•  

Mihaela Butnaru


•  

Georgia Ioana


•  

Bogdan Mureşanu


•  

Veronica D. Niculescu


•  

Daniel Vighi




sus

Mihaela Butnaru

 

Richard

 

 

2. Adieu, îi zic lui richard în glumă. E unul din puţinele cuvinte pe care le înţelege. Cînd era mai tînăr, ştia multe cuvinte, vorbea cu o energie nestăpînită, îşi mişca mîinile ca un dirijor, atrăgea atenţia. Cu anii, a refuzat să mai scoată vorbe pe gură. Le-a uitat. Îi e bine aşa, şmecher bătrîn, ştiu că înţelege mai mult decît arată că o face. Ca atunci cînd citea pe scări, doar nu am visat eu. Richard citea o poezie, am găsit hîrtia mototolită în buzunarul lui,  ca să citeşti poezie, îţi trebuie un talent special, ştiu de la profesorii mei. Dar bătrînul mă păcăleşte şi eu îl las în pace. Îi iese bine aşa, să nu stăm de vorbă, e mai simplu; îi torn ceai dimineaţa în cana lui fără toartă, pe care şi-a adus-o de acasă, pun pătura în geam să nu îl deranjeze lumina, apoi intru în baie. Dacă îl găsesc tot în cameră cînd ies, înseamnă că va fi o zi liniştită. Nu ştiu ce îl nemulţumeşte. Rar spune cîte ceva, şi atunci doar glume. Aştept cîte o săptămînă- două pînă se hotărăşte să le spună şi pe acestea.

 

Nu îmi vine să cred că asta e casa mea. Înainte era aproape goală. Ai mei aranjaseră apartamentul auster, geometric, nu aveam nici o floare în ghiveci sau în vaze, nici un covor, nici un dulap de lemn, nici un fir de praf. Doar metal şi zid, frumos, ce să zic. De cînd e richard aici, adică de joi, sunt haine şi resturi peste podeaua lustruită, dulapurile stau deschise, pachete de ţigări, un miros stătut de haine ude, cărţi fără copertă, pixuri, foi scrise sau cu desenele noastre, cotoare de mere, sticle goale. Mă întreb cum i-ar plăcea mamei camera mea acum. M-am obişnuit aşa…cum înainte îmi plăcea să calc desculţ pe gresia goală, lucitoare, aşa nu mă uit acum dacă sunt coji de banane, pahare sau perne pe jos. Ştiu că el le pune aşa, de ce faci asta, îl întreb şi nu zice nimic. Am tot strîns ambalaje cîteva zile, am spălat hainele, am ascuns farfuriile şi paharele, degeaba. Le găsesc tot acolo, nu ştiu cum face. Cîteodată încerc să vorbesc cu richard, dar nu vrea. Stă cu genunchii sub el, sub masă sau lîngă uşă, se uită la mine, se caută în buzunare de o ţigară. N-are, tocmai am aruncat un pachet. Nu fumăm în casă, ai uitat, dar el stă lîngă uşă şi se uită la mine, richard cel cu ochii albaştri. Mă uit şi eu la el, cît pot, zic "bine", mai caută o vreme în buzunare, se ridică, le închide, le deschide pe cele cu capse de la jachetă, le întoarce pe dos pe cele de la pantaloni, începe să bată din picior. Îi aduc un pachet nedesfăcut.

 

Dar lui richard îi place mai mult să hoinărească decît să doarmă după amiaza, cum obişnuiesc eu. De cînd stă aici, a suportat două zile. Îl simţeam cum se mişca de pe o parte pe alta, cum respira cu zgomot, o dată a început să mă gîdile, numai ca să nu dorm. Cînd vede că nu îl bag în seamă, pleacă singur. Lui richard îi place să hoinărească, aşa că merg cu el după- amiaza. Mă duce prin locuri pe care nu le ştiam: paralel cu strada principală, este  o altă stradă, pe care richard mi-a arătat-o prima oară ca pe un cadou. M-a luat de mînă şi am mers repede acolo unde voia el să ajungem: în faţa unei case fără uşi, fără ferestre, fără vreo urmă de gard, dar cu o poartă cu lacăt. Mai sunt astfel de case în oraşul nostru? Richard nu zice nimic, mă ţine de mînă. Casa asta seamănă cu el, pe o stradă aşa curată şi îngrijită, stă să se dărîme, cînd nimeni nu vede;

În curte, iarba înaltă creşte printre pietre

Richard are pantofii murdari de noroi

Trecătorii văd că e o casă părăsită; totuşi, nimeni nu intră

Richard are pete pe pantaloni

Nici tocul de la uşă nu a rămas

Richard nu se spală, nu se bărbiereşte, nu mănîncă

Poate că a fost casa lui

Richard nu vorbeşte

Poate de aia refuză, că îi e dor de casa asta

…decît cînd vrea.

 

Nu scoate o vorbă, ne întoarcem cu spatele şi mergem.



Comentarii cititori
sus

Georgia Ioana

 

Cine moare, mielule?

 

 

Autobuzul geme. Două bătrâne îşi pun mâna la gură:

- Am cumpărat nişte carne din aia cu vită, că era mai ieftină, luai şi pulpe, fac nişte salată beof, ce să mai!

- Mai sunt şi prăjiturile, nici nu poţi să mănânci atâtea, da' vin Paştile, aşa se face...

- Avem un râs de pensie!, se băgă în discuţie altcineva...

 

Cobor grăbită. Pe partea stângă a drumului se văd mai mulţi oameni în faţa unei porţi. Aud muzică de mort. Meet Joe Black. Sooner or later everyone does.

O întâlnesc pe Lili. A fost plecată un an în Anglia.

- Încă nu-mi vine să cred că sunt în România. E de căcat aici. Tu ce mai zici?

- Eu aştept să vină iepuraşul de Paşte.

Lili făcu ochii mari.

 

În drum spre bunici, opresc la cizmărie să iau nişte sandale de-ale maică-mi, făcute pe comandă. Băiatul patronului mai are ceva de finisat.

- De care găurele vrei să facem?

Ridic din umeri – Probabil, că e de aceeaşi vârstă cu mine.

-  Muncesc foarte mult, continuă el, în timp ce eu dau şorţul murdar la o parte şi mă aşez pe un scaun. Dar mi-am făcut nişte planuri pe care vreau să le realizez, ca oricare... Eu sunt născut în '77. Tu? Ce faci de Paşte? Cu fetele stau cam prost, nu prea am timp.

Mă ascund în spatele cozorocului; în asemenea momente îmi vine să fluier şi, dacă nu o fac, este doar din precauţie, nicidecum că s-a întâmplat de cele mai multe ori să nu-mi iese. Taică-său apare două minute, din spate:

- Mi-a zis mama ta că înveţi toată ziua...

 

 Aha, îmi spun, hotărându-mă pe loc să-i scot tv-ul din priză când îi va începe emisiunea favorită. Mulţumesc şi plec. Avea un zâmbet plăcut, îi lumina toată faţa şi nişte mâini foarte mari.

Intru în blocul locuit de foarte mulţi pensionari. Iar nu merge liftul! Un tânăr cu barbă se oferă să-i ducă plasele bătrânului care târăşte piciorul drept şi stă la etajul cinci. Unii dintre noi mai cred.

În dimineaţa primei zile de Paşte, mergeam cu bunica la biserică. Aveam părul împletit în cozi, rochie şi pantofi noi. Mă spălase pe faţă cu apa din ligheanul în care pusese un ou roşu, ca să am obrajii rumeni tot anul.

 

Deschisei încet uşa de la bucătărie. Stătea cu mâinile împreunate, la fel de blândă şi subţire cum o cunosc de când m-am născut. Îi mângâiai uşor fruntea. Nici măcar nu tresări – mereu mă aşteaptă.

- Ce faci, buno?

Îmi zâmbi ca într-un basm plin de colb.

 

- Uite, mă rugam la Dumnezeu să-mi iasă cozonacii ăştia! De la o vreme a început să-mi fie frică!

- Să ştii că numai grija cozonacilor o are el!, mă încruntai.

- Ce spui, copilă?

- Matale faci mereu cei mai buni cozonaci din lume!

- Să ştii că mie nu mi-e frică... n-are decât să vie!  Ţi-am arătat prosoapele ălea noi?

 

Mie îmi este atât de teamă, buno, de gândul că am să intru în ajun de Paşte în bucătărie şi n-o să miroase a cozonac. Ce-am să fac eu atunci? Crezi, tu, buno, că am să mai ştiu eu să împreunez mâinile?

 

De fiecare dată, plec după ce bunicul mă pupă pe frunte. Stă pe balcon şi-mi face cu mâna până nu mă mai vede. Într-un alt anotimp, când voi trece pe acolo, voi face acelaşi gest. Este singurul lucru sigur din cele ce vor veni: voi ridica mâna. Şi abia apoi, mă voi afunda în primăvara veche.

 

Mă opresc la biserică să aprind şi eu o lumânare în Vinerea Mare. Femei cu flori proaspete, coşuri, lumânări şi copii gălăgioşi. Sfinţii mă privesc din zugrăveala căzută. Mă mai învăţaţi voi?

 

M-am născut şi am crescut cu buna. Amurgul încremeneşte o clipă pe turla bisericii. Roşu. Fetiţa încearcă să bage în gură piciorul ursuleţului de plastic, iar femeia fără vârstă îi şterge saliva cu batista. De ce ea nu se schimbă niciodată? Mi-au rămas ca de copil, ochii.

 

O bătrână cu batic negru îmi dă un măr din coş:

- S-a făcut cald, maică! Pripeşte a ploaie...

Şi noi mieii, domnule / Şi voi domnii, domnule / Noi cu toţii, domnule.



Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

 

Grădina

 

 

În urmă cu o săptămână, Mamaie sădise în spatele casei un răsad de flori nu-mă-uita cu petale roşii. Avea mână bună, pentru că de obicei tot ce punea în pământ se prindea şi începea să dea rod ori să înflorească. Mamaie avea un dar special pentru toate formele de viaţă, vegetale sau animale, iar această calitate era izbitoare pentru toată lumea, căci era urmată pretutindeni fie de câteva găini, fie de două-trei pisici, chiar de un stol de muşte sau un întreg muşuroi de furnici.

 

Efervescenţa prin care forţele vitale îi invadau intimitatea încetase demult să o mai surprindă sau să o ultragieze în vreun chip. În camera ei, mucegaiul înflorea nebuneşte, destrăbălându-se pe la colţuri umbroase într-o orgie fără contur şi fără ruşine. Păienjenii ţeseau pânze opulente, adevărate brocarturi, ce atârnau pretutindeni în valuri pline de semnificaţii oculte. Florile în glastre nu se veştejeau niciodată, iar mai devreme sau mai târziu ajungeau să năpădească întreaga odaie cu un aer funebru răspândit de nişte uriaşe coroane vivante. Atunci, Mamaie era nevoită să le scoată în grădină unde purtările lor deşănţate erau îngăduite, căci oricum se pierdeau în desfrâul vegetal, generalizat până la cutumă, de la care nici o plantă din acel loc nu se abătea cu o iotă măcar.

 

Printre răsadurile ei, crailâcul era legea în care neamurile tuturor seminţelor trăiau într-un libertinaj nesfârşit. Cu timpul, nechibzuinţa devenise obiceiul pământului, iar excesul a doua sa natură. De sădeai azi doi castraveţi într-un ungher, mâine aflai acolo, într-un zaiafet strigător la cer, toate speciile de cucumis sativus, însă şi restul plantelor legumicole de la dovleci şi bostani până la pepenii cu miez zemos.

 

În grădina ei, era greu de spus pe ce fel de iarbă păşeai pentru că se aflau acolo toate ierburile care se ştiau cu numele: iarba broaştei, iarba cănăraşului, iarba puricelui, iarba ciutei, iarba câinelui, iarba şopârlelor, iarba şarpelui, iarba osului, iarba creaţă sau iarba albă, iarba roşie şi cea puturoasă, iarba albastră, iarba neagră, iarba stelelor, iarba câmpului, iarba fiarelor care deschide orice uşă, iarba rea sau oamenii primejdioşi, iarba dracului sau tutunul, iarba Sfântului Ioan, toate se aflau acolo ca într-un dicţionar cuprinzător.

 

Dacă la începuturi, Mamaie reuşise să păstreze grădina în limitele dogmatice, de la o vreme, lucrurile o luaseră razna şi deveniseră uşor eretice. Oricât ar fi fost de neatentă, Mamaie tot şi-ar fi dat seama, în cele din urmă, că ceva nu era tocmai în bună rânduială în spatele casei sale. Acolo, pe ascuns, grădina se metamorfozase într-un spaţiu apostat, răzvrătindu-se împotriva legilor naturii. Taxonomiile botanice ori zoologice fuseseră grav batjocorite, iar distincţiile sigure de odinioară între regnul animal şi cel vegetal fuseseră spulberate dintr-o lovitură, în momentul în care apăruse şi o plantă închipuită precum mandragora – cea care ţipă când este smulsă din pământ.  Din acea clipă, grădina şi-a asumat făţis revolta şi-a început să comită erezie după erezie, închipuind noi şi noi încrengături, ordine ori clase de specii. Orice asemănare cu un loc pământean luase sfârşit, iar în spatele casei se întindea de pe acum un adevărat bestiar medieval, împănat cu creaturi şi animale monstruoase pe care Mamaie abia le vedea printre tufele gigantice, deşi le auzea ropotul. O dată, i s-a părut chiar că zăreşte printre copacii înalţi ţinuta imperială a unui unicorn, altă dată un grifon i-a smuls cu ghearele sale basmaua de pe cap.

 

Încetul cu încetul, scorburile copacilor s-au umplut de driade, iar printre tufele opulente, fauni bătrâni şi depravaţi fugăreau nimfele zvelte. Bunăoară, chiar sub ochii ei, una dintre ele s-a azvârlit, căutând scăpare, în iazul de la marginea grădinii, în care se bălăceau cu neruşinare o mulţime de sirene şi tritoni. Tragedia plutea pretutindeni în grădină, revendicată, acum, deopotrivă de cea mai adâncă nebunie şi de păgănismul idolatru. Mamaie găsea cu totul dezgustătoare înmulţirea frenetică a acelor fiinţe monstruoase, mitologice, care trăiau în păcat şi încălcau cu propria lor existenţă toate poruncile bunului simţ.

 

Grădina era bolnavă, nu mai încăpea nici o urmă de îndoială. Era incoerentă şi glosolalică. O năpădiseră buruienile barbare, ierburile necivilizate şi tufele sălbatice. Mamaie bănuia că întregul loc fusese cuprins de o exaltare epileptică, iar suspiciunile i s-au adeverit la vederea ultimului monstru născut în delirul general. Bestia începea ca un leu, continua ca un ţap pentru a sfârşi cu o coadă de şarpe. Mamaie a luat această născocire zoologică drept un afront personal, o palmă în obraz, o sfruntare neruşinată şi un gest sfidător din partea grădinii, care, se vede treaba, era deja cufundată într-o sminteală fără leac.

 

Halucinaţia aceea era semnul unei crize de delirium tremens, iar Mamaie era hotărâtă să împiedice apariţia demenţei până nu era prea târziu. Un acces violent risca să transforme grădina într-un Iad pe pământ, născător de demoni sau cine ştie ce alte nagode slute. Astfel că a chemat preotul, ca unul care le ştia pe toate, iar acesta şi-a făcut cruce la vederea animalului şi a exclamat:

 

- Mamaie, asta–i o himeră!

- Ce-i aia?

- O nălucire veche, o fantasmă, o amăgire, i-a răspuns gânditor. O imposibilitate!

- O impertinenţă, a clasificat-o cunoscător Mamaie. Şi o neobrăzare.

- Da, a încuviinţat preotul, fără îndoială. Totuşi o neobrăzare păgână!

 

Preotul cugetă o vreme, apoi se lumină la faţă.

- Mamie, grădina matale trebuie creştinată!

- Şi cum se poate una ca asta?, bâigui Mamaie.

- Cu o plantă creştină. Busuioc, de pildă.

- Da, se lumină Mamaie, cu busuiocul sfintelor, părinte!

- Într-adevăr. Cu un răsad de busuiocul sfintelor, că nu degeaba i se zice izma-Maicii-Preciste.

 

Chiar în aceea clipă, de după nişte tufe înalte se auziră ţipete ascuţite, apoi o nimfă ieşi în afară, urmată fiind de doi satiri desfrânaţi, cu corniţele erecte.

- Pune trei răsaduri, Mamaie, îi zise preotul cu iritare în glas. Trei de la Sfânta Treime.

 

Într-adevăr, aşa a şi făcut, începând lucrarea apostolică. A sădit busuiocul şi a aşteptat întremarea grădinii care nu a întârziat. Semnele convalescenţei n-au pregetat să apară, iar locul părea că se curăţă întâi de buruieni, apoi de fiinţele monstruoase, devenite aproape invizibile. Grădina se căia sincer şi chiar avea mustrări de cuget, căznindu-se să-şi arate regretul prin desfăşurarea excesivă de tufe de cornul Maicii Domnului ori prin procesiunea de călugăriţe pe care o aşternea la picioarele Mamaiei, oriunde s-ar fi îndreptat.

 

La început, Mamaie se arătase neiertătoare, aşteptând ca penitenţa grădinii să fie îndelungată, dar s-a îmblânzit dintr-odată şi-a iertat-o, când a vazut mişunând pretudindeni gândăceii cărora li se zice ochii-Maicii-Domnului. Au înduioşat-o tare. Erau ca o solie purtând părerile de rău ale acelui loc, întors pe calea cea dreaptă după un răstimp de rătăcire în afara dogmei.

 

În semn de împăcare, Mamaie a început să-i plivească pământul, izbăvind grădina de buruieni şi de bălării ca de rămăşiţele unei erezii pe care vrei să o dai uitării cât mai curând. Şi într-o zi, pe când îndepărta urmele păcatelor, din spatele unui tufiş a auzit un zgomot straniu. Frunzele se mişcau ca şi cum cineva sau ceva ar fi fost îndărătul lor, iar Mamaie s-a lăsat cuprinsă de spaimă la gândul că toate strădaniile îi fuseseră în van. Se aştepta ca de acolo să iasă la iveală o altă fiinţă păgână ce avea să întineze pământul cu paşii ei spurcaţi, dar n-a fost aşa. Frunzele s-au dat dintr-odată în lături şi un bărbat despuiat a zbughit-o din faţa ochilor ei. Mamaie a respirat uşurată şi s-a închinat, mulţumind Domnului pentru convertirea desăvârşită a grădinii, apoi şi-a reluat temeinic îndeletnicirea.

 

La câteva zile după, a văzut şi perechea bărbatului aceluia. De fapt, i-a văzut pe amândoi, el şi ea, acoperindu-şi părţile ruşinoase cu frunze late de brusture. A zâmbit fericită, apoi a intrat în casă, şi-a legat broboada bună pe cap şi s-a dus să se spovedească. S-a întors spre seară cu o lumânare în mână şi a pornit în căutarea Lui, căci ştia că El trebuia să fie deja pe undeva prin grădină. L-a găsit, odihnindu-se între straturile de flori nu-mă-uita cu petale sângerii. Iar El nu era deloc o nălucire, o amăgire sau o imposibilitate. O, nu! Dumnezeu era exact aşa cum şi-L închipuise Mamaie.

 

 

Patima

 

 

Cine ar fi zis că în ziua aceea, aşa din senin, tam-nesam, se va porni să bată un vânt zănatic dinspre sud, o boare care ducea cu sine atâta patimă încât înfoia fustele femeilor şi le răsturna poalele în cap, tulburându-ne cumplit cu vederea acelori locuri de taină, unele îngrijite cu tot dichisul, altele acoperite de păduri negre în care ne-am fi pierdut cu dragă inimă, toţi cei de parte bărbătească, deşi până la urmă s-a dovedit că nici măcar de atâta lucru nu mai puteai fi sigur, adicătelea care mai era partea bărbătească şi care cea femeiască, pentru că patima orbea minţile, ştergând cu buretele orice osebire între om şi femeie, iar cei cuprinşi de ea se amestecau de-a valma într-un râu mâlos în care înota o fiară cu zeci de braţe şi zeci picioare, de care te mai sprijineai cât să-ţi tragi răsuflarea, după care te cufundai îndată cu şi mai multă patimă în vâltoarea de trupuri asudate în care frate cu soră şi mamă cu fiu se dedau desfrâului cel mai îngrozitor aşa cum nici măcar sălbaticii fără Dumnezeu nu şi-au fi putut închipui vreodată fără ajutorul Satanei, cel în a cărui putere căzuserăm şi noi atunci, dar toate acestea s-au petrecut atât de neaşteptat, încât nici nu-mi mai aduc aminte prea bine unde mă aflam când m-a cuprins patima, însă nădăjduiesc din tot sufletul să nu fi fost în preajma unei stâni de oi, mai ales că eram neprihănit la cei 17 ani ai mei, că aşa îmi tot spunea fratele meu mai mare: "Găseşte-ţi o fată mai repede, Grigorie, băiatule, altfel or să ţi se umfle boaşele cu sămânţă de-o să te ridici la cer unde nu se află femei", adică aşa zicea fratele meu că la cer femeile n-au ce să caute, fiindcă ele sunt partea Diavolului şi din pricina asta se înghesuie aşa de puţini la porţile Raiului, dar mie, Grigorie, nici nu-mi stătea mintea la astfel de drăcovenii spurcate, ci mă rugam Domnului să mă primească cât mai devreme într-una din casele lui şi tocmai din această pricină mă îndreptam către mânăstire în ziua în care ne-a cuprins patima şi teamă îmi este că mi-am pierdut curăţenia la una dintre stânile de pe drumul spre acea aşezare sfântă, dar s-a milostivit Domnul de mine păcătosul că uite nu-mi mai aduc aminte nimica, doar că mă încinsesem ca o făclie răspândind o înfricoşătoare lumină pe cărarea înapoi spre casa mea, căci după un asemenea păcat de moarte ce să mai fi căutat în Casa Lui, iar din depărtare tot satul nostru se vedea luminat de zeci şi zeci de făclii şi atunci am ştiut că patima îi cuprinsese pe toţi fără deosebire şi-am prins a striga cât mă ţineau bojocii: "Săriţi! A intrat Diavolul în noi!", dar ei se bucurau ca nişte apucaţi şi se opinteau unii într-alţii fără nici o urmă de sfială, iar eu, Grigorie, i-am mustrat cât i-am mustrat, după care nemaiputând răbda flacăra ce mă chinuia cu dogoarea ei în părţile mai ruşinoase, cu atât mai abitir cu cât apucasem să văd bucile albe ale codanelor din sat şi pe flăcăi cum le vârau paloşele drept în născătoarele umede, mi-am zis că dacă tot am păcătuit de moarte cu turma de oi, de ce să nu mă lepăd cu totul de prihană într-un fel mai omenesc, aşa că m-am avântat şi eu în mijlocul horei care se încinsese acolo, chit că duhneam a blană de oaie, drept pentru care m-am aburcat pe prima femeie ivită în cale şi mi ţi-am străpuns-o fără istovire cu ditamai mătărânga umflată de la fierbinţeală, iar ea nici să încerce să zică măcar un saru'mâna Grigorie, ci o ţinea una şi bună că să i-o vâr prin toate găurile, iar dacă ar fi avut un cuţit la îndemână, fără doar şi poate că şi-ar mai fi făcut una la repezeală, tânjind să şi-o umple şi pe aceea cu un mădular învârtoşat, şi mai apoi ne-am nărăvit la tot soiul de fapte necuvincioase ce nu se pot povesti fără ca blestemul tuturor sfinţilor să nu se abată asupra celor care i-au lăsat fără adăpost, pentru că îmi aduc aminte şi acum că, a doua zi de la căderea în păcat, zidurile bisericii şi pereţii dinăuntru, deopotrivă cu catapeteasma şi icoanele făcătoare de minuni, ferecate în argint, se albiseră, rămănând fără vopseluri ca înainte de venirea lui Ion Savu, zugravul de biserici, şi la vederea acestei nenorociri, părintele paroh ne-a zis că suntem martorii unui al doilea Exod şi atunci eu am prins a striga din nou: "Săriţi! Ne fug sfinţii din icoane de blestemaţi ce suntem!" şi într-adevăr în urma lor se întindea un pustiu biblic în care am pribegit zile întregi copleşiţi de patima care de acum nu ne mai dădea pace decât la ceasul vecerniei când ne mai trăgeam şi noi sufletul căinându-ne soarta şi afurisind vântul spurcat, ce pricinuise tot acel Iad fără sfârşit şi fără odihnă, blestemat să fie până la Sfârşitul Sfârşiturilor şi încă o zi după aceea, să-i fie de veşnică pomenire că tare ne-a mai chinuit, mai ales pe mine, Grigorie, sărac cu duhul însă nefericit până peste poate, căci am posedat ca un demon toate femeile dimprejur şi m-am slobozit de sămânţă în toate găurile pe care le-am găsit în trupul lor fără ca patima să se ostoiască vreun pic şi mă temeam că nu voi găsi vreo alinare vreodată decât poate dacă ne-am fi stins flacăra dorinţei cu toate apele mărilor şi am zis cu voce tare ce cugetasem mai înainte: "Patima asta nu poate fi stinsă decât cu toată apa mării", iar ei, arzând ca nişte făclii, mi-au spus: "Tu ştii că nu eşti chiar idiot, măi Grigorie?" şi atunci am hotărât cu toţii să purcedem către mare până ce poftele nu ne vor fi ars de vii, lăsându-ne cu sufletele pustiite, întocmai ca zidurile bisericilor de prin locurile în care treceam în drumul nostru spre izbăvire, şi-am tot mers nopţile la lumina trupurilor noastre fără alte răgazuri decât cele în care ne lăsam în voia desfrâului, iar acestea păreau infinit mai numeroase decât ceasurile de mers, pentru că după o săptămână de patimi şi dezmăţ, marea era încă departe, la fel şi nădejdile noastre că ne-am putea redobândi cumva curăţenia sufletului de dinainte de prihana trupului, şi poate că unii s-ar fi multumit să trăiască în starea aceea animalică, care îi silea să se împerecheze, ca nişte câini încovrigaţi, ziua în amiaza mare, dacă nu am fi dat în peregrinarea noastră de însuşi Ion Savu, zugravul, care de cum ne-a zărit a început să zbiere ca un apucat: "Blestemaţilor, mi-aţi nimicit truda de-o viaţă cu spurcăciunile voastre!", şi cum avea întotdeauna cu dânsul o sticluţă cu agheasmă, m-a prins pe mine nefericitul şi descleştându-mi fălcile m-a silit să sorb câteva guri de apă sfinţită în vreme ce-mi urla drept în ureche: "Vrei, nu vrei, bea, Grigorie, agheasmă!" de mi-a ţiuit auzul câteva zile la rând, însă în clipa aceea, patima, în loc să se stingă, a izbucnit cu o vâlvătaie mai mânioasă de au început să-i fiarbă vopselurile în traistă şi l-am strâns de încheietura mâinii pe Ion Savu, lăsându-i semn, şi i-am spus răspicat: "Vezi-ţi de drum până nu-ţi fac o mare ruşine pe uşa din dos!", iar el a fugit cât îl ţineau picioarele, blestemându-ne de zor prin tot locul în care trecea: "Să ardeţi necontenit în focurile Iadului, atât în viaţă, cât şi după moarte până la Sfârşitul Sfârşiturilor şi încă o zi după aceea. Amin.", iar prieteşugul lui cu sfinţii din icoane s-a dovedit a-i fi de mare folosinţă, fiindcă pălălaia care ne canonea pe dinăuntru a început să ne mistuie şi pe dinafară de păream torţe umblătoare, iară nu oameni vii, de ne prigonea lumea pe oriunde adăstam, iar blestemul zugravului ne prefăcuse oasele în nisip şi nisipul în sticlă şi sticla în cioburi care ne răneau la tot pasul, Doamne fereşte să mai pătimească cineva aşa ceva până la Sfârşitul veacurilor!, căci nici duşmanilor mei nu le doresc aşa ceva, iar pentru că veni vorba de duşmani, trebuie să spun că ciobanii de la stâna unde mi-am pierdut prihana printre oi, deprinzându-mă astfel cu tainele amorului trupesc, porniseră pe urmele mele, iar marea tot departe şi focul ne mistuia tot mai aprig, încât unii dintre bărbaţi s-au scopit singuri, crezând că vor scăpa de patimi, dar nici gând, căci patimile i-au cuprins pe uşa din dos şi s-au văzut nevoiţi să se sulemenească precum femeile, iar pentru că veni vorba despre femeile ce ne urmau, trebuie să spun că, după ce se împliniseră nouă luni de la izbucnirea nenorocirii noastre, mai toate stăteau borţoase şi de frică să nu ne nască copii blestemaţi, poate chiar vreo ştimă sau vreun zmeu, le-am părăsit mişeleşte care pe unde se afla şi ne-am îndreptat către mare să ne stingem păcatele cu toată apa ei, rămânând astfel doar 13 bărbaţi, cu tot cu mine, Grigorie, şi cu frate-meu, toţi cu boaşele la locul lor, căci scopiţii erau prin cine ştie ce bordel, păcălind călătorii beţi, şi eu am zis atunci: "Iată că nenorocirea ne urmează pretutindeni, căci suntem 13 la număr spre marea bucurie a Necuratului!", drept urmare fie unul dintre noi era silit să pribegească singur, fie eram nevoiţi să găsim un însoţitor, dar cine să se întovărăşească cu unii care ardeau de vii ca torţele, vestindu-le tuturor că se aflau copleşiţi de păcate şi în stare de toate scârnăviile trupeşti?, astfel cugetam când în cale ne ieşi un pustnic orb căruia i-am povestit de-a fir a păr toată tărăşenia, iar el ne-a îndreptat pe fiecare în parte către un iaz, zicând că astfel fiecare va fi cel de-al 13-lea, menit să pribegească în singurătate, căci numai în singurătate, zicea ava acela, trupul se poate curăţi de păcate, dar vai mie!, că lângă iazul sorocit se afla şi o mândră stână de oi, cu mioare care de la fierbinţeală îmi păreau mai ispititoare decât orice femeie, la care am izbucnit în plâns amar, tânguindu-mă către Atotputernic: "Doamne, de ce mă canoneşti astfel? Au, ce ţi-am făcut eu |ie?"şi m-am aruncat în apa de cleştar a iazului, iară flăcările mi se tot domoleau, până ce s-au potolit întrutotul şi atunci am deschis ochii înlăcrimaţi şi-am văzut că unde era mai înainte iaz, acum se afla un munte de sare, "Lacrimile sfinţilor pribegi", mi-am zis, şi am hotărât să înalţ acolo, drept mulţumire că am scăpat de patimi, un schit cu ziduri albe, uriaşe, cât să încapă întreaga oştire de sfinţi şi mucenici, alungaţi din icoane de păcatele noastre, iară eu, Grigorie, am început să-i aduc acasă cu mâna mea, ca să-mi fie uitate şi iertate patimile prin care am trecut, de acum şi până la Sfârşitul Sfârşiturilor şi încă o zi după aceea. Amin.

 

Fragmentul face parte din volumul erata şi alte povestiri, în curs de apariţie la Editura Vinea.



Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Lecţia de moarte

– fragment de roman –

 

 

- Nu cred că mă mai vedea, când l-am ridicat în braţe, de subţiori. Mă trezise cu câteva ore înainte de ivirea zorilor, probabil că era patru-cinci noaptea. Am aprins bricheta şi i-am zărit trupul ghemuit la ieşire. Cred că dacă ar fi putut deschide uşa, atunci ar fi plecat. Scotea un sunet ciudat, ca şi cum ar fi tuşit – asta m-a trezit. L-am ridicat ca să mă uit la el, să văd ce se-ntâmplă. De când stau în grotă, am ajuns să văd destul de bine pe întuneric. Totuşi, după ce l-am aşezat pe pat, am aprins o lumânare. A rămas culcat pe o parte, exact aşa cum îl pusesem, nu se mai putea mişca. Tuşea – dar nu era o tuse normală, am înţeles imediat că-i altceva. Mă privea fără să mă vadă, în ochii lui – cândva maronii, acum negri – nu se mai oglindea nimic din lumea exterioară; pupilele se lărgiseră la maximum pentru a prinde o cât de mică rază de lumină, dar zadarnic. În schimb, părea că prin ele puteai vedea în adâncuri; m-am cutremurat de perfecţiunea întunericului. Câteva minute a durat până să se desprindă din lumea asta. Cu un oftat scurt, s-a dus. Într-o clipită. Trăia acum, peste o secundă nu mai trăia. Ultimul aer care a ieşit din pieptul său mic mi-a inundat faţa, mi s-a lipit de obraji. Am recunoscut moartea în clipa aceea, în acea ultimă suflare grea, ca o eliberare, m-am impregnat de ea, pentru ca imediat apoi să o contest, să o pun la îndoială. Fiindcă nimeni nu ne învaţă să o recunoaştem. A murit, mi-am spus după acel oftat dintre viaţă şi moarte. Apoi, mângâindu-i trupul cald şi moale, privindu-i ochii deschişi, nu mai eram sigur. Poate doar zace, bolnav. Poate e într-un fel de comă şi eu n-am cum să-l ajut. Vezi tu, "domnul doctor" nu se prea pricepe… M-am îmbrăcat gros, cu gândul să fug în oraş, la un veterinar, de cum se crapă de zi. Normal că nu aveam bani, dar nu mă gândeam la asta. L-am vegheat, aşteptând să se facă lumină. Din când în când, îi tremurau lăbuţele şi botul, ca-n timpul unui vis. Mă bucuram şi tresăream odată cu el – iată, îmi ziceam, mai mişcă. Mă bucuram ca un prost la fiecare tresăltare a trupului său, în nebunia mea, fiindcă îmi doream să-i mai văd corpul mişcându-se. Însă nu viaţa, ci moartea era cea care îl făcea să tresare.

 

Tace câteva secunde, apoi respiră adânc, ca şi cum, odată cu aerul rece, ar sorbi puterile cu care să continue.

 

- În două ore aveam să înţeleg că Mole chiar a murit. Până la zi, trupul său a început să îngheţe, aşa cum era aşezat, pe o parte. Rămăsese frumos. Să fi fost şapte când i-am pregătit micul coşciug. Aveam cutiile astea desfăcute, îmi căptuşisem casa cu ele. Am luat una din ele, am îmbinat-o la loc, am pus un pulover pe fundul ei, iar trupul inert l-am culcat deasupra. I-am aşezat lăbuţele, capul, coada. Parcă dormea. L-am mai privit o vreme, mângâindu-l când şi când, până ce atingerea lui n-a mai avut nimic familiar. Am încercat, cât încă mai era cald, să memorez pentru restul vieţii mele senzaţia atingerii blănii sale, a spinării solide, a urechilor zdrenţuite. Ochii îi rămăseseră deschişi, adâncul lor se acoperea de un strat tot mai mat, până ce nimic, absolut nimic nu se mai putea citi nici dincoace, nici dincolo. N-am reuşit să-i închid. În cele din urmă, am legat cutia cu şireturile de la bocanci şi m-am aşezat pe pat. Încă vreo oră cred că am stat şi am privit-o şi de câteva ori am fost cât pe ce să o deschid. Mă gândeam că poate Mole vrea să iasă şi nu poate. Nu mi-l imaginam stând acolo, culcat aşa cum îl pusesem, fără să protesteze, fără să vrea să o zbughească afară. Probabil era trecut de opt când am ieşit cu cutia în braţe şi am pornit în căutarea locului de mormânt. Nici asta nu ne învaţă nimeni. Am croit atunci acest drum prin pădure, cu el în braţe, fără să văd pe unde merg. Când am ajuns aici, am pus cutia jos şi m-am uitat în jur: numai copaci. Era bine. Cu mâinile am săpat groapa. Primul strat s-a lăsat uşor dat la o parte. Îţi aminteşti, a fost perioada aia mai caldă, se topise zăpada şi pământul era înmuiat. Apoi, mai adânc, a fost tot mai greu. M-am ajutat de un cuţit, îl împlântam în pământ şi rupeam felii din el, le scoteam cu mâna. Mă gândeam într-una că Mole e acum un trup într-o cutie de detergent, un trup care se degrada – iar ăsta era un gând care trebuia alungat. Trebuia să îl ascund cât mai repede. Am dat de nişte rădăcini, treaba era încurcată, cutia nu intra nicicum, se lovea cu colţurile de ele. M-am gândit să îl scot şi să-i aşez corpul direct în groapă. Dar n-am avut puterea să fac asta. Trecuseră ore. Până la urmă, am tăiat rădăcinile mai subţiri – acum îmi pare rău, am rănit copacul care avea să-i fie casă – şi am reuşit să fac destul loc. Am pus pământul peste, pumn cu pumn, cu ciudă, cu furie, cu neputinţă, cu groază. L-am bătătorit şi-am aruncat deasupra pietre, frunze, crengi, am camuflat zona, să nu se vadă urme. Abia atunci, la sfârşit, m-am uitat cu atenţie în jur, să reţin locul. Mi-am ales câteva indicii: muşchiul de pe copac, buturuga din faţă, cotul de dincolo de deal, ca să pot reveni. Cu timpul, s-a format poteca. E periculos că se vede capătul, dar numai eu îl ştiu. Acum, şi tu. Oricum, va trebui să merg mai departe, măcar de formă. Măcar aşa, de formă.

 

Mângâie pământul cu degetele lungi, alege o frunză umedă şi o bagă în buzunarul de la pantaloni, din care, acum văd, se iţeşte mânerul unui cuţit. Mă uit la bocancii lui descheiaţi. S-a întunecat deşi abia a trecut de prânz, cerul cenuşiu apasă deasupra pădurii, se sprijină de vârful copacilor negri, ca un giulgiu. E cumplit de frig, am îngheţat stând pe carton, dar nu pot să plec. Mă gândesc la Flauschi, la trupul ei cald, la ochii ei mieroşi, la pielea parfumată al cărei miros cu greu am învăţat să-l iubesc, fiinţă limitată ce sunt, la scâncetul ei de dincolo de uşă, la scâncetul ei de dincolo de puterea mea de înţelegere.

 

- Ţi-am răspuns la prima întrebare. Ar trebui să nu se pună la socoteală, fiindcă eu te-am adus aici pentru el, pentru Mole. Şi el suferea de singurătate şi se bucura de câte ori veneai. Habar n-avea el de ziare…

- Bietul de el, era foarte prietenos, mă conducea până la ieşirea din pădure. Câţi ani avea?

- Când era pui, se cuibărea într-un fotoliu, la capul patului meu. Îi plăcea să adoarmă cu muzică. Îl găsisem pe stradă într-o iarnă, îmi ieşise în cale în faţa unui magazin de pâine, schelălăind de mama focului. Treceam printr-o perioadă dificilă, astfel că mersul lui tremurat m-a impresionat. L-am cântărit în braţe şi imediat am decis că trebuie să-l iau acasă. Apartamentul meu oferea destul spaţiu pentru încă un suflet. Aşa a ajuns să-mi fie alături, acum şapte ani. Şapte ani. Dormea, cum îţi ziceam, în fotoliu, cufundat în cerga portocalie şi-n visele agitate, sforăia şi se lungea cu burta în sus pe acorduri clasice, nu oricum. Îi cântam. Era ascultătorul perfect, îţi jur că ştia să aprecieze muzica şi că avea chiar şi preferinţe. Brahms îi plăcea cel mai mult. După o vreme, trupul relaxat, ca o păpuşă dezarticulată, nu mai încăpea în cotlon, labele din spate îi atârnau pe sub braţele fotoliului, la fel şi capul, de cealaltă parte. Cînd se trezea, mă privea răsfăţat, minute în şir, aşa, răsturnat. Aştepta mângâieri, le cerşea din priviri, întinzând câte o labă spre mine şi scârţâind propoziţii întregi. Iar eu îi dezmierdam trupul sănătos şi cald şi mă gândeam cum el va înceta să funcţioneze într-o zi, exact aşa, sub ochii mei, sub palmele mele. N-aveam cum să ştiu ce-o să ne-ofere viaţa-ntre timp, mie şi lui. Măcar pentru el a trebuit să… Ştii ce învăţăm cel mai bine de la animale? Moartea. Cum se moare. Îl priveam şi mă gândeam că va muri, că acest trup mărunt va înceta să mai fie viu şi că mâinile mele nu vor putea face nimic. Că îl voi simţi răcindu-se şi îl voi vedea transformându-se într-o masă inertă, care în afară de înfăţişare – sau nici măcar atât – nu va mai avea nimic în comun cu fiinţa pe care-am iubit-o. Gândul că, orice aş face, va veni momentul în care-l voi vedea murind m-a terorizat ani în şir. Mai ales noaptea. Mă ridicam într-un cot, să îl aud respirând. Dar certitudinea nu te căleşte: cu toate că ştiam, nu am fost deloc pregătit. Fiindcă nu ştii pentru ce să te pregăteşti, de fapt. Când chiar s-a întâmplat, confuzia a fost enormă. Nimeni nu ne spune cum ar trebui să recunoaştem moartea. Ar trebui să ni se dea lecţii de moarte, nu numai lecţii de viaţă total nefolositoare. Şi oricum, aproape nimic din teorie nu s-ar regăsi în practică. Tu crezi că acum, dacă ţi-am povestit toate astea, vei ştii să recunoşti moartea? Vei ştii să o înţelegi? L-am privit murind, aşa cum anticipasem că se va întâmpla, însă absolut nimic din tot şocul, şi nici din toată durerea care i-a urmat, nu a putut fi imaginat. Chiar nu ştii nimic până ce nu simţi acea răsuflare finală. E doar o secundă – una cât un hău – şi nici după ce trece, când aburul ei rece îţi e încă lipit de obraji, nu poţi să spui că ai înţeles. Fiindcă nu poţi trece pragul odată cu ea. Rămas dincoace, cauţi să vezi viaţă până şi-n spasmele morţii. Înşelătoare-i mâna păpuşarului…

 

Norii sunt tot mai jos, întunericul tot mai aproape. Bărbatul a tăcut, numai palma lui subţire mai grăieşte: mângâie fără încetare mormântul, cu blândeţe, de parcă spinarea Zdrenţărosului ar fi acolo, în locul patului de frunze pe jumătate putrede, şi nu cu câteva zeci de centimetri mai adânc. Pe umerii lui apasă tot cerul, plumburiul norilor s-a-mpletit cu lucrătura puloverului rupt îmbrăcând trupul uscat, precum o pelerină ţesută din ceaţă. Sub această pelerină cu falduri ample şi reci încerc şi eu să mă strecor, în căutarea ultimelor, rătăcitelor cuvinte ale Liviei.



Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

(Continuare din numărul trecut)

 

Jam session cu Jimi Hendrix

- roman rock and roll -

 

2006

 

Se dedică rockerilor!

 

Mini biography for

Jimi Hendrix. 1

 

 

Naşterea a fost să fie pe la sfârşit de noiembrie, mai precis într-o zi de 27, nu ştim dacă a fost marţi sau miercuri, deşi nu e greu să aflăm, am putea verifica, se poate stabili ce zi a fost să fie prin 1942 corespunzător datei respective. Seattle este oraşul în care Jimi Hendrix a ieşit din pîntecele doamnei care i-a dat viaţa şi i-a pus numele de John Allen Hendrix. Pe urmă mama lui John Allen se îmbolnăveşte de prea mult alcool, pe urmă pleacă Al Hendrix, posacul tată al nou-născutului, în World War II. Merge şi se luptă cu friţii, cum li se spunea pe atunci nemţilor. Astăzi, în oraşul Seattle, primarul supraponderal Gregory J. Nickels înştiinţează că totul e în regulă şi că orarul serviciilor de utilitate publică – gunoiul şi celelalte chestii – rămîne acelaşi chiar în Memorial Day, Monday, May 29: adică între orele 8:00 am to 5:30 pm. Ce-ar putea să fie treaba asta, ne întrebăm, ce legătură să aibe orarul neschimbat la vreme de sărbătoare cu vremea cînd tatăl lui John Allen Hendrix merge în World War II iar mama sa Lucille became sick from alcoholism? Nici una, de bună seamă. E aşa ca şi cum am crede că se poate stabili vreo legătură cu faptul că tovarăşul maior Dragomir i-a adunat în sala festivă a liceului pe alde Pitiu, J.H., J.J. şi toţi ceilalţi şi le-a împuiat capul cu influenţa nesănătoasă a occidentului prin muzica de la Metronom a lui Cornel Chiriac de la Radio Şopîrliţa Liberă şi a prezentatorului guraliv de la Radio Luxemburg? Ce legătură între vremea acelei şedinţe şi faptul că aseară şi-a închis porţile Festivalul Berii. Ce legătură între asta şi Memorial Day, Monday, May 29,  din oraşul unde s-a născut Jimi? Ce legătură cu berea, micii şi ploaia din 4 iunie, la şase zile după aceea ? Nu e niciuna, ne vine să zicem dar nu e aşa, nu e deloc aşa. Toate se leagă. Spunem în această Mini biography for Jimi Hendrix  că, după ce mama sa Lucille became, cum zisei, sick from alcoholism, micul John Allen fu trimis la neamuri în Berkeley prin ţinuturile californiene după cum şi spun letopiseţele care dau încredinţare şi vestesc că neamurile au luat Pruncul şi was sent cu el ca să to live with relatives in Berkeley, California. Acolo fu expediat în vreme ce Al se lupta în World War II cu friţii iar Lucille, mama sa, era pe la Hospital pe undeva.

 

 

*

 

Stau în camera lui J.H.,

lîngă aparatul hodorogit.

"Foarte ca lumea e bucata asta cu Hey Joe",

le spune  J.J., 

uşor blegită de melodia

care tocmai se topea undeva în aerul camerei înfundate în fumul de ţigară,

acolo

în camera lui J.H.,

acasă la el,

în dărăpănătura de clădire,

şi se uitau fascinaţi la ecranul împodobit cu lumina gălbuie a beculeţului

şi

dincolo de ea,

de lumina aceea,

sclipeau numele unor mari oraşe cu fojgăiala lor,

cu minunile pe care le percepeau ca pe ceva fără nume,

bleg,

răscolitor,

Santana cu Moonflower,

era aşa ca şi cînd ai fi singur şi ai sta la colţ de uliţă undeva departe:

în depărtarea luminată gălbui, însemnată de literele negre ale numelor de oraşe.

Luxemburg

şi

radio Luxemburg,

şi

vocea prezentatorului:

gălăgioasă,

repezită,

clătinîndu-se anapoda în tăcerea nopţii,

în şerpuirile ei vrăjitoreşti.

În frumuseţea ei de satin,

de alcool,

de lumini,

de baruri,

de crep.

De staniol.

În globurile care se rotesc încet.

Încet se rotesc globurile cu oglinjoare din care lumina se răsfrînge.

Syd Barrett în primul disc al ciudăţeniei

Pink Floyd

şi

totul se termină,

şi melodia se termină,

ce amărăciune,

ce durere,

ce blegeală,

ce tînjire post coitum,

ce trezire aici în nenorocita asta de odaie,

lîngă amărîtul  de pat al lui J.H. mirosind a transpiraţie,

a păr nespălat,

a ceva care nu se mai spune:

tăceţi,

linişte, mai bine privim acolo în lumina gălbuie,

mai bine vă pierdeţi prin întortochierile lumilor de departe,

alături de gaşca lui Van Morisson

călărind motocicleta prin bazele militare din Germania.

Hei, Van, strigăm,

ajuns-ai, dear Van Morisson,

pe a doua poziţie în UK Top,

acolo ai ajuns spre bucuria alor tăi,

mamiţika ta e bucuroasă

şi

 tăticu tău e bucuros,

el colecţionează singel-uri cu blues,

şi mamiţika ta cîntă şi ea blues.

Şi jazz cîntă.

 

 

*

 

- Stăm ca dracu aici, mai bine ne-am muta în colţul celălalt. Lîngă uşă.

- Ce probleme ai şi tu? Mai bine taci.

- Mă rog, eu am zis aşa că de ce să stăm aici lîngă buda barului.

- Ce să zic, te-o fi apucat ruşinea.

- Nu. Nu e asta. Alta e treaba, am zis şi eu.

- Bine, bine. Sanchi!

- OK! Nu insist.

- Las-o baltă.

– Ehe, ce ca lumea-i aici.

- Mergem, bătrîne, la Debelagora? La munte!

- Da' ce, ţi-am spus eu altceva ?

 

Mergem?

Mergem!

Cum să nu mergem?

Prin păduri mergem!

Avem cu noi radio portabil cu antenă,

avem cu noi rucsace,

avem cu noi blugi,

avem colţi de mistreţ la gît legaţi frumos cu şnur de piele,

avem mocasini aşa cum se poartă,

avem ţigări,

avem cuţit frumos, nichelat, lunguieţ, asemenea unui iatagan scurt ca de pe vremea osmanlîilor:

aşa e iataganul mărunt şi e proptit tare arătos într-o teacă de pumnal petrecută printr-un orificiu în cureaua lată, de la armată, pe care a găsit-o el printre boscîrţele rămase după tătikuţul lui care e acu unde e mai bine pentru el,  la mititica e tati, la Popa Şapcă. Tătikuţul dă cu sapa la rîndurile de vinete şi roşii de la grădina puşcăriei şi-i tremură buza după bodega lui,  după ţigări şi după triple sec, şi după monopol cu dulce, după secărică şi după halba cu bere şi rom Jamaica. 

Robert Plant se vaietă în cîntarea lui cu Baby,

baby, baby,

aşa se vaită Roby,

apoi Jimmy Page după el se ţine cu chitara,

îi dă ghes,

îl îmboldeşte,

şi el se vaietă ca şi cînd Jimmy l-ar împunge cu chitara care parcă nici nu e ghitară ci e cuţitul lui din teacă, cuţitul petrecut acolo la cureaua lui, şi Roby iară zbiară, iară se vaietă, zice ceva, şi Jimmy îl domoleşte, îl adoarme, îl mîngîie, îi spune: culcă-te puişor, linişteşte-ţi a ta suferinţă că e prea de tot, şi el, Robert Plant pare să fie de acord, dar nu multă vreme că deodată se răscoală, nu e de acord, nu vrea, revine, plînge, se tînguie, se vaietă iarăşi: never, never, never, never, bolboroseşte nărodul de Robert şi Page Jimmy, ce să facă? Se ia după el, îşi încoardă corzile de la ghitară şi John bate iute, iute în tobe şi la fel şi ghitara mormăitoare, posacă, ghitara bas a lui Paul şi ea se aude, şi ea se bagă în vorbă,

baby, baby, baby, baby, zice Roby,

apoi bei…bei..beibi, beibii, beibe, bebebe,

şi trăzneşte John în pălăriile metalice şi cu piciorul acţionează la pedală, şi atunci şi mai tare se vaietă Robert, plînge, ţi se rupe sufletul, îţi vine razna să o iei, să te duci undeva, să pleci cu domnişoara Sheila Scott care este temerara aviatoare britanică şi se plimbă cu avionul în jurul planetei, zboară Sheila atîtea şi atîtea zeci de mile în jurul globului pămîntesc şi babe, beibei, beibe, zice Robert Plant, se vaietă, e amărît, e necăjit, zbiară la noi la toţi, asta face, şi lui îi vine să se legene cînd îl aude, să plîngă, să urască, sau nu, altceva să facă, dracu să le ia că nici nu ştie ce-i vine să facă noaptea pe cînd stă învăluit în luminţa gălbuie din dreptul scalei, aşa îi zice: scala de la radio, şi tromboneşte acolo încontinuu prezentatorul de la Radio Luxemburg, UK Top, altele asemenea, şi pe urmă sloboade spre el pe Roby, pe Jimmy, pe Paul, pe John, îi dă drumul zicerii cu Baby şi cu singurătatea şi cu văietatul, şi el ascultă, stă acolo învăluit în lumina gălbuie şi ascultă.

 

- Mergem, bătrîne, mîine dis de dimineaţă mergem, cu marfarele mergem pînă la Radna. Din Timişoara la staţia CFR Radna, şi de acolo pe jos, pe Valea Şoimoşului, la cabana Debelagora cu pălării negre, cu cuţitul, cu colţii de mistreţ, cu mocasinii, cu rucsacele, cu oala de tuci negru legată, cu poncho-ul nostru, aşa ca în Mexic. Şi ţigări avea-vom noi, şi pe urmă şi coniace în sticloanţe avea-vom şi om merge: Valea, drumu', bătrîne, hei, baby, drumu!

 

 

*

 

"Comerţul de stat şi cooperatist se dove­deşte un concurent invincibil pentru piaţa liberă, pe care o întrece sensibil, prezentînd numai mărfuri de calitate: roşii, cas­traveţi, fasole, cartofi, varză etc. Din păcate însă cantităţile de ardei graşi, vinete şi fructe s-au dovedit insuficiente. La o cerere de aproximativ 4 000 kg vinete, aceste uni­tăţi n-au oferit spre desfacere decît 1 000 kg. Cauza: nerespectarea angajamentelor con­tractuale de către unele C.A.P. din sudul ţării. O situaţie care " ne-a asigurat Direcţia comercială judeţeană " va fi remediată în următoarele zile."

 

 

*

 

Se uită Jimi Hendrix la ea,

la statuie

în răcoarea bolţii,

din spatele lui ne uităm şi noi:

şi J.H.,

şi Pol,

şi J.J.,

şi Mandragora,

acolo,

la barul de pe Ecaterina Teodoroiu,

în faţa pozei din Quelle ne uităm

şi ne cuprinde un soi de pleoşteală în faţa statuii care nu mai e statuie,

e altceva,

numai din departe,

de dincolo de marginile bolţii,

din mijlocul străzii cu piatră cubică,

din dreptul barierei pe unde trece busul 92,

ar putea fi ea aşa ceva,

adică o statuie;

cînd te apropii,

cînd păşeşti în răcoarea bolţii,

cînd treci pe lîngă heraldica înnegrită de praf şi de găinaţul păsărilor din intrîndurile bolţilor,

cînd treci de ea şi ajungi în dreptul statuii vezi că aceasta, graţie distrugerilor

(din război/de careva nervos)

e altfel,

e ceva despre care nu şti mai nimic,

un haloimes fără înţeles,

o bulibăşală de semnificanţi şi o brambureală a sensurilor .

 

 

*

 

 

- Pune rucsacele aici.

- Unde?

- Uite aici, la margine, lîngă traversele astea. Propteşte-le aici că o să stăm mai mult, precis o să stăm mai mult.

- Întotdeauna Pol are probleme. Nu ştiu cum se face că ne face să intrăm în belele. O să vezi tu dacă nu e aşa!

 

Se aşază Pitiu lîngă  J.J.,  priveşte cam plictisit, aşa priveşte Pitiu cînd se aşază între mormanele de rucsacuri, printre păturile rulate rotund cu sforile groase şi curelele petrecute peste marginile de sus ale rucsacelor. Priveşte plictisit Pitiu lîngă  J.J. şinele, traversele, macazele de cale ferată, alături de ei Mandragora trage de o oală, un ceaun înnegrit pe care l-a legat, ia te uită ce interesant l-a legat de asta, cum draci îi zice?, breteaua de la buzunarul rucsacului, un buzunar, cel din stînga în care se vede capătul unei lanterne lungi, cu baterii rotunde, trei la număr. Bună lanternă are Mandragora, cu lumina ca un reflector, ce zic, tot ce are grăsălonul  e ca lumea, şi radioul portativ, chestia asta ce nu se vede pe toate drumurile, îi zice radiocastefon şi e cu baterii şi are casete mici. O minune, şi în plus poţi înregistra direct pe palavragiul de la radio Luxemburg şi muzica din UK top. E cu totul altceva decît magnetoafoanele TESLA sau cele ruseşti, căcaturile alea fără vino-n-coa. Urîte ca dracu. Rahat. Asta e mîndria lor, nobleţea grupului, e din vest, de la unchiu-său. El îi trimite reviste cu muzică, discuri de ultimă oră, haine ca ale hippioţilor, e ca lumea unchiul şi nici nu e bătrîn, aşa s-a nimerit treaba. Tatăl lui Mandragora e cel mai mare dintre cei opt fraţi şi unchiul său e cel mai mic dintre ei, ultimul, nu are mai mult decît el, e mai mare cu vreo trei, patru ani. E în America de trei ani deja, a plecat cu un schimb de experienţă între universităţi, aşa ceva, o bursă de o lună şi dus a fost, nu s-a mai întors şi tare s-au mai necăjit ai lui, unchii mai mari ai lui Mandragora dintre care unul era la securitate, altul la vamă, altul la partid, numai posturi grase, doar tata lui Madragora e altfel, e prof de sport la o şcoală din apropiere şi trăieşte despărţit de mama lui care asemenea e profă de sport şi e încurcată cu Mihaiul care e tot prof de sport şi în plus e ceva antrenor de-al doilea la echipa naţională de gimnastică masculină. E toată vremea plecat afară şi acu a luat-o şi pe mama lui Mandragora, aşa că el e singur, e mai toată vremea de capul lui şi primeşte reviste, tricouri faine de hippie de la Billy, unchiul, care e şi el ceva hippie, aşa îi spun: Billy sau, simplu, Bil. Numele e cel al lui Cox, Billy Cox cu care Jimi Hendrix se cunoaşte în armată în anul 1961. Acolo pun bazele formaţiei King Casuals. Cîntă în cazarmă şi în cluburile din împrejurimi. În 1962, după eliberare, rămîn o vreme împreună, mai apoi se despart cu promisiunea că acela dintre ei care va reuşi să se impună să îl ia pe celălalt în trupă. Acest lucru se va întîmpla mai tîrziu. Jimi se va ţine de cuvînt. Pe Billy Cox l-a văzut unchiul grasului Mandragora la festivalul de la Filmore East acu doi ani şi s-a fotografiat cu el alături de The Band of Gypsies. Jimi Hendrix se vede şi el doar într-un colţ, întors din profil, abia îl recunoşti în poză. Vorbeşte cu careva. Bil se învîrte pe acolo cu hippioţii, cu băieţii, are părul lung pînă la cur, are şi o bentiţă pe cap, din asta de-a indienilor, a pieilor roşii, aşa cum au văzut ei pe cînd erau la şcoala generală în filmele cu Pierre Brice, cu Winnetou şi Old Shutterhand. Aşa bentiţă are unchiul Bil, ca a lui Winnetou, şi mocasinii, şi jeansii Levis ai unchiului Bil au pe margini nişte cicucuri mişto şi nişte ciucuri la fel jos, la tur, sau cum îi spune, acolo unde cad blue jeansii uşor peste mocasini; e ca lumea, şi mai are şi un cămeşoi mare, înflorat cămeşoi are unchiul Bil iar la gît are o bentiţă de piele de care e legat un os de la o găină, aşa cum are Janis Joaplin. Se uită în bar, acolo în fund, lîngă budă: stau la masă şi se holbează la fotografie. E aşa ca şi cînd asculţi nişte cîntări ale nespălaţilor plini de pureci de pe marginea trotuarelor din Los Angeles, şi toţi se uită indignaţi cum se mişcă alandala, încet, cum se scoală de acolo din gaşcă şi merg la cutare dintre ei să ceară o ţigară, cam aşa cum se scoală acum J.H. de pe marginea traverselor, a stivei de la Gara Mică, din cartierul Fabric, nu departe de Piaţa Badea Cîrţan, în apropierea caselor de pe Ecaterina Teodoroiu din Prinţul Turcesc. Priveşte la poză J.H.,.

 

- Ce face, întreabă încordat şi toţi scrutează poza în care doar Billy Cox stă cu faţa întoarsă spre aparatul de fotografiat, doar el ascultă rugămintea lui Bil, a unchiului; Jimi e întors aproape cu totul, aproape că nici nu ştie că e fotografiat, la fel şi celălalt, Buddy Miles. Bateristul.

 

 

*

 

"Am impresia însă că sînt singurul vizi­tator cu alte scopuri decît acela de a se aproviziona. Nici urmă a salariaţilor împuterniciţi cu gospodărirea pieţei şi cu supravegherea corectei desfaceri a pro­duselor. Oare pentru că piaţa e atît de slab aprovizionată? Consult mercuria­lul. Mă opresc la fructe: caise extra, preţ maximal " 7 lei; prune (s-au şi copt prunele pe aici, ce minune?!) " 6 lei. Colind printre tarabe. Un bătrînel vinde nişte ghighilice care sea­mănă a caise cu preţul de 8 lei kilo­gramul. O precupeaţă desface o gră­madă de corcoduşe cu preţul de 6 lei kilogramul. Acestea erau prunele!

 

Grăbit să-mi schimb impresia, alerg în direcţia fabricii de tricotaje, între­prindere nouă, de bază, a oraşului re­şedinţă de judeţ. Periplu prin cartierul Tudor Vladimirescu, în care locuiesc salariaţii zonei industriale, în mare parte proveniţi din alte zone ale ţării, fără legături de aprovizionare prin împrejurimi. Caut reţeaua comercială a cartierului. O caut mult. Pînă la urmă o găsesc. Reţeaua comercială e o... tutungerie. Începe să miroasă a proastă gospo­dărire. Sînt surprins, intrigat. Hărnicia oamenilor din aceste locuri e pro­verbială, efortul statului de a industria­liza şi dezvolta multilateral judeţul este considerabil, de la prima privire se observă că locuitorii sînt bine îm­brăcaţi, civilizaţi, ţinuta lor impune. Se pretinde. Ce se întîmplă cu comer­ţul? Cum răspunde el cerinţelor aces­tor oameni?

 

Intru în cîteva magazine şi restau­rante. Politeţea salariaţilor se remarcă. Atît, deoarece spiritul comercial, in­teresul gospodăresc   nu se văd.

 

In magazinele de legume şi fructe " total insuficiente ca număr, două sau trei în tot oraşul " te «îmbie» cas­traveţi veştejiţi mai scumpi decît cei proaspeţi de pe piaţa liberă, cartofi încărcaţi de pămînt şi pătrunjel de acum trei săptămîni. Acum, după ce s-au dat repetate dispoziţii pentru cu­răţirea tuberculilor de noroi, găsim cartofi îmbrăcaţi în adevărate cămăşi de pămînt uscat."

 

 

*

 

Şi Pol nu mai vine: să vezi că nu mai poate veni, să vezi că din nou l-a sechestrat colonelul de miliţie, tata lui, boul şi nesuferitul care a decretat că el e ruşinea familiei după marile lupte care au avut loc pentru pletele pe care el nu şi le putea permite, aşa că şi-a lăsat doar o şuviţă în vîrf, aşa ca tătarii din vechime. Adevăru' e că îi stătea a dracu de bine: toată lumea întorcea capul după el cînd se plimba cu poncho-ul mexican, tuns perie în cap şi cu şuviţa aceea. Pe urmă a tocmit tov colonel nişte sergenţi cu diagonală din trupele ministerului de interne, a dat ordin să fie arestat, imobilizat, şi apoi să-i fie tunsă şuviţa aia, asta după ce înainte vreme l-au arestat, l-au dus la postul de miliţie din Piaţa Traian, l-au tuns cu breton, pierdut pe ceafă, şi parcă era bietul Pol asemenea tîmpiţilor de la şcoala de partid de pe Pestalozzi. Pe urmă el s-a ras în cap ca bonzii, călugării din India, şi au fost mari discuţii acasă, mari probleme, mare scandal, lupte, bătăi, strigătele furioase ale colonelului, care era chiar şeful de partid la organizaţia judeţeană a Miliţiei. Zbieretele s-au auzit peste tot la vecinii de pe Trandafirilor, unde erau blocurile vilă cu ştabii de partid şi de stat. Numai că nimeni n-a prea stat să se mire de strigătele furioase, că nu era nicidecum ceva nou. Mulţi aveau copii la fel, şi asta le venea tocmai de la faptul că prea aveau de toate odraslele ălora, prea erau de bani gata, cum se zice, prea le primeau pe toate din vest, prea le ştiau pe toate de acolo, prea s-au legat de lumea aceea care îi duşmănea, le dorea răul, care nu visa altceva decît să le provoace cît mai mari piedici în dezvoltarea lor, că erau în concurenţă, şi nenorociţii de copii, odraslele lor care ar trebui să fie cei dintîi convinşi de asemenea lucruri, erau altfel, aveau în cap numai prostii ca Paul care şi-a schimbat pînă şi numele, îşi zice Pol.

 

- Îmi periclitezi cariera, nenorocitule, i-a strigat de multe ori colonelul, şi el s-a mulţumit să-l privească în felul în care se uită la lume Paul Newman în Butch Cassidy şi Sundance Kid, aşa s-a uitat la colonel. Şi-a exersat din timp privirea, a studiat de mai multe ori la cinema Capitol cum anume se uită Paul, Pol adică, la Robert Redford şi la femeia fatală, iute şi golancă, pe nume Katherine Ross.

 

 

*

 

Le-a şi spus celorlalţi,

la bar,

acolo pe Ecaterina Teodoroiu,

hippioţilor le-a povestit

cum anume se va uita el la colonel

cînd va fi să fie înfruntarea finală

după ce se va fi ras în cap.

A exersat privirea la masa lor din fundul localului,

nu departe de intrarea la wc,

a privit ţapăn în fumul ţigării,

pe urmă şi-a mai compus şi rictusul de blazare, de indiferenţă: 

superioritatea prăpădiţilor,

a ultimilor dintre oameni care stau deasupra rahaturilor de zi cu zi ale tîmpiţilor cu viaţa lor de doi bani.

Îl va scruta din priviri pe colonel,

aşa cum se uită cei fără casă şi masă,

delincvenţii,

golanii,

rătăciţii,

evadaţii,

transfugii,

rătăciţii,

cei plecaţi de acasă în lumea largă şi care au trecut prin atît de multe încît nimic,

dar nimic,

nu-i mai poate impresiona,

cei care n-au ce pierde,

dezmoşteniţii,

durii,

nefericiţii şi rataţii,

zerourile lumii

care, prin chiar faptul că sunt aşa,

au ei ceva anume pe care nici nu-l poţi şti,

îi percep doar poezia de dincolo de vorbe, ascunsă în priviri,

în plete,

în mocasini,

în cămăşoaiele înflorate,

în mărgelele ieftine de sticlă colorate,

în jeansi,

în rucsac,

în ceaunul afumat,

în tot felul de nimicuri

care,

toate, le spun lor fără multe vorbe despre superioritatea ratării,

a golanului frate care doarme prin gări,

prin locuri părăsite,

merg la fapt de seară pe drum pustiu,

printre lanuri de porumb

şi pe lîngă ei trec maşinile una după alta,

şi ei privesc la toate din jur, la fel cum se uită Redfort şi Newman,

la fel cum se uită Eastwood în nebunia de film cu pumnul de dolari,

şi e muzică;

peste tot e muzică,

noian,

puhoi,

năvală de muzică,

Moonflower,

şi chiar şi fanfaronul de Tom Jones îşi are loc în sufletul lor cu ale lui grandomanii:

This Is Tom Jones acu doi ani,

alt disc  pe nume Tom şi acu,

anul ăsta, She' A Lady.

 

 

*

 

"Deşi O.C.L.-ul cere să nu i se mai livreze, pentru desfacerea prin reţeaua de magazine, decît lapte îmbuteliat, totuşi întreprinderea furnizoare continuă să distribuie, în special în unităţile periferice, şi lapte în bidoane. În acestea se găsesc adeseori corpuri străine şi, în plus, vînzarea din bidon (făcută adesea în stradă sau în alte locuri deschise) este neigienică, permitînd în acelaşi timp unor elemente necinstite să mai recurgă la blamabilul obicei al «bote­zării» laptelui. Furnizorul argumentează fie prin defec­tarea periodică a unor linii de îmbuteliere, fie prin lipsa ambalajelor sau a mijloacelor de transport. Evident că noi, consumatorii, nu vrem să ţinem seama de asemenea motive. Există lapte? Exista! Atunci «Industria laptelui» să facă bine să-şi organizeze astfel treaba încît să nu se mai defecteze nici liniile de îmbuteliere, să nu se mai încurce nici transporturile. Lipsurile de acest fel sînt subiective şi pot fi înlăturate. În acelaşi timp, o bună or­ganizare a transporturilor ne-ar scuti şi de alte necazuri. Contractul O.C.L.-ului cu furnizorul prevede livrarea între orele 24 şi 6 dimineaţa. Or, la multe centre laptele se aduce de cu seară, între orele 21 şi 22, iar la altele abia pe la ora 7 dimineaţa. În primul caz, rişti ca laptele să se acrească, în al doilea, stai şi aştepţi pierzînd timp preţios. Oare e aşa de greu pentru «Industria laptelui» să depăşească impasul din domeniul transporturilor?"

 

 

*

 

Se uită la colonel pe cînd urlă el treaba cu periclitarea carierei lui, alte tîmpenii: ce anume zic colegii lui din organizaţia de bază. O să trebuiască să le explice şi altora pe care familia lor îi cunoaşte – că pe mine mă ştie tot oraşul! – ce-o să zică toţi cînd îl văd cu poneava aia, chiar aşa îi zice colonelul poncho-ului său, în graiul de acasă de la mamă sa din Ardeal, poneava aia, zice, ţipă enervat, scos din minţi, adică el care e ditamai secretarul organizaţiei de partid pe Miliţia Judeţeană nu îşi poate struni odrasla, ce exemplu dă altor tineri de etatea lui aşa ras în cap, cu şuviţă, cu poneavă pe el, cu ciucuri la pantaloni, cu tricouri cu bărboşi şi curve despuiate. El tace asemenea lui Newman, asemenea lui Redford, asemenea lui Clint tace; tace şi-l fixează cu toate alea adunate în ochi şi colonelul se opreşte încremenit din urlat, îl priveşte uluit.

 

– Ce te înholbezi aşa la mine, îi strigă, apoi se aşază la masă obosit, aproape înfrînt, şi-n capul lui, al feciorului său, al hippiotului Pol se tînguie Janis, nemuritoarea de ea, nefericita, nebuna, dezmoştenita Janis în zbieretele disperării, în sound-ul acelui blues pe nume Again Mama: "hallo, trezeşte-te", strigă la el colonelul dar el nu se trezeşte, la ce să se trezească, la ce să-l vadă în pijamaua în carouri, cu chelia lui, cu burta lui, cu bătăturile de la picioare pe care şi le tratează cu Toxicor. La ce să se uite la el, ce să vadă? Plictiseală. Doar nimicuri, doar lucruri la care te uiţi şi nu vezi nimic. Mai bine se uită la el şi-l vede fără să-l vadă.

(va urma)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey