•  

Carmen Botoşaru


•  

Mihail Medrea


•  

Daniel Vighi




sus

Carmen Botoşaru

 

 

Dreptatea poliţaiului Tănase

 

Poliţaiul Tănase îşi împinse cascheta pe spate, împungând cozorocul cu degetul arătător, perfect întins. Apoi îşi frecă fruntea cu palma, gândind în sinea lui: Fir-aţi ale dracu de muieri, n-aveţi ce face, v-a găsit sfada pe căldura asta... Şi cu voce tare, întrerupând pălăvrăgeala femeilor care vorbeau una peste alta – ba şi ţipau din când în când – de nici nu se mai înţelegea ce spune fiecare:

 

- Căldura dracului, ne omoară căldura asta...

- Păi haideţi să ne tragem mai la umbră, domnu' poliţai.

- Care umbră, tanti Florico? La umbră e to' la fel ca la soare. Te doboară zăpuşeala.

 

Apoi îşi înălţă cascheta cu o mână, iar cu cealaltă se scărpină vârtos în cap, după care îşi petrecu încet, apăsat,  palma peste faţă, dinspre frunte înspre bărbie.

- Mi-e sete rău. Dă, bre, nişte apă rece, de la fântână.

- Da' intraţi în curte. Se poate? Staţi în stradă...

- E, hai şi-n curte. Şi-aşa trebuie să facem reconstituirea, să-mi explicaţi şi mie de-a fir a păr cum s-a întâmplat infracţiunea.

- Eu nu intru în curte la Florica! Suntem certate de-atâţia ani! Ce să cat la ea pe bătătură? A zis Ion al ei că-mi rupe picioarele sau mi le taie cu sapa dacă mă mai prinde în curtea lor! Eu am făcut plângerea, al'ceva ce să mai spui?

- Ce-ai, bre, tanti Dumitriţo? Ce te-aprinzi aşa? se trezi poliţaiul vorbind calm, mirându-se şi el de cât de liniştit poate să mai fie după ce femeile astea se certaseră o jumătate de ceas, în faţa lui, ţinându-l în arşiţă, în drum. Doar eşti în prezenţa organului legal, n-are nea Ion cum să-ţi rupă picioarele. Eu ce sunt aici? Un rahat?

- Da... aveţi dreptate. Da' nu ştiţi ce aprig e Ion! A sărit la mine, la gard, zilele trecute, dacă nu mă feream, mă lovea cu furcoiu'! Şi-uite că atunci nu l-am mai reclamat! Da' acuuum...

 

- Bre, ce fel de vecini sunteţi? Deloc nu v-aveţi bine! Ce-i râca asta? încercă poliţaiul să dovedească înţelepciune. Intră în curte, aiurit de căldură, călcând apăsat pe fâşia de trotuar crăpat la tot pasul şi măcinat pe margini.

- Haideţi sub bolta de viţă, că ţine umbră deasă. Aşezaţi-vă, domnu' poliţai. Mă duc să scot apă rece din fântână. Da' o bucăţică de brânză, cu roşii, cu ardei, nu serviţi? Că-i trecut de ora mesei... n-oţi fi mâncat nimic şi, cu burta goală judecaţi într-un fel, iar sătul poate-oţi judeca în alt fel.

- Nu servesc, mulţumesc. Eu trebuie să fiu echidistant.

- Cum să fiţi?

- E-chi-dis-tant! Adică să nu ţin cu nici o parte.

- Păi şi dacă mâncaţi un dumicat de brânză, ce?

- Lumea interpretează... Iar legea îmi interzice! Ar putea să însemne că mă mituieşti!

- Aoleu, dom'le poliţai! Pentr-un dumicat de brânză şi-o felioară de pâine? Te pomeneşti că nici apă nu mai vreţi?

- Ba apă poţi să-mi aduci! Apa-i apă, nu-i mită! Tanti Dumitriţo, stai aci, lângă mine.

 

Dumitriţii îi mai pierise din îndrăzneală. La poartă se dovedise tare aprigă şi gureşă. Vocea ei piţigăiată se potrivea, parcă, chipului ei uscat, cu nas coroiat şi privire pătrunzătoare. Se aşeză pe canapea, apoi făcu ochii roată. Are grădină frumoasă alde Florica. Cât să fie de când n-am mai intrat la ei în curte? Zece ani? Cinşpe? Ce mai solar şi-a făcut în fundu' curţii. Ia, să-l pui şi eu pe Stelică să facă. Ar merge colo, lângă porumbar, e loc destul. Stătea ca pe ghimpi. Stingherită de locul în care se afla şi de tăcerea care se lăsase, bâigui:

 

- E cald rău azi...

- Cald! Şi-alde matale, taman pe căldura asta te-ai apucat de reclamaţii.

- Păi ce era să fac, domn' Tănase? Dacă acuma, pe căldură, mi-a mâncat porcu' lor puii...

 

Poliţaiul asuda întruna. Cămaşa era înmuiată toată. Pe frunte, cum ştergea broboanele de transpiraţie, cum răsărea alt rând. Amânase toată dimineaţa să vină la faţa locului. De cum zărise pe foaia albă literele neregulate, scrise mare, pe care le recunoscuse imediat, dăduse ochii peste cap, enervat de stăruinţa şi râvna acestei sătence de a face plângeri peste plângeri. Citind, îşi dăduse seama că n-avea să fie un caz uşor. Cu Nicărel, adjunctul lui, nici nu se mai consultase. Nu dovedea isteţime nici în cazuri limpezi ca lumina zilei, darămite în situaţii aşa de complicate cum era aceasta. Cazuri de pui mâncaţi de diverse alte animale, mai avuseseră sumedenie în sat. Dar oamenii nu se puneau pe reclamaţii, dintr-atâta lucru. Şi dacă se punea vreunul, mai nervos, Tănase îl lămurea imediat şi îl făcea să se împace cu pârâtul. Doar Dumitriţa, una-două, se prezenta la postul de poliţie şi trântea câte-o reclamaţie. Motive erau cu duiumul: ba că pica umbra de la salcâmii vecinilor pe brazda ei de roşii şi de-aia n-avea ea producţie bună, ba că nea Ion îşi lăsase câinele slobod, noaptea, şi Haiduc se tăvălise cu căţelele în grădina ei de flori şi i le pusese pe toate la pământ, una nu mai rămăsese în picioare!, ba că Florica i-ar fi furat un coş de răchită pe care ea, Dumitriţa, nu-l mai găsea de vreo doi ani şi, când colo, într-o duminică, îl zărise în mână la Florica, ducând în el colivă şi colaci, la biserică. Ultima plângere fusese când Miţa, pisica Florichii îi mâncase Dumitriţii un pui. Dumitriţa avea şi martori că pisica sărise în ograda ei de găini şi se năpustise pe cel mai gras pui, îl sugrumase şi îl luase în gură, fugind cu el. Pentru Tănase fusese simplu să rezolve cazul atunci: dacă ai pisică, trebuie să ai grijă de ea; dacă n-ai grijă de ea, pisica produce pagube; aşa şi Miţa, nesupravegheată, mâncase puiul Dumitriţii, producând o pagubă de circa una suta mii lei, plus tulburarea ordinii publice, drept pentru care, conform articolului cinşpe, litera ef, din... aşa... cum îi zice, amenda era între un milion şi un milion şi jumătate.

 

- Deci, tanti Florico, scoate banul.

- Cum aşa, domnu' Tănase? Păi ce-s eu vinovată că pisica... Ce să-i fac? S-o ţin încuiată în casă? S-o leg ca pe câine? Sau ce să-i fac? De când mă ştiu, pisicile aleargă pe bătătură, sar pe garduri, se urcă-n pomi. Toată lumea are pisică, ba chiar mai multe. Că şi Miţa trebuie să fete şi ziceam că să mai ţin şi-un motan. Că uite, totuşi e bună, câţi şoareci a prins prin hambaaar... ba chiar şi-n dihori a băgat spaima. E curajoasăăă... cum n-am mai văzut!

 

Degeaba încercase Florica să-l convingă pe Tănase că ea nu era vinovată şi că amenda era o nedreptate. Tănase, nimic.

- Plăteşti sau nu plăteşti? Că eu nu stau la tocmeală cu matale.

 

Florica plătise.

De data asta, însă, era altceva. Nici chiar poliţaiul nu putea da de capăt unei asemenea încurcături. Se gândea în toate felurile: Florica şi-a ţinut porcul închis în coteţ, dar victima, adică puiul, s-a băgat singur în bucluc, vârându-se în gura lupului, cum se spune. Na belea: care-i vinovatu'?

 

- Ce-o fi făcând, frate, de nu mai vine cu apa aia? Zici că acu' o... o... Păi eu stau toată ziua aci? Parcă n-aş avea altă treabă. Şi pe căldura asta... Tanti Dumitriţo, ce etate avea puiul?

- Ă?

- Puiul, victima! Ce etate avea?

- Pai avea... să zic... vreo trei luni... era măricel.

- Păi şi dacă era măricel, de ce nu-l ţineai închis cu celelalte păsări?

- Nu era nici chiar aşa de măricel ca să-l bag laolaltă cu păsările cele mari. Că dacă bag puii ăştia tineri acolo, îi mănâncă curcanii. Că am nişte curcani maaari... o frumuseţe! Da' răi! Răăăi...

 

Florica apăru aducând o carafă mare de apă şi un singur pahar. Îi turnă apă poliţaiului, apoi se aşeză şi ea pe canapea, faţă-n faţă cu Dumitriţa. Amândouă îşi ţineau mâinile în poală şi se uitau când în jos, când la poliţai, dar ferindu-se să-şi întâlnească privirile. Tănase, înghiţind zgomotos apa, dădu paharul peste cap în câteva clipe. Apoi îşi mai turnă unul, ţinând carafa de toartă, cu degetul mic în sus, lăsând să se vadă unghia lungă. Ce să mă fac eu cu babele astea?Porcul e în regulă, şade bine, mersi, în coteţ, deci Florica nu e vinovată. Dar puiul e mâncat, deci Dumitriţa e păgubită de vecina ei, prin făptaşul direct, care este porcul. În cazul ăsta, ar trebui să plătească porcul. Dar porcul nu poate plăti, pentru că este porc. Ce dracu mă fac eu cu astea? Pfffuuu... ce-aş bea o bere...!

 

- Dar dacă aţi încerca să vă-mpăcaţi? N-o să crape cerul, nu? Ce-a fost, a fost.

- Nici nu mă gândesc, sări iute Dumitriţa. Cum să mă împac, când eu am rămas fără puiu-ăla pestriţu', pintenatu'?

- Şi eu ce să-ţi fac? Ce-s eu vinovată că nu-ţi ţii puii în curte, închişi?

- Mda! De data asta, tanti Dumitriţo, după cum înţeleg eu, matale eşti cea care nu şi-a avut grijă de animale, să le supravegheze să nu iasă din curte. Aoleu, ce dogoreşte soarele! Te doboară şi la umbră! Deci, matale plăteşti neglijenţa, nu?

- Cum să plătesc tot eu, când e limpede ca lacrima că eu sunt păgubita?

- Daaa, eşti păgubitaaa..., se încurcă poliţaiul iar, lungind cuvintele, încercând să mai câştige timp pentru că nu ştia ce să mai zică. Dar!

 

Parcă-l vedea dinaintea ochilor pe Nicărel, tolănit pe iarbă, la umbră, gâlgâind din sticla de bere rece şi fumând. Îi era ciudă că nu-l luase totuşi cu el, l-ar fi trimis să-i ia ceva de mâncare, că începuse să îi cam huruie stomacul şi, din când în când, se mai auzea şi câte un ghiorţăit de maţe.

- Gastrita... am o gastrită păcătoasă, care mă supără! Mai ales când sunt nervos! Dar! Tanti Dumitriţo, hai, bre, să rupem foaia asta de hârtie şi să nu mai pierdem vremea. Că şi-aşa, puiul nu-l mai scoli dintre morţi.

- Nu pot, domn' Tănase. Nu pot. Eu vreau dreptu' meu.

- Adică ce drept?

- Puiu'! Puiu' pe care mi l-a mâncat porcu' Florichii. Ştiţi ce chin e să scoţi pui de la cloşcă şi să-i pui pe picioare? Că-s plăpââânzi... Trebuie să fii cu ochii pe ei zi şi noapte!

- Păi, şi-ai fost zi şi noapte cu ochii pe ei? Că dacă erai, nu mai scăpa puiu' în curte la tanti Florica. Şi nu mai stăteam pe căldura de foc să fac dreptate, când toată lumea se retrage la răcoare, la... mai ştiu eu ce.

- Da' eu ce să fac dacă nu-şi repară coteţu'? Că noi, ştiţi, n-avem gard în dreptul coteţelor. Şi s-a dus puiu' drept prin gaura de la coteţ. Cine-i vinovat?

- Aaaa... tanti Florica! De ce nu-ţi repari, bre, coteţu'? Astupă găurile-alea şi terminăm povestea.

- Care găuri? Sunt doar nişte crăpături. Şi mi se pare că-i şi-o gaură, da' n-ai loc să strecori nici pumnu' pe-acolo. Ce să repar? Repar coteţu' când vrea Dumitriţa?

- Ce mai tura-vura? strigă deodată Tănase, ridicându-se în picioare.

Din buzunarul de la piept îşi scoase pixul şi carneţelul de procese-verbale şi se-apucă să scrie, în timp ce zbiera la cele două femei care încremeniseră, speriate:

- Vă amendez pe-amândouă şi gata! Dacă nu ne-nţelegem şi nu ne-nţelegem, ce să vă fac? Eu am vrut să fiu om, da' alde matale văd că o ţineţi tot într-un bal! Gata! M-am săturat! Scoateţi câte-un milion de căciulă! Articolu' cinşpe, litera ef!



Comentarii cititori
sus

Mihail Medrea

 

 

cupăreredesine

 

cadeobicei umblase toată ziua vorbise la telefon băuse câteva cafele fără zahăr şi alte câteva sute de votcă ba pe seară o şi mozolise pe lavinia pe un fotoliu din biroul firmei după care au mers la concertul incendiar al trupei sonophon pe care chiar el a înfiinţat-o cu vreo două decenii în urmă pe când era student la cluj acum era în sfârşit acasă şi cu toată ora târzie din noapte mai întâi a mâncat pe îndelete căci îşi făcuse obiceiul să ia dejunul şi cina şi micul dejun laolaltă singur obosit trist şi îngândurat era un om sociabil dinamic îi plăcea să se afle în miezul lucrurilor să vorbească să nu-l slăbească pe preopinent până acela nu se lăsa convins cei care rezistau asalturilor sale sau dădeau bir cu fugiţii nu mai prezentau nici un interes pentru el dar noaptea căuta să fie singur să se adune să se afle îşiziceacăomuladevărat e ca un diamant care vine pe lume extrem de rar şi după încercări extreme de presiune şi temperatură prin înnobilarea ordinarei pulberi de cărbune avea orgoliul nu doar să se considere un diamant e drept încă nu pe deplin şlefuit dar în primul rând se mândrea în sinea lui cu faptul că el ar fi fost făuritorul acestui diamant din care cu o răbdare şi minuţie diabolică obţinuse bijuteria de el însuşi mintea sclipitoare şi tăioasă cuvântul pătrunzător şi trupul bine lucrat în urma unui complex de exerciţii şi încercări  încercareapentrusine însemna totdeauna reuşita nu concepea ca încercările sale să dea greş asemenea rateuri îl înfuriau cumplit o stâlcea atunci în bătaie pe lavinia care suferea cu resemnare izbucnirile lui imprevizibile urmate mai mereu de un întreg ritual de tandreţi glisând cu viclenie în dezlănţuiri senzuale cărora li se dăruiau cu frenezie şi fanatism nu era vreodată mulţumit de victoriile sale pe care le considera jocuri de copii faţă de adevăratul şi unicul său scop şi crez în viaţă consacrarea sa ca personalitatea de cea mai mare notorietate a epocii era gelos pe cârmaci şi pe savantă pentru puterea faraonică pe care o exercitaseră asupra unui întreg popor pe care era cât pe-aci să-l transforme într-o  populaţie idolatră cupăreredesine trebuia să recunoască faptul că o asemenea ocazie apare foarte rar o dată la un secol a doua oară e deja mai puţin straniu astfel de figuri devenind odioase în ochii opiniei publice şi persecutate fiind acuzate de tiranie vezi cazurile napoleonhitlerstalinmaosaddamşiaşamaideparte mai aproape de adevăr se simţea când se aşeza în pat întotdeauna singur chiar dacă îşi petrecea noaptea cu vreo femeie când i se făcea somn se culca pe un alt pat sau la nevoie pe un fotoliu sau chiar pe un scaun nu suporta gândul că făptura supusă fanteziilor lui îi poate cere să şi viseze alături de ea visul era tărâmul lui secret asupra căruia încă nu izbutise să se impună şi de fapt aici era adevărata lui confruntare cea cu irealitatea şi marele lui regret că nu reuşeşte să transgreseze odată pentru totdeauna din planul concret al existenţei în cel ocult şi iraţional încareîşipretindeamenirea

 

iulie 2006

 

 

maibinemaitârziu

 

stătea mică şi neajutorată rezemată de caloriferul din bucătărie goală puşcă ţinea în cea dreaptă păhărelul cu rachiu iar cu stânga se încleştase de ţigară ca de paiul salvator plângea încetişor sorbind din rachiu afară ploua mărunt şi picurii de ploaie ţăcăneau în tabla pervazului o melodie primitiv de nostalgică îi era atât de dragă încât cuvintele ar fi fost o constrângere s-a apropiat cu duioşie de ea şi a dat să o îmbrăţişeze ea s-a cuibărit în braţele sale el a sărit ca ars la propriu uitase ca de moarte de ţigara din cea stângă a ei înjura ca din gură de şarpe ea zâmbi a râde ai făcut-o intenţionat ea râdea în hohote facu-ţi şi dregu-ţi de prefăcută mai şi râzi ca proasta-n dânsa şi dă-i şi râzi el se opri nedumerit nu era urmă de răutate în privirea ei o veselie senină şi caldă el iarăşi se înduioşă însă nu vru să-şi dea pe faţă slăbiciunea îi râdea mustaţa ea se înălţă pe vârfuri şi-l muşcă pătimaş de răsfrânta buză inferioară ca să nu rămână în inferioritate el îi prinse delicat cu dinţii limbuţa cea obraznică ea se cambră luându-l în piept o săruta pe gât pe ochi îi răvăşea părul îi răvăşise viaţa cu felul ei capricios de a fi şi-i era atât de dragă încât ar fi ar fi nici nu ştia ce să mai spună că ar face de dragul ei dragul meu animăluţ suspină ea

 abandonându-i-se

cât de bine îl simţea fiecare pe celălalt asta era acasa lor din păcate nu puteau sta tot timpul în casă iar în plan concret ei nu aveau locuinţa lor ea stătea în gazdă el stătea cu părinţii a doua zi după obişnuitele ei reproşuri de ce n-ai şi tu casa ta cât de mică o cămăruţă acolo să putem fi doar noi doi şi să nu ne mai pese de nimeni şi de nimic ca de obicei el i-a cerut să aibe răbdare că împreună vor învinge toate greutăţile m-am săturat de textele tale nu mai suport nu te mai suport de ce nu faci nimic de ce nu te zbaţi nu te lasă ai tăi nu-i aşa ştiu eu că nu mă vor ştii ce alege odată pentru totdeauna ori eu ori ei degeaba a încercat s-o îmbuneze l-a trimis la origini cu bunele lui intenţii cu tot să nu mă înjuri de mamă să nu mă mai înjuri niciodată că-ţi rup gura 'zgura mă-tii o faci intenţionat aşa-i aşa-i 'tu-ţi grija mă-tii jap jap o pereche de palme jup jup altă pereche ceva mai plăpândă dar dată cu obidă erau chit şi-au întors spatele şi nu s-au mai văzut două săptămâni s-au întâlnit ca din întâmplare ştia pe unde vine el de obicei de la lucru şi i-a tăiat calea prefăcându-se că nu-l observă era singură de o săptămână gazda ei era plecată la ţară la părinţi s-au bucurat unul de celălalt cu sete cu frenezie cu duioşie cu voluptate nicăieri nu e mai bine ca acasă a spus ea zâmbindu-i poznaş mai bine mai târziu decât ea l-a îmbrăţişat felin murmurându-i decât mult prea târziu niciodată nu e prea târziu niciodată să nu-mi mai spui niciodată dragul meu odată şi-odată trebuia să ne întâlnim ce minune că eşti ce-ntâmplare să-ţi fiu pe aproape mai pe seară a treia seară au ieşit la o plimbare mai vrei să te însori cu mine oricând nu aşa ci pentru totdeauna el a rămas pe gânduri ştii ce gazda mea vrea să se mărite şi are de gând să ne închirieze apartamentul nu o să ne jupoaie a rămas fără grai ea l-a îmbrăţişat important e să fim împreună altceva nu mai contează nici măcar greutăţile a întrebat el neîncrezător nici măcar neîncrederea ta în mine o să ţi-o spulber cu un sărut nu se face primăvară a murmurat el s-a făcut târziu a oftat ea vrei să ne întoarcem acasă ea s-a luminat ştiu că nu te referi la ci la şi mai vreau să ştii că ştiu cum să te fac să nu regreţi nicicând alegerea aşa să fie cum tot nu mă crezi cum ştii matale să le faci şi să le desfaci bobocule mai rar cineva

 

iulie 2006



Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

(Continuare din numărul trecut)

 

 

Jam session cu Jimi Hendrix

- roman rock and roll -

2006

 

Se dedică rockerilor!

 

Mini biography for

Jimi Hendrix. 2

Hey y'all !

 

Cînd Jimi avu şaptişpe ani, tatăl său Al l-a procopsit cu o ghitara electrică. Stăm cu toţii aici la bar pe Ecaterina Teodoroiu colţ cu Aron Pumnul şi citim despre viaţa lui Jimi în revista Quelle, în care e aşa un soi de ceva supliment cu muzică. Avem noroc cu Pitiu care învaţă cu tanti nemţoaica limba germană. Merg prin oraş, se plimbă şi vorbesc nemţeşte. De ani de zile, de două ori pe săptămînă, iese Pitiu cu tanti nemţoaica şi se plimbă şi vorbesc nemţeşte. Acu stăm la bar şi descifrăm revista. "Ce face aici", întreabă J.H. Privim cu toţii o poză de la concertul din Berlin, un poster în care Jimi stă în dreptul ochilor cu nişte ochelari din aceia rotunzi şi mărunţi, cu lentile mititele, aşa cum au babele. Ţine ochelarii deasupra nasului şi dedesubt scrie că în "1959 Im Juni kauft Vater Al für Jimi eine elektrische Gitarre (Supro Ozark 1560 S)".

 

- Câţi ani avea atunci?

- Păi, câţi să aibe, calculează şi tu şi vezi cîţi!

- S-a născut în 1942, în noiembrie.

- Păi, vezi. 17 ani are cînd primeşte ghitara, scrie clar aici în nemţeşte: "Im Juni kauft Vater Al für Jimi eine elektrische Gitarre (Supro Ozark 1560 S)".

- Kauft: adică tata lui Al i-a cumpărat-o.

- Aha, înţeleg.

- Uite ce mai zice. Cu doi ani înainte, în "1957, Jimi trifft Little Richard".

- Ce e aia "trifft".

- Adică se întîlneşte cu Little Richard.

- Ce să-ţi spun, de parcă noi şi ştim cine e Little Richard ăsta.

- Ba ştim, spune aici în engleză ca să ştie tot nătărăul: e un "American singer, songwriter, and pianist, and an early African-American pioneer of rock and roll."

 

- Am înţeles: cîntăreţ american, compozitor, pianist şi un fel de negru care cîntă muzică rock.

- Scrie clar: "an early African-American pioneer of rock and roll."

- Bun, şi ce-i cu el?

- Cîntă la pocăiţi, ca ăştia de la noi de la biserica penticostală din Fratelia. Gospel, îi zice la cîntarea religioasă pe care o cîntă Little Richard. Zice că a crescut la bisericile din sud ale adventiştilor, cum ar fi la noi sâmbătari de ziua a şaptea.

- Nu prea îi lasă să zburde securitatea pe ăştia, ştiu de la taică-meu că sunt cam periculoşi, cam fanatici.

- I-auzi? Şi Little ce făcea el la sîmbătarii de ziua a şaptea din America.

- A învăţat la sîmbătari "a mix of blues music and rhythm and blues, dar şi gospel music".

- Ce e aia "a mix of blues music and rhythm and blues"

- Ceea ce auzi, aia e: un amestec de blues cu  rhythm and blues, ce altceva să fie?

- Fain! Îmi place de Little!

 

*

 

"Nu ne-au invadat balerinele din ghips şi nu ne-au dat afară din piaţă tara­bele de tir. Monştrii de lemn nu s-au însămînţat prin toate casele. Oamenii mai ştiu să se şi ferească din calea urîtului. Oamenii mai posedă şi instinct de conservare. Dar tinerii, care nu au încă toate sistemele de semnalizare în alertă, tinerii pe care ele­mentele de şoc îi pot amuza şi pe care origi­nalităţile cu orice preţ îi cuceresc, tinerii care nu ştiu încă să deosebească bine fru­mosul de pseudo-frumos, tinerii aceştia efer­vescenţi şi năbădăioşi se află totuşi în calea agresiunii prostului-gust. Le lipseşte antre­namentul recepţionării faptului de artă dar nu le lipseşte cîteodată excesul de încredere în sine. Am colindat într-o seară cîteva case de cultură ale tineretului bucureştean şi s-a văzut limpede că cei ce se ocupă de educaţia-tineretului au înţeles ceva din noile documente ale partidului. Tinerii se amuză civilizat, dansează, mă rog, după harul şi fantezia proprie, muzica este bună şi a noastră. Dar poate că vreunul dintre cei care şi-au făcut instrucţia plastică la tarabele de tir din Obor si educaţia «curajului» la westernurile-spaghetti procedează precum cei de la Casa de cultură a tineretului de pe strada Turturele:  alături de  nişte desene făcute de o fantezie strîmbă şi o mînă stîngă s-a afişat cu impertinenţă anunţul: «Orice  critică la adresa pavoazării este recomanda­bil şi mai sănătos să o păstraţi pentru d v.». Noi nu am urmat sfatul acesta sănătos şi, cum se vede, l-am transcris cu curaj, l-am foto­grafiat cu şi mai mult curaj, reproducîndu-l aici în revistă. Ce ne aşteaptă, nu ştim. Dar e limpede că pe cei ce răspund de «pavoa­zarea» " şi nu numai! " unui club al tine­rilor muncitori ar trebui să-i aştepte o serioa­să tragere la răspundere. Fie şi numai pentru faptul că încurajează cu sau fără ştiinţa, poluarea frumosului."

 

*

 

De cîţiva ani buni a început nebunia cu muzica şi frontiera de stat a Republicii Socialiste, de cîţiva ani vor să părăsească tinerii Republica din cauza influenţelor nesănătoase ale libertinismului capitalist de la radio Luxemburg şi de la radio Europa liberă cu emisiunea Metronom. Radiourile astea le-au băgat în cap tot felul. Nici ei nu ştiu prea bine ce anume, gustul pentru golăneală, pentru aiureli, aventuri, prostii, dorinţa să fie altfel decît restul oamenilor, să nu se încadreze în rîndul oamenilor, să nu fie credincioşi ţării, partidului, idealurilor naţionale, conducătorului. Alta au în cap tinerii din anul 1971. Nici nu poţi prea bine şti ce au ei în capul lor acoperit cu plete şi cu bentiţă colorată.

 

- Să ne mutăm de-aici, zice tînărul cu figură de ţigan cortorar: aşa li se spune ţiganilor nomazi prin Banat, ţigani cortorari – de la cort adică – şi chiar aşa sînt, aşa ceva sînt ei dacă te uiţi cu atenţie. Iacătă şeful lor, un vlăjgan mare, gros în grumaz şi-n pectorali, cu braţele ca nişte odgoane, bronzat şi cu lăieţe lungi, cu mocasini, cu o toporişcă în rucsac, cu un cuţit mare aşezat ameninţător într-o teacă agăţată într-o curea soldăţească, cu bocanci militari în picioare. El zice vorbele de mai sus pe care noi le-am putea auzi dacă ne-am fi nimerit în anul acela, în vara aceea, în dimineaţa aceea, acolo lîngă peronul din cartierul Fabric de la Gara Mică. Dacă ne-am uita la el cum se învîrte posac şi indiferent, am putea degrabă ghici faptul că zdrahonul ăsta e candidat sigur la Popa Şapcă, puşcăria de lîngă terasamentul căii ferate, din apropierea viaductului care leagă o jumătate a oraşului de cealaltă. Candidat sigur şi fără probleme, un viitor clar ni se arată în ceea ce-l priveşte pe ursul ăsta care bombăne, dă porunci şi e şeful adunăturii ăsteia pestriţe, că te uiţi cu gura căscată, asta faci dacă ai ceva vreme, eşti un muncitor între două vîrste, ai ieşit din tura de noapte de la fabrica de utilaj greu din apropierea gării şi aştepţi să vină trenul personal din Gara de Nord ca să urci, să cauţi un loc undeva, să-ţi găseşti ortacii de navetă, să apucaţi să desfaceţi pachetele de cărţi de joc, să vă uitaţi pe fereastra personalului care o să vă ducă la sat, acasă la Maşloc, la Fibiş, la Remetea Mare sau la Giarmata. Să priviţi pe fereastră şi să-i vedeţi pe tinerii ăştia care par ţigani cortorari, din ăia cu cortul, vă uitaţi la rucsacele lor, la păturile făcute sul şi legate peste raniţe, la ceaunul înnegrit de fum agăţat de curelele bagajelor, la toate sculele, toporiştile, cuţitele, boarfele lor, la părul lăieţ; "ia te uită la ăştia", zice unul dintre navetişti înainte chiar de a scoate cărţile de şaişase din geanta lui din muşama crăpată; "ia te uită; or fi cortorari?", zice, întreabă generic, şi îi vede cum tocmai învîrt un radio ultramodern, din acela cu muzică, un fel de magnetofon portabil, apoi îl vede pe ursul  căruia ai lui ortaci îi zic J.H., se uită la el cum îşi aşază o ghitară între boarfe, o ghitară cu o curea lată, cu ţinte şi mărgele: "da' de unde cortorari, pe pizda mami lor, ăştia-s golani de oraş de bani gata, care în loc să meargă la lucru, se ţin de vagabondaj", zice, şi iacătă Miliţia gării cum vine, cum la ei se duce miliţianul şi în spatele lui e soldatul cu akaemul şi voi, dragilor navetişti, vă uitaţi la scena asta, staţi la geam şi vă uitaţi cum îi legitimează miliţianu': "bine le face, aşa şi tre'be'", ziceţi, dragilor, şi ăia abia că se mişcă: "buletinele dumneavoastră", zice miliţianul, şi în spatele lui stă soldatul cu puşcociul, trenul fluieră, pleacă, ăia ce dracu fac? Se moşmondesc, se freacă, învîrt oalele, păturile, rucsacele şi boscîrţele, abia, abia le răsucesc de pe o parte pe alta şi nici nu şti care pizda mamii lor îi fată şi care-i băiat cu părul ăla, bine face miliţianul că-i ia la întrebări.

 

*

 

"Cînd autorităţile au început cercetarea modului de viaţă parazitar al tinerilor în cauză (în temeiul prevederilor Decretului nr. 153/1970 articolul 1 litera d), Tanţa a sărit cu gura: «Ce are miliţia cu viaţa mea particulară?» Preva­larea ei de dreptul la viaţă intimă însemna mai puţin o di­versiune şi mai mult o confuzie. E vorba nu numai de mio­pia de a nu discerne interferenţa dintre existenţa indivi­duală şi obligaţiile sociale, dar, mai ales, de un anumit fel de viaţă particulară. Parazitară, degradantă şi periculoasă.

Constanţa Dinulescu este formal căsătorită cu un om de treabă, pe care l-a abandonat în fapt demult, aşa cum şi-a abandonat după aceea şi copilul. S-a încurcat cu Ionel Albu zis Nuscă, electrician auto care şi-a părăsit slujba, dar care îi dădea satisfacţie acoperind-o cu bani, la propriu. Aceasta era plăcerea Constanţei Honciu: seara să bea ore întregi în restaurante. Iar noaptea să vînture şi să numere teancuri de bancnote pe care concubinul i le aruncă pe pat. De unde, dacă nu muncea?"

 

*

 

Li se arată înainte ochilor, lumea aceea: la bar, în colţ, nu departe de WC-ul modern, pe cînd beau şi discută despre diggeri – ce draci sunt ăştia, întreabă Pitiu – şi J.J. se uită mustrătoare la el, că adică de ce se adresează în acest fel, cum adică, nu a citit ce scrie fratele Sandu din Haight Ashbury care a stat de-a dreapta lui Allen Cohen pe a cărui pălărie de paie scrie să priceapă toţi: One of the founders of The San Francisco Oracle. Şi cînd citesc treaba asta toţi se plimbă cu mult respect pe lîngă pătura lui pe care tîndăleşte la soare, îşi cer unii, altora ţigări sau pipa păcii sau niscaiva buruieni şi se uită cu coada ochiului la ceea ce scrie pe pălăria din pai a lui Allen: Fondatorul şi Întîi Stătătorul!

- Bine, bine, bombăne J.H., dar cum stă treaba, cum e cu istoria asta, ce e aia The San Francisco Oracle ?

- Ce e? Cum ce e? Păi, nu vezi că ne-au trimis un The San Francisco Oracle unchiul Bil şi Sandy  din Vinţu de Jos. Uite-o aici că ne-a trimis-o, e din 1967.

- De acu patru ani.

- Da, chiar aşa, uite-o aici, uită-te la ea să nu mori prost.

- Putem zice, vorba unchiului Bil şi a lui Sandy din Vinţu, că avem de-a face cu  the most unique and beautiful publications of the 60s. Cea mai grozavă, uite la coperta asta cu moşul  cu părul alb pe umeri şi cu barba albă pe piept, vedeţi cum e ? Are aripi îngereşti şi ţine mîinile desfăcute în cruce şi poartă două căni din lut şi, în partea de sus, în spatele moşului, sunt raze albe pe fond roşu şi în partea de jos raze pe fond de la bleu jandarm la bleu-ciel şi din potiruri curge tequila în formă de flori şi ciucuri.

 

- Eh, şi tu! Cum tequila? Şi moşul cu aripi, cu plete albe şi barba ca a sfinţilor cum se împacă el cu prostia ce zici? Auzi tu: tequila !? Hai lasă-mă dreacu-n pace, cum crezi asta.

- Fraţii Allen Ginsberg, Gary Snyder, Lawrence Ferlinghetti and Michael McClure scriu aici: The Beat writers, aşa le zice.

- ... şi Allen nu avea ce face în dimineaţa cam rece şi posacă, la început de iunie 1966, era de-a dreptul frig aşa că a început să bea tequila din potirul de lut al moşului cu aripi şi barbă, pe urmă a aprins o ţigară cu iarbă, pe urmă a pus muzică cu Fats Domino şi Little Richard şi spre prînz a început revelaţia, uite că scrie aici: Ein Morgen im späten Frühling von 1966, das ich träumte, daß ich um die Welt flog.

 

- Ce zice Allen?

- Zice că dimineaţa, adică pe la prînz deja, a început să aibă draci, să i se pară că nu mai ştie nimic de el, visează, bombăneşte a proasta, se clatină dreapta-stînga, zboară în jurul lumii.

- Cum zboară?

- Aşa cum te aud şi cum mă auzi, şi cînd se uită în jos ce vede? Oameni pe lîngă Turnul Eiffel din Paris cum citesc un ziar cu un curcubeu tipărit chiar pe prima pagină. Şi la fel alt om citeşte în Piaţa Roşie din Moscova, altul pe Broadway, în New York, altul la Marele Zid în China.

- I-auzi ce interesant!

 

- Şi toţi citesc acelaşi ziar cu un frumos curcubeu.

- Şi cînd şi-a mai revenit din brambureala visului s-a dus Allen direct la fratele Laurie care tocmai şedea şi consuma ceva bere cu tequila pe o bancă lîngă o tuia  în Golden Gate Park pe uliţa Haight Street. Stătea acolo cam turtit cînd l-a văzut pe Allen şi i-a spus ceva, a dat din mînă Laurie şi a ascultat tîmp povestea aceea, cum adică tocmai a zburat Allen în toate părţile şi cum peste tot a văzut cum lumea citeşte ziarul ăla cu un curcubeu: şi la Marele Zid, şi la Piaţa Roşie, şi la Broadway. Peste tot. Cînd a auzit treaba asta nu a stat Laurie prea mult pe gînduri şi pe dată s-a ridicat de pe bancă şi s-a năpustit prin Golden Gate Park şi a început să predice, fraţilor, ce vis a avut Allen, şi toţi foarte se mirau, clătinau din cap şi înghiţeau din sticlele lor şi clătinau din cap, uite că scrie aici cine erau ăştia care clătinau aşa de tare din cap şi înghiţeau din sticle, spune aici: Künstler, Verfasser, Musiker, Dichter, Schmierehändler, Kaufleute.

- Şi ce-s ăştia?

- Artişti, scriitori, muzicieni, poeţi, comersanţi de droguri şi Kaufleute. Ăştia de pe urmă, ăştia-s numai comersanţi, atîta tot!

 

*

 

"Maistrul Vasile Stana, de la atelierul de asamblare, a spus că nu se împacă (şi pe bună dreptate!) cu modul cum se desfăşoară organizarea aprovizionării şi controlul tehnic de calitate: «Cînd nu te aştepţi descoperi că s-a terminat ba vreo şeaua, ba sîrma de bobinat sau carbidul, ca şi cum s-ar lucra meşteşugăreşte, fără nici o perspectivă de plan».

Şi apoi C.T.C.-ul, întrebăm noi, de ce aşteaptă oare să se adune zeci de piese defecte şi nu inter­vine la strungărie îndată!"

 

*

 

- Hei, frate digger, îl strigă acolo, la Filmore East, Bil, unchiul Bil, pe Sandy care e dintr-un grup hippie de orientare anarhistă. După unii inşi observatori numele de frate digger provine de la o comunitate din vremea Angliei lui Cromwell care, în vremea foametei de atunci, cultivau pămînturile pîrjolite  ca să împartă gratuit recolta săracilor. Pentru hippioţii din San Francisco fraţii digger simbolizau desfiinţarea diferenţelor sociale şi a proprietăţii. Sandy e de loc de prin Vinţu de Sus,  din uitata lor Republică Socialistă, fostă Populară. Fratele digger Sandy este şi el de vreo cîţiva ani aici în plină revoluţie, şi e frate digger, şi dă dintr-un sac de plastic porumb fiert fraţilor care strigă în nebunia staţiilor de amplificare, în zguduiturile membranelor difuzoarelor ce scutură pămîntul cu osemintele sacre ale dinozaurilor. Hei, frate digger, strigă unchiul Bil şi se îmbrăţişază cu drag, cu cămăşoaiele lor, cu ciucurii lor, cu mărgelele de sticlă, cu bentiţa pe cap, cu mocasinii. Bubuie concertul şi deja lucrurile merg înainte; curg la vale. Acu mai bine de cinci ani Roy şi Jay şi-au deschis cel dintîi Psychedelic Shop, deschis de fraţii Thelin, adică Roy şi Jay, prunci din burghezia putredă: al lor tătic fu acţionar al lanţului de magazine Woolworth. Odraslele domnului Thelin au început să vîndă comunităţii produse psihedelice:

 

cartea lui Ronald Reuel Tolkien Stăpînul inelelor,

scule sculptate din os pentru prizat praful alb,

pene pictate de-ale amerindienilor,

artizanat afro-american de purtat în urechi şi la gît,

tămîie indiană,

parfumuri tibetane,

chitări de-ale pieilor roşii,

ţoale trăznite,

centuri.

O tempora, zicem:

prin ani, frăţiorii Roy şi Jay

 au ajuns

 mai marii unui lanţ de magazine

foarte burghez

şi foarte,

foarte prosper;

au îmbătrînit şi

şi-au tot  mutat

 în consecinţă

 gaura de la cureaua pantalonilor.

 

Ehe, cum mai trec anii din vremea cînd amîndoi fraţii erau mai gata, gata să se alăture tatălui lor cu ale lui prăvălii Woolworth pentru căcaţii de burghezi. Ehe, cum au mai trecut anii, domnilor dragă şi fraţi digger, au trecut anii şi totul pare azi la fel de departe ca în vremurile în care foametea din vremea lui Cromwell i-a mînat pe primii fraţi digger să facă ceea ce au făcut ei pe acele timpuri.

- Hei frate digger de la Timişoara, dacă vrei să fii asemenea nouă, urmează-ne în toate, du-te în piaţa Operei, în piaţa Kütl, în piaţa Lahovari, unde vrei tu du-te şi vinde fără bani ce vrei, chiar porumb fiert poţi vinde, frate digger, la fel ca fratele digger Sandy, spune-le celorlalţi să facă asemenea şi să fim fraţi şi să ne întîlnim în numele lui Pearl, iubita noastră Pearl, sora Janis Joaplin, puneţi muzică la radiocasetofonul vostru cît mai tare, lăsaţi-o să cînte pe Pearl cîntarea ei neuitată Me And Bobby McGee, acolo în piaţa Kütl, în piaţa Lahovari, în pieţele astea bătrîne, mergeţi şi în Unirii şi puneţi muzica surorii Pearl cît mai tare şi daţi ălora care se vor aduna lîngă voi porumb fiert, fraţilor, ca să împliniţi menirea noastră de fraţi digger.

 

*

 

"Radu P. Gheorghe, şef de brigadă la atelierul de lăcătuşărie, a spus răspicat că e nevoie de o mai bună colaborare între ateliere şi maiştri. Valeria Vasile, lăcătuş la secţia de asamblare, a remarcat că trebuie să se ia o atitudine fermă faţă de cei care întîrzie la lucru, aceştia făcîndu-şi, nestingheriţi, un obicei din această indisciplină."

 

*

 

- Să vedeţi voi că nu vine Pol. N-o să-l lase balaurul colonel.

- Vine el, scapă cumva, să-l aşteptăm ce altceva putem face? Îl aşteptăm şi gata.

- Haideţi mai încolo, să ne retragem de acilea din peron că ne iau la întrebări miliţienii şi n-am chef. Îi bag în mă'sa.

-   Bine, bine. Hai să mergem mai acolo, spre marfare.

 

Pleacă, apucă rucsacele, păturile, toate oalele, toate toporiştile, toate cuţitele, toate ceaunele, cortul vînăt căpătat în urmă cu un an de J.H. de la bunică-sa cînd au fost inundaţii grozave. Chiar în vremea campionatului mondial de fotbal din Mexic au fost inundaţiile, pe cînd ai noştri au jucat undeva, nu mai ştie unde că nu-l prea interesează. Nici pe el şi nici pe amicii lui. Nu sînt atraşi de fotbal decît aşa ca o chestie întîmplătoare, e campionatul de fotbal la nivel mondial transmis în direct la televiziune şi toată lumea se uită, aşa că stau şi ei printre ceilalţi, se uită uşor amuzaţi, ca din departe, ca şi cînd asta ar fi ceva, o treabă populară pentru căcaţii de burghezi, vorba lui Pol, nervosul Pol care e acu în mare război cu tăticuţul lui. Cu balaurul colonel. Precis scapă el cumva, e o chestie de timp, au vreme de fapt, nu-i grăbeşte nimeni. Şi cortul l-au primit sinistraţii ca ajutoare. A primit şi bunica lui J.H. unul, şi el degrabă a pus mîna pe frumuseţea aceea. Cort de şase persoane cu un fel de hol şi cu perdeluţe la geam, un soi de geam din pînză transparentă.  Vine Pol.

 

- Salut, bătrîne. Ai scăpat de colonel?

- Ia te uită că vin să ne ia la întrebări. Mandragora le arată din departe cum devine treaba, cum se arată de dincolo de peroane, de liniile de cale ferată, chipiele miliţienilor de la Miliţia TF. Vin, trec peste linii direct spre grupul lor. Doi sînt. Un miliţian şi un soldat cu puşca mitralieră la spate care se uită prin ei, peste lume, peste amurguri, peste dimineţi, peste şosele, muzici, fete. E mort ca un peşte otrăvit într-o baltă, un peşte care se saltă uşor cu burta răsucită în sus, printre valuri, şi priveşte alături cu ochii albiţi de moarte, de nepăsare.

- Buletinele. Prezentaţi buletinele la control. Vocea miliţianului vrea să fie incoloră, numai că nu e deloc în acest fel, este enervată, sigur enervată, chiar dacă nu vrea să arate lucrul acesta. E curios miliţianul să ştie ce e cu ei, de unde au apărut arătările astea colorate, nebunii ăştia cu oale şi cu bulendre, par a fi ţigani nomazi numai că nu sînt d-ăştia, se vede de la o poştă, au ghitări, au un radio portativ cu casetofon, astea sînt scumpe, sînt ceva rar, ultimul tip. Or fi să fie copii de bani gata de-ai ştabilor, precis or fi aşa ceva, îşi spune miliţianul pe cînd trece liniile printre pietrele încinse de căldura dimineţii tîrzii de vară din Gara Mică, din cartierul Fabric, din apropierea Pieţii Badea Cârţan şi de mai departe încă, spre Prinţul Turcesc şi spre Fabrica de bere. Îi priveşte cu un amestec de curiozitate, de furie reţinută, de precauţie – în fond nu şti niciodată nimic, mai nimic, nu şti ce şi cum cu lumea asta a noastră care se schimbă, nu mai e ca pînă mai anii trecuţi, tot soiul de trăznăi, de nebuni şi mai ales tinerii le fac cele mai multe probleme. Are dreptate în ceea ce-şi spune miliţianul pe cînd traversează liniile de cale ferată, în căldura dimineţii tîrzii de vară, şi e aproape amiaza acum, şi chipiul i s-a îngreunat pe cap, are dreptate să fie aşa, nu altfel, e clar, iacătă cum îl ascultă pe unul dintre ei, pe ăla care îşi ţine radioul modern ca şi cum şi-ar ţine aşa un fel de legitimaţie de ceva mahăr, îl ascultă pe Mandragora spunîndu-i  despre unchiul lui din conducerea cutărui  departament, cu adresă, cu cartea de vizită pregătită la adică şi, mă rog, apoi feciorul lui tovarăşul colonel cutare de aici din oraş, să-i ia dracu de copii de ştabi că şi-a dat seama din primul moment şi mai că-i vine să-i salute şi să le ureze drum bun în marfarele lor, băga-i-aş undeva, că nu pot merge ca oamenii cu rapidul, ba chiar cu personalul, şi dacă stai să socoţi nici nu e legal să mergi cu marfarul, numai că el nu le poate interzice să stea în triaj şi cu toate că ştie ce vor face, i-ar putea aresta pentru treaba asta, în fond nu poţi circula cu trenul marfar, e interzis de lege, oamenii au ale lor trenuri, astea sînt pentru marfă că doar de ce mama dracilor le zice mărfare, e clar că vor să urce în vreun bou vagon şi asta nu pentru că n-ar avea ei bani, au bani, e clar, se vede treaba după radio, după gioarsele lor, ia te uită la  ce cuţit are, cu teacă şi atîrnat de cureaua nădragilor: "port de armă albă"; pentru asta ar putea să-i ridice, sigur ar putea-o face dacă n-ar şti că e zadarnic şi că un telefon de la unchiul de acolo de la înălţimea biroului din Capitală ar face inutile toate ostenelile, toate încercările lui şi ale altora de seama sa de a introna disciplina şi viaţa tihnită. Chiar mahării sînt de vină pentru toate astea. Răsuceşte posac miliţianul pe o parte şi alta cartea de vizită cu numele, funcţia şi departamentul unde lucrează unchiul ăstuia care îi poartă numele, adică ăsta micu, grasu cu pălărie mexicană, el îi poartă numele, mai bine să plece, mai bine să se facă pur şi simplu că nu vede, că nu i-a văzut, chit că e greu să spună aşa ceva, că tîmpiţii se plimbă prin gară, ba cu bidoanele lor militare din aluminiu îmbrăcat în postav ca să ia apă, ba altfel, se învîrt pur şi simplu anapoda ca să-i vadă lumea aşa îmbrăcaţi, cu nădragi cu ciucuri, cu pantofii tîmpiţi, cu părul lăieţ ca al ţiganilor cortorari, cu mărgelele, cu osul de pasăre pe care-l poartă ăla cu pătura colorată, un os legat la gît cu piele tăiată fîşii, cu ghitările lor, cu toate tîmpeniile alea şi sigur că muncitorii navetişti, oamenii muncii, îi văd şi-l vor lua pe el şi pe şeful lui la întrebări că adică de ce nu iau măsuri, şi ce le poate spune, cum să le zică despre cartea de vizită a grasului ăluia, cum să le spună că nu aplică legea în acest caz şi că o aplică numai muritorilor de rînd, nu ştie ce mama dracului să facă, nu le poate spune hai, căraţi-vă de aici, e gară orişicîtuşi, nici să-i invite în primul mărfar nu poate chit că ei i-au dat de înţeles că aşa ceva ar dori, dracul să-i ia, mai bine să se facă că nu vede şi nici nu ştie nimic. Poate totuşi pleacă în cele din urmă, îşi spune pe cînd face drumul invers spre gară în căldura amiezii, şi acu nu mai e dimineaţă tîrzie, e chiar amiaza, că se aude dincolo de linia tramvaiului 8 şi a tramvaiului 6, dincolo de Piaţa Badea Cârţan şi de Piaţa Traian, clopotul de la biserica Millenium.

 

*

 

"Mi s-a întîmplat deunăzi ceva care merită povestit. Luasem salariul cu o zi înainte şi mă hotărîsem să-mi cumpăr, printre altele, o pereche de pantofi. Zis si făcut N-am luat cu mine decît fix 210 lei, cît costau pantofii. Pentru tramvai, de la mine de pe şoseaua Chitilei pînă pe Calea Griviţei, aveam tichete.

Iată-mă ajuns la Gara de Nord. Mai dau un ocol vitrinei în care văzusem pantofii doriţi, îi admir şi, hai înăuntru! Nu vă mai spun la ce coadă am stat! Coadă fără rost, formată pentru că vînzătorul servea după ochi dulci. Adică, nu atît că servea după ochi, dar lăsa pe fiecare cumpărător să aştepte pînă acesta se simţea în­datorat.

În sfîrşit mă bagă în seamă, îi arăt modelul ales de mine, expus şi în vitrina de perete, mă cîntăreşte din ochi şi mă întreabă:

 

- Ce număr doriţi?

- 44.

- Nu avem decît numere mici: 39 şi 40.

- Daţi-mi 40.

- Păi, aţi cerut 44?

- Nu, am cerut 40.

Cunoşteam năravul unor lucrători din comerţ, îl văzusem şi pe vînzătorul meu cum se poartă, aşa că i-am cerut în mod special un număr de care nu aveam nevoie, ca să-l aduc la mărimea mea: 41. O păstram ca pe un secret deosebit. Dar nici el nu se lăsă mai prejos. Pînă una-alta, m-a părăsit, neglijîndu-mă.

 

Dar şi eu aveam răbdare, iată-l din nou în dreptul meu. Parcă nici n-am fi discutat pînă atunci:

- Cu ce vă servim?

- Pantofi negri, de 210. Modelul acela, numărul 41.

- Vai ce rău îmi pare, dar nu mai am decît o sin­gură pereche 42.

- Daţi-mi-o s-o probez.

A intrat în magazie A intrat, dar nu mai ieşea. Magazinul devenea tot mai aglomerat. În sfîrşit, iată-l victorios cu o pereche pe care a şters-o grijuliu cu cîrpa.

- Am găsit, special pentru dumneavoastră o pereche exact numărul 41 care vi se potriveşte la  fix. I-am probat, mergeau. Vă întreb acum: în locul meu nu v-aţi fi simţit obligaţi, după ce m-a tot curtat atîta! După ce am plătit la casă cei 210 lei m-am scotocit prin buzunare mai mult de ochii lui, ştiind sigur că alţi bani nu mai am. Ghinion! În buzunarul de la spate dau de o bancnotă de 5 lei rătăcită.

Ce să fac! I-am dat cei 5 lei vînzătorului, alegîndu-mă în schimb cu o privire posacă: era oricum prea puţin!"

 

*

 

Se întoarce înfrînt nenea miliţianul,

păşeşte turtit de căldura de iulie,

peste traversele de lemn încinse de arşiţă,

îmbibate cu gudron,

mirosind a păcură şi a urină.

Îi lasă acolo în spate,

peste traverse,

macaze,

stive de fier cornier,

de scînduri abandonate în urma construcţiei de acu cîteva luni de la depoul de locomotive,

noul depou de locomotive.

Ehe, va să vină cît de curînd marfarul,

ce spun,

el este aici,

ei vorbesc cu pulică frînarul,

nenea ăla care se uită la ei în felul tovrăşului miliţian,

cu un amestec de furie,

de indignare,

de reţinere,

de neîncredere,

simte şi el,

răhăţelul de el,

că e ceva cu bulendrele ăstora,

că nu sînt ţigani cortorari cum par la prima vedere,

sînt altceva,

golani cu propte sus,

aşa că se uită la ei cu ură abia reţinută,

cu dispreţ abia mascat şi apucă morocănos şi enervat banii,

mita,

pe urmă le confirmă ceea ce au citit ei singuri pe hîrtia din vizierul vagonului de marfă în care e trecută ruta, chiar aşa, acolo mergem, confirmă, adică trecem pe acolo şi mergem mai departe numai că pe ei îi interesează pînă acolo să ajungă, e clar, a priceput pulică frînaru, omuleţul răutăcios care se screme să se uite dispreţuitor la ei de acolo din cuşca lui de frînar din coada marfarului. Acolo stă, pe o banchetă de lemn, într-o cuşcă de lemn ca o budă, are o uşă asemenea ca aia de la closet pe care o ţine acu, vara, deschisă, înăuntru are o roată mare din fier cu un mîner şi la roata aia învîrte ca să frîneze trenul marfar. Stă acolo şi se uită a proasta la lanurile de porumb cum defilează invers, între Giarmata şi Pişchia, şi de acolo mai departe. Au urcat cu toţii în bou-vagonul platformă, cu proptitoarele acelea laterale şi nici nu e bovagon, cum se zice de obicei, nu e bovagon întrucît ăla e închis pe toate părţile şi are uşi mari laterale care se mişcă pe şine mititele cu ajutorul unor rotiţe. Vagonul lor e altfel, e din acela pentru lemne sau pentru transportul anumitor produse care pot sta sub cerul liber, aşa cum sînt maşinile, autoturismele, camioanele, alte chestii asemenea; vagoanele astea diferă de cele frigo: pentru cărnurile patriei socialiste şi pentru fructele ei care merg la export. Acelea au deasupra, pe acoperiş, nişte ventilatoare în felul unor roţi ca ale morilor de apă pe care le făcea J.H. cînd era prunc şi le aşeza în Mureş, aproape de piciorul podului de cale ferată de la Radna.

 

*

 

"Ghinionul însă te pîndeşte şi altfel: lipsesc materialele, lipsesc piesele de schimb. Şi ceea ce te supără cel mai mult e faptul că aprovizionarea e deficitară de cele mai multe ori cu sortimente pe care industria noastră le fabrică pe scară largă şi în canti­tăţi satisfăcătoare. Rămîi surprins că trebuie să alergi de la o cooperativă la alta pentru a ţi se putea executa o lucrare ce necesită consum de ciment, carton asfaltat, var pastă, clei de oase, chit etc, materiale ce ar fi putut fi procurate dacă cineva s-ar fi gîndit din timp. «Prima cauză " ne spune tov. Dragomir Sîrbu, şeful serviciului apro­vizionare I.A.L.-Herăstrău " constă în ne-comandarea la timp a necesarului de materia­le ; şefii centrelor n-au prevăzut ce cantităţi le sînt trebuincioase volumului de comenzi pe care le fac cetăţenii într-o perioadă de timp şi faptul acesta ne împiedică să servim în bune condiţii clienţii. Acest lucru poate fi prevenit fără dificultate şi atunci cînd vo­lumul de lucrări depăşeşte cu mult preve­derile. Este foarte uşor să discutăm de la început cu clientul ce lucrări putem exe­cuta şi să nu încheiem contractul decît atunci cînd avem certitudinea aprovizio­nării cu materiale».

 

*

 

Au multe reviste la bar. Le-au primit de la unchiul Bil din State. Un vraf de reviste color, cu muzică ultimul răcnet. Hey hombre! You like Jimi Hendrix? El gran músico de roque norte-americano. Se holbează la fotografia cu munţii Sierra Madre Occidental cu văile fotografiate din avion, la sud-est de Tucson şi de acolo mai departe, domnilor; dinspre sud-est spre est se află statul Sonora – Estado de Sonora cu stema dată naibii: una bucată taur, o plajă cu un delfin cruciş-curmeziş. Jumate pe plaja aurie, jumate în albastrul oceanului. La mijloc un Natural Americano, Primera Nación în poziţie de dans, pe cap cu un fel de coarne, în mîini cu nişte scule din astea bombate care fac larmă ca un fel de castaniete, la glezne poartă  First Nation un fel de brăţări groase şi o fustanelă albastră. În stînga, sus, este prezent un wigwam, un cort cu lopata şi tîrnăcopul căutătorilor de aur iar în dreapta un snop de grîu cu secera.

 

- Bine, bine şi ce-i cu asta, ce probleme ai? Care e treaba cu Jimi? Care e legătura cu Little Richards care fu American singer, fu songwriter and an early African-American pioneer of rock and roll. Care e legătura cu fratele digger Laurie, cel care răspîndi vestea prin Golden Gate Park pe la fraţii hippioţi şi la secta groparilor despre ceea ce i se arăta lui Allen cînd cu zborul peste lume, de i se arătă The San Francisco Oracle sub forma a tot soiul de oameni, fie pe la Moscova, prin Piaţa Roşie, fie pe Broadway, fie pe la Marele Zid şi toţi citeau revista lor împodobită cu curcubeul? Ce legătură între toate astea şi Sierra Made Occidental din Estado de Sonora?

- Legătura se numeşte peyota?

- Ce să-ţi spun? Mie de asta mi se rupe.

- Peyota e ceva ce nu vezi pe toate drumurile. Din peyota de prin Estado de Sonora şi Sierra Madre Occidental se face, dragule, mescalina.

- Şi asta ce-i?

- Mescalina e nebunia, e viziunea şi fericirea! Se face din cactusul Sfîntului Petru de prin Anzii Cordilieri şi eşti psihedelic dacă apuci la ea, la mescalină, eşti ca răpit în ceruri. Slavă Ţie, Noule Ierusalime, îţi vine să cînţi ca la strana bisericii sau să ţopăi laolaltă cu triburile Huichol şi cu   Jim Morrison şi Carlos Castaneda, cu Ernst Jünger şi Aldous Huxley înfierbîntaţi de mescalina din El Cactus de San Pedro.

 

*

 

Urcă acu pe platformă cu toţii. Îşi aşază peste rucsace, ţoalele, bagajele. Sînt toţi: J.H.,  J.J.,  Pol, Pitiu, Mandragora. Cinci inşi agăţaţi de bulendrele pe care le-au risipit peste tot prin platforma vagon goală, şi deasupra capului lor e un cer de vară pătat de mărunţi nori cumulus, asemenea rucsacelor, a păturilor, a cortului lor aruncat  anapoda pe întinderea podelelor vagonului. Pleacă: scîrţîie încet, încet roţile marfarului, se strecoară marfarul prin Gara Mică, pe lîngă tramvaiul numărul 6 şi tramvaiul numărul 1, pe lîngă biroul Miliţiei TF din faţa căruia îi priveşte soldatul cu pistolul mitralieră, plictisit şi singur în amiaza posacă, trec acum pe lîngă gardurile de beton asaltate de buruieni ale fabricii de material rulant, iau viteză în bătaia vîntului de vară şi cînd te gîndeşti cît de multe locuri sînt aşa: dă-le la naiba, fii tare şi gata de-acum, e destul atît, mergi cu trenul în bătaia vîntului la vreme de vară, acu e  amiază şi aţi ieşit din Gara Mică, vă îndreptaţi spre marginea oraşului, treceţi prin pădurea pe nume Pădurea Verde şi mergeţi mai departe în clătinăturile ritmate ale trenului.

- Unde ai pus rucsacul cu pătura  groasă?

- Uite-l acolo, în partea cealaltă, lîngă sacul cortului.

- Aha. Clar, uite îl trag aici şi mă aşez pe el.

- Oare cît vom merge pînă la capăt, acolo la rîu?

- Asta nu ştiu şi nimeni nu ştie. Vom trăi şi vom vedea.

- Bine spus, uf ce bine să te întinzi pe podeaua asta plină de praf.

 

(va urma)



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey