•  T. O. Bobe
•  Ioana Bot
•  Mihaela Butnaru
•  Răzvan Penescu
•  Irina Petraş
•  Corina Ungureanu


sus

Liber alese

 

De data asta, am lăsat invitaţilor, colaboratorilor şi prăvăliaşilor posibilitatea să aleagă o temă. Provocarea a fost poate mai dificilă decât dacă am fi impus una.

Ne-am gândit sa fim impreuna la tejghea, la inceput de an, şi fiecare să aducă în traistă ce găseşte de cuviinţă.

Comentarii cititori
sus

 

T. O. Bobe

 

:)

 

În prefaţa la Cuvintele şi lucrurile, Michael Foucault aminteşte un text al lui Borges, care citează "o anume enciclopedie chineză" unde stă scris că "animalele se împart în: a) animale aparţinînd Împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblînzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) cîini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se agită ca nebunii, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart ulciorul, n) care de departe par muşte".

 

Două sute doi scriitori români, chestionaţi în cadrul proiectului media Zece pentru România, au stabilit că, pentru desemnarea celor mai buni reprezentanţi ai breslei lor, trebuie să se ţină seama de următoarele criterii: a) să fie talentat, b) să fie cunoscut/ citit, c) să aibă o bogată cultură, d) valoarea operei, e) să fie ancorat în realitate, f) să fie sincer, g) să fie original, h) să cunoască bine limba română, i) stilul.

Comentarii cititori
sus

Ioana Bot

 

Cartografia şantierelor mele

 

Invitaţia Dvs. mă prinde, în primele zile ale lui ianuarie 2007, cu masa plină. Decît că nu e masa întinsă (şi lumînările aprinse, ca în poveste) pentru oaspeţi, şi nici belşugul care-o încarcă nu e al bucatelor, ci al şantierelor "deschise". Despre cele pe care doar visez, deocamdată, să le deschid, prefer să nu vorbesc – din simplă superstiţie. Aşadar, întrucît nu găsesc vorbele de duh şi metaforele zîmbăreţe pentru a vă scrie voios la început de an, mă voi mulţumi cu un ... tur al mesei mele de lucru.

 

Lîngă ea, scade teancul grena al exemplarelor "de protocol" din ultima mea carte, Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului (Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006), publicată cu puţin înainte de sfîrşitul anului. Cred că revenirea la perspective de poetică istorică – precum aceasta, care situează invenţia formelor literare cu constrîngere în istoria mentalităţilor europene – este una din căile regale ale poststructuralismului: una care poate "împăca" istoria (literară) cu ştiinţele limbajului, mentalităţile cu filosofia ce înrădăcinează ştiinţele exacte în paradigma europeană... etc. Expresia convingerii mele nu e numai această carte (la care lucrez de prin 1999, "în afara orelor de program" – cel mai adesea), ci şi continuarea ei: unul din vrafurile de pe masa mea de lucru (cel albastru nocturn) adună fişe, ilustraţii şi scanări pentru volumul următor al cercetării, consacrat dimensiunii vizuale a formelor literare (de la noutatea adusă de invenţia paginii la tradiţiile tautogramelor, de la pictopoezie la... noutatea adusă de invenţia ecranului şi a hypertextului electronic). Trebuie să închei o parte substanţială a proiectului pînă la vară: cu ajutorul unui grant Ge-NEC – pentru că, altminteri, unde să găseşti sprijin instituţional pentru o cercetare care nu e nici trendy, nici rentabilizantă, nici aplicabilă economiei noastre în tranziţie? Unde altundeva, decît la New Europe College-ul bucureştean...

 

Dosarul violaceu, din care stau mereu să scape în aparentă neorînduială xeroxuri şi dischete altminteri atent etichetate, conţine materialul Cronologiei multimediale a literaturii române (1790-1914, deocamdată) pe care am realizat-o, cu texte, biobibliografii şi alte auxiliare, în română şi italiană, împreună cu colega mea prof. Angela Tarantino, şi care va fi pusă on-line de Universitatea din Florenţa. Tocmai am aflat că aceeaşi universitate (nu una românească, ci una "posh", occidentală, toscană şi orientată către cercetare ştiinţifică, studii postgraduate şi specializări de nişă...) intenţionează să continue grantul pentru amplificarea sitului în anii următori.

 

Întretăiat de cărţi din care se iţesc urechi de post-it-uri (nemuritoare invenţie, sugerînd că notiţa pe hîrtie nu e definitiv ucisă de notebooks-uri...), luat la frunzărit aproape zilnic (ceea ce nu îl rînduieşte, dimpotrivă: adaugă alte cărţi în turnul lui precar) e teancul sîngeriu al cursurilor mele: cele care se încheie în ianuarie (între norma didactică şi orele în suplinire, un universitar ca mine poate ajunge la 6 cursuri diferite pe semestru, ceea ce mă face să visez la... protecţia WWF, la înfrăţirea cu speciile ameninţate ale faunei terestre – cînd nu de-a dreptul la viaţa pe alte planete) şi unde se adună lucrările semestriale ale studenţilor, şi cele care vor începe în martie – şi pentru care trebuie să îmi recalibrez strategiile didactice, schimbînd o benignă "istorie a fondării instituţiilor culturale ale modernităţii româneşti în sec. XIX: şcoala, teatrul, presa, biblioteca, tiparniţa, gramaticile şi alfabetul, scriitorul şi iubitul său cititor" într-o mai accesibilă poveste despre momente istorice, scriitori, genuri şi opere, pentru studenţi începători care nu ştiu, întotdeauna, nici cînd s-au unit Principatele, nici ce a fost Dacia literară, nici care e diferenţa dintre Maiorescu şi Vladimirescu...

 

Discrete, alunecînd parcă spre spaţii mai puţin încărcate, sunt cărţile pe care sper să le citesc de plăcere, şi pentru care mereu vacanţa e prea scurtă: termin Derapajul lui Ion Manolescu, vreau să trec la Şcoala răgazului lui Alex Baumgarten, visez la antologia de autor a lui Mircea Dinescu şi la Cartea anului despre Eliade, îmi fac cu ochiul Evgheniţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu şi "arăbismele" Gretei Tartler. Pedepsite sub masă stau viitoarele cărţi de plastic ale Dilematecii – surprize, pentru Dvs., deocamdată.

 

Deşi deocamdată propteşte, cu aere de utilitate neintelectuală, cablul lămpii, plicul cu actele colecţiei editoriale de care răspund, la Editura Limes, Mare Helveticum, aşteaptă să mă aplec/aplic pe formularistica şi contractele unei noi traduceri: proză eseistică de un foarte interesant autor helvet al generaţiei 90, Jerôme Meizoz. Sper să ne iasă la fel de bine ca şi precedentele volume (Roger Francillon despre Jean Rousset şi Carmelo Colangelo despre Jean Starobinski – sau "de ce e interesantă şcoala de la Geneva pentru critica postmodernă?") – veţi vedea!

 

O mapă enormă, translucidă, se umple de hîrtiile "de rezolvat după 8 ianuarie", zi fatidică de luni, în care mă voi da peste cap şi mă voi preface în manager de proiecte, director de activităţi obşteşti în Universitate, administrator al lipsei de fonduri şi tutore benevol al unor studenţi care îmi sunt atît de dragi încît merită să le îndur pe toate celelalte pentru ei. Lîngă ea, aplicaţii de granturi viitoare, colocviul despre poezie vizuală pe care vreau să îl organizez în iunie, la Bucureşti şi la Cluj, împreună cu colegii genevezi, deconturi, corespondenţă, agenda.

 

Şi Hobbes. Hobbes e computerul meu, succesorul bătrînului Patrocle Macintosh şi confratele lui Angelo, laptopul cel mai de încredere din lume (din lumea mea, vreau să spun). Are un geamăn, Calvin, la Geneva (fireşte): nu s-au văzut niciodată, îşi vorbesc deseori. Calvin and Hobbes, pentru cunoscători. Fideli, discreţi şi plini de toate cele inavuabile într-un text precum acesta.

Comentarii cititori
sus

Mihaela Butnaru

 

Ce-mi amintesc că am făcut anul trecut

 

Ca să nu spun: ce an grav şi frivol a fost! Am băut un arbore de cafea cu totul, jumătate din frunzele arborelui de ceai şi fructe pulbere. Am scris optzeci şi două de pagini, din care au rămas valabile patruzeci. Am citit cam şaptezeci de cărţi şi cîte un ziar vinerea, pe furiş, la vedere, pe sărite sau pe negîndite; de aceea, îmi vin şi acum în minte şi mă încurcă fragmente, pagini, întîmplări. Am ascultat cîteva săptămîni de muzică, de pe discuri, CDuri, internet, de la petrecerea vecinului, de la radio, de pe scenă; am ascultat şi hîrîitul calculatorului, mesajele de eroare, uneltele de găurit, şlefuit, tăiat, aranjat mobila şi pereţii; am ascultat exclamaţii, certuri, rîsete, indignări şi discursuri.

 

Adunate, toate minutele pe care le-am întîrziat ar face o noapte de somn liniştit. La fel, toate replicile acide primite cînd am întîrziat ar face o pagină de ziar.

 

Am citit cam trei sute de cronici de film şi teatru, iar de văzut, am văzut aproape şapte filme şi patru piese, pe care le-am uitat în ziua următoare, deşi o dată am plîns.

 

Am mers pe străzi cu nume amuzante sau hidoase, sau fără nume, străzi pe care oamenii nu încap împreună, de aceea se înghesuie, poartă pălării, vorbesc prea tare, se uită numai înainte, se mai şi împiedică, de aceea nu ştiu unde e frîna. M-am bucurat de aceşti oameni, de pantofii lustruiţi, de fîşîitul hainelor, m-am bucurat din nimic, numai fiindcă am auzit pe cineva zicînd "năramze" şi "mărgăritar". M-am uitat curioasă printre jaluzele la un vecin prostănac şi trist, ca Lennie al lui Steinbeck.

 

Mi-a fost urît şi am regizat certuri ca să ne treacă tuturor urîtul; am avut mofturi şi momente de ameţeală fericită, toate făcute din bucăţi caraghioase, urîţele şi triste, dacă le iei separat.

 

Am petrecut o sută şi ceva de ore în trenuri şi în gări, stînd de vorbă şi adunînd fleacuri, aşteptînd, în mirosul de abur şi fier încălzit, de blană, praf şi plastic. M-am înghesuit şi am oftat în autobuze, am mai mers şi pe jos, probabil că am învăţat două sute de verbe neregulate şi m-am făcut că uit cîteva promisiuni.

 

În aprilie, am citit Prăvălia culturală prima oară, mi-au trebuit două luni ca să trimit un e-mail timid şi afectat. De atunci, am în minte persoane pe care le ştiu numai din scris, dar care îmi dau sistemul emoţional peste cap. De aceea, în loc de sutele de e-mailuri şi scrisori pe care le-am trimis anul trecut, aş vrea să petrec ceva timp cu oameni în carne şi oase.

Comentarii cititori
sus

Răzvan Penescu

 

Un zîmbet abia schiţat, aproape interior

 

Era ieri şi era aproape noapte, mă întorceam de la o întîlnire cu un prieten bun şi aproape bătrîn care mă uimise arătîndu-mi ceva ce nu bănuiam, că are încredere neţărmurită în mine, că îi sînt poate cel mai apropiat om de pe pămînt. Mă întrebam cum se întîmplase, îmi dădeam seama că îi arătasem mereu cît de important e pentru mine, dar mă aşteptam să mă considere doar un amic căruia îi dă uneori texte pentru LiterNet, un fel de relaţie de serviciu, şi nu un prieten atît de profund cum îmi arătase că mă consideră în seara de ieri. Trecusem plecînd de la el prin faţa ferestrelor ei, ocoleam, dar speram ceva neclar. Poate doar să ghicesc dincolo de perdele o siluetă. Era multă lumină în casă şi ferestrele deschise larg şi nu părea să fie nimeni înăuntru. Poate se mutase deja şi proprietarii zugrăviseră şi lăsaseră totul deschis, să se usuce. M-am simţit dezorientat şi trist. Casa aia avea puţin din povestea noastră.

 

Mă pregăteam să cobor din tramvai, mai erau două staţii pînă la mine acasă, dar era un alt tramvai, acesta o lua în altă direcţie, se despărţeau liniile. Citisem pînă atunci, am închis cartea, căci se apropia staţia şi am ridicat ochii. Era acolo, îngerul din tramvai, în blugi ponosiţi şi o bluză puţin lălîie. O fată cam de 15-16 ani cu o seninătate şi o linişte şi o bunătate intensă pe chip, stătea cuminte, nemişcată, lipită de una din barele tramvaiului. M-am uitat poate o secundă prea mult la ea, dar mă încărcam cu imaginea din ochii ei. Am coborît puţin dezorientat, nu ştiam ce faci cînd întîlneşti îngerii, nu eram pregătit pentru aşa ceva.

 

A venit să se aşeze pe un scaun oarecum în ochiul de geam în dreptul căruia eram, în staţie. Ştia că o privesc, mă zărea cu coada ochiului, se străduia să nu o văd. Zîmbea abia schiţat, aproape interior. Şi-a petrecut mîna prin păr răvăşindu-l puţin, dar nemişcînd gîtul, lăsînd acelaşi profil în fereastră, neîndrăznind să dea impresia că se uită la mine. Era puţin stingheră, era puţin cochetă, era puţin curioasă. Unghiile îi erau acoperite cu ojă cărămizie, urîtă, terminau nefericit degete lungi, cu pieliţe roase îngrijit. Era însă un gest atît de pur şi de cochet-feminin în trecerea degetelor prin păr încît m-am gîndit instantaneu la cubul lui Nichita, cel lustruit de raze şi căruia dacă îi spargi un colţ toţi cei care îl privesc spun: "Ce cub perfect ar fi fost dacă nu ar fi avut un colţ spart". M-am bucurat că oja era urîtă. Îngerul meu era imperfect, dar viu. Îngerul meu a existat pentru mine într-o fereastră de tramvai într-o seară. Seara de ieri.

Comentarii cititori
sus

Irina Petraş

 

Casa din vis şi alte amintiri

 

Mai multele case ale copilăriei îmi stăruie în amintire ca secvenţe ale unei singure case, casa onirică. Casa natală e casa onirică. "Lumea reală se şterge dintr-o dată când te duci să trăieşti în casa amintirii", iar "când ştii să dai tuturor lucrurilor cuvenita greutate de vise, a locui oniric este mai mult decât a locui în amintire" (G. Bachelard). Aşadar, casa de la Chirpăr, cea în care m-am născut. Fântâna, cuptorul de pâine. Ridic periodic – ca într-un gest de verificare a stabilităţii lumii în ciuda noutăţilor care se năpustesc asupra mea clipă de clipă – privirea şi văd turla bisericii-săseşti-cetate, simplă, pătrată, veche. Apoi, curtea plină de soare a grădiniţei din Marpod, la doi paşi de altă biserică-cetate, ceilalţi copii dormind în pătucuri – îi privesc o vreme, nu-mi place nemişcarea lor. Fug pe pietrele-dale din curte, la soare, privesc minute în şir gâze minuscule şi simt că-mi iese inima din piept de încântare. Cum ceilalţi dorm, toată curtea/toată lumea e a mea. Sunt nişte ore câştigate cu preţul nesomnului de după amiază, ore la care am ţinut toată viaţa. Casa din Cincu, trei camere uriaşe una din cealaltă. Zăpezile nămeţite, pofta de a înfuleca din spuma albă, sclipitoare, poftă oprită de poveştile despre viermii minusculi care se ascund în ea; câinele lup al tatei, păpuşa din carton jucată pe sfori, crepla, adică fântâna publică din piaţetă, banii "stabilizaţi" din lădiţa cu aşchii de aprins focul. O lecţie indirectă de ne-cădere în vraja lor. Nu puteau fi doriţi pentru ei înşişi, erau simple accesorii de dobândit focul şi căldura. Prima casă din Agnita, la intrarea în oraş. Un fel de hol mare, pătrat. Un perete – o uşă mascată cu un covor negru cu flori. Oglinda mare pe alt perete, jocul cu tata care "nu mă poate ajunge" deşi înghesuiala e teribilă; spaţiul dintre uşile de la intrare, loc interzis, căci ducea spre scări abrupte; Ana, sora mea, mică, mică, ocrotită – eu devenind sora cea mare, plină de responsabilităţi; bunicul din Maramureş în vizită, eu citind litere din cărţi ruseşti, apoi cuvinte fără înţeles din ziar, mirată că le pare ceva de mirare şi de răsplătit cu bomboane acrişoare sticloase, în toate culorile – unele cu un mic sâmbure întunecat, tata le pune pe dulap să facă pui, freamăt de nerăbdare aşteptând minunea; îmbrăţişările alor mei, auzite uneori în noapte, spaima că mama poate fi omorâtă; lupul rătăcit în curte, într-o iarnă grea, oprit la doi paşi de mine şi privindu-mă, deloc ameninţător, supărarea că oamenii cei mari îl alungă cu strigăte înfricoşate. Copilaşul din vecini, cu sexul dezgolit în lumină, vaga fascinaţie, sentimentul difuz şi indicibil plăcut că văd ceva oprit, nisipul luat în pumni şi presărat deasupra, ritual obscur, de atingere secretă, incompletă şi, deci, nevinovată. Camera răcoroasă a proprietăresei săsoaice, plină de mobile grele, cu flori pictate pe uşi, eu trimisă după râşniţa de cafea, pe masă prânzul bătrânei (!?), o farfurie de porţelan cu straturi de mămăligă aurie, aburindă, şi brânză, un fir de brânză topită atârnă ca o ghirlandă de brad pe buza farfuriei, tentaţia e uriaşă, mă apropii încet, furiş, iau firicelul călduţ şi-l strecor în gură cu o senzaţie teribilă de bucurie şi spaimă. Îi povestesc mamei, mă ceartă, e hoţie, oricât de măruntă; în plus, şi nestăpânire de sine, mai rea decât toate. Învăţ lecţia pentru toată viaţa. În împrejurări asemănătoare, las mintea să facă singură toate lucrurile interzise. Imaginaţia dospeşte, se revarsă, îmi umple nopţile cu visuri.

 

Altă casă de trecere. O cameră mică în curtea Colectivului (cuvânt straniu, nu înţeleg nimic şi nu-mi place, fără să ştiu că e primul semn al firii mele încăpăţânat preţuitoare de diferenţă), jucăriile celor din casa de dinainte, de la stradă – o vedeam ca pe un palat, dar n-aş fi recunoscut în ruptul capului că le râvneam tovărăşia. Apoi casa de pe strada Gării – o cameră mare, un antreu, bucătăria improvizată; "pianul" din sticle atârnate de sfori, pline cu apă colorată până la înălţimi de niveluri crescătoare; apoi cel cioplit din lemn, de tata, cu clape "adevărate"; ferestrele cu obloane din lemn, vopsite în verde, cu o inimioară decupată la mijloc prin care, cocoţate pe pervazul lat, ca de cetate, spionam trecătorii jucându-ne de-a "tu eşti/vei fi ca oamenii ce vin dinspre oraş, iar tu, ca oamenii ce pleacă spre oraş"; joc palpitant de-a ghicit viitorul şi de-a scornit biografii. Poveştile cu draci şi strigoi ale lui Oanea, fratele cel mic al mamei, chemat să stea cu noi când erau ai noştri plecaţi o zi întreagă, figurinele din cartofi tăiaţi felii şi copţi pe plită pe care ni le făcea, orăşelele din carton, cu străzi, stâlpi de telegraf, beculeţe alimentate de la o baterie ascunsă sub masă; iepurii crescuţi în şura din fundul curţii lungi, tancurile trecând pe stradă cu un huruit prelung, zidurile crăpate, taurul comunal scăpat din grajd periodic şi alergând trecătorii în tablouri grotesc-hilare, bune de picturi cu coride, dulapul cu arcadă, geanta veche a mamei, cerceii secreţi cu pietricele albastre, ascunşi acolo de ochii tatei, care ironiza, sec, obiceiul de a-ţi atârna zorzoane pe trup; micul difuzor "local" atârnat deasupra patului, înfrigurarea cu care aşteptam să se anunţe în miezul zilei "cotele apelor Dunării", micul icnet când ajungeam la Drencova (numele semăna cu al pancovelor despre care ne povestea tata, gogoşile din copilăria lui), apoi hohotele dezlănţuite când vocea uşor răguşită şi oficială a femeii de la radio anunţa "Turnu Măgurele, staţionar" – mi se părea de un comic imens, râdeam cu lacrimi de fiecare dată, n-am înţeles niciodată prea bine de ce – poate fiindcă numele-jucărie intra în conflict sonor cu gravitatea tonului şi a cifrelor înşirate sacadat?! Ploile cu soare ("mâine-i sărbătoare", zicea cântecul de copii, şi chiar mi se părea nesmintit sărbătoare ziua de după ivirea curcubeului pe cer), inundaţia din 1954, când Hârtibaciul mi-a ieşit în întâmpinare pe nepusă masă, înaintând în valuri bulbucite pe stradă în sus.

 

Casele succesive din copilăria mea n-o incomodează pe ultima, cea la clădirea căreia am asistat şi pe care ai mei o ridicau, trudnic şi cu poticniri, în jurul nostru, dar şi cu o mare bucurie de a avea, în fine, locul tău, oricât de modest. Casa nouă e locuită cu vechii lari, din ţinutul copilăriei imobile. Locurile sunt sentimente, neîndoielnic. Spaima de ceva teribil mi-a rămas în minte în secvenţe uitate din această perindare prin multe case improvizate şi provizorii. Spaima de a te afla ilegal în întâmplarea tocmai trăită, de a nu fi unde trebuie/ar trebui să fii? Spaimă urmată de încercarea încăpăţânată de a te re-găsi pe tine, după o rătăcire, de a te realiza ca entitate autonomă şi legitimă. Suntem fiinţe formate din întâmplări, dar nu toate se lasă traduse în vorbe pe-nţeles. Câteodată, viaţa ţi-e spusă "de o străină gură".

 

Aşadar, casa cea nouă, ultima şi adevărată, de pe alee. Adevărată, căci construită de ai mei, cum spuneam, cu trudă şi cu dorinţa de a se aşeza. Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o niciodată, facerea ei a durat ani în şir după ce deja o locuiam, căci mereu era ceva de terminat. Aşezarea nu însemna încremenire, casa nu era gata ca o fotografie, cum ar zice Eminescu, ci avea puteri constructive în ea. Îşi împlinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin ne-terminare, prin locul pe care îl oferea improvizaţiilor nesfârşite, îmbunătăţirilor succesive. Că anii treceau puteai vedea după viţa de vie care o îmbrăca deja cu totul, până la acoperiş, după nucul plantat în primul an ce se iţea deasupra streşinii, după mica livadă plină de rod, după gardul cel viu, des şi înalt, care transforma curtea în cetate primitoare, închis/deschisă. Iedera dinspre stradă se căţăra pe un zid înverzit de muşchi, zmeurişul se prefăcuse în mică junglă. Toate, semne că locul era locuit de mult, alături de alte semne ale unei ne-opriri din meştereală, ca omul gospodar la casa lui.

 

"Conştiinţa de fiinţă adăpostită" funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Casele din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc, mi s-au părut întotdeauna de o tristeţe sfâşietoare – le presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea. Orice efort, mereu repetat în împrejurări asemănătoare, de a închipui o viaţă obişnuită, deci caldă, adăpostită în interiorul lor, e sortit eşecului. Mă cuprinde, fără să vreau, o milă nesfârşită, îmi dau lacrimile la gândul celor uitaţi acolo. Uitaţi de propria mea casă... Îmi vine în minte Rilke şi casa luminată departe în noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea casei singuratice.

 

Să ai camera ta – semn de respect faţă de persoană, a ta şi a altuia. Virginia Woolf crede că emanciparea femeii e legată de faptul de a avea o cameră pentru ea, separată. O încăpere pe care s-o umple şi care s-o încapă. Locuinţa e un mijloc de apărare, dar şi un spaţiu al comunicării de sine. Oricine ar trebui să aibă/să pretindă acest drept la "încăpere".

 

 

Visul e, pentru mine, un spaţiu/timp de o stranie bogăţie. Cred în visele retrospective, nu prospective. Iar retrospecţia o împing mult înapoi, poate până în trecutul generaţiilor succesive care m-au precedat. Nu-mi pot explica altfel complexitatea lor ficţională. Visez numai şi numai colorat, cu nenumărate nuanţe. Şi visez mult. Nu cred că am petrecut vreo noapte neînsoţită de vise. Sunt atât de dense şi uneori mergând până în pragul coşmarului, încât nu arareori mă duc seara spre ele ca la o întâlnire, ca la o petrecere, ca la un film. Am descoperit, cu încântare, în celebra cărţulie a lui Cărtărescu, însemnarea despre visătorii de calibru, care merg spre somnul cu vise ca spre o înfruntare. Ştiu ce vrea să spună.

 

O memorie vizuală bine mobilată, o capacitate câteodată obositoare de a conecta imagini între ele, de a vedea desenul din covor şi acolo unde nu este, cum ar spune Mircea Eliade, îmi încarcă nopţile cu lanţuri de caleidoscoape. Visul e un loc, un ţinut, un tărâm, în care timpul lucrează cu alte unităţi de măsură. Dacă peisajul este spaţiu/timp, căci timpul nu are chip fără locurile amintirii, şi se reţin din jur locurile, ungherele care trimit în vreun fel la culcuş, în amintirea celui dintâi, a pântecelui, cald, umed, ocrotitor – toate casele adevărate sunt calde, ocrotitoare, umezite de arome. Ei bine, visul e casa noastră secretă.

 

Fireşte, multe sunt legate de vechea mea îndeletnicire de cititoare. Sunt un fel de metafore ale lecturii, contaminări ale gesturilor nesupuse cititului. De pildă, visul mic şi ascuţit despre plapuma pe care n-o pot strânge prea tare în jurul meu fiindcă n-aş mai putea "întoarce pagina"; apoi cel cu pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – eu zic: "staţi că încă n-aţi citit-o" şi mă trezesc cu sentimentul că am descoperit un mare adevăr – toate lucrurile sunt mai frumoase dacă sunt citite; visul cu raftul de cărţi: se întâmplă ceva în vis şi constat că etajera nu mai e pe hol, unde tocmai am meşterit-o din scânduri mirosind puternic a lemn; Laura îmi spune, în vis, că mă aflu într-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Mă întorc în prezent (tot în vis), ea tot nu e, dar se re-întrupează treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii? Lucrurile există câtă vreme le ţii minte şi ţi le aminteşti, altminteri se pierd. În uitare. Înţeleg ce vrea să spună Umberto Eco: "să-ţi aminteşti e o muncă, nu un lux" şi "dacă nu te întorci înapoi, nu poţi merge înainte". Ba, mai mult, "facultatea memoriei e măreaţă, complexitatea ei nesfârşită şi adâncă inspiră aproape un sentiment de spaimă". Dar e o spaimă bună, bogată, gustoasă.

 

Nenumăratele reveniri ale visului în care îmi ridic uşor genunchii la piept şi încep să plutesc razant cu pământul – zborul se petrece totdeauna în locuri cu iarbă şi flori, cu fântâni şi tufe înflorite şi nu e niciodată înalt, departe de pământ. Îmi zic, fericită, uite că zbor şi nu e în vis, ce încântare, eu care crezusem că numai în vis poţi zbura! (vorba lui Adrian Popescu, "dovezi nu am, dar îmi aduc aminte..."). Sunt atât de convinsă că e aievea, încât mă trezesc cu ochii plini de lacrimi. Lacrimile dezamăgirii – vreau să revin în starea de veghe pentru a verifica iute realitatea zborului, deşi cu inima strânsă, căci ţin minte "deja" că nu-i adevărat, de unde şi lacrimile.

 

Visuri care revin periodic, în variante uşor modificate: visul cu pivniţa/beciul în care cobori adânc, adânc, iar jos sunt făpturi tăcute, fără ochi, ameninţătoare. Mereu aceleaşi detalii – lumânări, umbre transparente, aşteptări fără nume. Apoi căderile de pe verande înalte, secundele nesfârşite ale căderii, cu inima cât un purice, gâtuită, sufocată, înnebunită de groaza atingerii pământului şi dorind să se întâmple odată. Să ies din lumea-care-cade. Visul cu noaptea pustie, eu în mijlocul oraşului, singură, încercările repetate şi repetat eşuate de a ajunge acasă – totul are ceva cald/ameninţător, un miros de animal hăituit, de lucruri bine ştiute, dar de neştiut. Ştiu, net, că am mai visat toate astea, că nu-s adevărate, dar realitatea lor e, cumva, pipăibilă. Toate miresmele îmi sunt familiare până la greaţă. Paşii îmi răsună pe caldarâm, îi aud, îi simt cu un fior, mă ştiu urmărită, încolţită, întorc brusc capul şi atunci o văd – cupola înaltă, grea, jumătatea de sferă a catedralei, luminată de jos, cu o lumină verzuie, de mlaştină rece, se înalţă la un singur pas lângă mine, tăcută, insinuantă, strivitoare. În schimb, turnul bisericii săseşti îmi apare în vis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia şi cu o duioşie/înduioşare de ceva pentru totdeauna pierdut. Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinţi, de locul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele, cântă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră, intră în componenţa orelor mele. Nu au nimic de sărbătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitare decât în subsidiar... Alteori, mă aflu într-un loc străin, pe o stradă în pantă suitoare în faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă împiedic, ajung în fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sunt sus, e o prăpastie dreaptă în faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zâmbet ironic în colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori în filme şi albume. Uneori îşi schimbă înfăţişarea într-un joc misterios – râd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Îmi place aroganţa lor, tot aşa cum îmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi pătate ici colo de verdele vreunei iedere. Îmi par munţi trucaţi, încropiţi de mâna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine în acelaşi timp. Călătoriile din vis sunt atât de labirintice, cu atât de aglomerate detalii arhitectonice, cu istorii complicate ale locurilor pe care le văd, încât mă întorc istovită, epuizată ca după o călătorie adevărată. Şi la fel de plină de zvonuri despre alte lumi. Între "ţările" visate şi cele văzute aievea nu fac (aproape) nici o diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă.

 

Revin, din astfel de vise, la cel cu casa-cu-multe-încăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Mereu aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Atunci ajung, în fine, în ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Acolo e mereu uşa care nu poate fi încuiată, care deschide ameninţător şi nu poate fi închisă, aruncând în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi. Mă zbat s-o prind în ţâţâni, s-o fac să stea în canat, să închidă, să apere. În van. Cade, e îngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frântă înainte de a ajunge jos, lăsându-mă între etaje, cu golul dedesubt. Ori îşi alătură despicături sinistre în pereţi, prin care se poate pătrunde. Nu sunt ieşiri de siguranţă, ci intrări nevegheate de stăpânii casei mele. Sunt toate vise pe care le leg de vechea/violenta/inexplicabila (nu ştiu ce anume a născut-o, ce întâmplare a dezlănţuit-o) mea claustrofobie – nu-mi plac lifturile, încăperile foarte joase, locurile din spate ale unei maşini cu uşi doar în faţă, culoarele înguste, peşterile, hainele strâmte etc. În mod straniu, tot claustrofobie aş numi şi spaima de spaţii deschise, de câmpuri ca o tipsie, fără dealuri în jur. Mă sufocă şi unele, şi altele.

 

Casa "mitutică", visată de Eminescu, îmi e pe măsură – dacă are ferestre mari şi uşi de deschis/închis locul după plac. Îmi convine o apărare/ocrotire necopleşitoare, care să nu-mi incomodeze gesturile diurne ori nocturne, o libertate sub control, aş zice. Pe care privirea roată s-o poată cuprinde şi care să lase întreagă taina/ameninţarea de dincolo de ea.

Comentarii cititori
sus

Corina Ungureanu

Ralucăi şi tuturor

celor care învaţă să meargă

 

De Sfânta Iuliana

 

Până mai anii trecuţi, când începeau lucrările unei construcţii, subiectul se strecura în conversaţii ca un taximetrist pe străzile oraşului. Mai toţi se întrebau ce se construieşte şi apoi răsăreau zvonurile. Nu ştiai sigur ce-i acolo până nu se dădea în folosinţă şi dacă era locuinţă privată, nici atunci. Acum apare o tablă pe care scrie: denumirea lucrării, destinaţia, beneficiarul, constructorul, data începerii, data finalizării. Mi-ar place să-mi pun şi eu astfel de plăcuţe, nu pentru curiozitatea trecătorilor, ci pentru disciplină.

 

Într-una dintre după-amiezile trecute eram în faţa calculatorului. Icoana Sfântului Ilie din cartea poştală lipită pe peretele din spatele meu mă veghea, fără doar şi poate. Dacă aş fi întors capul spre dreapta, aş fi văzut cei doi biscuiţi şi un sfert de mandarină rămase de la prânz, iar la stânga s-ar fi întins drumul pietruit, palatul şi mai departe, neascunsă de cireşul uriaş rămas fără frunziş, poarta. Dar eu priveam un monitor. "... is typing a message" scria în bara de jos a ferestrei. Ţintuisem cuvintele astea cu agerimea unui pisoi urmărind o pradă care stă să dispară după colţ. Soneria telefonului mi-a încordat toţi muşchii şi m-a readus în birou.

 

Pe ecranul albastru scria: ID ascuns. Am răspuns: Da? Tăcerea din receptor a durat foarte puţin. Glasuri necunoscute, cristaline, zglobii şi pline de entuziasm au pornit să cânte: sorcova vesela să trăiţi să înfloriţi... Surpriza m-a făcut să zâmbesc până când au încheiat cu la anu' şi la mulţi ani! La mulţi ani! le-am răspuns rapid molipsită. Restul convorbirii a păstrat acelaşi ton energic şi bucuros: Sărbători fericite! Mulţumesc la fel! La revedere! La revedere! Şi a(u) închis.

 

Mandarina, biscuiţii, Sfântul Ilie, drumul pietruit şi fereastra de messenger erau la locurile lor. Revăzându-le cu privirea curăţită de cioburi, am simţit (fără putinţă de împotrivire, ca atunci când te îndrăgosteşti) că vreau să fiu un ID ascuns care cântă sorcova vesela la urechile oamenilor. Nu ştiu ce fel de proiect e ăsta, când ar începe lucrările, când s-ar finaliza, denumirea ori destinaţia. Beneficiarul însă sunt eu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey