•  

Şerban Axinte


•  

Iulian Băicuş


•  

Iulian Boldea


•  

Ioana Bot


•  

Sanda Cordoş


•  

Dumitru Augustin Doman


•  

Cosmin Dragoste


•  

Jean Dumitraşcu


•  

Gheorghe Glodeanu


•  

Xenia Karo


•  

Marta Petreu


•  

Constantin M. Popa


•  

Costi Rogozanu


•  

Liviu Ioan Stoiciu


•  

Bogdan Suceavă


•  

Raluca Şerban


•  

Radu Vancu




sus

Despre critica literară a zilelor noastre

 

1. Dacă priviţi actul critic ca pe un drum principal, ce v-ar bucura să descoperiţi pe parcursul lui?

2. Cum aţi caracteriza echilibrul relativ al vieţii literare româneşti în acest moment?

3. V-aţi simţit/ vă simţiţi vreodată agresat? Dar agresor?

4. Cum evitaţi să discriminaţi (pozitiv sau negativ) autori prieteni sau pe care nu îi simpatizaţi? (dacă faceţi acest lucru)

5. Sunteţi dispus să deconspiraţi o greşeală făcută, un gest de obedienţă, un compromis, o inocenţă – de critic literar?

6. Ce vă mulţumeşte în ceea ce aţi scris până acum şi ce vă motivează să continuaţi?


sus

Şerban Axinte



Dacă nu ne place, putem oricînd să ne lăsăm


1. Înţeleg prin act critic efortul de a supraveghea un anumit fenomen (literar) şi de a emite judecăţi de valoare în legătură cu acesta. M-aş bucura ca pe parcursul acestui drum principal să descopăr cît mai multe argumente pentru elaborarea unei teze coerente şi pertinente prin care vocea mea critică să capete individualitate.

 

2. Nu prea înţeleg ce înseamnă "echilibrul relativ al vieţii literare". Cine cu cine să fie în echilibru/ dezechilibru? Scriitorii buni cu scriitorii slabi? Criticii literari cu subiecţii lor? Humanitasul cu Poliromul? Avangarda cu Ariergarda? Centrul cu Provincia?

Viaţa literară există pur şi simplu şi-i cuprinde pe toţi cei care-şi doresc să facă parte din ea. Trebuie să admitem că acest tip de viaţă ni se potriveşte de minune. Nimeni nu ne ţine prizonieri aici. Dacă nu ne place, putem oricînd să ne lăsăm. Iată principala caracteristică a vieţii noastre literare. Se poate trăi şi fără ea.

 

3. Nu cred că m-am simţit vreodată agresat. Accept criticile cu foarte mare uşurinţă, nu pornesc de la ideea că cineva ar avea ceva personal cu mine. Aş vrea să relatez aci un caz neliterar. Numele meu a apărut la un moment dat pe prima pagină a defunctei pseudo-publicaţii Atac la persoană. Articolul era foarte bine scris şi "deconspira" o istorie complet falsă despre ce aş fi făcut eu (în 1996) într-un hotel din Galaţi cu o cîntăreaţă de muzică uşoară, ce tocmai cîştigase un important premiu la festivalul "Mamaia". Sincer să fiu ... nu m-am simţit chiar atît de agresat din cauza asta.

Nu ştiu dacă cineva m-a perceput vreodată ca agresor. Am scris şi cronici mai dure cînd situaţia nu permitea o altfel de abordare. Dar eu nu-mi pierd timpul cu "raderi". Fac o selecţie foarte serioasă şi scriu doar despre cărţile în care cred. Pe cele proaste nici nu le pomenesc.

 

4. Am scris despre prieteni, dar înainte de a dezvolta această afirmaţie trebuie să fac o mică precizare. Cred că prietenii (literari) ţi-i faci în primul rînd pentru că ai ce admira la ei. Mi-e greu (chiar imposibil) să am relaţii strînse cu indivizi pe care să nu-i apreciez. Pot să discriminez pozitiv un autor prieten într-o singură situaţie. Să aleg (dintr-un număr mai mare de cărţi despre care aş vrea să scriu) cartea lui. În aceeaşi manieră aş vrea să fiu şi eu discriminat.

 

5. Dacă un critic literar face o greşeală, un gest de obedienţă, un compromis sînt dispus să-mi exprim un punct de vedere în legătură cu "fapta comisă", dar nu la modul impulsiv, pătimaş, ci după o cercetare amănunţită a cazului.

 

6. Pînă acum am scris aşa: poezie, cronică literară, articole de atitudine (cam puţine), articole monografice de dicţionar, studii de istorie literară. Niciodată nu sînt mulţumit cînd trimit ceva la tipar. Mereu scriu sub presiunea deadline-urilor, mereu îmi spun că dacă aş fi avut măcar o zi în plus la dispoziţie totul ar fi ieşit mult mai bine. Mă mulţumeşte în schimb să constat că, de la an la an, calitatea scrierilor mele este în continuă creştere. Atîta timp cît mă simt în ascensiune cum aş putea să renunţ la ceea ce fac?



Comentarii cititori
sus

 

Iulian Băicuş

 

 

Mă simt permanent agresat de kitsch

 

1. Actul critic este pentru mine o experienţă fundamentală, el mă ajută să-mi păstrez busola într-o lume haotică, cu puncte de vedere contrastante cum este lumea noastră postmodernă. Am străbătut pas cu pas acest drum cu spini, de la statutul de critic impresionist la cenaclul Litere, la cel de tânăr critic şi apoi la cel de critic cu trei volume, al treilea va apărea în toamnă, la eterna mea dragoste, Editura Universităţii din Bucureşti. Evident cariera mea de critic este complinită de cea de asistent universitar la Facultatea de Litere, aş putea spune că datorez foarte mult din formaţia mea actuală interacţiunii cu studenţii mei de la Litere. Încerc să-mi păstrez prospeţimea, să alerg odată cu ei, să nu ies din rând. George Steiner spunea cândva că trăim prea puţin ca să scriem despre cărţi proaste, şi sunt multe opere literare din categoria pulp fiction pe  care ai sentimentul că le citeşti degeaba. În plus, îţi mai afectează şi aura. Un viitor critic mare, vorbesc aici exclusiv de criticii de întâmpinare, am trecut şi eu prin etapa asta cu ceva timp în urmă, dar, pe urmele lui Tudor Vianu, m-am hotărât să mă ocup de lucruri mai serioase, ar trebui să aibă şansa să întâlnească mari scriitori. Cred că e bine să uceniceşti aşa, dar în faza a doua a carierei în care eu intru din cauza vîrstei magice, am depăşit deja graniţa celor 35 de ani care delimitează tinereţea, trebuie să te gândeşti şi la proiecte mai mari. Criticul E. Lovinescu,  deşi avea în jurul lui mari scriitori cum erau Arghezi, Hortensia, Camil Petrescu et comp. care participau în mod regulat la şedinţele cenaclului Sburătorul era invidios pe Titu Maiorescu că a avut şansa să-i întâlnească pe Eminescu, Slavici sau Creangă. Actul critic presupune o sinteză, o privire din «polul plus», o capacitate de a te impersonaliza puţin, de a atinge o seninătate pe care puţini scriitori o au.  

 

2. Foarte fragil. E un moment de tranziţie, de schimb de generaţii, un soi de amurg al zeilor, o generaţie aurorală, pentru unii, pentru alţii, şi îl includ aici şi pe ministrul Culturii, dl. Adrian Iorgulescu care ne-a promis ieri mari dezvăluiri, alcătuită din colaboraţionişti ai regimului comunist, şi de aici această mare trăncăneală, această permanentă ciocnire de plăci tectonice, care va conduce la mari cutremure sau la o simplă furtună într-un pahar cu apă. În funcţie de orientarea ideologică scriitorii tineri se pot poziţiona într-una sau alta din aceste tabere, sigur e o chestiune care ţine de opţiunea personală, de mentorii pe care şi i-au ales şi de afecţiuni elective cu o alchimie obscură. Eu am renunţat de mult la modele, aplic dictonul templului din Delphi, încerc să mă cunosc, să mă înţeleg puţin.

 

3. Mă simt permanent agresat de kitsch, tot mai înfloritor, de formele fără fond, de proliferarea bădărăniei şi a inculturii, de manelizarea criticii literare unde au pătruns foarte mulţi lăutari care cântă după ureche şi nu după note, de explozia asta de sexualitate din proză, de romanele sau cărţile scrise după o reţetă, adresată unei minorităţi anume, unui public, manufacturate artificial sau clonate după modele străine, prost scrise, sau fără talent evident. Evident aş dori să mă apăr, să mă lupt cu toate aceste fenomene, uneori renunţ, din lipsă de timp sau de energie. Cred că ar trebui să-i întrebaţi pe cei despre care am scris, eu am încercat să nu fiu prea agresiv, sau mai bine spus să-mi temperez agresivitatea, să o canalizez spre alte scopuri.

 

4. Pot să vă spun cum procedează alţi colegi puşi în situaţia să scrie despre mine. Scriu neadevăruri crase prin prefeţe, fac referate cărţilor mele trimise pe la edituri, şi culmea, se declară buni prieteni. Este vorba chiar de colegi de catedră de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Este o chestiune extrem de delicată şi pentru mine. O vreme am scris mai mult despre autori clasici sau dispăruţi din viaţă. Când ajung la autorii contemporani lucrurile devin mai complicate. Încerc să fac abstracţie că i-am cunoscut, să mă obiectivez şi să las la o parte autorul în carne şi oase şi mă rezum să scriu despre cărţile lui. Autorii în sine mi-au produs mari deziluzii, cărţile lor aproape niciodată. De altfel, în ultimul timp scriu tot mai mult despre literatura contemporană.

 

5. Totdeauna, de altfel cred că aceasta e misia oricărui critic să caute asemenea goluri în textele altora, indiferent că este vorba de lucruri de natură morală sau de lipsă de informaţii. Şi accept şi regula jocului, ca generaţia următoare să caute în cărţile mele asemenea spaţii vide şi să le astupe.

 

6. Nimic din tot ce am scris până acum nu mă mulţumeşte integral, încerc să-mi completez tot timpul bibliografia cărţilor ca şi cum mâine m-aş pregăti să public o ediţie definitivă. Cred că în momentul în care o carte va ajunge perfectă aş putea chiar să comit un asemenea gest. Mă motivează «invidia colegială» şi speranţa altora că aş putea să abandonez cursa.

 

Comentarii cititori
sus

 

Iulian Boldea

 

 

Echidistanţa necesară

 

1. Aş privi, mai degrabă, parafrazându-l pe Stendhal, actul critic ca pe o oglindă purtată de-a lungul labirintului format din cărţi ce ne asaltează, ne acaparează, ne exasperează simţurile, puterea de reacţie, inteligenţa; sunt cărţi de toate soiurile: unele atroce, altele lâncezi, unele robuste, altele flasce, cărţi care ne opun rezistenţă, altele ce ni se oferă cu uşurinţă, cărţi trândave şi cărţi revelatoare. Mi-aş dori să găsesc în acest labirint mai multe cărţi cu adevărat modelatoare, care să mă introducă fără întârziere şi fără rest în propriul lor univers ficţional, să mă facă prizonierul lor, să mă tortureze cu interogaţiile lor, cu gândurile şi trăirile spuse sau subînţelese.

 

2. Mă străduiesc să-mi aflu, dacă e posibil, locul meu, în acest echilibru relativ. Nu am ambiţia să-l tulbur prea mult: eu însumi sunt, ca să zic aşa, temperamental, un echilibrat.

 

3. Ceea ce detest cel mai mult, în planul cotidianităţii e tocmai agresivitatea. M-am simţit de multe ori agresat; nu atât fizic, cât mai ales în plan afectiv şi moral; agresat de mitocănia şi incultura din jurul meu, de stridenţe comportamentale, de ipocrizia şi fanatismului semenilor, de vocaţia imposturii ce o recunosc la unele persoane mai mult sau mai puţin notorii ale momentului. Agresat mă simt, aproape cotidian, şi de prostul-gust, de lipsa de respect, de dezinteresul faţă de cultură, tot mai manifest, tot mai accentuat. Pe de altă parte, mă străduiesc să nu cumva, cu voie sau fără de voie, să agresez, la rândul meu, pe cineva dintre cei pe care îi am în preajmă.

 

4. Discriminarea, fie pozitivă, fie negativă, e, în condiţiile date, aproape implacabilă. Citeşti cartea unui prieten şi prin lentilele prieteniei ce i-o porţi, citeşti cartea unui autor ce-ţi repugnă şi prin prisma inamiciţiei ce te animă. Trebuie, aşadar, să-ţi modulezi intransigent privirea indulgentă ori, dimpotrivă, să-ţi controlezi căutătura irascibilă, pentru a-ţi recupera obiectivitatea, cea mai însemnată calitate a unui critic literar. Fără autenticitatea şi probitatea conferite de echidistanţă, criticul literar abdică, într-un fel, chiar de la aura vocaţiei sale.

 

5. Compromisurile, câte au existat, trebuie asumate, la fel ca împlinirile. Sancţiunea cea mai vie e, aş spune, cea pornită din propria instanţă morală.

 

6. Mă simt împlinit prin paginile în care simt că am redat vibraţia unei opere literare, a unui poem, a unei cărţi, mă simt împlinit prin aserţiunile care m-au adus aproape de nucleul generator al unei creaţii, prin enunţurile care au dat contur autentic personalităţii unui autor, staturii şi reliefului său estetic şi existenţial. Mă nemulţumesc paginile convenţionale ori complezente, acelea în care, după un anumit interval de timp, nu mă mai regăsesc.

 

Comentarii cititori
sus

 

Ioana Bot (http://www.lett.ubbcluj.ro/ioana)

 

 

A exprima opinii critice despre cărţi, la noi, echivalează cu a străbate, singură,

o parcare neluminată, după miezul nopţii, la mahala

 

1. Drumul critic(ului literar) este pavat cu bune intenţii: să înveţi cititorul să citească, să formulezi judecăţi de valoare, să contribui la dreptatea şi echilibrul ierarhiilor estetice ale epocii tale (şi, poate, ale viitorului), să propui sau să impui (noi) scriitori, să descoperi opere care să merite acest titlu, în sfîrşit, să creezi opinie, şcoală, idei. Dar, ca orice drum pavat cu bune intenţii, el nu duce spre rai, dimpotrivă.

 

Să revin la critica românească actuală. Mi-ar plăcea să descopăr "de-a lungul drumului" mai multă atenţie la aspectele etice, deontologice, ale profesiei noastre. Să ştiu că am, de partea mea, nu o solidaritate de grup (aceasta are, de obicei, considerente extraliterare şi chiar extraprofesionale), ci una de breaslă. Că pot să arăt că "împăratul e gol", că hainele lui cele noi sunt ţesute din impostură, colorate occidental, brodate cu idei de-ale altora mai vechi şi însăilate cu un limbaj care exprimă neclar gîndiri confuze; şi că se vor solidariza şi alţii cu gestul meu. Veţi fi înţeles, sper degeaba. Breasla noastră este, în cel mai bun caz, indiferentă faţă de cărţile slabe, de autorii care le înşiră neosteniţi, de editurile şi de mai-marii (noştri) care le legitimează. Cînd a fost ultima oară că aţi văzut ca un plagiat dovedit să ducă la pedepsirea făptaşului şi a perpetuatorilor (editura care i-a dat girul, ministerul care a finanţat cartea etc.)?

 

Mi-ar mai plăcea să întîlnesc mai multe dezbateri pe concepte, pe nivele profunde ale literarului, dezbateri care să dureze în timp, să nu fie provocate numai de un număr tematic de revistă sau de dorinţa unei grupări de a se legitima în cîmpul literelor.

Îmi doresc ca revistele noastre literare să nu semene atît de mult unele cu altele, să se distingă prin diferenţa radicală a colaboratorilor fiecăreia etc. De multe ori, de la una la alta, sunt aceleaşi voci, aceeaşi piesă, previzibile şi "ecumenice", pînă şi în micile certuri care se mai iscă, uneori.

 

Visez să citesc în română, pentru spaţiul românesc, ceva care să mă fascineze ca Times Literary Supplement (lecturi uşoare), ceva la care să revin peste decenii cu folos, ca la Poétique (lecturi de specialitate), reviste de a căror apariţie să mă bucur ca de un curcubeu (ca de internetica LHT). Da, avem Euresis. Şi ...mai ce?

 

Visez (tot mai rar: cam tot de atîtea ori de cîte ori mai visez să mă fac desenator de cărţi cînd voi fi mare...) să îmi mulţumească vreun autor pentru observaţiile critice dintr-o cronică. Sau – dacă ţine cont de ele la ediţia a doua a cărţii, cum s-a întîmplat – să recunoască deschis faptul că acele îmbunătăţiri se datorează atenţiei loiale şi colegiale a... cuiva, X, Y, Z, care i-a fost sparring-partner, cum s-ar zice. Dacă la occidentali asemenea bune maniere sunt frecvente, la noi sunt inexistente, cred.

 

2. Nu l-aş numi echilibru, l-aş numi acalmie. Pentru unii, e un fel de "cruţă pe alţii ca să fii cruţat". Cei aflaţi în poziţii de putere şi le apără inclusiv manifestînd indulgenţă (superioară). Rastignacii şi Sorelii momentului nu provoacă decît atîta zgomot cît foloseşte urcării lor în topuri, vizibilităţii lor mediatice. Şi, în general, mi se pare că domneşte un neo-heliadism pe care tare aş mai vrea să îl apuc depăşit; cel din "scrieţi, băieţi, numai scrieţi...".

 

3. Da, mă simt agresată adesea. Şi de multă vreme. În calitate de cronicar literar (am deţinut o rubrica bilunară la Tribuna, pe vremuri, am mai făcut apoi sporadic cronică literară, tot mai rar, pe măsură ce mă consacram meseriei mele actuale, care este alta – aceea de profesor de literatură...), replicile la cronicile mele critice urmează un tipar care mă plictiseşte prin sărăcia sa. Nu mi se răspunde pe temele pe care "atacasem", ci se încearcă aducerea replicii la un nivel mai personal, cît mai personal. Cum o minimă deontologie a revistelor noastre totuşi funcţionează, vorbele urîte cu care mi se răspunde devin eufemisme din ariile semantice ale lui "femeie", "academic", "universitar", "acrit", "bătrîn", "lipsit de sentiment". Pe lîngă faptul că e cam puţin (chiar la nivelul imaginarului scriitorului român: numai de aşa ceva ştie el să înjure?), mai interesant e că asemenea glisaje, de la nivelul aulic la cel de curte interioară de bloc în România profundă, nu sunt sancţionate de nimeni din redacţiile respectivelor reviste, ci ...lăsate să fie. Uneori, cu zîmbete ghiduşe către femeia ce sunt: mi-o merit, nu? În cei peste 20 de ani de cînd fac cronică literară (mai des, mai rar), doar două excepţii respectabile: Augustin Buzura, tînăr, ca secretar de redacţie la Tribuna clujeană, şi Mircea Vasilescu, la Dilemateca. A exprima opinii critice despre cărţi, la noi, echivalează cu a străbate, singură, o parcare neluminată, după miezul nopţii, la mahala.

 

Dar oi fi avînd eu pielea gingaşă...? Nu cred. Am posibilitatea de a confrunta aceste moravuri cu acelea ale presei literare occidentale, nu numai pentru că o citesc şi pe aceea cu nesaţ, ci datorită unor binecuvîntate extensii de familie occidentale. "Acolo", asemenea comportamente sunt inadmisibile. După cum ar fi inadmisibil ca o revistă (şi un autor) să îţi ceară un text de anumite dimensiuni (o cronică), tu să respecţi cerinţele şi ei să taie, fără să te întrebe, măcar, exact bucata din cronica ta în care emiteai opinii diferite de ale autorului în chestie; în locul paginilor tăiate – ilustraţii fără legătură cu tema articolului. V-am rezumat (elegant...) ultima mea colaborare la "România literară", cu o cronică la volumul vechiului meu coleg Corin Braga, Le paradis interdit au Moyen Âge (Paris, 2004).

 

Da, cred că sunt percepută ca agresor. Am, mai nou, o rubrică de cărţi impostoare (ceea ce e altfel decît simplu "proaste"), în Dilemateca: noroc cu acelaşi Mircea Vasilescu. Se cheamă Cărţi de plastic. Deocamdată, reacţiile nu depăşesc tipologia sărac-masculină de care vorbeam înainte. Alteori mi se pare că agresez explicit, dar nu vede nimeni. Am editat (în 2005) studiile inedite ale fostei mele profesoare, Ioana Em. Petrescu, reunind manuscrise nepublicate, apariţii din periodice etc. În cel puţin două cazuri, unde ea demasca, în anii 80, plagiaturi şi imposturi ştiinţifice ale unor autori deveniţi între timp profesori universitari, emeriţi etc., mă aşteptam ca repunerea în circulaţie a execuţiilor ei impecabile să spargă pojghiţa de legitimitate a respectivilor. Nici gînd...

 

4. Nu cred că evit, de fapt. Simplul fapt că nu mai fac cronică literară atît de des mă fereşte de ieşiri în arenă. Nici nu mai sunt percepută ca un critic literar al momentului (faptul că v-aţi gîndit să îmi adresaţi şi mie întrebările acestea este un gest, pentru mine, deja, neobişnuit). Dar, dacă citiţi studiile mele, veţi vedea că nu evit judecăţile negative despre colegi, acolo unde ele se leagă de tema despre care scriu. Da, mă costă, iar ideea că o solitudine cinstită e oricînd de preferat unei amiciţii superficiale nu îmi ţine întotdeauna de cald. Mai ales ...în parcările întunecate, dintre blocuri.

 

5. Sigur că da. Tînăr cronicar, am crezut că autorii care îmi trimiteau cărţile lor preţuiau opiniile mele (fie ele şi critice!), nu doar că îşi voiau numele într-o cronică de revistă.

Altă inocenţă: nu scriu despre cărţile şefilor mei ierarhici, din Literele clujene. La o privire atentă, asta se vede. Şi cînd am lucruri bune de spus, mă tem că gestul meu ar fi înţeles greşit. La nivelul cotidianului meu academic, această tăcere mă costă.

 

6. Nu mi-e ruşine de nici una din cărţile mele, chiar dacă pe unele le-aş rescrie, pe alocuri. Mă bucur că am pariat pe Nedelciu cel din proza lui de debut (era o Transmisiune directă, Cu Marie-France în piaţa Libertăţii, se numea), pe Cărtărescu şi pe Vişniec, în anii 80. Cred că preocupările mele legate de limbajul poetic şi de tema indicibilului, de eşecul unor sisteme literare, de relaţia dintre literatură şi ideologie literară – toate acestea dau un răspuns posibil, articulat, unor întrebări majore ale teoriei literare din ultimele decenii.

 

De ce mai scriu? De meserie, cel mai adesea. Cărţile şi studiile mele se nasc din experienţa unei maieutici foarte banale şi foarte necruţătoare, totodată: cum explici concepte ale literaturii unor elevi sau studenţi? Ce merge, ce nu merge? Ce "ţine", ce nu, unde anume bibliografia nu mă mulţumeşte? Am predat, de pildă, ani la rînd, un curs de istoria receptării lui Eminescu, care s-a întîmplat să fie şi contemporan disputei declanşate de Dilema, despre mitizarea poetului naţional. Mi se părea că mai există o modalitate de a vedea lucrurile: aşa s-au născut cîteva studii despre "istoria şi anatomia unui mit cultural: Mihai Eminescu, poet naţional român". În prezent, lucrez pe două fronturi: la un studiu de poetică a literaturii cu formă fixă (pentru că bibliografia teoretică nu mă mulţumeşte deloc) şi la un studiu de stilistică a criticii literare (tot un fel de consecinţă oblică a cursurilor mele de la universitate, dar şi o declaraţie implicită de iubire faţă de anumiţi teoreticieni ai poststructuralismului, care sunt foarte importanţi pentru mine: Paul de Man, Jean Starobinski, Ioana Em. Petrescu, Laurent Jenny). Dar acesta din urmă este cazul rar în care nu scriu "de meserie", ci de dragoste, nădăjduind ca rezultatul să păstreze ceva din bucuria sentimentului.

 

Comentarii cititori
sus

 

Sanda Cordoş

 

 

Pentru mine exerciţiul criticii literare nu este un act de putere

 

1. Dacă actul critic ar fi un drum principal (deşi, în acest tip de reprezentare, aş prefera să-l numesc, cu sintagma consacrată a lui Lucian Raicu, o cale de acces), atunci, desigur, mă bucur cînd este în bună stare de funcţionare: fără gropi, cu semnele de circulaţie şi cu indicatoarele la locul lor, cu trecerile de pietoni bine marcate etc., astfel încît să pot ajunge la adevăratele aşezări literare, iar nu într-o amărîtă de fundătură (ce poate avea pitorescul ei cînd nu trece altceva decît este).

 

2. Ca să răspund la această întrebare mi-ar trebui anumite date legate de dinamica grupurilor literare şi (măcar) cîteva luni de cercetare în care să investighez poziţionarea, conţinuturile şi scopurile, interferenţa şi mişcarea actorilor vieţii literare astfel încît să ştiu dacă e (sau nu) un echilibru relativ şi care ar fi caracteristicile lui. Acum, evitînd, de fapt întrebarea, aş putea doar să formulez cîteva observaţii despre viaţa literară (plecînd de la presa literară şi cărţile  pe care le citesc) şi să spun că trece printr-o perioadă fastă sau, măcar, de mare intensitate. Contribuie la aceasta apariţia şi aşezarea unei noi generaţii literare, procesul de reinserţie socială a literaturii (după ce mai bine de un deceniu a fost considerată nefolositoare şi nevandabilă), mizele europene ale scriitorilor (şi o anumită competiţie de anvergură care decurge de aici). Pe de altă parte, cred că există şi anumite disfuncţionalităţi (sau dezechilibre, păstrînd termenul dvs.) care ţin de confuzia dintre spiritul critic şi puterea de a spune (infantil şi fără argumente) nu, de plăcerea de clevetire sau  de uşurinţa nedocumentată de a formula opinii, de ignorarea nuanţei sau de o anume tendinţă destul de răspîndită de a înscena în preambulul unei laude un măcel.

 

3. Da, m-am simţit de cîteva ori agresată şi nu, n-am vrut niciodată să fiu agresor.  Pentru mine exerciţiul criticii literare nu este un act de putere, după cum nici literatura nu este un cîmp de bătălie, un ring etc.

 

4. Mi-e mult mai uşor să-mi disciplinez eventualele antipatii (niciodată ulceroase sau de lungă durată), decît să scriu despre prieteni. De altfel, despre prietenii cei mai apropiaţi mi-e foarte greu (de cele mai multe ori: imposibil) să scriu.

 

5. Dacă recitesc pagini mai vechi, destule dintre ele îmi par rău, stîngaci scrise, dacă vreţi – în termenii dvs. – greşite. Aceasta ţine, însă, de relaţia mea cu mine însămi care nu e deloc una comodă. Dacă am în vedere perspectiva socială la care întrebarea dvs. trimite, trebuie să precizez că, spre deosebire de cei care fac critica actualităţii ani la rînd, ca şi de cei (uneori, aceiaşi) care lucrează in redacţiile unor reviste, eu sînt incomparabil mai protejată, mai puţin expusă presiunilor. Exceptînd anii (’80 ai) studenţiei echinoxiste, cînd mi-au fost scoase din pagină fragmente sau texte care nu erau pe linie (acum, fleacuri, în comparaţie cu cărţile interzise sau  măcelărite ale profesioniştilor), în perioadele (niciodată mai lungi de un an) în care am colaborat cu recenzie sau cronică la revistele literare (Apostrof, Tribuna, Vatra, Steaua) nu mi s-a cerut să scriu într-un anumit fel despre o carte.  Adevărat, am fost uneori invitată  să scriu despre anumite cărţi pe care, probabil, nu le-aş fi ales, însă n-am primit indicaţii de evaluare şi nici n-au fost corectate cele făcute de mine. De asemenea, în mediul universitar în care lucrez de 16 ani, profesorii şi şefii mei (ierarhic vorbind) nu mi-au cerut nici măcar aluziv să scriu despre cărţile lor (pe care mi le-au dăruit constant), iar eu, din nu ştiu ce amestec de sfială (a admiraţiei, adesea),  teamă de ridicol sau oroare de  oportunism, nici n-am făcut-o. Am, în această privinţă, regrete şi culpabilităţi (ca faţă de prietenii de mai sus), pentru că unii au dat cărţi extraordinare. Un singur profesor mi-a cerut, prin 1991 (eram, atunci, un proaspăt preparator), să fac o cronică la o carte a sa ca să-mi meargă mai bine. Pentru cîţiva ani, i-am pierdut salutul şi, pentru totdeauna, admiraţia pe care i-o purtam din studenţie.

Cum sînt într-o perioadă în care fac cronică literară, ceea ce mă nemulţumeşte este că nu reuşesc să citesc îndeajuns, şi că din această pricină selecţia făcută de mine ar putea fi nedreaptă.

 

6. Mă motivează să merg mai departe (învingînd sentimentul zădărniciei şi nemulţumirile, disfuncţionalităţile de traseu) fascinaţia pe care literatura o exercită asupra mea, precum şi credinţa că ea mă ajută să trăiesc, că este – oricît ar suna de paradoxal – o rădăcină în solul instabil al vieţii.

 

Comentarii cititori
sus

 

Dumitru Augustin Doman

 

 

Cel mai mult mă mulţumeşte ce n-am scris

 

1. Ei, dacă e vorba de un drum principal!... Păi, la şuşaua mare mă uit să-mi clătesc ochii cu siluetele unor brune, unor blonde sau roşcate neapărat precum cele de la Miss World, să le dau şi note!, să admir o vilă cochetă, un cireş înflorit, să descopăr un popas unde să pot mânca o fleică la grătar şi să beau o sticlă de vin… Tot aşa, prin similitudinea pe care o propuneţi, pe drumul criticii m-aş bucura să-mi iasă în cale nişte romane şi bine structurate, articulate, dar şi cu scriitură profundă, precum cele ale lui Radu Aldulescu, pentru a da un exemplu; sau nişte cărţi de eseuri deştepte-vioaie-ironice gen Luca Piţu, gen Ioan Lascu, de pildă; plachete de versuri savuroase de poeţi precum Emil Brumaru, Nichita Danilov, Marian Drăghici, Nicolae Coande, Ion Chichere cel regretat, Ioan Flora cel regretat, Patrel Berceanu cel regretat… Şi atunci actul critic ar fi o luminoasă autostradă, ideile de analiză ar curge, citatele le-ar veni mănuşă… Ei, dar trebuie spus că nu am parte doar de aşa ceva. Din păcate, vai! Aşa că lucrez cu materialul clientului. Dacă e aba, îi scot din el nădragi, dacă-i pânză de in – izmene, dacă-i stofă de Londra – costum Armani…

 

2. Care echilibru – fie el şi relativ – în biata noastră viaţă literară? A, poate este vorba de echilibrul rezultat din extreme. De-o pildă, un poet atins de geniu, în plus şi om de bun simţ, se dă deoparte din faţa unui poetaş stufos, stupid, impostor şi tupeist.  Făcând o medie între cei doi, iese un poet onorabil şi un om cu şapte ani de acasă. Dar acest mod de raţionament e cam mecanicist. Dacă s-ar putea face în realitate această medie, atunci am putea vorbi de echilibru, relativ, precar, cum o fi. Altfel, viaţa literară de astăzi este o devălmăşie perfectă; convieţuiesc ca-ntr-o uriaşă sală de aşteptare a unei gări reprezentanţii tuturor capitolelor de istorie literară: poeţi cocoşaţi şi uşor talentaţi; prozatori ortodocşi; eseişti foşti securişti, actualmente moralişti intransigenţi; romancieri de largă reputaţie judeţeană; reprezentanţi ai curentului neooportunist; lideri ai generaţiei august 2003-septembrie 2006; grupul prozatoarelor aflate la prima dezvirginare; curentul (fierbinte) al autoarelor de jurnale de sex; iniţiatorii neorealismului capitalist etc.

 

3. Reproşuri că am scris cu oarecare întârziere despre o carte sau că n-am scris "de bine" am primit. Dacă asta înseamnă agresiune, ei bine, am mai fost agresat. O chelfăneală pe stradă, slavă Domnului!, n-am încasat. În ce mă priveşte, eu n-am cum agresa. O dată, pentru că trăiesc prea izolat şi, practic, că n-am cum fi violent cu scriitorii. Apoi, structural sunt un timid (chit că – în acelaşi timp – coleric), blând, fraier, aerian. Dacă unii scriitori se consideră agresaţi de unele cronici negative de-ale mele asta e cu totul altă poveste.

 

4. Cu autorii prieteni lucrurile sunt clare. Printre altele, am devenit prieteni (şi) pentru că ne admirăm reciproc scrierile. Pe de altă parte, sinceritatea este o condiţie sine qua non a prieteniei, inclusiv sau mai ales a celei literare. De aceea, nu am nicicum senzaţia că i-aş discrimina, nici pozitiv, nici negativ. Cu scriitorii cu care nu mă cunosc personal, lucrurile sunt la fel de limpezi. Îmi reprim orice urmă de instinct de conservare, scriu exact ceea ce cred despre cărţile primite, iar reacţiile sunt diverse: o tăcere care poate însemna orice; fragmente de recenzii sunt selectate şi puse pe coperţile cărţilor ulterioare; evitarea de a-mi mai trimite alte opuri… Dar eu dorm liniştit, nu-mi reproşez că aş discrimina pe careva, pe X, pe Y… Altfel, ar trebui să adoptăm îndemnul lui Cioran: "N-ar trebui să scriem niciodată nimic de nimeni", iar atunci revistele ar ieşi cu paginile albe.

 

5. Îmi repugnă să pozez în fată mare, în neprihănit, în perfect, dar – în continuarea răspunsului precedent – nu am a-mi reproşa prea multe. A, poate că mai la început, când am pornit să scriu regulat despre patru-cinci cărţi lunar, le cam tratam pe toate cu aceeaşi seriozitate. Dar cred că m-am vindecat. Acum, diversitatea tonurilor e cât de cât lărgită: de la analiza pe text la lichidarea din şapte fraze, de la admiraţia argumentată la ironia degenerată în sarcasm…

 

6. Cel mai mult mă mulţumeşte ce n-am scris. Şi dacă m-aş putea abţine, aş fi şi mai mulţumit dacă n-aş scrie critică deloc. Dar aşa, că tot citesc şi apoi, ca o reflectare, că tot scriu, ambiţionez ca la câţiva ani, pe lângă cărţile de proză, să scot un fel de jurnal critic pe fragmente care să fie un tablou al literaturii române actuale pe-o anumită perioadă. Mi se pare că aceasta ar fi o motivaţie viabilă.

 

Comentarii cititori
sus

 

Cosmin Dragoste

 

 

Ne lipseşte o personalitate de competenţa,

înălţimea, forţa şi curajul lui Titu Maiorescu

 

1. Mai multă onestitate din partea criticilor, slăbirea "intereselor de grup", care, din păcate, parazitează o categorie importantă a demersului critic. M-ar încânta să văd mai multă luciditate, precum şi o stăpânire mai performantă a unui aparat critic, indiferent de orientare.

 

2. L-aş caracteriza cu un cuvânt conţinut chiar în întrebare, anume "relativ". Valorile autentice, total dezinteresate de coterii, rămân undeva în submersie. În schimb, proliferează dezgustător non-valoarea, susţinută păgubos de o autointitulată "elită", care, momentan, face cel mai mare deserviciu culturii din România. Fără a fi nici pe departe retrograd, afirm cu toată convingerea că ne lipseşte o personalitate de competenţa, înălţimea, forţa şi curajul lui Titu Maiorescu, care, cu un gest suveran, să aibă capacitatea de a spune răspicat "în lături", de a decanta imparţial numai şi numai pe criterii axiologice. Numai aşa aş vedea o ieşire la liman a literaturii de la noi. Drumul până la o piaţă literară autentic funcţională, aşa cum există ea în spaţiul cultural german, de exemplu, este mult prea lung şi mă întreb câte generaţii de farsori mai trebuie să se perinde pe scena culturală românească, până când criteriile extra-literare nu vor mai prima.

 

3. Agresat...da, aproape zilnic, din toate cauzele enumerate anterior. Spectacolul grotesc, inuman aproape, al pseudo-intelighenţiei care defilează anomic prin spaţiul cultural din România nu-ţi poate produce decât o greaţă violentă, pe care ţi-o reprimi cu eforturi fenomenale. Iar dacă am agresat pe cineva, în orice mod, rugăm cu umilinţă de iertare şi asigurăm că, dacă s-a întâmplat, nu a fost cu intenţie şi, cu atât mai puţin, la comandă.

 

4. Evitarea se face prin raportarea strict la operă, nu la autor. Doar aşa i se poate face un serviciu şi respectivului scriitor (chit că, la început, poate nu este conştient de acest lucru).

 

5. Da, oricând, mai ales că, în cazul meu, dacă există, nu se lasă maculate de imperativul obedienţei meschine.

 

6. Mă mulţumeşte faptul că, într-o zonă precum cea din sudul României, am reuşit să impun atenţiei şi spaţiul literar german. Este un merit şi e frumos de văzut cum alte centre ale ţării rămân uimite de faptul că şi aici, în Oltenia, cineva se ocupă de acest segment vital al culturii europene. Şi aceasta este şi motivaţia de a merge mai departe, întrucât cultura din România trebuie să devină una central-europeană.

 

Comentarii cititori
sus

 

Jean Dumitraşcu

 

 

Nu caut succesul imediat, dar nici nu am în vedere un succes postum

 

1. Nu cred că actul critic este "drumul principal" al unei literaturii, acesta fiind, fatalmente, cel al creaţiei originale. Părerea mea este că din momentul în care criticii literari au pus accentul pe creaţie, pe stilul propriu, operele analizate au devenit doar un pretext în marginea căruia se poate broda orice. Ca ipoteză de lucru, dacă actul critic ar fi drumul principal, iar criticii un soi de înainte-mergători, atunci aş fi bucuros să aflu, pe marginea acestui "drum", un fel de "indicatoare de circulaţie", gen: 500 m până la capodopera X, oprirea/staţionarea interzisă: o operă ce nu merită să vă pierdeţi vremea cu ea, interzis virarea la stânga (urmează realismul socialist), depăşirea obligatorie, fără limită de viteză (încurajarea competiţiei) etc.

 

2. Precum un echilibru pe sârmă fără plasă dedesubt! În ce mă priveşte, cred că mai degrabă se poate vorbi de o mişcare browniană a vieţii literare româneşti, în condiţiile în care nu există un singur Centru care ar putea da liniile directoare.

 

3. Scriitorii sunt extrem de sensibili, ei se simt în permanenţă agresaţi de ceva (de spiritul timpului, de regim, de colegii de breaslă cu care se află în competiţie). Agresiunea este atributul principal al  luptei pentru supravieţuire pe tărâmul literar. Personal, sunt extrem de atent, atunci când scriu, la tot soiul de reacţii, ce ar putea surveni fie din partea "monştrilor sacri" (doar caut să reprezint generaţia tânără, să o sprijin cât pot), aceştia dorind, fireşte, să-şi apere poziţiile câştigate cu mare greutate (la rândul lor, au avut de luptat de "bătrânii" deveniţi clasici între timp), fie din partea "scriitorilor canonici" (unii sunt încă foarte tineri!), care îşi apăra "gaşca" proprie lovind îndeosebi în "marginalii" ce nu vor să se "alinieze". Probabil că am fost perceput uneori ca agresor, dar agresiv nu am fost niciodată. Ca regulă, atunci când fac public un punct de vedere, îmi păstrez majoritatea argumentelor pentru o eventuală polemică.

 

4. Mi se întâmplă frecvent, chiar la fiecare număr al revistei Argeş, să îmi pun această întrebare! Adică, sunt copleşit de solicitări venite din partea unor "prieteni", dar, în proporţie de 99%, ţin cont de valoarea estetică. Într-adevăr, mai las să "scape" în sumar (atunci când acesta are un conţinut deosebit) şi câte o "plantă agăţătoare". Întrucât puţin ştiu acest lucru, revista de cultură Argeş, prin regulamentul încheiat cu Consiliul Local Piteşti ce îi asigură fondurile, trebuie să aibă în sumar cel puţin 51% nume de pe plan local, fie şi pentru a-şi justifica denumirea. Cum nu pot publica, număr de număr, doar pe cei mai valoroşi dintre argeşeni, se mai întâmplă, uneori, lărgind cercul, să "dau drumul" şi unor creaţii de mâna a doua, din punctul meu de vedere! Două exemple: 1) s-a întâmplat să fiu chemat să dau explicaţii, verbale şi în scris, la Comisia de cultură a Consiliului Local, de ce nu vreau să public un anumit studiu din partea unui asemenea autor care mă reclamase! 2) mi-am făcut mulţi duşmani din partea unor poetaştri locali, pe care nu i-am publicat deloc, în ciuda reproşurilor constante: am tipărit deja 5 cărţi, dar revista Argeş nu vrea să mă accepte în paginile ei! Câţi ani trebuie să mai aştept sau câte cărţi trebuie sa mai scriu? Când veţi scrie o poezie bună, v-o public!, le răspund.

Pe de altă parte, nu am ţinut cont de cei pe care nu îi "simpatizez"! Practic, am publicat de câte ori a fost cazul asemenea autori sau am lăsat să apară cronici elogioase la adresa cărţilor acestora!

 

5. În ce mă priveşte, nu sunt un critic literar profesionist, cel mult un istoric literar, dar, cum sunt cel care dă "bun de tipar" la tot ce apare în revistă, îmi asum şi un asemenea rol. Greşeli am făcut, din păcate! Cum am fost ajutat, la începuturile mele literare, de diferite persoane, s-a întâmplat ca, la un moment dat, să nu pot să refuz o anume solicitare. De regulă, în literatură te naşti "asistat" de una sau mai multe moaşe! E moral, faţă de acestea, să faci "compromisuri"?!

 

6. Mă mulţumeşte tot ceea ce a avut ecou, ceea ce a stârnit reacţii!  Pozitive ori negative! Tocmai asemenea "reacţii" mă motivează să perseverez! Nu îmi fac mari iluzii, nu caut succesul imediat, dar nici nu am în vedere un succes postum. Am convingerea că, treptat, cei de bună credinţă vor lua în seamă tot ceea ce fac.

 

Comentarii cititori
sus

 

Gheorghe Glodeanu

 

 

Fiecare critic literar este supus erorilor

 

1. Desigur, cred în importanţa actului critic. Trebuie însă să menţionez faptul că sunt un critic literar atipic, deoarece lecturile mele sunt determinate adesea de necesităţile omului de la catedră. Am fost şi am rămas un dascăl, ce priveşte literatura din perspectiva dialogului său permanent cu studenţii. Ca urmare, am refuzat foiletonul şi am fost preocupat de abordările monografice şi de marile sinteze. În anii 80, nu am putut să ajung în redacţia revistei Tribuna deoarece nu aveam buletin de Cluj. În consecinţă, am rămas un om al şcolii, adică am avut şansa să mă ocup zilnic de literatură. Ca profesor universitar şi director al revistei Nord Literar din Baia Mare, descopăr şi formez cititori, dintre care unii au devenit, la rândul lor, critici literari. Mă bucur sincer atunci când, pe parcursul activităţii mele de exeget, descopăr noi valori. Am fost şi am rămas un cititor fascinat de valoare. Atât de cele din trecut, cât şi din cele din prezent. Constat însă cu tristeţe că românii nu au ştiut niciodată să îşi aprecieze aşa cum se cuvine valorile.

 

2. Dacă ar fi să caracterizez viaţa literară românească de azi, atunci ar trebui să insist pe faptul că, după 1990, asistăm la o puternică descentralizare a vieţii culturale. Au apărut noi centre de influenţă, numeroase reviste şi universităţi. Ceea ce este bine. Au apărut însă şi foarte multe grupuri, care ştiu să îşi apere foarte bine interesele. Din această perspectivă, e suficient să urmărim felul în care sunt acordate premiile literare. Un fenomen asemănător poate fi observat şi în elaborarea bibliografiilor, unde se ignoră - deliberat sau nu - cărţile ce nu ţin de sfera de influenţă a grupului respectiv. Cred că viaţa literară românească de azi se caracterizează prin diversitate şi nu prin unitate.

 

3. Nu aş spune că m-am simţit vreodată agresat. Şi nici nu am agresat pe alţii. În critica literară există două atitudini fundamentale. De o parte se găsesc demolatorii, care încearcă să atragă atenţia asupra lor prin scandal, subminând totul. De cealaltă parte se află constructorii, cei dornici să identifice şi să impună valori. Am preferat cea de a doua atitudine. Cred că e mult mai productivă. Slăbiciunile unei cărţi pot fi relevate şi prin utilizarea unui ton civilizat, sobru, nu numai încercând să desfiinţezi definitiv omul şi cartea aflată în discuţie.

 

4. Desigur, cel mai greu e să scrii despre cărţile prietenilor şi ale colegilor, atunci când acestea nu se ridică la cote valorice deosebite. De regulă, încerc să nu mă pronunţ despre operele care nu mă conving. La începuturile activităţii mele de critic literar, eram solicitat să scriu despre anumite cărţi. Mai bune sau mai proaste. Acum, ca director de publicaţie, am privilegiul de a-mi alege eu subiectele investigaţiilor. După bunele deziderate ale Daciei literare, critica mea a vizat însă întotdeauna cartea şi nu autorul. Am încercat să rămân obiectiv chiar şi atunci când era vorba de volumele prietenilor. Ca autor care şi-a dus existenţa departe de capitală, de multe ori am scris despre cărţi, fără să cunosc omul care se ascunde în spatele lor. Acest lucru m-a ajutat să rămân imparţial.

 

5. Eu cred că fiecare critic literar este supus erorilor. Important e însă ca acestea să fie cât mai puţine. Da, mi s-a întâmplat şi mie să greşesc. Mărturisesc că sunt supărat pe greşelile care s-au strecurat în cărţile mele, de cele mai multe ori din motive de corectură. Am încercat să le elimin în noile ediţii. Nu cred că am făcut compromisuri. Pot să îmi reproşez doar faptul că, înainte de 1990, ca tânăr autor de provincie dornic de afirmare, am acceptat să scriu şi despre o serie de cărţi mai puţin valoroase. Făceam parte însă dintr-o echipă, iar la revista Tribuna - unde publicam frecvent - cronicarii literari erau o serie de oameni de cultură de excepţie precum Ion Vlad, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Marian Papahagi etc. Judecând lucrurile în mod obiectiv, nu am motive să mă dezic de această etapă a biografiei mele spirituale.

 

6. Desigur, întotdeauna există o diferenţă apreciabilă între cartea visată şi cea tipărită. Ce mă mulţumeşte în ceea ce am făcut? Sunt bucuros că, în 1981, am publicat primul articol din ţară dedicat romanului Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade. Înainte, cartea a fost comentată doar în străinătate. După 1990, am publicat una din primele sinteze consacrate operei lui Mircea Eliade. Am dedicat o amplă cercetare romanului românesc, reluată recent în volumul Măştile lui ProteuDar sunt mulţumit şi de monografiile consacrate unor autori precum Liviu Rebreanu, Mateiu Caragiale şi M. Blecher. Din păcate însă, cărţile mele nu au apărut la edituri cu o mare forţă financiară. Prin urmare, difuzarea lor a lăsat adesea de dorit. Pentru viitor, aş dori să merg pe acelaşi drum, cu atât mai mult cu cât principalii mei cititori rămân tocmai studenţii mei.

 

Comentarii cititori
sus

 

Xenia Karo

 

 

Cred că este destul de greu să-ţi accepţi şi, mai ales, să-ţi domini afectele

 

 

1. Nu ştiu dacă intervenţiile pe care le am în acest moment se cheamă critică. Sper să fiu în perioada…"nuvelelor care anticipează romanul" . Nici nu cred că mi-am propus să fac critică. Am ajuns din aproape în aproape să fac ce fac acum. In momentul în care am început să scriu despre cărţi tot ce vroiam şi tot ce vreau să obţin era/ este să înţeleg. Mi-ar plăcea să descopăr că nu-mi voi pierde capacitatea de a mă entuziasma în faţa unui text, că nu există mecanică decât pentru cei care se tem, că relaţia text-metatext este vie şi utilă iar nu manipulatoare. Mi-ar plăcea să nu uit niciodată că de fapt nu înţeleg nimic şi în ciuda acestui fapt să investesc şi mai multă energie.

 

2. Există un echilibru? Trebuie să existe un echilibru? Nici nu prea ştiu ce ar înseamna aşa ceva în acest domeniu. Cred că tocmai echilibru nu trebuie să existe. Dar dacă există în prezent, nu-l pot înţelege altfel decât ca pe o formă a previzibilului, a dezabuzării, o formă de plictis, de lipsă de soluţii, de lipsă de … inspiraţie. Pentru mine, echilibrul este blocaj, încremenire dacă vreţi. Echilibrul este în alimentaţie, în lupta cu biologicul, cu materialul, să nu te îmbolnăveşti.

 

Pe de altă parte, nu cred că există un echilibru real şi benefic (adică unul metastabil, unul al controverselor, al polemicilor, al … explorării) la ora actuală în literatura română. Nu cred! Poate este unul în rău (stabil) atâta timp cât cineva care încearcă să emită o altă opinie este catalogat invariabil drept frustrat, invidios etc. (şi nu cred că mai este nevoie de exemple, cu atâtea şi atâtea cazuri foarte cunoscute). Atâta timp cât nu există dezbateri autentice, polemici intelectuale, cât discursul este o formă de manipulare şi nu de persuadare, atâta timp cât ţi se impune ceva, orice, şi nu ţi se demonstrează (şi cam aşa văd eu lucrurile), cât stăm sub tirania semnăturii, nu cred că este vorba de un echilibru. Poate doar de un echilibru în rău. Atâta timp cât dacă scriu acum că lobby la noi este asimilat "pilelor la greu", risc să fiu considerată cum am scris mai sus (recte altă frustrată - din fericire însă până acum n-am scris nimic consistent ca să am oareşce atenţie de revendicat), atâta timp cât această reacţie este atât de previzibilă se vede destul de lesne echilibrul la care fac referire. Atâta timp cât am putut să anticipez exact despre o anumită carte (sau mai bine zis autor, şi nu e vorba nici de mine, nici de un prieten) de unde va primi reacţii pozitive, de unde negative şi din ce cauză, nu se deschid perspective echilibristice prea optimiste.

 

3. Nu, nu m-am simţit agresată în mod direct. Mă simt agresată în calitate de cititor, de consumator, atunci când mi se vinde marfă alterată, minciuni gogonate, atunci când o carte, spre exemplu, este recomandată cu foarte multă căldură prin reviste "de primă mână", şi constat că iar am fost minţită, cum mi s-a întâmplat de curând chiar cu Ghidul nesimţitului, o mare pierdere de timp şi bani.

 

Cred că orice formă de interogare a unui text este într-o oarecare măsură o agresiune. Dar nu m-am simţit niciodată agresor (în accepţia demolatoare). Ştiu că uneori ceea ce am scris (mi s-a spus mai mult sau mai puţin voalat de prea multe ori ca să nu-mi intre în cap) a părut agresiv, poate pentru că textele interogate (citeşte analizate) erau prea vulnerabile. Zilele trecute cineva mi-a zis că "disec" (detest verbul ăsta), că scriu cu bisturiul. Am fost foarte surprinsă şi m-am simţit chiar jignită. Am încercat să explic că nu caut decât să înţeleg, dar după vreo câteva replici construite în jurul aceluiaşi blestemat de "bisturiu" am renunţat şi am păstrat un gust amar.

Am această convigere că un discurs critic trebuie să medieze sau, cum zice Mircea Martin, discursul critic are "funcţie de orientare" (Mircea Martin are forţa intelectuală să susţină asemenea afirmaţie, eu rămân la şi aşa prea orgolioasa funcţie de mediere).

 

4. Nu ştiu dacă reuşesc. Îmi propun. Nu ştiu dacă este omeneşte posibil să te distanţezi de un prieten. Dar nu prea am cultivat prietenii în zona asta. Am încercat, dar lupta mea cu mine de a uita pe moment de autor a fost interpretată drept rea-voinţă, trădare şi alte asemenea. Nu pot să spun că am prieteni scriitori. Iar la cei câţiva cu care am o relaţie amicală am ajuns prin cărţile lor şi nu invers. Întâi am scris despre ei sau i-am citit şi apoi am stat de vorbă şi eventual s-a legat ceva. Mi s-a întâmplat de curând să scriu despre cartea unui prieten foarte bun (singurul, cred, din domeniul ăsta). Pot spune că efortul a fost dublu. Era deja la a treia carte şi despre celelate nu apucasem să scriu pentru că nu mă simţisem pregătită intelectual să scriu. Le citisem, aşa ne-am şi împrietenit, dar nu avusesem curajul să scriu. De data asta, ştiam că împărtăşeşte aceleaşi valori pe care încerc să mi le însuşesc şi eu, ştiam că-l voi dezamăgi foarte mult dacă va găsi în text un semn cât de timid că am scris despre cartea lui din prietenie. A fost chiar o senzaţie interesantă pentru că în timp ce îi "disecam" (vezi mai sus) cartea, ne întâlneam şi nu-i spuneam ce fac. De abia după ce a fost textul gata, trimis şi acceptat pentru publicare i-am spus pentru că nu mă mai puteam abţine. Ar fi fost şi mai interesant să nu-i spun nimic. Şi a fost una dintre cele mai frumoase senzaţii.

 

M-am mai lovit de situaţia în care apare o nouă carte a unui autor ale cărui volume de până atunci îmi plăcuseră foarte mult. Nu suntem prieteni, cunoştinţe da, dar numai după ce l-am citit. Nu voi şti niciodată dacă ultimul text pe care l-am scris despre noua lui carte l-am scris din fidelitate sau din admiraţie. Cert este că îl consider printre cei mai buni poeţi tineri contemporani, chiar dacă nu scrie în ton, chiar dacă nu este foarte bine văzut (apropo de întrebările de mai sus) cred cu tărie că omul ăsta chiar scrie poezie din motivul acela "stupid" "că nu poate altfel".

 

Cred că este destul de greu să-ţi accepţi şi, mai ales, să-ţi domini afectele. În prima jumătate a acestui an a apărut o culegere de articole a unui congener (nu-i dau numele pentru că i-am văzut capacitatea de a face scandal). Aşteptam de mult apariţia asta pentru că îi contest aproape toate comentariile. Având cartea în mână mi-am dat seama că eram atât de înverşunată încât cu siguranţă aş fi făcut foarte multe greşeli de apreciere, că nu am (deocamdată, sper) suficientă stăpânire de sine, suficient rafinament moral şi intelectual (trăsături indispensabile, în opinia mea, pentru un critic în zilele noastre) să-i dau o replică … onestă. Am tăcut şi încă mai cred că am procedat corect faţă de mine.

 

5. Cum spuneam, nu mă consider critic literar. Nu încă şi nu mă dau nu ştiu cum. Dar chiar şi aşa  am făcut nu una, ci o mie de greşeli. Amuzant, nu? În primul rând, am început să public recenzii (chiar cronici) prea repede, prea devreme. Încrederea unor oameni pe care eu îi admiram foarte mult m-a orbit şi în loc să-mi acord răgazul (sau bunul-simţ) de a mai copilări puţin, am început să public. Consider că a fost o greşeală, să zic inocentă, dar tot greşeală rămâne. Am greşit şi voi mai greşi alegând să nu scriu despre anumite cărţi în jurul cărora se face multă scriere pozitivă, deşi este cât se poate de limpede că sunt mistificări, respectiv prostii. Aleg să tac, în loc să spun. Cred că mai am mult timp de persistat în această greşeală, pentru că, evident, îmi argumentez tăcerea prin inviolabilul "la ce bun?".

Sunt orice, numai obedientă nu. Dar am văzut că se face sistematic.

 

6. Domnule, nimic nu mă mulţumeşte din ce am scris până acum, dar îmi place foarte mult să citesc şi să mă gândesc la ceea ce am citit şi dacă îmi mai şi vin idei e nemaipomenit că pot să şi scriu despre ceea ce citesc. Cum zic, nu mă pot abţine. Îmi place foarte mult să citesc poezie. Şi să mă joc de-a comunicatul acestei plăceri. Ce mă motivează? Speranţa că jocul ăsta poate continua la nesfârşit. Că între zece cărţi rele, găsesc şi una care să mă bucure, care să mă îmbogăţească, poftim (îmi asum patetismul) şi despre care pur şi simplu să nu mă pot abţine să nu scriu. Şi chiar mi se întâmplă lucrul ăsta. Cred/ Sper că atunci când voi pierde această voluptate (după cum se vede, nu renunţ la nuanţa hedonistă) să tac definitiv.

 

Comentarii cititori
sus

 

Marta Petreu

 

 

Scriitorilor le plac cronicile lungi şi laudative

 

Criticul? o, asta e o istorie lungă. Şi sumbră, uneori. Dacă scrii critică în mod permanent, eşti un fel de Dumnezeu: local sau naţional, fireşte. Primeşti cărţi, dedicaţii frumoase, eşti iubit, adulat, invitat, ţinut pe palme şi aşa mai departe. Cînd însă nu "onorezi" cartea, cînd nu scrii despre cartea care ţi-a fost trimisă, începe tortura: pisălogeala - iniţial amicală. Apoi, nemulţumirea, apoi, ura. Dacă scrii şi nu lauzi, ci critici, altă belea.

Scriitorilor le plac cronicile lungi şi laudative. Dacă scrii laudativ şi scurt, ai dat de dracu cu autorii...Te vor întreba, vorba unei doamne din Cluj, critic literar de felul ei, " Da' cronica cînd mi-o scrii?"

 

Cel mai bine o duc criticii care şi-au făcut un stil şi-un nărav din a  "înjura" continuu, dar nu la obiect: dacă înjură, sînt de temut, lumea îi adoră, le aduce ofrande, îi mîngîie pe creştet...Pentru aceşti critici,  "valabili" sînt numai cei din gaşca lor, pe care îi laudă şi îi declară valori naţionale încă de dinaintea debutului. Pe baza de intuiţie transcendentală.

 

Serios, să fii critic  e o meserie care se întinde  de la condiţia de cîine  maidanez la aceea de Dumnezeu Atotputernic.

 

Criticii din noua generaţie, care abia au  păşit în literatură, au  venit cu pretenţia că fiecare  este Dumnezeu, iar împreună alcătuiesc, cum să spun, nu Olimpul, ci ... teoanarhia divină despre care scria undeva Blaga. Te umflă rîsul: oameni serioşi, scriitori şi istorici literari, scriu, ani de zile, o carte. Şi vine cîte un Mare Anonim din generaţia tînără şi o declară, aşa, pe loc, proastă, greşită, stupidă, falsă... Nu că s-ar pricepe . Dar... nu a fost scrisă de cineva din gaşca, mare sau mică, de care ţine. Sau din cine ştie ce alt motiv.

 

Aşa că eu, Marta Petreu, scriitor, declar, încîntată de modelul noii generaţii de critici, că în viitoarea mea reîncarnare asta voi fi: critic de nouă generaţie.

Am zis.

Altfel, vorba lui Caragiale:

"Să fiţi sănătoşi şi veseli",

restul nu mai contează.

 

Comentarii cititori
sus

 

Constantin M. Popa

 

 

Un traseu critic îţi rezervă numeroase surprize

 

1. Iniţial am fost tentat să consider traiectul literar "calea regală" a creaţiei, iar actul interpretativ/evaluator doar un drum de acces. Joncţiunea lor naturală nefiind posibilă, am ajuns la concluzia că scopul oricărui parcurs este regăsirea de sine. Adică, a pleca pentru a rămâne. Şi totuşi, un traseu critic îţi rezervă numeroase surprize: întâlniri mirabile (scrieri incitante şi, uneori, chiar scriitori agreabili), accidente (cărţi ratate şi grafomani), moteluri exotice (conferinţe, colocvii, dezbateri), tarabe sordide (festivaluri provinciale), globe-trotteri (prozatori veritabili) şi autostopiste (poetese blonde), agenţi de circulaţie după cum bate vântul (cronicari obedienţi) etc. Nu am întâlnit încă un nou cavaler al tristei figuri care să lupte doar pentru gloria cărţii. Poate a trecut pe lângă mine şi nu l-am recunoscut. M-aş bucura să-l descopăr lângă o piatră de hotar sau măcar, lângă o bornă kilometrică.

 

2. Dacă s-a reuşit ca funcţiile vitale ale organismului literar românesc să fie reechilibrate, aceasta ar reprezenta un semn de însănătoşire. Mă tem însă că viruşii îşi creează noi tulpini şi că vom asista la noi epidemii. Cred că valul "dosariadei" va afecta şi aparenta linişte estivală care s-a instalat înşelător.

 

3. Povestea vânătorului vânat sau a groparului îngropat sunt, fără îndoială, arhetipale, dar pentru mine rămân doar nişte poveşti.

 

4. Nu agreez discriminările de niciun fel şi le evit în cazul acesta, cât se poate de simplu, în consens cu ceea ce venerabilul Kogălniceanu cerea încă în urmă cu aproape două secole: scriu despre operă şi nu despre autor.

 

5. Sunteţi la zi! Iată, cred autodeconspirarea ar fi soluţia ideală pentru scandalul mediatic din jurul CNSAS-ului. Apelând la arhiva personală, vă pot spune că dincolo de greşeli şi compromisuri, am crezut că aluzia ironică este suficientă pentru a defini, la o anchetă a revistei Ramuri, cea mai proastă carte a anului 2001. "Comentariul" meu publicat publicat în numărul pe noiembrie al acelui an se dorea a avea un rol terapeutic. Inocenţă de critic literar! Care mai credea că veleitarismul e inofensiv şi se lasă descurajat. Dar mediocritatea şi veleitarismul sunt invulnerabile. Mai mult, devin agresive şi pot pune în primejdie – ne avertiza un critic de autoritatea lui Lucian Raicu – adevăratul nostru sentiment faţă de literatură. "Ori de câte ori sunt înclinat să idealizez literatura şi actul de a scrie îmi răsar în minte (imagine de coşmar) veleitarii, mediocrităţile, nontalentele, frustraţii cu ochii injectaţi: avertisment împotriva idealismului literar", scria reputatul critic în Scene din romanul literaturii. De luat aminte !

 

6. Mă mulţumeşte şi în acelaşi timp, mă motivează încrederea confraţilor în sinceritatea opiniilor mele şi mai ales, preţuirea dezinteresată pe care mi-o arată tinerii scriitori care fac din Craiova de azi un centru cultural vizibil (Cornel Mihai Ungureanu, Augustin Cupşa, Mihai Ene, Xenia Karo, Adrian Buz, Luminiţa Corneanu, Cosmin Dragoste, Petrişor Militaru).

 

Comentarii cititori
sus

 

Costi Rogozanu

 

 

Mă enervează ştampila de critic literar

 

1. Privesc actul critic într-un sens foarte general. Mie mi se pare că nu există act artistic serios care să nu fie şi un exerciţiu critic. Faptul că am practicat critica literară în forme tradiţionale (recenzie, cronică, eseuri) nu mă împiedică să visez şi la alte forme de exprimare. Aşa că m-ar bucura să descopăr o varietate cît mai mare de maniere de atac critic, valabile artistic. Mă enervează ştampila de critic literar - e valabilă poate doar pentru scriitorii cu ceva frustrări acumulate. Nu cred în organigramele culturale: unul se ocupă cu literatura, altul cu promovarea, altul cu mai ştiu eu ce - asta-i o viziune timp-idilică şi extrem de reducţionistă a culturii în general. Criticul care îşi asumă statutul de "critic", de arhivar al literaturii şi atît, nu e un critic cu adevărat, e doar un soi de pedagog ceva mai ambiţios.

 

2. Nu ştiu despre ce echilibru vorbiţi exact. Eu am constatat un soi de siguranţă în industria cărţii. Începe să se mărească piaţa tipăriturilor. Businessul editorial începe să funcţioneze normal. Asta nu e neapărat o veste bună pentru literatură...

 

3. Am fost agresat de oameni care s-au simţit agresaţi de recenziile mele. Sau care au auzit nu ştiu unde că aş fi zis eu ca sînt scriitori mediocri sau, de-a dreptul, proşti. Nu mă feresc să o zic în public, dacă e nevoie, nu-mi fac calcule, dar mă enervează încă acel aer din cultura română, de familie mare în care rudele se bîrfesc pînă la epuizare. Da, am scris texte dure împotriva unor oameni care au făcut rău, din punctul meu de vedere.

 

4. Din nou, nu îmi fac calcule. De aceea nu sînt un colaborator comod (puteţi întreba oameni de la revistele pentru care am scris sau scriu). Dar nu "recenzez" prieteni foarte apropiaţi (am foarte puţini) - mi s-ar părea stupid, oricum vorbim tot timpul despre textele noastre, e ca şi cum m-aş apuca să "spun din casă".

 

5. Nu înţeleg întrebarea. O greşeală a mea? Mai fac, mai încurc personajele, mai stîlcesc numele, chestii care îi jignesc pe scriitori şi pentru care le cer scuze în avans. Dar "greşeala" criticului nu vine decît din iluzia scriitorului că primul lucrează cumva în slujba sa. Poate sînt un critic atipic, dar nu mă interesează să descopăr scriitori mari, să-i promovez, să-i "ajut", nu mă interesează să-mi bag favoriţii în manuale etc. Sînt un cititor mai presus de toate. Fac totul pentru plăcerea mea. Şi fac totul pentru a-mi lua drept aliaţi alţi cititori, nu scriitori sau artişti.

Compromisuri, obedienţe? Nu prea am ce să mărturisesc. Poate pentru că nu scriu decît de vreo 6-7 ani şi poate pentru că am ştiut să-mi aleg întotdeauna un mediu curat în care să activez.

 

6. Mi-e foarte greu să mă recitesc. Dar unii spun că am scris texte utile, chiar interesante.

Ce mă motivează? În nici un caz banii, haha. Mă motivează probabil vanitatea fundamentală din sufletul fiecărui actant din viaţa culturală. Vreau să învăţ să scriu chestii din ce în ce mai mişto. Şi să apuc să citesc lucruri şi mai mişto.

 

Comentarii cititori
sus

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

 

Sunt antipatic...

 

1. La masa de scris nu sunt interesat deloc de "actul critic" exterior, fie el şi calificat, al criticului literar. Ar fi culmea să scriu cu gândul la ce va spune criticul literar despre ceea ce scriu. Îmi ajunge propriul spirit critic atunci când "creez". Eu scriu pentru mine, nu pentru cititor (critic sau nu; trebuie să mă credeţi pe cuvânt), scriu pentru sertar, nu pentru a fi văzut în librărie cu o carte (dacă la un moment dat public din ce am sertar, nu schimbă cu nimic datele problemei, interesul pentru opinia cititorului e redusă la mine; public tot pentru sufletul meu)... Scrisul (creaţia literară) e o chestiune personală, are sens terapeutic şi atât (mă eliberez de un rău nativ interior de neînţeles, de o boală existenţială mai mult sau mai puţin "inefabilă" pentru mine; eu îmi sunt propriul purtător de cuvânt). Încerc să nu-mi fur singur căciula la masa de scris, să fiu sincer şi dezinteresat de "urmarea actului finit". De altfel, eu scriu numai poeme-exerciţii (să rămân numai la poezie; dar am publicat şi cărţi originale de proză şi de teatru)... Dacă privesc în general actul critic "ca pe un drum principal"? Adică, poetul, prozatorul şi dramaturgul au drumul lor principal şi criticul are drumul lui principal, separat, drumuri principale paralele sau care se intersectează din când în când? De ce nu... Actul critic rulat în gol, neaplicat pe opere literare (dar care face caz exclusiv de cartea de critică sau eseu, sau de viaţa personală a criticului) e o victimă a postmodernismului, mâine-poimâine vom constata că şi criticul literar scrie literatură originală şi că scriitorul scrie critică (inclusiv cronici despre cartea de critică). Las la o parte faptul că de la Revoluţie încoace criticul de autoritate a devenit ideolog literar şi că rar mai citeşte o carte originală. Ce m-ar bucura să descopăr pe parcursul drumului principal al criticului în activitate? M-ar bucura să descopăr o critică onestă, nu intolerantă sau exclusivistă (azi, majoritară), care să susţină interesele literaturii române, nu interesele personale ale criticului sau ale scriitorului; să fie independentă, nu înregimentată...

 

2. Echilibrul relativ al vieţii literare de la noi? Moştenitorii literaturii comuniste, după 1989, domină viaţa literară românească – se păstrează aceleaşi clasamente valorizate după criterii estetice (criteriul etic nu are putere asupra operei, ci asupra receptării biografiei omului-scriitor), chiar dacă principalii beneficiari, criticii de autoritate N. Manolescu şi Eugen Simion, nu mai citesc literatură originală, şi scriitorii prinşi de Revoluţie în plină activitate au evoluat sau involuat, publicând cărţi originale după Revoluţie. Care va să zică ei ar dezechilibra viaţa noastră literară, având în continuare influenţă publică. Pe de altă parte, corabia literaturii române e dezechilibrată de valurile provocate de insolenţa noilor veniţi, "douămiişti", care îşi cer şi ei drepturile, dar mai vehement decât "nouăzeciştii". Asemenea criticilor de autoritate, "douămiiştii" (inclusiv criticii lor) sunt acuzaţi că nu citesc literatura originală, dar nu aceea scrisă după Revoluţie, ci aceea scrisă până la ei (de la începutul literaturii române), îndeosebi aceea scrisă sub regimul comunist... E un război în curs de desfăşurare, "douămiiştii" au reuşit să se izoleze, în cea mai bună parte a lor (pe când moştenitorii literaturii comuniste, membri ai Uniunii Scriitorilor, îi mai şi premiază pe "douămiişti" pentru ceea ce scriu), ruptura între literatura scrisă până la Revoluţie (reevaluată de la sine) şi literatura douămiiştilor e anunţată cu surle şi trâmbiţe. Deşi se vede de la o poştă că literatura română are continuitate naturală, că evenimentele din 1989 (prăbuşirea comunismului, în principal) n-au provocat nici o revoluţie în sânul scriitorimii române, din contră. Sigur, fiecare vârstă tânără literară trebuie să-şi consume energia în manifeste, experimente şi contestări radicale (fie şi erotico-pornografice, cum se atrage atenţia), nu e nici o noutate, esenţial e să confirme debuturile la următoarele cărţi şi să apară în timp marii scriitori din rândul ultimilor veniţi. Altfel, e semn de decadenţă...

 

3. Agresat? Agresor... Vă referiţi la viaţa literară? Am fost agresat public şi înainte de 1989 şi după. Să mă refer doar la trei exemple semnificative (recapitulând un alt răspuns, la altă întrebare, despre scandalul public): unul din anul Revoluţiei, altul în primul an după Revoluţie şi un al treilea de anul trecut. Primul exemplu: am fost agresat de Securitate şi uneltele sale scriitoriceşti, pe plan local şi la centru (de altfel, nu am fost primit în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor-US până la Revoluţie deoarece aveam "dosar la Securitate" şi nu eram membru PCR), am fost agresat de cenzura de la edituri şi de la revistele literare sau de la ziare, am fost agresat cu o rea-credinţă nedemnă de scriitorii vrânceni activişti PCR (până la Revoluţie, din 1975, am locuit la Focşani), am fost agresat la locul de muncă, fiind oaia neagră a regimului comunist (am avut parte şi de un proces public, instrumentat de Securitate şi de scriitorii Florin Muscalu şi Traian Olteanu, în 5 decembrie 1989, în care mi s-a cerut să-mi retrag semnătura de pe Apelul împotriva realegerii lui N. Ceauşescu secretar general al PCR la al XIV-lea Congres, am refuzat, a existat şi o tentativă de lichidare fizică a mea atunci). După Revoluţie, ales redactor-şef al unui nou săptămânal al US, Contrapunct, în februarie 1990, am fost agresat public de doi colegi optzecişti "cu trecut", trecut dubios legat de plăţile în contul PCR-Securitate, Elena Ştefoi (azi ambasador, nu întâmplător) şi Hanibal Stănciulescu (azi îmbolnăvit de obsesia compromisurilor neculpabilizate, mă abţin să dau amănunte), care au făcut jocul Puterii politice de atunci a FSN-Ion Iliescu-Virgil Măgureanu (eu intrând în dizgraţie, deoarece dădeam de gol crima politică din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii, într-un serial săptămânal) – motiv pentru care mi-am dat demisia în ianuarie 1991. Al treilea exemplu: anul trecut am fost agresat de conducerea USR, în frunte cu N. Manolescu, care m-a demis abuziv din funcţia de redactor-şef al revistei Viaţa Românească – de ce? Deoarece mi-am făcut datoria şi l-am publicat pe marele scriitor-disident Paul Goma cu pagini de jurnal literar! Paul Goma fiind etichetat în mod iresponsabil drept antisemit. A ieşit scandal internaţional. Dar sunt sigur că vă e cunoscut acest caz incredibil... Dacă am fost "agresor" – probabil că am fost "agresor" al regimului comunist (sau al orânduirii lui N. Ceauşescu), ca "duşman al poporului", iar după Revoluţie, intrat din start în opoziţie, am fost "agresor" al regimului "democraţiei originale" postcomuniste (am semnat timp de 14 ani articole incomode politice, sociale, culturale în ziarul Cotidianul...). La un moment dat, preocupat de aroganţa nedemnă a criticului care dă lecţii de morală, am fost acuzat de Alex Ştefănescu că-l... agresez, deoarece l-am invitat să se autodeconspire public, domnia sa fiind prins la Revoluţie redactor-şef adjunct la ziarul România liberă (post care intră în nomenclatura de la cel mai înalt nivel al PCR-Securitate), pe când Petre Mihai Băcanu era în puşcărie, iar Anton Uncu exilat la Piatra Neamţ! Urmarea? Am devenit duşmanul de moarte al lui Alex Ştefănescu, care tot după pom stă pitit...

 

4. Tocmai fiindcă nu... discriminez pozitiv, am necazuri cu prietenii. Mie-mi place sinceritatea şi onestitatea, un mediu literar cinstit şi sănătos. Cel mai bine e să nu te apropii de scriitori, să-i cunoşti "ca oameni". Nepotrivirea de caracter e caracteristică între scriitori. Dacă un scriitor (considerat oricum o conştiinţă a naţiei, nu?) e oportunist şi face compromisuri condamnabile, e mai bine să-i spui de la obraz că lasă de dorit şi să te îndepărtezi de el, decât să-i cauţi în coarne, să-l... discriminezi pozitiv, chiar dacă rişti aşa să te izolezi, să rămâi singur. Din păcate, eu sunt un inadaptabil la rigorile societăţii în general, nu numai în particular, inadaptabil la rigorile vieţii literare româneşti – nu calc la nici o cârciumă (alcoolul te apropie), nu cultiv prietenia de tip balcanic, nu sunt interesat de promovări de gaşcă. Îmi văd de drum cu o sigură rugăminte: să fiu lăsat în pace (dacă sunt călcat pe coadă din rea-credinţă, reacţionez violent). De ce să-mi bat capul să... discriminez pozitiv prieteni care se dovedesc a fi duşmani ascunşi? În legătură cu antipatiile, e o mai lungă poveste. De când mă ştiu eu atrag fulgerele, sunt pe post de paratrăsnet, aşa m-am născut, antipatic în societate, în viaţa literară. Nu am acea aură de "băiat bun, simpatic" de care au parte atâţia dintre scriitori, din contră. Lumea dinafara mea are impresia că... mi-o caut singur cu lumânarea, cum se spune, dar nici pomeneală: eu nu fac nimic deosebit şi cu toate acestea mi se întâmplă atâtea împotrivă! Dau mereu peste mine toţi tâmpiţii şi toţi deştepţii cărora le devin brusc antipatic, nici ei nu ştiu exact de ce (cu atât mai puţin ştiu eu de ce). Am acceptat abia la bătrâneţe această situaţie, resemnat că aşa a vrut Dumnezeu (sunt un fatalist... stoic, stoicismul e recunoscut în numele meu; înaintaşii mei din partea tatălui au fost chiar stoici, veniţi din Macedonia, aromâni), să fiu antipatic, urât, neiubit public. Nu-mi mai bat capul, m-am izolat la maximum, am luat seama că nu am nici o putere să schimb această reglare de destin (care mă deprimă, vă daţi seama).

 

5. Sunt prin fire un critic moral al meu (extrem de dur cu mine însumi), motiv să fiu critic şi cu "celălalt", altfel n-ar mai avea sens nimic pe lumea asta – un sens e descoperirea şi promovarea valorii, oricât de relativizată critic ar fi ea. Am tranşat de când am intrat în lumea scriitorilor această dilemă, dacă am dreptul să fiu critic, de fapt, şi cu "celălalt" (nu numai cu mine) şi am înţeles, în timp, că e chiar o datorie a mea de scriitor, persoană publică înzestrată cu conştiinţă (suflet avem toţi; inclusiv creaţia literară vine intuitiv din suflet / "paideuma", dar devine creaţie abia după ce  e conştientizată), să arăt cu degetul, la o adică... Dacă nici creatorul performant nu condamnă nonvaloarea, atunci această lume va avea parte numai de lucruri comune ridicate în slăvi, de amoralitate şi de mediocritate – şi ar fi jignitor pentru demersul divin (înscris în genele cu care ne naştem), care ne-a lăsat liberul arbitru să alegem corect, să-i dăm de gol unicitatea, înainte de toate, nu nulitatea. Altfel, fără impunerea valorii la toate nivelurile (oricât de greu detectabilă e ea, cu criterii perisabile), ne aşteaptă Apocalipsa.

 

6. Nu mă mai motivează nimic să continui – o tot repet de şase ani, din anul Apocalipsei mele personale, 2000. Tot repet că sinuciderea îmi rezolvă toate neajunsurile. Faptul că mai sunt şi azi pe aici e o dovadă de slăbiciune omenească, nu de protecţie divină, e posibil să nu-mi fi spus ultimul cuvânt la masa de scris. Ştiţi cum se spune, că pleci pe lumea cealaltă numai după ce simţi că nu mai ai nici o obligaţie faţă de nimeni şi că te-ai împăcat cu toată lumea, nu numai cu tine însuţi (în cazul scriitorilor, la masa de scris). Eu n-am reuşit să mă regăsesc nici azi la masa de scris, şi poate de aceea mai bântui... Ce cred că mă mulţumeşte în ceea ce am scris? E egal cu zero ce cred. Pe mine nu mă mulţumeşte mai nimic (dar nu are importanţă asta, important e dacă prin ceea ce am scris am mulţumit vreun cititor, dacă n-am rupt cumva, Doamne fereşte, lanţul cântecului veşnic neterminat, de care făcea caz Mihai Eminescu)...

 

5 septembrie 2006. Bucureşti

 

Comentarii cititori
sus

 

Bogdan Suceavă

 

 

Singurul răspuns pe care îmi propun să-l dau sunt cărţile de literatură

pe care le scriu, lucrările de matematică pe care le public

 

1. Nu sunt critic literar, ci autor de proză de ficţiune. Aş putea să răspund ce cred eu că ar putea fi actul critic. M-aş aştepta ca opiniile critice să reprezinte aplicaţia la studiul literaturii contemporane a unei viziuni verificate şi validate teoretic de publicaţii atât din interiorul culturii române, dar şi de pe plan internaţional. Profesioniştii care şi-ar vedea astfel vocaţia ar avea parte de mari satisfacţii profesionale; unii dintre dânşii sunt atât de frustraţi şi pentru că nu sunt siguri cât de buni sunt. Gesturile de autoritate pe care le vedem din când în când în cultura română de azi nu sunt altceva decât expresii ale nesiguranţei unor oameni pe lângă care a trecut timpul. Nu cred că personalităţile jurnalistice sunt critici literari şi opiniile domniilor lor mi se par exterioare literaturii. Nu au prea multă greutate nici opiniile despre literatură contemporană  ale celor care au studiat literatura veche sau istoria, şi care nu au explorat prin nimic ideile literare ale vremurilor recente. Lucrările contemporane cu Eugenides şi Murakami nu se discută în acelaşi context ca şi scrierile din vremea lui Dosoftei. Actul critic e o specialitate în sine, nu merge făcută în timpul liber, nu de oameni implicaţi în politică sau în administraţie, nu de amatori şi nu de jurnalişti. Am enorm respect pentru cei care îşi fac treaba bine şi încorporează, în fiecare text al lor, o argumentaţie inteligentă şi necontradictorie.

 

2. Nu ştiu dacă întrebarea aceasta e bine definită. Piaţa de carte românească are dimensiunile unei optimi faţă de cea a pieţei de carte din Ungaria, o ţară cu populaţia cam de două ori mai mică. Viaţa literară românească reflectă expresia acestui fenomen. Aşadar, care echilibru?

 

3. Da, am fost ţinta multor atacuri. Nu mi-am propus să le răspund tuturor, deşi unele dintre ele au depăşit orice limită. Singurul răspuns pe care îmi propun să-l dau sunt cărţile de literatură pe care le scriu, lucrările de matematică pe care le public. Restul sunt prostii care ne fac să pierdem vremea şi ne reţin din treabă. Consider că ceea ce se aşteaptă de la mine e să creez informaţie, nu să-mi tratez din punct de vedere educaţional sau medical unii contemporani care ar avea nevoie de aceasta (iată, aici am fost agresiv).

 

4. E foarte simplu: nu am prieteni şi nici duşmani în lumea literară. Nu mă interesează astfel de lucruri. Sunt frontiere pe care nu le înţeleg şi nu gândesc cu astfel de delimitări. Mă interesează cei care produc cultură, cei care adaugă viziune, creativitate, inteligenţă, lumii româneşti de azi. Îmi repugnă cei care mimează aceste calităţi. E o opinie care are legătură cu valorile, nu cu persoanele.

 

5. Nu cred că am aşa ceva la activ. Nu sunt critic literar. Aştept cu răbdare ca noua generaţie de critici să se maturizeze după alte standarde, să înveţe să se exprime pe plan internaţional, să se deschidă cultural mai mult, să publice şi la editori cu care n-au servit împreună cafeaua, şi poate atunci vom avea o lume literară mai bună şi mai dreaptă. Până atunci, lucrăm cu ceea ce am moştenit şi mai suportăm, pentru scurtă vreme (sper eu) acel păienjeniş de relaţii şi restricţionări descris de Dan Petrescu în volumul său Scrisori către Liviu (de citit la LiterNet).

 

6. Am de realizat o construcţie care se află abia la început. Probabil că următorii ani vor face proiectul meu mai vizibil. E mai uşor să discuţi despre anumite idei literare atunci când cărţile au apărut.

 

Comentarii cititori
sus

 

Raluca Şerban

 

 

Niciodată nu am scris numai de bine sau numai de rău

despre o carte

 

1. În cazul în care mă voi focaliza pe un demers critic consecvent, nu-mi pot permite să am anumite aşteptări. Sigur că în orice domeniu se pot face nişte predicţii, însă mi-aş dori ca literatura să îmi ofere în permanenţă surprize, să nu citesc cărţi manieriste, care ţin de mode literare. Voi spune un truism, dar risc datorită impactului emoţional pe care îl retrăiesc de fiecare dată când se produce întâlnirea, afirmând că mă va bucura întotdeauna o carte în care regăsesc o viziune asupra lumii asemănătoare cu a mea.

 

2. Cred că astăzi există (în sensul vizibilităţii lor pe scena literară) trei segmente de scriitori: grupul autorilor omologaţi înainte de '89 şi care au rămas cu unele privilegii (materiale şi/sau de capital simbolic) din perioada comunistă şi care trăiesc în continuare din acestea ca ursul din propria osânză iarna, grupul celor care s-au impus după 1990 datorită contactelor cu Occidentul (festivaluri, traduceri, burse de creaţie) şi implicării în presă şi grupul tinerilor autori a căror principală achiziţie este înţelegerea faptului că o carte este un produs şi, deci, se supune regulilor generale ale pieţei. Lăsând deoparte valoarea estetică a scrierilor acestora, ei ştiu să se promoveze şi astfel sunt "văzuţi" mult mai mult decât alţi autori, poate cu texte mai bune. Prestigiul editurii la care publici, prezenţa activă/ agresivă în presa scrisă  şi electronică, implicarea în dispute literare, afirmarea în cadrul unui cenaclu condus de un critic cu nume sunt tot atâtea mijloace prin care un autor se impune astăzi, calitatea textului său rămânând într-un plan secund.

 

3. Da, mă simt agresată de insistenţa grafomanilor de a scrie despre cărţile lor. Uneori mă înfurii şi scriu despre ele, ca să fiu lăsată în pace. Dar scriu şi cu tristeţe pentru că ştiu că demersul meu va tulbura nişte suflete, le va amărî, iar ei oricum nu se vor lăsa de scris.

 

4. Cred că modalitatea mea de a face cronica unei cărţi mă pune la adăpost de a fi excesiv de subiectivă în cazul unui volum cu al cărui autor am relaţionat direct. Niciodată nu am scris numai de bine sau numai de rău despre o carte.

 

5. Nu sunt o persoană cu merite culturale deosebite, nu sunt vreo vedetă în spaţiul literar, deci nu cred că ar interesa pe nimeni, greşelile mele de începător în ale omologării critice.

 

6. Nu ştiu dacă voi continua în domeniul criticii de întâmpinare. Mă mulţumeşte, însă, faptul de a fi încurajat doi autori foarte tineri care au confirmat prin premiile obţinute şi volumele publicate ulterior salutării mele entuziaste.

 

Comentarii cititori
sus

 

Radu Vancu

 

 

Ce are lumea literară de oferit atât de valoros

încât să merite să faci compromisuri?

 

1. Nu sunt întru totul lămurit – întrebarea mă priveşte pe mine, adică e vorba de "actul critic ca drum principal" al tinerei mele vieţi de literator, sau priveşte întreaga literatură română contemporană, ori chiar literatura în genere? Ca nu cumva să ratez nici unul dintre sensurile potenţiale ale întrebării, o să le iau în ordine. Mai întâi, în ce priveşte infrastructura simili-rutieră a intereselor mele literare, actul critic nu reprezintă un drum principal (şi, prin urmare, trebuie să admit aici că onoranta invitaţie a Prăvăliei culturale mă face să mă simt oarecum ca un intrus într-o breaslă de la care n-am dreptul să mă reclam). E drept că, puse cap la cap, numărul de pagini al textele mele critice depăşeşte substanţial (de vreo trei-patru ori, probabil, dacă nu mai mult) numărul de pagini rezultat prin însumarea celor două volume de poezie; e drept, iarăşi, că mi s-a întâmplat deseori, ca şi acum, să fiu tratat drept critic (Daniel Cristea-Enache, de exemplu, mi-a făcut onoarea ca, într-un interviu din Ziua de duminică, de nu mă-nşel, să mă enumere printre criticii participanţi la Colocviile tinerilor scriitori din 5-6 mai, de la Bucureşti). Însă Mecca mea e poezia. Toată "critica" mea, câtă o fi şi de ce calitate o fi ea, e subordonată poeziei pe care încerc să o scriu; nu poate fi, deci, considerată critică adevărată atâta vreme cât nu este autotelică, atâta vreme cât scopul ei nu e conţinut în sine, ca la orice formă de creaţie (şi critica adevărată e, fireşte, o formă de creaţie). Acum, se poate spune despre critica literară că nu e autotelică, materialul asupra căreia ea operează fiind literatura; dar asta nu e adevărat. A spune că o formă sau alta de creaţie e autotelică nu presupune că aceasta lucrează exclusiv asupra ei însăşi; chiar literatura, de pildă, nu se concentrează numai şi numai asupra modalităţilor propriului limbaj (bineînţeles că face şi asta, într-o mare măsură), dar îşi alege o bună parte din materia primă din domenii extranee celui literar, cum sunt cel social, psihologic, istoric, filosofic, economic chiar (la Ezra Pound, de exemplu) ş.a.m.d. Ceea ce nu înseamnă că nu e întru totul autotelică. La fel şi critica: aplicând asupra materiei literare instrumentarul propriu de specialitate, construind imagini (imago-uri, chiar) specifice  ale literaturii, ea rămâne totuşi autotelică. Ba chiar, forţând puţin lucrurile, s-ar putea spune că autotelismul ei e cu un grad mai evoluat decât cel al literaturii, întrucât natura ei e conaturată cu cea a materiei prime pe care se edifică, ceea ce nu e cazul în ce priveşte literatura. Dar astea sunt noţiuni de teorie literară care nu îşi au locul în această anchetă. Voiam doar să spun că, oricât de neplăcut îmi e să admit, critica mea nu e critică adevărată. Ceea ce nu va sa însemne că nu o scriu cât pot mai bine, ori că nu îmi asum întru totul judecăţile de valoare, ci că acceptă să se subordoneze întru totul unei alte discipline, anume poezia, ceea ce critica adevărată nu face niciodată. Pentru mine, critica e un antrenor de poezie. Nu singurul, dar unul dintre cei mai importanţi. Fac critică aşa cum alţii fac vocalize ori digitaţie. Revenind la metafora dumneavoastră, critica nu e, pentru mine, un drum principal, ci unul dintre cele câteva drumuri secundare care duce către cel principal: poezia.

 

Discutând acum despre critica literară în contextul literaturii române, răspunsul e evident: critica literară a fost dintotdeauna un drum principal al acesteia, una dintre căile ei regale. Dacă e adevărată aserţiunea lui Manolescu după care Maiorescu ar fi inventat marea literatură română al cărei cel dintâi critic voia să fie, ar însemna chiar că literatura română e invenţia criticii. Poate că n-or fi stând lucrurile chiar aşa, dar cert e că literatura şi conştiinţa ei de sine, critica, au făcut dintotdeauna la noi casă bună. Cu două sincope majore: deceniul după "Eliberarea" din ’44 şi deceniul de după "Revoluţia" din ’89. Însă haosul primului deceniu postceauşist începe să se transforme într-un cosmos, să se ordoneze din ce în ce mai precis, mai ales datorită tinerilor critici apăruţi în ultimii ani. În primul rând, critica de întâmpinare a început iarăşi să funcţioneze, graţie unor tineri de mare perspectivă precum Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Nicoleta Sălcudeanu, Doris Mironescu, Bogdan Creţu, Andrei Terian, Mihai Iovănel, Teodora Dumitru, Luminiţa Marcu, C. Rogozanu, ca să numesc numai pe câţiva dintre cei mai vizibili. Apoi, unii tineri critici au preferat calea mai discretă, dar atât de necesară, a studiului monografic, a "sintezelor", cum se chemau pe vremuri: printre ei, Antonio Patraş, Cătălin Ghiţă, Dragoş Varga-Santai, Adrian Lăcătuş, Călin Teutişan, Rodica Grigore, Laura Lazăr Zăvăleanu, Şerban Axinte, Dumitru Tucan, Dragoş Cojocaru, Valeriu Stancu. De asemenea, în deceniul scurs de la "Revoluţie" au avut timp să se formeze acei intelectuali care, apucând să trăiască anii de şcoală (până la facultate, unii inclusiv aceea) în comunism, au suficiente date (intelectuale, morale şi biografice, deopotrivă) pentru a privi înapoi fără mânie, recuperând ce e de recuperat, clasând pe cât se poate de definitiv ceea ce e de aruncat la lada de gunoi a istoriei: aş numi aici în primul rând pe Sanda Cordoş, Angelo Mitchievici, (iarăşi) Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir. Iată câteva zeci de tineri care fac şi vor face din critica literară un drum principal al literaturii române.

 

Răspunzând la a doua parte a întrebării dumneavoastră: cum s-a putut înţelege de mai sus, pe drumul acesta al criticii mi-ar plăcea să descopăr modalităţi ale poeziei mele. Poezia mea, cu toată vanitatea implicată aici. Borne kilometrice care să-mi arate clar cât am parcurs de la unele etape şi cât mai am până la altele. Sper numai să citesc bine marcajele.

 

2. "Echilibrul relativ" al vieţii literare de azi l-aş caracteriza exact aşa cum l-aţi caracterizat dumneavoastră: drept unul relativ. Ceea ce nu e deloc rău. Lucrurile sunt destul de bine aşezate, dacă prin "viaţă literară" înţelegem ierarhia valorilor literare, viaţa lor în interiorul canonului/canoanelor. Sunt convins că poeţii, prozatorii, criticii literari semnificativi sunt cei care iau astăzi premii, cei cărora li se dedică cronici în revistele importante etc. Că nu sunt aceştia toţi, că vor apărea din când în când, ca din senin, o nouă Florina Ilis, un nou Filip Florian, tulburând ierarhiile; că, la bursa valorilor literare, unii vor cunoaşte deflaţii, alţii inflaţii – astea sunt lucruri aflate în ordinea normalităţii. Poate părea paradoxal, dar mai dificil de reorganizat, mai dezechilibrată e situaţia bursei valorilor în ce priveşte literatura de sub comunism, pentru că mulţi "bătrâni" încă influenţi nu acceptă câtuşi de puţin revizuirile, de la oricine ar veni ele, tineri sau alţi "bătrâni", şi nu văd posibilă vreo împăcare, nici în viitorul apropiat, nici în cel depărtat, între Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu, de pildă, sau între Nicolae Breban şi Luminiţa Marcu ori C. Rogozanu, să zicem. Pe scurt: dacă în ce priveşte literatura strict contemporană echilibrul, precar poate, există totuşi, atunci când vine vorba de literatura deceniilor şase-nouă el pur şi simplu nu există. Fatalitatea biologică, probabil, va face ca tot tinerii critici de astăzi să regleze ceva mai târziu balanţa şi în această privinţă.

 

Dacă prin viaţă literară înţelegem relaţiile între instituţiile, formale sau informale, care compun infrastructura literaturii române contemporane (Uniunea Scriitorilor, ASPRO, reviste, cenacluri, site-uri literare, grupuri literare gen Club 8 etc.), atunci perspectiva se schimbă complet. O hartă cât de cât exactă a amiciţiilor şi inimiciţiilor dintre acestea e aproape imposibil de realizat. Simplificând la maximum, aş zice că trei generaţii sunt cu precădere active. Să le luăm în ordine. Mai întâi, generaţia ’60, care se află în fruntea instituţiilor simbolice ale culturii literare (Nicolae Manolescu e preşedinte al USR, Eugen Simion nu mai e de puţină vreme preşedinte al Academiei, Augustin Buzura nu mai e preşedintele Institutului Cultural Român, dar este cel al noii Fundaţii Culturale Române) şi dispune încă de reviste cu suficientă vizibilitate ca să rămână în cărţi (la figurat, căci la propriu oricum vor rămâne): România literară, Contemporanul, Cultura, Cuvântul. Apoi, generaţia ’80, suficient de matură şi de închegată la momentul "Revoluţiei" pentru ca să reuşească să impună în conştiinţa publică modelele cele mai autoritare (din punct de vedere mediatic) ale intelectualului/scriitorului român: Horia Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu sunt cele mai bune două exemple. Ca şi şaizeciştii, dar în număr mai mare, optzeciştii sunt profesori universitari, şefi de reviste (Idei în dialog, Observator cultural, A(l)titudini, Timpul, Euphorion, Vatra, Poesis, Convorbiri literare, Apostrof, Familia), organizează cenacluri şi colocvii, fiind probabil cea mai dinamică dintre generaţiile literare. În fine, generaţia 2000, douămiiştii sau, cu termenul preferat de Daniel Cristea-Enache, milenariştii sunt, cum altfel, insurgenţii, revoltaţii, furioşii. Tratat de seniori ca un trouble-fête incorigibil, când nu de-a dreptul ca un derbedeu, milenaristul este, totuşi, suficient de organizat şi de lucid pentru a deveni redactor la paginile de cultură (şi nu doar la acestea) ale marilor cotidiene, redactor la edituri dintre cele mai importante, administrator sau membru al unor site-uri literare profesioniste (a se vedea, de exemplu, clubliterar.com sau hyperliteratura.reea.net), redactor al unor reviste on-line (precum EgoPhobia, Respiro, Paradigma, Tiuk! etc.), ba uneori lansează chiar unele dintre cele mai acerbe şi mai importante discuţii ale lumii literare, găseşte însă timp printre scandaluri ca să publice trei cărţi până la treizeci de ani, care îi mai sunt şi premiate... Se pare că milenaristul este întâiul exemplu de scriitor profesionist de la noi, întru totul asemănător celui occidental: ştiind că, în cele din urmă, scandalul e suficient, iar opera necesară, face scandal şi operă, deopotrivă. Interesant e însă ce se petrece acum între cele trei generaţii: şaizeciştii (mai precis USR-ul, sau, şi mai precis, Nicolae Manolescu) încearcă împăcarea cu nepoţii literari douămiişti pentru a-şi păstra astfel ascendentul asupra optzeciştilor, care se vor stăpâni autoritari ai lumii literare, adică, aş spune, şaizeciştii postceauşismului. Aşa se explică, probabil, Colocviul tinerilor scriitori de la Bucureşti, din 5-6 mai 2006, şi tot aşa colocviul organizat în replică de optzecişti la Sighişoara, în exact aceleaşi zile. De asemenea, aceeaşi intenţie pare a fi cauza deciziei USR de a sprijini financiar o revistă a tinerilor scriitori ce ar urma să apară din această toamnă (bănuiala mea e că, în urma concursului de proiecte, va fi preferat acela al lui Dan Mircea Cipariu, în care Nicolae Manolescu investeşte multă încredere. Dar şi proiectul Luminiţei Marcu, dacă e adevărat că are unul, are şansele lui reale). Cuvântul şi, mai ales, Cultura, aflate sub culori şaizeciste, dau o mare şansă unor critici tineri şi talentaţi. În această dispută în care bătrânii încearcă să obţină sprijinul tinerilor împotriva celor de vârstă medie nu s-a ajuns, deocamdată, la vreun echilibru vizibil. Meciul se dispută în continuare.

 

3. Nu m-am simţit niciodată agresat în lumea literară, şi nici agresor, de asemenea, decât poate în rarele momente când, în toiul disputelor literare purtate în diverse loci amoeni, vocea mea agresa paşnicii meseni din jur care căutau, pe o cale mai mult sau mai puţin amiabilă, să elimine neplăcerea sau cauza ei. Niciodată, în astfel de situaţii, nu s-a întâmplat ca Apollo (şi, uneori, Bacchus) să nu reuşească să unească virtualii beligeranţi sub semnul apocatastatic al lui "pupat toţi" etc. (cunoscătorii frumoasei terase Yes din centrul Iaşului, de lângă casa lui Alexandru Călinescu, îşi amintesc poate o bună exemplificare). Dacă vă referiţi la situaţiile în care am scris defavorabil despre vreo carte, atunci acestea au fost puţine. Probabil că întrebarea dumneavoastră face aluzie la Agresiuni, digresiuni a lui C. Rogozanu; deşi cartea este, în multe privinţe, remarcabilă, nu pot cu nici un chip să mă simt, sub raportul atitudinii, apropiat de spiritul ei.  Nu m-am simţit agresor, spre exemplu, scriind pe un ton aspru despre Istoria... lui Alex. Ştefănescu, pentru că acea carte mi s-a părut nu numai nereuşită, dar şi răuvoitoare la adresa optzeciştilor, cu precădere, deci autorul ei aruncase cel dintâi piatra. În orice caz, relaţia cronicar-autor nu este una de agresiune/neagresiune. Orice cronicar care scrie ca să agreseze, fie prin limbaj, fie prin meschinărie, ar face bine să se lase de critică, pentru că nu dobândeşte decât dispreţul confraţilor. Orice autor care simte că o cronică, oricare ar fi tonul ei, îl agresează ar face bine să se lase de literatură, altfel ajunge un om nefericit.

 

4. Recunosc că nu m-am gândit niciodată la asta. Drept e că am preferat să scriu despre oameni necunoscuţi şi despre cărţi bune, făcându-mi astfel mai uşoară sarcina. Când un prieten a publicat o carte atât de bună încât n-am putut s-o ignor, am scris despre ea cu exact acelaşi entuziasm cu care am scris despre cărţile unor oameni necunoscuţi mie (chiar dacă îmi erau cunoscuţi ca autori). Exemple: am scris despre O linie aproape neagră a lui Mircea Bârsilă cu aceeaşi bucurie cu care am scris despre Când tu vii. Etica grunge a lui Ştefan Manasia. Despre Petre Stoica, cu aceeaşi plăcere şi acelaşi vibrato cu care am scris despre O. Nimigean. Despre Iustin Panţa, la fel ca despre Dragoş Varga-Santai. Cred că e greu pentru cititor să-şi dea seama din tonul acestor pagini care dintre ei mi-e prieten. Oricum, am orgoliul să cred că nici unul dintre prietenii mei nu poate să scrie o carte proastă. Unii dintre neprieteni, da; însă în cazul acesta e mai uşor să aplauzi decât ar fi fost, în celălalt, să fluieri.

 

5. Greşeala pe care o regret cel mai mult, deşi poate să nu pară importantă, e legată tocmai de prima mea cronică, apărută în Transilvania, în primul număr din anul 2000. Scriam atunci despre Banchetul lui Iustin Panţa, carte care îmi plăcuse mult, însă, din teama de a nu părea prea cuminte, prea molâu, i-am reproşat destul de sarcastic, în final, autorului cele două pasaje în care, datorită incidentelor prea numeroase, nu mai face corect acordurile gramaticale. (Subliniasem oricum, apăsat, meritele cărţii). La lansarea revistei, Iustin a citit cronica şi, deşi mă aşteptam să se supere sau măcar să se şifoneze, s-a comportat ca un gentleman, a venit şi mi-a mulţumit; mai rar, printre poeţi, aşa gest. Acum îmi pare rău că am aşezat acei bemoli în final, deşi, cum ziceam, în ordinea obiectivă a lucrurilor nu contează mai deloc. În rest... compromisuri? Ce are lumea literară de oferit atât de valoros încât să merite să faci compromisuri?

 

6. Cu riscul de a părea mironosiţă, o să spun că nu mă mulţumesc prea multe. Apoi, cu riscul de a părea infatuat, o să spun că mă mulţumesc următoarele: în poezie, câteva dintre Epistolele pentru Camelia, prin tonul lor degajat-studenţesc şi totuşi serios, apoi ciclul Amintirilor pentru tatăl meu din al doilea volum, Biographia litteraria, şi, tot de acolo, câteva dintre poemele din ciclul final (păianjenul, ăştia-s pantofii cărămizii, grota şi încă vreo două-trei). În critică, am impresia că eseul-doctorat despre poezia lui Mircea Ivănescu e OK, la fel eseul despre lirism din numărul tematic din Vatra, de asemenea (deşi doar parţial) răspunsul la ancheta despre poezia tânără din Caiete critice, în sfârşit, relativ puţine texte. Iar dacă e vorba despre ce mă face să scriu în continuare critică, am răspuns deja: speranţa că, astfel, o să scriu mai bine poezie.  Nu o să pot ajunge să scriu critică la fel de bine şi de frumos precum Doris Mironescu ori Bogdan Creţu, dar poate o să ajung să scriu poezie mai bine decât Radu Vancu. Asta mă motivează.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey