

Dar cu un Abteitropfen de o cifră octanică valoroasă în "rezervor" drumul avea să fie unul extrem de plăcut, în rulajul maşinii şi al versurilor eminesciene care aveau, iată, abia în Germania o rezonanţă specială pentru mine: "Zice Brahma, tata Brahma,/ Cum că lumea asta nu e/ Decât arderea-unei jertfe/ Într-o vecinică căţuie./ Am aprins şi eu luleaua/ şi jertfesc lui tata Brahma/ Lângă mine-un şip cu Kummel..."

 

*

O călătorie cu maşina până la Hürtgenwald este un bun prilej să constaţi că bazele militare americane au intrat într-adevăr în silenzio stampa. La 10 kilometri de Langenbroich, o asemenea cazarmă aştepta să audă tropăitul bocancilor celei mai puternice forţe militare de după al Doilea Război Mondial, dar NATO este, încă de dinainte de începerea războiului în Irak, ea însăşi o instituţie care preferă să dea comunicate. Poate că România, odată intrată acolo în primăvara lui 2004, o va resuscita, conferindu-i anvergura de altă dată. Nu zâmbiţi, nu se ştie de unde sare iepurele curajului!

 

Cert este că la mai puţin de 3 kilometri de această bază dezafectată este cimitirul soldaţilor nemţi căzuţi în ultima mare bătălie interbelică, acolo unde în toamna 1944 -primăvara 1945 s-a desfăşurat una dintre cele mai teribile încleştări, parte solidă a ceea ce s-a numit "Ofensiva Ardenilor". În avântul lor spre Berlinul lui Hitler, americanii aruncaseră în luptă importante forţe umane şi o puternică tehnică militară, dar terenul de luptă a fost, ca de obicei, de partea celor care luptau acasă. Păduri de brazi şi stejar, râpe şi dealuri abrupte au servit ca ajutor pentru armatele conduse de Hermann von Rundsdtet, unul dintre cei mai străluciţi strategi germani din vechea şcoală militară prusacă, alături de Erwin Rommel şi Erich von Manstein - cel care a bătut Franţa la Sedan provocându-i acesteia cea mai grea înfrângere din istoria conflictelor militare dintre cele două ţări.

 

În disperare de cauză, Hitler a decis să spargă încercuirea care se profila şi să declanşeze blitz-krieg-ul. El dorea să treacă Meusa, undeva între Namur şi Liege, după care să atace portul Anvers, prin Bruxelles. Ţinta era vitală pentru aprovizionarea trupelor aliate. Înştiinţat de decizia lui Hitler, care se consultase cu Jodl, von Rundstdet se opune susţinând că aviaţia germană e la pământ şi nu va putea susţine o luptă atât de grea. Dar Hitler s-a arătat neînduplecat şi, la 15 decembrie 1944, Grupul de Armate B a fost silit să pornească "Ofensiva Ardenilor" sub comanda lui von Runstedt. Deşi infanteria şi aviaţia erau sub nivelul celor deţinute de aliaţi, tancurile germane reprezentau la acea oră o forţă pe care generalii lui Eisenhower nu aveau practic cum s-o contracareze. Faimoasele tancuri Tiger 2, Phanter G sau P1 IVH erau net superioare tancurilor Shermann, poate doar englezii cu ale lor Firefly să se apropie puţin de forţa rivalelor. Lupta cea mai grea au dat-o, ca de obicei, infanteriile celor două armate, unde aliaţii aveau superioritate, dar poate mai puţină experienţă. Nici infanteria germană nu mai era cea pe care von Rundstedt o coordonase în luptele purtate în apropierea Rostovului, fiind silită să apeleze la recrutări masive de tineri şi copii. Armata americană condusă de Eisenhower, dar coordonată practic în teren de faimosul Patton (deviza sa era legendară: "Trebuie să atacăm şi să atacăm până la epuizare, după care iar să atacăm") şi de Omar Bradley a dus greul încleştării.

 

Operaţiunea "Wacht am Rhein" (Straja la Rin) a început cu o teribilă dezlănţuire a trupelor de infanterie conduse de "buldogul" Moddel, unul dintre mareşalii preferaţi ai lui Hitler, şi a fost susţinută de trupele de paraşutişti desantate în spatele liniilor aliate. În prima fază, Înaltul Comandament Aliat a fost uluit de rapiditatea atacului, chiar dacă paraşutiştii lui von der Heydte fuseseră prost orientaţi şi, în cele din urmă, capturaţi. Eisenhower nota în memoriile sale că trupele sale şi-au revenit cu greu din şocul provocat de atacul-supriză declanşat de trupele lui Von Rundstedt şi numai lipsa de combustibil a Panzerelor a făcut ca acestea să atingă Meusa. Dar vremea proastă care favoriza armata germană - cerul întunecat nu permitea aviaţiei aliate, net superioară, să susţină infanteria - a încetat după o săptămână şi mii de avioane au sprijinit defensiva aliată distrugând poduri şi şosele pe care trupele germane aşteptau convoaiele cu combustibil. Luftwaffe a ripostat abia într-un târziu într-un scenariu surpriză în zona Alsacia, unde a atacat 27 de aerodroame şi a distrus 800 de avioane aliate. Aviaţia germană a pierdut doar 300, însă a rămas şi ea fără combustibil şi nu a mai reuşit să-şi ajute infanteria care era respinsă de armatele lui Patton. La 30 ianuarie, 1945, nemţii au fost respinşi în zona de unde plecaseră şi la Hürtgerwald sosea ca reporter de front Ernest Hemingway, avea să scrie mai târziu romanul acestei teribile încleştări: "Across the River and into the Trees", netradus în româneşte, după ştiinţa mea.

 

Americanii au pierdut 55.000 de oameni - mai mult decât în Vietnam, după cum declară chiar supravieţuitorii care anual revin aici pentru a comemora bătălia - în timp ce nemţii doar 12.000! Cimitirul din Hürtgenwald pe care l-am vizitat într-o zi splendidă de toamnă este plin de crucile celor căzuţi în zonă, dar nici unul nu este american: Eisenhower a ordonat ca toţi cei căzuţi la datorie să fie duşi acasă şi înmormântaţi în pământul Unchiului Sam. Totuşi, se pot vedea aici crucile unor soldaţi francezi care s-au distins într-o luptă considerată a fi iadul pe pământ, iar la intrare străjuieşte ca un memento nepieritor crucea unui locotenent francez care, trecând peste ura istorică dintre cele două naţii, a salvat viaţa unui soldat german!

 

Ne-am întors de la Hürtgenwald, am trecut din nou pe lângă baza militară tăcută şi am văzut cum din depărtare ne făceau prietenos semne încifrate marile mori eoliene care împânzesc zona. De unde tocmai fantoma lui Don Quijote lipseşte...

 


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey