•  

Matei Vişniec




sus

Matei Vişniec: Poezia mea s-a topit în teatru

 

 

Ce impresie v-a lăsat Hotel Europa, complet în montarea Teatrului Naţional Craiova?

 

Este un spectacol care provoacă o emoţie deosebită. Poate din cauza unei scenografii extraordinare, poate din cauza faptului că doi copii sunt prezenţi pe scenă, integraţi în echipa de actori, poate a fost o întâlnire extrem de interesantă între textul meu şi echipa care l-a pus în scenă, Şerban Puiu, regizorul şi aş vrea să precizez numele scenografei, Lia Dogaru.

 

Mi-a plăcut enorm, începând cu această maşină de jucat teatru care este scenografia. Sala s-a transformat total pentru această piesă, scenograful a imaginat un fel de masă uriaşă care este spaţiul de joc, din măruntaiele căreia ies actorii, obiectele, bocancii soldăţeşti, oasele, iar spectatorii sunt cu toţii în jurul acestei mese. Povestea se desfăşoară ca un fel de istorie a sacrificiului şi subiectul piesei se pretează la aşa ceva, pentru că ea surprinde întoarcerea unor oameni necăjiţi, a unor refugiaţi, la casele lor. Pe care le găsesc arse şi pustii, singura mângâiere a lor fiind să găsească osemintele celor dispăruţi, ale copiilor lor, ca să-i poată înmormânta şi să-şi poată face doliul. Când doliul devine ultima speranţă a unui om înseamnă că lucrurile nu stau foarte bine. Europa, din păcate, se construieşte pe aceste ruine recente care sunt osemintele, cadavrele celor 200.000 de oameni care au murit în războiul din fosta Iugoslavie. Acest lucru nu trebuie uitat, motiv pentru care, Teatrul Naţional Craiova, şi alte teatre care s-au grupat în cadrul acestei Convenţii Teatrale Europene, au solicitat unor scriitori să scrie despre întoarcerea refugiaţilor şi despre modul în care delirul naţionalist, războiul care a bătut la uşa noastră erau să ne înghită din nou. Sunt lucruri care trebuie reamintite şi tot ce facem noi în acest proiect este un fel de reclădire a memoriei.

 

V-aţi imaginat o astfel de punere în scenă?

 

Nu, sincer nu. Atunci când scriu, eu sunt un autor; n-am fost niciodată regizor, scenograf, actor. Sigur că în mintea mea, pe măsură ce lucrez, se produce un film al spectacolului, care se derulează, dar după ce am terminat piesa, îmi ard filmul propriei mele regii şi las o libertate totală celor din jur, să facă tot ceea ce doresc cu textul meu. Am încredere în ceilalţi artişti şi îmi place uneori să fiu surprins de interpretările lor, de invenţiile lor. De data aceasta, chiar am avut de-a face cu o idee extrem de originală, pentru că totul se desfăşoară într-o intimitate între spectatori şi actori, datorită scenografiei, care ne obligă şi la o intimitate cu povestea unei suferinţe. Sigur, sunt şi momente când râdem, în această piesă, dar râdem amar, pentru că povestea nu este una care să ne facă să râdem, ci să ne facă să gândim.

 

Cu ce gânduri vă întoarceţi în România?

 

Eu am plecat în străinătate cu un trecut aşa de puternic aici, în România, toată tinereţea mea am scris aici, m-am format ca scriitor, încât o dată ajuns în străinătate, nu m-am schimbat foarte mult. Am învăţat limba franceză, am început să-mi traduc în franceză piesele scrise în România, după aceea să scriu în franceză. Imediat după căderea regimului comunist am reînceput să călătoresc în România şi o dată cu această Europă care se construieşte, mă simt din ce în ce mai mult acasă peste tot. Faptul că pot veni în România să-mi văd o piesă, că pot pleca în Germania, Italia, Portugalia, Spania sau pot participa la un colocviu în Bulgaria mi se pare o nouă normalitate şi, de fapt, noua noastră cetăţenie este cea de europeni.

 

Sigur că mă bucură faptul că piesele mele sunt montate în România. Şi mai mult mă bucură faptul că o nouă generaţie de regizori şi actori îmi descoperă piesele mai vechi sau se interesează de cele mai noi. Satisfacţia mea este enormă şi, în acelaşi timp, ştiu că le datorez ceva acestor oameni care cred în mine şi de aceea vin să-i văd, să-i întâlnesc şi încerc să răspund apelurilor care vin din partea unor teatre importante când îmi cer să scriu pentru ei.

 

La Rădăuţi aţi mai fost?

 

Sigur că da! Oraşul Rădăuţi este unul magic, care m-a încărcat de emoţii, de poezie. Îi am pe părinţii mei acolo, cel puţin o dată pe an îmi petrec vacanţele, în general pe cea de vară, la Rădăuţi. Cred că acest oraş care mi-a dat rădăcini şi rămâne în inima mea ar merita un festival de teatru, pentru ca piesele mele care se joacă prin ţară să poată fi invitate, într-o bună zi, acolo.

 

Mai scrieţi poezie?

 

Din ce în ce mai rar. Poezia mea s-a topit în teatru, încă de pe când am început să scriu teatru în România. Mi-am terminat programul poetic, ca să zic aşa, prin publicarea unor cărţi de poezie în ’80, ’82 şi în ’84 şi apoi s-a produs ceva ciudat, un soi de miracol: teatrul mi-a înşfăcat poezia, mi-a absorbit-o, mi-a consumat-o ca pe un fel de energie necesară pentru punerea în ecuaţie dramatică a poveştilor mele. Acum câţiva ani, am mai scos un singur volum de poezie. Mi-au trebuit 17 ani ca să mai adun de-un volum! O dată ajuns în Franţa, n-am mai scris poezie decât puţin. În definitiv, câte cărţi bune de poezie poate scoate un poet într-o viaţă de om? Eu am publicat trei, şi le consider interesante, le-am şi antologat anul trecut, mai mult decât atât nu pot face în materie de poezie, dar ea e prezentă în teatrul meu, pentru că nu pot să concep o piesă de teatru care să nu aibă dimensiune poetică.

 

Ce veţi mai face în aceste zile pe care le petreceţi în ţară?

 

Mâine voi fi la Bucureşti, unde voi vedea un alt spectacol creat de o tânără regizoare, Gianina Cărbunariu, voi da interviuri în legătură cu apariţia unei cărţi de teatru care mi-a apărut la editura Paralela 45 şi care se numeşte Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Poimâine este programată la Bucureşti o altă piesă de-a mea, Angajare de clovn, montată la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov de către Claudiu Goga, şi care vine la Bucureşti în turneu, în cadrul unui festival organizat de Teatrul de Comedie.

 

Când veţi reveni în România?

 

Probabil în iunie, pentru festivalul de teatru de la Sibiu, unde de doi ani de zile sunt prezent de fiecare dată, fie cu lansări de carte, fie, mai ales, cu spectacole. O companie franceză va veni în turneu şi anul acesta la Sibiu şi Sighişoara. Tot în iunie este Târgul de Carte de la Bucureşti, unde sunt invitat pentru a-mi lansa acest volum de teatru, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, care cuprinde patru piese, printre care cea care dă titlul volumului. În ea este vorba despre mansarda lui Cioran de la Paris, gânditorul care toată viaţa s-a gândit la moarte, a făcut o filosofie în jurul sinuciderii şi care iată, în piesa mea, devine personaj.

 

Ce proiecte are dramaturgul Matei Vişniec?

 

Am în şantier întotdeauna 3-4 piese, care fac ce vor ele: mai cresc, mă mai aşteaptă, nu mă mai aşteaptă… Scrierea unei piese este întotdeauna un mister. Nu ştiu de ce uneori o scriem în trei luni, alteori în trei zile, alteori în trei ani. Deci lucrez în acelaşi timp la mai multe texte şi atunci când se produce o clipă de magie, o scânteie, ştiu: “A, în acest moment pot să merg până la capăt!”

 

Pentru Hotel Europa, complet aţi făcut o documentare la faţa locului sau este ficţiune?

 

Nu trebuie să uitaţi că eu sunt jurnalist la Radio France International, unde am acces continuu la informaţie. Tot ce vine pe computer de pe agenţiile de presă sunt, de fapt, liste de atrocităţi, aşa cum este şi orice jurnal de ştiri din zilele noastre. În decursul acestor ani, având atâtea informaţii, am început să le selectez, să le stochez. De fapt, am mai scris o piesă despre conflictul din fosta Iugoslavie, Despre sexul femeii - câmp de luptă în Bosnia, am avut la acea dată foarte mult material şi după aceea am tot urmărit fenomenul: pacea impusă cu forţa prin prezenţa soldaţilor americani şi a altora, revenirea refugiaţilor, care este un proces ce are loc picătură cu picătură pentru că niciodată nu e uşor, niciodată nu e simplu. Europa începe încetul cu încetul să absoarbă rănile acestei zone, iar aceste comunităţi privesc spre Europa cu speranţă, ca spre singurul spaţiu posibil în care să-şi poată rezolva vechile conflicte. Toată această informaţie pe care am avut-o nu poate fi utilizată în mod brut, iar eu am topit-o într-o ficţiune literară.

 

Pentru că aţi amintit Despre sexul femeii…, ştiu că această carte a depăşit de curând 8.000 de accesări pe portalul cultural LiterNet, fiind cel mai citit volum apărut la editura virtuală respectivă. Aţi publicat acolo trei cărţi de teatru şi una de poezie, lucru pe care l-au făcut şi alţi scriitori valoroşi dintre care îi amintesc pe Ana Blandiana şi Radu Cosaşu. Totuşi, alţi colegi de breaslă, sunt mai reţinuţi şi unii chiar afirmă că un astfel de volum nu este cu adevărat o carte

 

Pe mine nu mă interesează să public o carte, pe mine mă interesează ca ideile mele să ajungă la un public. Or, eu când scriu o piesă, transmit un set de idei, un scenariu, anumite emoţii. Dacă într-o bună zi se va inventa şi o altă metodă decât suportul de hârtie sau internetul pentru a transporta ideile în creierul oamenilor, în mod telepatic, de exemplu, o voi utiliza. Pentru mine internetul este un mijloc de lucru extrem de eficient. Dumneavoastră îmi spuneţi că volumul meu a avut 8.000 de descărcări. Este enorm! Este ca şi cum ar fi fost tipărite 8.000 de cărţi! Tirajul unui volum de teatru în zilele noastre este de 1.000 de exemplare, 1.500, foarte rar 2.000. Se produce, după cum observaţi, o mutare de accent, a apărut o nouă generaţie care nu-şi procură informaţia exclusiv din cărţile aflate în biblioteci, ci şi de pe internet, ceea ce înseamnă că acesta este un lucru important pe care trebuie să-l folosim.

 

Sunteţi cel mai tradus autor român. Credeţi că puteţi reprezenta un model de urmat pentru tinerii scriitori de la noi?

 

Pot să le spun atâta: “Nu urmaţi modelele!”. Ele sunt întotdeauna răi sfetnici, în sensul că fiecare trebuie să-şi găsească propria-i cale. Uite, ne aflăm în acest teatru unde există o sală “Marin Sorescu”. Când eram foarte tânăr am avut şansa să stau cu el la o masă, apoi el s-a ridicat şi a plecat şi imediat am profitat, am ieşit după el şi i-am spus cât de mult îmi plăcuse poezia lui când eram tânăr şi după aceea cât de mult mi-a plăcut teatrul său, Sorescu fiind deja o celebritate în România, începuse să fie şi tradus în străinătate. Şi l-am întrebat: “Care a fost modelul dumneavoastră?”. El nu vorbea mult şi în felul său monosilabic mi-a răspuns aşa acest extraordinar scriitor: “Nu, n-am avut model. Nu există nici un model”. Nu există nici un model, există ambiţii, muncă, şansă, nu trebuie să uităm elementul hazard, care e important în viaţa unui scriitor. Pentru că trăim într-o epocă în care aceştia s-au înmulţit foarte mult. În anii 1930 – 1950, erau de 100 de ori mai puţini decât astăzi. S-a întâmplat ceva: nivelul general, planetar de cultură a crescut, tot mai mulţi oameni au acces la informaţie şi au, brusc, dorinţa de a-şi spune şi ei povestea vieţii. Scriitorii care publică în acest moment sunt minoritari în totalul autorilor. Marea masă a celor care scriu sunt actorii care-şi povestesc vieţile, politicienii care-şi descriu existenţa şi aventurile, puşcăriaşii celebri care-şi povestesc crimele şi porcăriile, sunt uneori perverşii care spun şi ei prin ce-au trecut şi pe ce fantasmează, istoricii de tot felul şi poveştile lor romanţate ş.a.m.d. Toată lumea scrie, toată lumea vrea să fie publicată şi pentru că suntem mulţi, ce face, în general, majoritatea celor care vor să fie publicaţi? Încearcă să provoace un mic scandal, ca să fie luaţi în seamă.

 

Trăim, deci, în această epocă. Ei bine, ce model, ce cale să urmezi, decât adevărul, tenacitatea, speranţa, capacitatea de a încerca să înţelegi această lume şi să te descurci în acest hăţiş? Cam asta este!

 

 

Interviu realizat de Cornel Mihai Ungureanu în aprilie 2005, când Matei Vişniec s-a aflat  la Craiova pentru a urmări punerea în scenă a piesei sale Hotel Europa, complet în regia lui Şerban Puiu.



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey