•  Mihaela Butnaru
•  Simona Cratel
•  Gabriela Munteanu
•  Veronica D. Niculescu
•  Radu Ţuculescu


sus

Mihaela Butnaru

 

Mincinoasa doamnă C

 

Domnul C îşi priveşte soţia pe jumătate, îi arată unde să pună farfuriile, cît de mici să facă paşii. S-au obişnuit aşa. Nu se gîndeşte la ea mai mult decît e cazul, în mintea lui e altcineva. El are în minte o fată mică, blondă, cum altfel, care să nu îi spună "nu" prea des. Cîte cineva îi umblă mereu prin minte domnului C, dar acum fata îl răpeşte complet. De aceea, el îi va spune despre dragostea lui eternă, într-o zi friguroasă, ciudat că inimile se înmoaie pe frig, se mai gîndeşte el. Totuşi, ar fi mai bine să îi scrie, ar părea categoric şi simplu.  Aşa o să fie după ce fata din mintea lui îi va apărea în faţa ochilor, după ce va zice primul "nu", după ce va primi un nume.

 

Domnul C îşi priveşte soţia, nu mai mult decît trebuie. Ea aşază masa, pune o farfurie, încearcă un zîmbet. Pe el îl enervează aceste zîmbete pe jumătate, femeia asta mereu se trezeşte noaptea, îl întrerupe cînd citeşte, aprinde lumina în loc să o stingă, nu se dezbracă de faţă cu el. Domnul C crede că soţia lui se află în contratimp, cu un pas în urmă, foarte rar cu un pas înainte. Pasul înainte îl sfidează, dar el ştie cum să le oprească pe acelea care merg prea repede. Nu degeaba a studiat atîţia ani, nu a învăţat el să subţieze timpul şi să pună în locurile acelea mici care se formează cînd tragi prea mult de obiecte, să pună ce are el în minte… Orice e mai bun decît golul. Aşa că scăpările soţiei sale, vorbele ei pe jumătate amare, pe jumătate timide îi dau o nervozitate aproape plăcută. Ele îl fac să prevadă fericirea alături de fata cea blondă.

 

Dar bine, cum se poate aşa? Camera voastră nu e mai mare decît o masă. Unde dormiţi voi? Avem un dulap mic în care ne ţinem hainele, îl vezi?, în stînga, o masă pe care mîncăm; un dulap mai mic pentru farfurii, linguri, cuţite şi căni, cu un raft pentru zahăr, orez şi cafea; televizor, radio, telefon - se aprind unul de la altul printr-un fir scurt. Pat nu avem: noaptea ne uităm în jos cum trec maşinile, între două şi trei, nu trec mai multe de douăzeci, oamenii dorm, nu conduc noaptea, cînd sunt obosiţi. Autobuze nu mai sunt după 11: 30… locul în care adorm e sufletul meu, nu îmi trebuie mai mult. Ţinem geamul deschis, ca să intre mai mult aer, nu avem perdele, ca să intre mai multă lumină. Liftul s-a stricat şi să urci douăsprezece etaje… e mult. De aceea, aproape că nu plecăm nicăieri.

Crezi că nu se poate să încapă toate astea aici? Dar uite, cărţile se subţiază cu timpul; ca să încapă cît mai multe, le punem pe două rînduri, cîteodată chiar pe trei, dacă sunt înguste. Pe dulap sau în cutii de carton, puse unele peste altele, cutiile de carton fac mai mult spaţiu. Cum să-ţi explic… oamenii trăiesc şi aşa. Dacă se gîndeşte cineva să urce la noi, îl primim cu cea mai mare căldură. Cum să nu încăpem toţi trei la masă, uite, cu cît stăm mai aproape, cu atît ne înţelegem mai bine. Mînă lîngă mînă, coapsă lîngă coapsă, ne primim prietenii, dar nu îi atingem ca să îi ofensăm; aşa se întîmplă.

 

În tot acest timp, domnul C nu a scos o vorbă. De altfel, soţia lui e o mincinoasă, apartamentul lor nu e atît de mic pe cît spune ea. Doar că a scăpat-o puţin de sub control şi uite cît de volubil face conversaţie. El preferă să stea cît mai puţin acasă, cu femeia asta lîngă el; ea oricum nu se mişcă de aici, doar cînd are ore. Soţia domnului C predă engleza la un liceu din oraş, iar lui îi place să fie lăsat în pace. Ar prefera-o pe fata cea blondă acestor oameni plicticoşi, care vorbesc despre teatru… artă. Le-ar arăta el ce este critica unei forme de artă, dar ceea ce spun ei nu îl supără aşa tare, e chiar amuzant. Oricum, în mintea lui se petrece altceva, o întîmplare pe care încearcă să şi-o amintească pe de-a întregul. Îi vin în cap numai fragmente.

Comentarii cititori
sus

 

Simona Cratel

 

Dumnezeu s-a hotărât să

mai facă un copil

 

De când eu şi soţia mea ne-am deschis agenţia matrimonială, am avut de-a face cu o mulţime de oameni care mai de care mai ciudaţi. În cea mai mare parte femei. Femei cu aşteptări nerealiste, femei care nu se vor căsători niciodată, chiar dacă n-au nici un defect sau boală. Unele n-au pur şi simplu unde să cunoască pe cineva, lucrează prea mult, n-au ocazii să întâlnească oameni noi, unele speră ca în felul acesta să-şi rezolve probleme financiare, altele... dar în fine, aici nu despre asta e vorba. Nici măcar nu e vorba despre femeile care ne calcă pragul sau ne scriu. Ci e vorba despre un bărbat.

 

Da, şi bărbaţii apelează la serviciile noastre. Pentru ei a devenit la fel de greu să-şi găsească un partener viabil, care să le îndeplinească criteriile. Din experienţa mea, pot spune că oamenii se îndrăgostesc de persoanele cele mai nepotrivite, cele care-i vor refuza la infinit. Şi visează mereu la aceste persoane. E ca un dat inexplicabil.

 

Dar avem şi exemple pozitive, cu care noi, ca firmă serioasă, ne mândrim. Oameni care s-au cunoscut prin intermediul nostru şi s-au căsătorit şi au făcut copii. Nu în puţine cazuri povestea a luat o astfel de întorsătură! Apoi, inevitabilele cazuri nefericite, despre care nu amintesc cu plăcere. Am fost chemaţi, de exemplu, în instanţă, pentru că el a fost după aceea hărţuit de o femeie de la noi de pe website. Sau am avut un caz în care ea a fost răpită de pe stradă. Dar în general totul merge bine.

 

Chestia este că nu poţi spune dinainte când ceva o să meargă prost. Normal că noi nu ne dorim probleme, şi în general încercăm să evităm situaţiile nefericite. Dar banul e ban, dacă am refuza toţi oamenii care dau răspunsuri dubioase la testele noastre, ar însemna să rămânem fără clienţi. Oamenii sunt oameni la urma urmei, nu sunt perfecţi. Dacă eşti un pic mai extravagant, nu înseamnă că eşti neapărat criminal, violator sau mai ştiu eu ce.

 

Dar cu tipul ăsta a fost parcă prea de tot. A intrat pe uşă ca orice client normal, apoi cam la asta s-a rezumat tot ce a făcut el normal pe mai departe. Am sunat-o pe nevastă-mea să vină şi să asiste şi ea la întrevedere.

 

Linda, nevastă-mea, este psiholog, aşa că prezenţa ei mă ajută să dezleg cazurile mai spinoase. De obicei ea mă bate prieteneşte pe spate şi râde de mine. "Dragul meu", zice, "dacă ar fi arestaţi toţi ţigniţii, n-ar mai fi lume pe stradă. E doar o femeie obişnuită, nu-ţi fă griji". Da, că de obicei e vorba despre femei. Femeile vin cu nişte cereri şi pretenţii uneori ciudate, descrise în amănunţime, iar uneori în amănunte jenante. Bărbaţii vin cu chestii simple şi la obiect. Să gătească, să fie interesată de familie, să vrea copii. Tot ce-şi doreşte un bărbat, pentru ca el să-şi poată trăi viaţa mai departe independent, fără să fie nevoit să fie el cel care-şi bate capul cu lucruri de zi cu zi. Totul simplu.

 

Dar nu. Tipul ăsta mi s-a aşezat în faţă şi mi-a zâmbit, privindu-mă direct în ochi cu o familiaritate intimidantă. Ochii săi aveau o expresie mult prea personală.

- Scuzaţi-mă, am spus, ne cunoaştem de undeva?

A râs. S-a lăsat pe spate şi şi-a ridicat mâinile ca să şi le încrucişeze deasupra capului. Îşi prinsese ceafa în palme şi râdea. Apoi a zis:

- Nu. Da. Într-un fel.

Asta m-a făcut să-l antipatizez.

- Numele meu este Gabriel Man, i-am spus, şi, ridicându-mă, i-am întins mâna.

- A, scuză-mă, a zis la rândul său, şi s-a ridicat şi mi-a cuprins mâna între mâinile lui mari.

Gestul a părut la fel de exagerat ca întreaga sa atitudine faţă de mine. Mâinile lui erau foarte fierbinţi, protectoare, iar antipatia mi s-a spulberat instantaneu, împotriva logicii. M-am trezit că rânjesc ca prostul. Iar el îmi ţinea mâna în continuare, de parcă încerca să mi-o încălzească.

- Unde-mi sunt manierele, a mai zis. Dar adevărul este că n-am mai ieşit de mult în lume. Presupun că uşurinţa de a interacţiona cu oamenii mi s-a atrofiat.

 

Înapoi unde eram! Exact asta ne mai trebuia, un client care să-şi închidă nevasta în pivniţă, iar noi să fim târâţi ani de zile prin procese, ca în final să dăm şi cămaşa de pe noi ca să putem plătim daunele.

 

Atunci am luat telefonul, iar când Linda a răspuns, am rugat-o cu zâmbetul pe buze să ne aducă nişte cafea. Ăsta e codul nostru că am un nebun în birou şi că trebuie urgent să-l evalueze, ca să stabilească cât de periculos este. În mod normal, cafelele le aduce secretara mea, Ana, o rudă de-a nevesti-mii. Desigur, în ziua de azi, omul nici nu mai vine direct la noi, doar răspunde unui chestionar lung pe Internet şi plăteşte on-line. Noi nici nu ştim dacă a răspuns cinstit, ori dacă poza pe care o postează este a lui. Dar aşa este pe Internet, şi toată lumea ar trebui să înţeleagă că îşi asumă riscuri. Unii însă vin direct la noi. Preferă să discute cu cineva faţă în faţă. Pe aceştia nu-i lăsăm să plece fără să stabilim cine sunt.

 

Linda şi-a tras un scaun între noi, şi, zâmbind, a început să-i pună întrebări bărbatului. Îşi nota fără să lase să se citească ceva pe chipul său. Un truc de-al ei profesional.

- Deci, numele şi vârsta.

El a râs iarăşi cu poftă, ca orice om deschis şi vesel. Chiar dacă declarase că n-a mai avut de-a face cu oameni de multă vreme, n-ai fi zis. Şi, mai rău, în ciuda aspectului său de persoană adunată la un loc, comunicativă şi cu picioarele pe pământ, a continuat cu afirmaţii şocante:

- Eu sunt Dumnezeu, vârsta: necunoscută.

Linda nici n-a clipit. Doar eu m-am foit în scaun. Mi-am dus o mână la gură, să-mi ascund măcar parţial expresia de pe faţă. Şi stând aşa sprijinit în cot, am început să-mi studiez interlocutorul după alte semne de nebunie. Dar tipul nu purta şosete desperecheate, n-avea pete de urină pe pantaloni, pantofii erau lustruiţi, arătau a pantofi scumpi de piele. Ba era tuns perfect. Dinţii?! Impecabili.

 

Linda a trecut mai departe de parcă individul nu spusese nimic neobişnuit, ca şi cum vin zilnic la noi oameni care se declară Dumnezeu, Napoleon sau reîncarnarea lui Buda, iar noi îi primim cu braţele deschise, ca să le facem cunoştinţă apoi cu Julieta, Mona Lisa şi Maria Antoaneta. Ea ştie cum să trateze cu tipii ăştia, asta-i meseria ei. Îi înţelege, ştie să comunice cu ei. Înţelege lucruri care pentru mine sunt de neînţeles, ba de multe ori am auzit-o spunând despre nu ştiu ce lunatic că era simpatic şi că ar vrea să-l invite la noi acasă la masă. De câte ori sar ca ars la o asemenea idee, ea îmi spune că oamenii au nevoie doar de un pic de dragoste şi acceptanţă ca să devină sănătoşi din nou. Susţine că sunt nebuni doar pentru că se simt foarte singuri şi izolaţi. Eu unul nu cred aşa ceva. Dar ea are diplomă, eu nu. Noi, oamenii proşti, care n-am studiat, vrem să dăm afară în şuturi orice nebun care se declară Dumnezeu.

 

- Da?! am întrebat eu râzând. Şi eu care credeam că Dumnezeu nu există, că e un concept perimat pentru lumea modernă.

- Cum să nu existe Dumnezeu?! mi-a răspuns râzând în continuare. Nu mă vezi?!

 

Râsul lui avea ceva infecţios, aşa că nu numai că eu m-am trezit râzând, dar şi Linda a început să râdă, când ea e obligată să nu-şi exprime păreri personale şi să nu aibă reacţii aprobatoare sau dezaprobatoare la pacienţi. Ei nu trebuie să se simtă nici încurajaţi, nici descurajaţi. Şi totuşi ea a început să râdă din toată inima şi să-l privească cu simpatie şi aprobare.

 

- Ce anume aşteptaţi de la o femeie?! a întrebat ea mai departe.

- Ohhh. Ce aştept?!... În primul rând trebuie să fie virgină.

- Virgină, a repetat Linda. Şi ce vârstă?

- Vârsta nu contează atâta timp cât este virgină. Totuşi să nu fie prea bătrână, în sensul că, să mai fie în stare să facă copii.

- Deci vă doriţi o familie, copii.

- Nu atât familie, cât copii. Un copil, mai exact.

- Aţi mai fost căsătorit, mai aveţi copii?

- N-am mai fost căsătorit, dar am avut un fiu. A murit.

- Ooooh, face Ana adânc mişcată, îmi pare sincer rău.

- Eh, asta e. A fost cu multă vreme în urmă, oricum. Acum e timpul să mai fac unul. Nici nu ne înţelegem prea bine, susţine că n-a avut libertate de alegere, că am pus prea multă presiune pe el şi că l-am sacrificat în favoarea muncii mele.

- Dar aţi spus că a murit, am spus enervat.

- Nu e aşa simplu, mi-a zis. Ceea ce e, nu e ceea ce pare.

 

Râsul lui a umplut camera din nou. Şi culmea este că în ciuda tâmpeniilor pe care le spunea, aveam un sentiment foarte plăcut în prezenţa lui. Faţa sa radia de bunăvoinţă şi bonomie. Întreaga sa fizionomie era o capcană, te inducea în eroare, te fermeca într-un mod straniu.

 

- Ascultaţi la mine, nu vreau să o luaţi personal, dar dacă sunteţi într-adevăr Dumnezeu, nu aveţi nevoie de serviciile noastre. Dumnezeu nu apelează la agenţii matrimoniale. Citiţi Biblia. Iar dacă nu sunteţi Dumnezeu şi totuşi susţineţi că sunteţi, nu vă putem accepta. Sper să nu vă supăraţi pe mine, n-o zic cu răutate, nu vreau să vă jignesc.

- Nu sunt jignit, dar iată-mă, apelez la o agenţie matrimonială. Şi sunt eu, Dumnezeu. În ziua de azi lucrurile sunt foarte complicate, nu mai e ca pe vremuri. Acum oamenii sunt atât de mulţi, încât nu mă mai pot ocupa de fiecare în parte, să stau să văd ce fac sau ce gândesc, apoi în societatea din ziua de azi lucrurile se reglementează de la sine. Nu mai e nevoie să stau eu mereu după fundul tuturor, oamenii au devenit independenţi. Nu prea mai e mult de făcut pentru mine.

 

- Chiar crezi asta? râd sarcastic.

- Da, cred.

- Hai să-i prezentăm omului nişte fete, întrerupe Linda, punând un bot de fetiţă îmbufnată.

Mă întorc spre ea furios. Se joacă cu fişa împăturită în formă de avion. Ce naiba e cu ea?!

- Ce!? mă întreabă arţăgoasă. Toată lumea are nevoie de dragoste!

- Nu "om", o corectează nebunul, aşezându-i o mână pe braţ.

Iar Linda zâmbeşte topită. Nu-mi place că-mi atinge nevasta. Mâna sa nu se retrage, nu face nici un gest prin care să arate că e stânjenită. E mâna la care nevestei mele îi lipsesc două degete, arătătorul şi inelarul.

 

- Ascultă, îmi zice bărbatul, îţi înţeleg reticenţa. E de bun simţ, la urma urmei. Gândeşti că sunt un nebun şi că o să-ţi duc afacerea spre dezastru, dar sunt de bună credinţă, şi te pot răsplăti pe măsură. Sunt foarte bogat. Întreaga lume este proprietatea mea. Nu fac de obicei aşa ceva, dar uite, îndreaptă-ţi degetul spre ceva şi este al tău. Vorbesc serios.

 

Şi uite aşa, de gura nevesti-mii, am ajuns să-i caut nebunului o femeie virgină.

 

Am acceptat doar pentru că a insistat aşa, de mult, iar el a trebuit să-mi promită că nu înjunghie pe nimeni, că nu este în nici o chestie sado-maso, şi nici nu închide în nici-o pivniţă pe nimeni. El a râs la toate pretenţiile mele. A râs atât de tare, încât Ana a întredeschis uşa îngrijorată, ca în secunda următoare să se trezească şi ea în cameră, râzând cu gura până la urechi, în ciuda faptului că n-avea nici cea mai mică idee de ce râde.

 

Într-una din dăţile următoare când a mai trecut pe la noi, un vecin m-a întrebat uimit ce caută George Clooney la mine în birou. Iar eu l-am întrebat uimit: "Ciiiine?!". Înţelegând despre cine vorbeşte, am ridicat mâna spre silueta care se îndepărta, şi am vrut să zic: "Aaa, nuuuu, ăla e Dumnezeu!". Dar m-am oprit la timp.

 

Noi, eu şi Linda nu avem televizor, nu mâncăm carne şi nu participăm decât în mică măsură la febra consumismului din ziua de azi. Port aceleaşi tricouri de ani de zile, aceeaşi pantaloni, şi când vreau să mă relaxez fumez o ţigară cu marijuana şi gata. Citesc o carte, găsesc alte plăceri. Linda la fel. Face yoga, găteşte acasă cu prietenele. Cumpără doar de la Bio. Nu foloseşte creme de faţă. Şi arată excepţional pentru cei cincizeci de ani ai ei. Activă, tânără, mereu prezentă. Aşa că asemănarea acestui bărbat cu un star de la Hollywood ne-a fost lămurită de către Ana. Ea a fost cea care ne-a zis că seamănă leit cu acest actor necunoscut nouă, ba ne-a adus şi o revistă. Noi doi mai mergem câteodată la teatru, luăm bilete ieftine şi stăm în picioare la câte un spectacol. Dar lucruri care n-au legătură cu Hollywood-ul. Doar lucruri care contează, care spun adevăruri, care pun punctul pe "i". Care fac o diferenţă. Aşa că n-am fost încântaţi. Dar aşa se întâmplă, unii oameni seamănă cu alţii, nu e vina lor.

 

- Tu eşti o femeie cu picioarele pe pământ, tu ştii prea bine că nu există Dumnezeu!

- Ştiu! Habar n-am ce m-a apucat. A fost aşa de ciudat... A fost ca şi cum, nu ştiu...

- Ce facem acum?

- Habar n-am.

 

Zilele următoare a venit cu o propunere. O chema Soraya. Avea douăzeci de ani. Am aranjat întâlnirea cu inimile strânse. N-am ştiut nici unul nici celălalt ce va ieşi de-aici. Cât de tare vom fi şifonaţi şi cât de tare ne vom face de râs cu tipul nostru.

 

Întâlnirea a fost foarte plăcută. Cel puţin la început.

A avut loc în apartament la ei, un loc plăcut amenajat, deşi sobru. Soraya era o fată frumoasă, foarte respectuoasă, dintr-o familie de turci. Părinţii ei, care erau prezenţi, nişte oameni cumsecade, au întrebat dacă Dumnezeu e turc, ori măcar musulman. N-am apucat să răspundem, că Dumnezeu, pe care eu l-am prezentat drept George, a început să râdă din nou. Şi toată lumea a început să facă acelaşi lucru, ca la comandă. Soraya îl privea sfioasă. Tipu' era arătos rău. Dar pentru că întrebarea a rămas fără răspuns, mi-am dat seama că nu va merge bine de acum înainte. Am servit cu toţii din dulciurile oferite de părinţii primitori, iar conversaţia a continuat. Dumnezeu a întrerupt la un moment dat, şi a zis:

- N-am nici o religie.

Atunci lucrurile s-au înrăutăţit.

Tatăl fetei a întrebat cum vede el o căsătorie fără religie. Dumnezeu a răspuns că nici nu-i trece prin cap să se căsătorească. Cu toţii au început să se încrunte. A zis că el vrea doar să mai aibă un fiu, că slujba nu-i permite să fie implicat într-o relaţie. Atunci tatăl a întrebat: adică vrei să-i faci un copil, să nu te căsătoreşti cu ea şi să nu participi la creşterea copilului deloc? Iar el a răspuns simplu "da".

 

- Vreţi să vă îndepărtaţi, vă rog, de fiica mea?! a spus bărbatul ameninţător.

S-a ridicat roşu la faţă, şi am înţeles cu toţii că e cazul să plecăm.

 

Pe drum m-am enervat de umilinţa la care am fost supus, la urma urmei e singura sursă de subzistenţă pe care o avem, agenţia asta matrimonială, pe lângă slujba prost plătită, la penitenciar, pe care o are Linda, şi până acum n-am trăit un asemenea dezastru.

 

Am început să ţip la individ:

- Tu nu eşti Dumnezeu! Eşti doar un descreierat, iar noi, şi mai nebuni, că acceptăm aşa ceva! Cară-te şi să nu te mai văd niciodată! Du-te! Lasă-ne în pace!

El n-a spus nimic. A plecat ochii şi a luat-o înainte. M-am simţit prost să-l văd îndepărtându-se abătut, dar îmi ajunsese. Linda se zgribulise în palton şi ca o nevastă bună, se abţinea să comenteze. Nu mă mai văzuse atât de furios de mult.

- Iubitule...!

Tremuram de nervi, aşa că nu m-am întors spre ea.

- Iubitule...

M-a atins pe braţ.

- Ce?!

- Vrei să-l ţii tu pe Cristian?!

 

M-am întors uimit. Ce?! Cum?! Şi am realizat dintr-o dată că eram înainte de accident, da, exact înainte de a ne urca în maşină şi a permite unui autobuz să intre în noi la următoarea intersecţie. Înainte de a permite ca fiul nostru, Cristian, să fie zdrobit în coliziune. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când eram tineri şi iresponsabili. Mâna stângă a Lindei era întreagă, m-am uitat special la amănuntul ăsta, cu toate degetele la locul lor. I-am prins-o şi i-am ridicat-o în faţa ochilor, ca să-mi dau seama dacă totul e real. L-am luat pe Cristian în braţe, încă şocat, nedumerit. L-am strâns tare, emoţionat, simţind cum toate sentimentele şi gândurile şi amintirile reprimate mă inundă şi de data asta nu mai dor. Apoi am zis precipitat, privind îngrozit intersecţia de care mi-era teamă:

- Linda, hai să ne mai plimbăm un pic pe jos. Am chef să iau o gură de aer.

 

Arăta obosită, părul ei blond era împrăştiat de vânt în toate direcţiile, dar nu a zis nimic. Şi-a aşezat fularul mai bine, apoi m-a urmat. Cristian rodea o jucărie, căci îi ieşeau primii dinţi, iar gingiile îl dureau.

 

Apoi l-am căutat din priviri individ, să văd dacă mai e acolo. Era încă acolo. Ne privea de la distanţă, făcându-ne cu mâna.

Mi-a strigat:

- Îmi datorezi un copil. Când o să găseşti pe cineva potrivit pentru mine, trimite-mi un e-mail!

 

Am rămas de atunci în contact, deşi nu ne-am mai întâlnit personal. Nu am găsit încă pe cineva care să accepte condiţiile lui. În ziua de azi fetele caută dragoste, bani sau sex. El a zis că nu are timp de prima şi de ultima, iar bani nu poate să ofere. Trebuie ca totul să vină din inimă, nu din interes.

Atunci i-am sugerat să adopte.

 

 

Comentarii cititori
sus


 

Gabriela Munteanu

 

jim se mută într-o întâmplare mai mare

 

"să visăm că ne mutăm în sfârşit într-o întâmplare mai mare", repeta jim. " şi să nu ne mai întrebe nimeni ce mai facem cum mai e viaţa noastră/ câinele/ dacă avem apă caldă şi celelalte. să nu-i băgăm pe cocoşaţii ăştia în seamă ei/ nu ştiu nimic".

l-am privit pentru o secundă zâmbind.

am plecat apoi împreună păşind cu grijă pe pielea încă umedă a străzilor, căci noaptea trecută plouase torenţial. genele noastre zgâriau aerul plin de întâmplări mărunte.

pentru o clipă, am întors privirea către un om ce făcea din litere nişte tuburi înalte, apoi aduna în ele zgomote. jim nu se mai afla lângă mine. de partea cealaltă a trotuarului se înălţa o casă cu pereţii acoperiţi de iederă. intră. prima cameră era plină cu scrisori. pe geamuri zăceau vopsite câteva cuvinte neînţelese şi hohote de râs învechite.

într-un colţ o zări pe tânăra fată ce încerca să-şi smulgă ceva galben din piept. unghiile i se tociseră şi pe chip i se zăreau câteva riduri.

jim îşi aprinse o ţigară. fumul se lipi ca un balsam peste pereţii jupuiţi. ea tuşi. tăcură amândoi.

afară soarele se agăţa de sprâncenele oamenilor fără timiditate. ieşiră împreună în curtea casei. ea oftă prelung. "nici măcar copacii nu s-au schimbat. şi degetele pământului sunt la fel. se vede că azi Dumnezeu se relaxează". jim nu zise nimic.

se opriră la marginea oraşului. câinii îşi întindeau lătratul peste lună şi pământul acela cu mii de ochi crescuţi din rădăcini îi aştepta demult.

şi eu îi aşteptam pe marginea cuvintelor, cu mâinile crescute ca două ziduri înalte. acolo rămăsese fiinţa mea. acolo tata îmi ceruse pentru prima oară ajutorul. mama se îmbolnăvise grav şi el se apucase să o repare. eu îi dădeam culorile pe care el le scăpa intenţionat pe podeaua din lemn vechi, apoi mama deschidea ochii şi îşi aranja singură sufletele în ea, căci ea ne purta pe noi toţi în sângele ei galben.

jim se aşeză pe trupul ochilor acum închişi.

ningea şi întâmplările li se aşezau pe gene şi în păr, apoi se topeau şi curgeau pe pielea tremurândă.

în depărtare un cerşetor aduna sticlele de plastic într-un sac murdar şi le ducea apoi în căruţa lui din lemn vechi şi obosit. din când în când, se putea auzi cum tramvaiele mestecă străzile cu burţile lor imense colcăind de călători.

ninsoarea nu înceta. jim privi clădirile cenuşii şi se ridică. de îndată ce intră în scara unui bloc, pe faţa lui perfectă apărură nişte răni adânci, sângerânde, şi, în curând, tânţari îi acoperiră aceste răni dureroase. fugi în disperarea de a scăpa de ei, însă acum veneu din ce în ce mai mulţi. la etaj, nişte bătrâni îşi împrospătau oasele mirosind flori de iasomie. sufletele lor ca nişte migdale le alunecau pe chip şi ei păreau cu adevărat nişte păsări decupate din aer.

 

"pot fi fericit şi fără voi, pot fi fericit şi fără mine chiar!", se auzi ţipând o voce fragedă de dincolo de pereţi.

"în subsolul palmelor totul se întâmplă mai bine", îşi spuse jim. ea îl aştepta cu o privire

pierdută. "Ştii, ar trebui să ne amestecăm până nu vom îmbătrâni".

întorcându-se la marginea oraşului, se aşezară din nou. pielea li se scurse încet pe pământul fraged. îşi căutau acum o întâmplare mai mare.

câteodată plouă. cad litere şi cuvinte peste mine. şi felii de întâmplări. bilete pe care Dumnezeu le aruncă nechibzuit, ierni şi oameni. câteodată e toamnă şi-atunci jim îmi trimite scrisori din marea sa întâmplare. îl văd cum urmăreşte păsări alergând pe străzi şi se rătăceşte prin mâinile reci ale trecătorilor.

"cocoşaţii ăştia nu ştiu nimic..."

 

Comentarii cititori
sus


Veronica D. Niculescu

În numele tatălui

Quando Corpus Morietur

Nicicând nu mi-am dorit atât de tare ca azi să mor. Nicicând atât de limpede. Să termin, la naiba cu tot. Deşi am vrut de multe ori să plec din lumea asta plină de vânzători de bilete la fel şi fel de spectacole, unde nu-mi pot găsi locul. Şi încă alteori poate mi-am dorit-o mai disperat, şi-am fost mai zguduită, dar niciodată n-am mai simţit limpezimea de-acum. Sunt un păstrăv tăind apa de-a lungul ei, în fâşii mătăsoase cărora grabnic le-o iau înainte, nimic nu-mi poate sta în cale, pietrele-s tocite iar curentul mi-e prieten, mă poartă în viteză spre gura larg deschisă, din care mă voi scuipa în afară, eu pe mine însămi. Decisiv, ăsta-i cuvântul. Claritatea e necesară când vrei să o termini aşa cum vreau eu. Nu poţi s-o faci oricum. Azi îmi trebuie moartea, aşa cum îţi trebuie aerul după o scufundare îndelungată. Sau un antinevralgic, când te doare capul. Pocneşti folia, hap, închizi ochii şi gata. Cât o să dureze? Cât poate să mai dureze? Ce simplu ar fi să vrei şi, prin simpla voinţă, prin simplul gând, să mori. Cum se spune că ar putea căprioarele: când sunt capturate, inima le plesneşte la comandă, pentru ca totul să se termine, chinul să nu continue. Eu totuşi cred că bietele animale mor de spaimă, nu fiindcă aşa ar vrea. Ar fi prea simplu.

Îmi trebuie să mor azi, îmi trebuie, nu mai e doar un gând disperat, ci o decizie finală. Şi ştiu că nu o pot face oricum, de pildă aruncându-mă de la ultimul etaj al blocului, ori sărind în faţa trenului care taie o felie din vreun cartier mărginaş, sau sfârtecându-mi venele în cada unde aseară îmi spălam cu graţie cârlionţii. Desigur că m-am gândit de multe ori, dar până acum n-am găsit soluţia de a muri aşa cum cred că se cuvine, nu, nu faţă de mine, ci faţă de ceilalţi. Altfel, înainte de-a deveni un păstrăv lucios pe dinafară şi putred pe dinăuntru, încălecând apele, nu aş fi bântuit pe străzi ca un şobolan otrăvit căutându-şi gaura unde să răsufle ultima oară fără spaima că vreo gospodină va ţipa isterizată la vederea-i burţii umflate. Am umblat de la răsăritul soarelui ca nebună, cercetând din nou în detaliu toate posibilităţile – halal cercetare, ar fi trebuit făcută cu mult mai temeinic în toţi anii ăştia de studiu, când încă toate minţile mi-erau la locul lor, nu când chiar nu mai pot, când îmi trebuie crunt o soluţie şi-mi pocneşte capul de durere. Durerea însă nu contează, nu e a morţii, ci-a vieţii, iar viaţa-i pe sfârşite. Nimic din ce e-n corpul meu nu mai contează, la naiba cu bucata asta de carne, fiindcă în curând ea nu va mai exista.

Mă doare capul fiindcă nu ştiu cum să mor. O nimica analiza matematică din facultate, cea din cauza căreia ne plesneau tâmplele şi ne-ngheţa spinarea de spaimă. Scoateţi-i la tablă pe studenţi şi întrebaţi-i cum se poate muri decent. Învăţaţi-i, măcar încercaţi să o faceţi.

Nu sunt eu singura care se gândeşte la asta. Sigur că nu. Te şi miri că oamenii continuă să se mai sinucidă aşa, la vedere, fără să le pese că maţele le rămân înşirate pe asfalt sau că jegoşesc în ultimul hal vreo cadă sau vreun covor. Ori că trebuie să strângă careva după ei, să adune bucăţile, să le pună de-a valma-ntr-un sac. Iar rudele să fie nevoite să dea din cap afirmativ la vederea puzzle-ului vineţiu reconstituit pe masa metalică. Cum se poate una ca asta? Exclus. Dac-aş fi fost lipsită de scrupule, aş fi făcut-o de mult, cu siguranţă c-aş fi făcut-o, n-aş mai fi îngroşat atâta vreme rândurile celor care se târăsc înspre moarte scărpinându-se-n creştet.

Ştiu, nu-s eu singura care se gândeşte la asta. Dar nici nu suntem, toţi ăştia care ne plimbăm trupurile de colo colo cu capetele plecate, sinucigaşi rataţi, în căutarea unei metode. Majoritatea oamenilor trăiesc fără să se gândească la moarte, ba chiar resping cu spaimă sau scârbă orice întâlnire cu ea, în loc să bage de seamă, să-ncerce să-nveţe din timp. Să-şi noteze fiece crâmpei de idee, precum Trigorin în carneţelul său.

Unii însă chiar caută, cu interes şi conştiinciozitate, chiar dacă nu vor pune niciodată în aplicare metoda descoperită. Dar nici nu o vor deconspira, o vor păstra secretă, liniştiţi că măcar ei şi-au ţesut plasa de siguranţă. Aşa ajung alţii s-o facă cum le vine la mână, total lipsit de inspiraţie şi de consideraţie. Din disperare. Nu, nu sunt de acord. Nu trebuie să fii deloc disperat, ci hotărât. Nu poţi alege să mori într-un anumit fel – inadecvat, desigur - doar din disperare şi "în lipsă de altceva".

Şi tata, cu mulţi ani în urmă, îmi spusese că e-n căutarea unei soluţii de a se sinucide fără a lăsa urme. Nu, nu a spus chiar cu cuvintele astea, nu a făcut o referire directă la el, şi-aşa e mare minune că mi-a zis mie una ca asta, câtă vreme ştia că mai degrabă eu eram un candidat la sinucidere. Dar a zis, cu aerul unui inventator şugubăţ, că e-n căutarea unei metode de a te omorî fără să laşi corpul tău greţos la-ndemâna altora. Nu, nu a zis nici la-ndemâna, ci mai degrabă pe capul altora. Nici tocmai greţos nu ştiu dacă a zis - e uimitor cum punem cuvintele noastre în gura altora. Dar eu l-am ascultat cu un respect şi o admiraţie pe care le-am regăsit vii ani mai târziu, când priveam imaginea mea înspăimântată, reflectată în lama lată a unui cuţit de pâine. L-am iubit şi mai mult, descoperind în acea reflexie alungită o fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui. M-am scăldat fericită în vorbele tatălui meu, spuse cu ghiduşie, şi încă o dată am amânat, continuând căutarea. În numele lui.

Aşa că eu m-am gândit serios, tată, de multe ori, la asta. Iar azi, după cum deja tu, ca un observator fin ce eşti, ai putea vedea, chiar mai limpede decât mine, înclin spre improvizarea unei spânzurători în pădure. Sigur, îmi amintesc perfect de puştiul care-a găsit un cadavru uscat atârnând de-un copac. Vai de mama lui, era speriat rău când îi luam interviul. Iar mie-mi venea să tot pufnesc în râs, dar nu din cauza lui, ci a prăpăditului care se spânzurase. Era de-al nostru, tată, dar ratase la câteva sute de metri. O foarte bună lecţie de moarte. L-au dat jos şi l-au analizat în fel şi chip, până s-au convins că, da, da, da, se spânzurase. Poza bărbatului cu pieptul cusut până sub gât mi-e filă de curs că nu, nu, nu aşa se face treaba. Suspiciunile apăruseră fiindcă atingea pământul cu tălpile. Atingea, normal, doar trecuseră luni. Îl trăseseră câinii de picioare, mâncaseră din el cât încă mai fusese proaspăt. Sigur că nu aşa se face. Trebuie să te duci departe în pădure, nu pe unde se plimbă oamenii, chiar şi ultimii rătăciţi. Nu să te viseze copiii noaptea. Uite-aşa, am tot învăţat. Altfel, o făceam de mult. Dar ratam şi-apoi râdeau alţii de mine.

Deci, da, ideea în sine a unei spânzurători în pădure nu-i rea – parcă se destramă şi durerea de cap - câtă vreme te duci departe, dar departe de tot, până la mama naibii, unde nu calcă picior de om. Pare şi uşor de pus în practică. Doar că nu trebuie să grăbeşti lucrurile. Ştiu, o să mi se facă frică să mă tot duc, o să fiu tentată să atârn odată ştreangul şi s-o termin mai repede, dar la ce să-mi fie frică să mă adâncesc în pădure, câtă vreme ştiu că oricum n-o să mai ies de acolo? Doar n-am învăţat atâta degeaba, tată.

*

Ce uşor e să găseşti frânghie groasă, o sută de mii colacul de zece metri, nu-i mult, ar putea fi chiar mai scumpă, că doar nu te omori decât o dată în viaţă. Mi-au şi rămas bani. Nici măcar nu m-am ostenit să îi dau cuiva. Dar nu poţi să te legi de astfel de lucruri mărunte, nu-i bine. Ăstea te fac să te-ntorci acasă, e ca şi cu scrisul biletului; iată un risc care nu trebuie asumat, nu dacă eşti hotărât să o faci. Odată ce-ai întors cheia în broască înapoi, s-a dus totul naibii. Nu o mai faci. Te loveşte plânsul, ţi se face milă de tine, ori tu eşti ultimul om de care-ar trebui să ţi se facă milă. Te lipeşti de pereţi şi de podea, te mângâi de casă ca o mâţă flămândă, şi-apoi gata, nu mai vrei să te duci.

Iar în casă nu poţi să o faci. Te-ar găsi. Ar veni şi alţii. Ar plânge, unii poate-ar muri după un timp, de durere, alţii poate-ar înnebuni. Te-ar visa apoi cum te-au văzut ultima oară, vânătă şi ţeapănă, le-ar veni în nări miros de formol, ori tu vrei să te ţină minte albă, caldă, cu cârlionţi aurii şi, dacă s-ar putea, cu mirosul tău din zilele bune. Ai decis că nu aşa. Ai să dispari. A, da, exact: tata căuta o metodă ca să dispară. Să dispară, asta era formularea. Să se dezintegreze cumva, chiar aşa zicea, să se dezintegreze atunci când va şti că mai urmează doar lucruri care nu mai au rost să urmeze. Cum mi-o fi zis el mie una ca asta, aşezat pe marginea patului, la ceas de seară, când alte fete încă ascultau povestiri din pădurea verde sau dădeau carnetul de note la semnat, cum mi-o fi zis-o el mie, când ştia că mă jucam cu cuţitele de pâine încercându-le dosul tăişului pe încheietura mâinii? Şi totuşi, mi-a zis-o. Se dovedeşte util acum, altfel n-aş fi ştiut cum s-o fac.

Să te sinucizi e una, să dispari e alta. Dispariţia, deşi dureroasă, implică speranţă şi căutare, dă un sens care o să îi ţină în viaţă. De ce-aş vrea ca ei să trăiască, de vreme ce eu nu dau doi bani pe viaţă? Egoism, asta-i tot. Nu suportăm moartea altora din pur egoism. O să mă caute, deci. N-o să fie uşor, dar măcar o să facă ipoteze, o să proiecteze. O să treacă timpul peste ei, cum, necum, spre înainte. Poate am plecat din ţară, poate v-am părăsit pe toţi ca o bestie, fără să spun nimic. Nu contează. Măcar n-o să mă vadă-n coşciug, vânătă toată, ciuntită, tăiată, contorsionată. Fata aceea care se aruncase de la zece avea un picior rupt în patru bucăţi, era complet răsucit. Părea o păpuşă dezarticulată. S-a uitat lumea la poza din ziar mai ceva ca la fetuşii cu cap uriaş, din borcanele de la circ. Chiar şi eu, deşi nu voiam, tot mă uitam. Învăţam. Nu, nu aşa. Fără circ. Şi fără sunetul cuielor lungi bătute-n coşciug ca-n carne. Există pe lume vreun sunet mai sumbru? Poate doar al sforii care lasă să se coboare în groapă… Şi-apoi, bulgării de pământ rostogolindu-se într-o avalanşă sordidă, anticipând mirosuri… Nu, fără toate astea. Fără nimic. Tot mai bună-i bestia care dispare.

Greu cu colacul după mine. Cred că are trei, patru kilograme. Trebuia să iau din timp tot ce-mi trebuie, aşa e bine, să-ţi iei tot ce-ţi trebuie din vreme. Poate găseam chiar şi mai uşoară. Deşi, aşa, dacă ai totul în casă, iar e periculos: rişti să renunţi. M-aş fi uitat toată ziua la frânghie şi n-aş mai fi înţeles nimic. Adică, ce ar fi trebuit să mai aştept? Şi nici nu poţi să te sinucizi cu vechituri. În plus, până azi nici n-am prea ştiut exact cum, deşi mă învârteam pe undeva prin zona asta. Doar babele îşi iau lumânări şi batiste cu tiv colorat, le păstrează-n sertare cu naftalină, unele îşi fac şi cruce de piatră din vreme, să fie. Eu, iaca, mi-am luat colac în ultima clipă. E greu rău. E greu ca mama naibii.

Îmi place pădurea, mai ales aşa, după orele amiezii, când lumina o scaldă în miere. De-aş putea trăi zi de zi astfel, între copaci, adulmecând lăstari fragezi, bând seva pământului şi mestecând frunze ca un animal singuratic şi leneş, fără să fiu ameninţată de răpitori, poate c-aş mai putea trăi, în general vorbind. Dar nu mai pot trăi aşa cum mi se cere să trăiesc.

Aiureli, nu mai pot trăi nicicum. Şi, de fapt cum să trăieşti în pădure? Nici ea nu mai e ce a fost. Pungi, sticle, iar pungi, peste tot. Uite, rahat, bucăţi de hârtie. Mai departe, hai mult mai departe, aici nu poţi nici să mori, dar să trăieşti…

În locul ăsta au stat nişte aurolaci, au făcut focul, şi-au lăsat zdrenţele atârnate în pom. Am crezut că asta-i un om. Ar fi fost prea aproape, uite, vezi, aşa se învaţă. Haina asta, dacă era om, i-aş fi zis fluturându-i un deget pe sub nas: "E prea aproape, te vor găsi, aşa cum te-am găsit şi eu". Şi i-aş fi întors spatele cu dispreţ. Mi-aş fi şi notat în carneţel, la capitolul "Nu ierta greşelile altora". Cu toate c-aş fi putut fi chiar eu în locul lui. Şi mie însămi mi-aş întoarce spatele într-o astfel de situaţie, nu încape îndoială. În privinţa morţii, sunt neiertătoare!

Stabat Mater. Îmi tot vin vorbele astea în minte de când am plecat de acasă. Stabat Mater.

Mai departe, aşadar. Nici pădurea nu mai e ce a fost. Dar ce ştiu eu ce a fost, căci nu treceam niciodată dincolo de caruselul ruginit, de la lizieră, unde mă aduceai când eram mică. Şi mi-era frică de-atunci, îţi spuneam că mi-e frică de întuneric şi de oamenii cu degete groase. Habar n-am nici ce-am fost eu. Dacă mă gândeam acum trei, patru ani la cine sunt eu, aş fi zis că sunt cu totul altcineva decât aş zice că sunt acum, când aproape că nu mai sunt nimic. Cu fiecare pas dispar, puţin câte puţin. În curând, cu voia lui Dumnezeu, nu voi mai fi chiar nimic.

Mă tem de-un lucru. Mă tem să nu fie-n zadar. Ieşirea mea, singura mea ieşire, să nu ducă înspre altă lume, aşa-zisa lume de dincolo. Ar fi o mare păcăleală să mă mut aşa, de colo, colo. Eu vreau afară, afară din lumea asta şi din oricare alta. Afară din tot. Eu vreau, din momentul în care se face întuneric, să nu se mai aprindă vreodată lumina. Vreau bezna totală, definitivă, continuă, nelimitată. Uitarea. Se-ntunecă în curând.

Chiar şi dac-aş putea clădi o lume de dincolo după placul meu, şi tot nu mi-ar mai trebui.

Poate c-aş fi putut să rămân, dacă… Dar nu, acum nu îmi mai pot dori nimic şi nu mă mai pot gândi nici la trecut, nici la voi. Iar tu o să înţelegi. Ştii, ca şi mine, că sunt momente în care vrei să ieşi, să pleci. Porneşti doar până la magazinul din colţ şi dintr-o dată ai vrea ca taraba la care-aşteaptă vânzătoarea să fie hăt, departe, iar tu, îndărătul minusculei misiuni de a cumpăra apă minerală, să dispari, măcar pentru o vreme, ca supt într-o falie a timpului. Când astfel de momente se unesc şi devin o linie continuă, când nu mai vrei să fii scuipat înapoi în lumea asta, nimic nu mai are sens.

Şi nici nu poţi gândi aşa, cu dacă în faţă. Să rămân - dacă ce? Nu există variante, ci doar un singur drum, cel pe care eşti într-un anumit moment. Acum sunt aici, în pădure, cu colacul în mână. Greu, ca mama naibii… dar nu puteam să risc, să iau un firicel care să se rupă, chit că n-am decât cincizeci de kilograme. Şi-un pic, că m-am cam îngrăşat în ultima vreme. Am pus pe şolduri, ca orice femeie. Doar sunt ca orice femeie, orice mi-ai spune.

*

Mama ei de viaţă! Uite că tot n-am fost în stare să fac un plan coerent până la capăt. Atâta teorie, degeaba. Părea simplu, în fond: te duci la naiba-n pădure, pui ştreangul pe un copac de la mama naibii şi gata, nu te găsesc nici naiba şi nici mama naibii. Cum să mă sui în copac? Cum? Mama ei de sfoară! M-am julit toată şi n-am reuşit să mă cocoţ nici măcar doi metri. M-am mai rănit aşa rău odată, când eram mică, sărind dintr-un piersic sălbatic. Îmi rămăsese o linie verticală pe faţă, îmi tăia fruntea, nasul şi bărbia-n două şi mi-a fost ruşine să mai ies din casă o săptămână. Dar în oglinda din baie, cu uşa închisă, tare-mi plăcea să mă studiez. Atunci am descoperit ce interesantă poate fi propria ta faţă dacă e tăiată în două. Simetria moare şi-n locul ei apar două jumătăţi de portret, nu înrudite, ba chiar cu diferenţe semnificative. E derutant, nu mai ştii care jumătate dublată ai putea fi tu, şi la care dintre ele ar trebui să renunţi, ruşinat. De fapt, eşti ăsta, aşa, format din două jumătăţi diferite, una de nobil, una de bufon. Cei care au gene puternice, sănătoase, au feţe simetrice. Ei sunt şi cei care procreează mai mult. Eu, nu. La naiba cu copilăria şi cu casa şi cu piersicul acela cu crengile joase, că doar n-o să mă răzgândesc acum. Mama naibii de sfoară, mama mamei ei de viaţă, am mai şi cărat-o până aici. Doar n-o să mă întorc. Dacă renunţ acum trebuie să mai şi ies, tocmai de la naiba, iar de-asta chiar mi-e frică. Lumina-i tot mai puţină.

Stabat Mater.

Trebuie s-o fac.

Cum de nu mi-am dat seama că n-o să pot să mă urc în copac? Nu sunt un pescăruş. Sunt un Trigorin al sinucigaşilor. Un reporter al morţii. Dar carneţelul nu mai e bun la nimic pe-ntunericul minţii. Întunericul minţii? Mai greu şi mai greu e pe-ntunericul sufletului. Se-nclină ziua… Numai nevoia te-nvaţă. Până nu încerci, nu ştii cum să faci. Nu era rău un scăunel. Dar ce să mai învăţ acum?… Gata cu lecţiile. Şi cum era să fi intrat în pădure cu scăunelul? Aş putea să mă întorc, să iau unul de la carusel. Tocmai de la carusel? Nu, e departe, iar când începe să se-ntunece, se-ntunecă repede. Dar chiar nu pot să urc? Chiar nu pot. Cum să urci într-un stejar? Gâsculiţă, uite că-ţi trebuie ceva condiţie fizică şi ca să te omori. Rupe-ţi o pană şi scrie asta. Pune-mă acum să omor un porc, chiar şi sedat, şi nu voi putea. Iar eu sunt un animal destul de mare. Nu sunt un pescăruş. Plus că bănuiesc că mă voi zbate ceva. Eu împotriva mea. Mama naibii, mai bine să stau uşurel, să mă gândesc cum să fac. Iar îmi pocneşte capul. Şi bineînţeles, nu de tot. Ar fi prea simplu.

Şi iată cum se-mbină arta cu utilul. Doamne, ce mă dor mâinile! Genunchii degetelor sunt răni deschise, abia mai pot îndoi… Şi-aşa, de mâine n-o să mai fac nimic cu ele. Nimic n-o să mai fac. La naiba, doar n-o să încep acum să plâng uitându-mă la mâinile mele frumoase. Apoi, ce-o să mai fac? O să mă descalţ, să-mi privesc şi degetele de la picioare, să-mi amintesc că şi pentru spaţiul îngust dintre ele m-ai luat de nevastă? Ce tâmpenie de cuvânt mai e şi ăsta, nevastă… Cât rău ne-a făcut. Aşa vin unele cuvinte, aşa le este dat să vină, încărcate de conotaţii rele, ca pubelele de miesme gunoiere. "Amantă", iată un cuvânt încărcat de mister şi de mirosuri plăcute. "Amantă". Trebuia să inventăm noi şi pentru "nevastă" alt cuvânt, aşa, cum am inventat, de pildă cuvântul "zguptălău" pentru orice beţivan, cerşetor, coate-goale ciufulit şi cu pantalonii traşi până deasupra taliei, din acea categorie care nu mai putea fi definită global altfel, decât aşa: zguptălău, cu femininul zguptăleasă.

Hai de mă vezi acum, săpându-mi groapa cu mâinile, ca o zguptăleasă notorie. Vrei să fiu amanta ta? Vrei?

E greu, sunt udă leoarcă. Dar asta-i o treabă pe care-o faci doar singur şi doar o singură dată. O dată în viaţă, cum s-ar zice. Şi o dată în moarte. În total, tot doar o dată. Unu plus unu fac unu, în cazul ăsta. Rezultatul stă pe graniţă, în echilibru perfect, precum cucuveaua de pe gardul bunicii. Ce doare…

Jan Kaila! Da, aşa îl chema pe artistul finlandez, ah, bine că mi-am amintit. Mare lipsă de respect ar fi fost să o fac fără să-mi amintesc numele lui. El folosise o cadă şi, în mod cert, nu-şi săpase singur groapa, pesemne că mişunaseră o droaie de asistenţi cu mănuşi dimprejurul său, manevrând lopeţi, lanterne şi o mulţime de elogii. Cu siguranţă mi-a rămas pe undeva, prin vreun sertar, fotografia expusă la biserica evanghelică - Kaila zăcând complet dezbrăcat, în cada îngropată, acoperită cu folie... Disperarea a scos-o la suprafaţă acum, ca pe-un şobolan înecat în canalizarea gândurilor mele refulând de panică. Slorp! De-acum, imaginea artistului slab şi ras în cap, stând în cadă învineţit de frig, învelit cu cortina transparentă, plutea aici, la-ndemâna minţii blocate de neputinţă şi-a trupului stors de puteri. Deci, nu mai pot zice că e ideea mea sută la sută şi nici că mi-ar fi lipsit disperarea. Nu mai pot, tată!

Pe fetele nemăritate le-ngropau pe vremuri în lada de zestre, spuneai. Lada era pictată de obicei de tată, dar mai trăgea şi fata câteva tuşe, de era talentată, spuneai. Cu cât erau mai multe modele pictate, cu atât fata era mai bogată, spuneai. Dar nicio nevastă nu a fost vreodată îngropată în lada de zestre. Or fi murit poate amante, sufocate-ntre perne, închise acolo în grabă de soţi cu iţarii în vine. Dar folclorul n-a mai consemnat asta. Nici tata.

Şi gata, că se-ntunecă. Trebuie să mă grăbesc. Am loc? Picioarele-mi încap. Mai trebuie aici, în capăt, mai adânc, şi aici încă puţin mai lat, la umeri. Când mi-am îngropat căţelul a fost o nimica toată, şi tot mi s-a părut greu. Folia e destul de lungă, o să fie mai dificil la sfârşit, să mi-o trag peste cap şi să pun pământul deasupra într-un fel sau altul, apoi să-mi strecor şi mâinile înăuntru. Greu, dar nu imposibil. Vedem. Hai, ce dacă-ţi dai şi ultima suflare cu săpatul? Nu asta-i ideea? Sapă! Mama naibii, credeam că-i mai uşor. Da, dincolo de vâjâitul din cap, credeam că, fizic vorbind, e mai uşor să te-omori. Dar uite că nu-i, dacă vrei altceva decât aruncatul în faţa ochilor căscaţi de curiozitate morbidă. Sapă! Nu-i drept să-i chinui pe alţii. Măcar am obosit şi nu mai simt durerea. Tata ciopleşte acum la vreo lingură de lemn. Cum i-o fi venit lui aşa, la pensie, să se-apuce de cioplit linguri şi cruci? Şi biata mama, ea se dă de ceasul morţii de rumeguşul de pe covor, de parcă de bucăţelele alea de lemn ar depinde dacă mai vrei sau nu să trăieşti. E nevastă şi ea. Dar şi-n lingura lui, şi-n nevestia ei, trebuie că există tot cioplituri de ură în dragoste şi de dragoste în ură. Asta ne omoară pe toţi. Sufletul cioplit doare mai rău chiar şi decât carnea cioplită cu rindeaua. Stabat Mater. Sapă, Stabat! Sapă, Mater! Sapă, sapă, sapă! Stapă, sapăt, smată, mapăt…

E un scurtcircuit în cap, simţi firele cum se ating şi scânteile arzând carnea primprejur. Dar nu-i rău, asta te face mai sigur. Ştii că ăsta e drumul. Ăsta e capătul. Aici vrei să cobori. Să cobor în gaura asta rece. Se-ntunecă. Să intri în ea încercând senzaţia că te-ntorci înapoi în trupul cald al mamei, de n-ai mai fi ieşit niciodată din el…

Folia în care-am avut împachetată sfoara o trag peste picioare, ca pe-o plapumă. Peste ea, pun pământ, adun cocoloaşele dimprejurul gropii şi le trag peste mine. E ca la mare, când ne-ngropam în nisip, doar că-i rece. Nu, fără gânduri din copilărie. Interzis accesul cu animale şi gânduri din copilărie. Ar fi culmea să renunţ chiar acum. Atunci, la plajă, mă temeam să nu mă-ngroape de tot. Sau să-mi rămână doar capul afară şi să mi-l taie cu un paloş, ca-n filme. Cum mama naibii de mă gândesc la filme? La naiba. Trage folia mai sus şi, hai, şi mai sus, pân-la piept. Trage, fato! Ce frig! N-am venit pregătită să-mi tai şi venele, c-ar fi fost mai simplu.

Şi-acum? Mă culc, trag folia peste cap. Îi simt gustul de petrol, fire de sfoară lipite de pungă îmi intră în gură, scârboase. Pfff… Cu mâinile, de-o parte şi de alta, aduc pământul de-alături, deasupra-mi. Îmi trebuie, îmi trebuie. Repetă că îţi trebuie! Chiar îmi trebuie. Ce gust!… Dar moartea nu-i punga asta, nu-i nici firul aspru de pe buzele mele. Ale tale! Va trece. Pfff… Cum să fac? Cum să faci? Că te urăsc, crezi? Mă urăşti? Sau crezi că o fac aşa fiindcă te iubesc? Mă iubeşti? E bine să nu ştii, e bine să nu înţelegi? Nu înţeleg. Ţi-am zis, ţi-am tot zis că mi-e frică. De ce să-ţi fie frică? Sunt mică, sunt o fetiţă mică, iartă-mă şi iubeşte-mă cât iubesc eu chipul nostru, de fetiţă-bărbat, alungindu-se pe lama cuţitului. Tu, tată, dintre toţi, nu mă căuta, stai în fotoliul tău şi zâmbeşte pierdut prin fumul de ţigară, căci voi fi reuşit. Fii mândru de mine, fără doliu la rever. Joacă şah cu prietenul tău imaginar. Bate-l! Joacă mereu cu negrele. Trebuie. Deşi parcă aş vrea să găseşti locul, aş vrea să vii la primăvară, să mângâi frunzele de pe mine, ca pe nişte haine subţiri, prin care ţi-aş putea simţi mângâierea. Simţi? Mi-e frig şi mi-e frică, tati, iar tu miroşi a tutun, a mină de creion şi a gumă, când te apleci deasupra mea, seara târziu. Îţi văd fruntea înaltă, luminată în treacăt de faruri, îţi simt mâna apăsându-mi plapuma rece la spate. E frig! Mama, aş vrea mama să mă strângă la piept, să simt mirosul ei cald, lăptos, să simt atingerea bluzei roz croşetate. Părul ei lung, căzând ca o noapte din agrafele desfăcute să mă acopere ca o cergă lânoasă, sub el fierbinţeala să crească. Ea, spre deosebire de noi, nu cunoaşte moartea, nu-i ştie muzica, nu-i intuieşte pustiul. Ei nu-i e ruşine când îşi face cruce-n biserică, nici când încearcă o mică plecăciune caraghioasă în faţa icoanelor, de-i tremură fundul grăsuţ. E veselă, cântă ca un ceainic cu capacul pus pe-o ureche. Dar eu n-am reuşit să înţeleg niciodată cuvintele. Plâng, mi-e frică de ele. Ce fiinţă poate cânta în astfel de limbi îngereşti? Mi-am băgat stânga înăuntru, cu dreapta pipăi pământul de deasupra, mai aşez cocoloaşele. S-a-ntunecat de tot. Oare nu-i prea târziu, oare-aş mai putea să ies? Îmi aud ceasul ticăind, de sub pământ. Mfffm… Dar mai frig şi mai frică mi-e încolo, noaptea prin pădure. Sunt o femeie normală. Şi lumea de-acolo, cum m-aş mai putea întoarce la ea? Mai stau. Oricum, nimeni n-a avut aşa o idee. Ce-ar fi să ies, să ţi-o spun? Ai fi mândru de mine. Nu şi dacă n-aş duce-o la capăt. Cum să bag dreapta? Rămâne prea puţin pământ deasupra, aici, la umăr. Dincoace s-a strâns folia, nu se mai… E prea puţin aer. Ce beznă! Oare-o să pot? Să-i spun tatei? Mfffm… Înc-ar fi timp, dac-aş vrea. Dar cum să mai ies acum, pustiită, din groapă, un cadavru mergând? Cum nu? Sufletul oricum mi-a rămas la margine de pădure, ani în urmă, nu azi şi nu ieri, captiv în colivia de lemn a unui vânzător de bilete cu degete groase, de lângă carusel. Tata ştie. Mâinile lui îmi aşază plapuma rece la spate, "fetiţa mea dragă, stai liniştită, nu te mai zbate". Cântecul vesel al mamei se izbeşte de geamuri, zâmbetul ei prea senin chiar că aduce a moarte.

Braţul drept se vâră, un vierme uriaş, iar plapuma de pământ o-nconjoară degrabă, lipicios şi flămând, ca o gură de somn. Degetele umflate cotrobăie prin glod şi găsesc stânga. Mâna vânzătorului de bilete trage, cu degetele mele îngroşate, remontorul în afară. Un pocnet surd, apoi linişte. Stânga e deja ca mama naibii de rece. Dreapta se sperie, îşi caută locul lingându-şi rănile de glod, până ajunge lângă şoldul pereche. Pământul se lasă pufnind colo şi colo, ca un sufleu ratat, mulându-se pe o umplutură călduţă. În numele tatălui, mă îngrop în această iubire...

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

 

Radu Ţuculescu

 

Cartierul şi cîinii (I)

 

Cîinele meu este rasa... Grigorescu. Adică, s-a născut în cartierul Grigorescu şi a trăit, aproximativ două luni, sub o bancă plasată între o Alimentara şi un Bar de zi. Cîte ceva de-ale gurii mai pica din plasele gospodinelor. Şi cîte un picior în cur de la vreun beţiv agresiv. A cunoscut greutăţile vieţii, pînă ce s-a trezit într-un apartament de bloc turn. E, de fapt, o căţeluşă, care fu botezată Didi. Acum are trei ani şi o ştie tot cartierul. Corcitură cum e, are o personalitate accentuată dublată de un aspect fizic aparte. Didi nu scuipă şi nu aruncă chiştoace de ţigară în lift, nu mănîncă seminţe pe casa scărilor şi nu scapă intenţionat ambalaje de bomboane şi biscuiţi în acelaşi loc, nu scrie pe pereţi îndemnuri erotice, nu dă foc la butoanele liftului, nu se ceartă înjurînd ordinar, nu borăşte la intrare în bloc, nu aruncă saci menajeri plini cu mizerii pe alei, nici sticle de plastic, pachete de ţigări, coji de banane şi altele la rădăcina blocului, nu zgîrie capota maşinilor, nu ascultă manele cu difuzoarele date la maximum, nu sparge geamuri şi nu te înjură de mamă... Didi îşi face doar nevoile, întotdeauna unde există o bucăţică de pămînt şi oarece fire de iarbă. Şi latră la anumite persoane care nu-i plac, numai ea ştie de ce. În rest, mă scoate din sărite cît e de prietenoasă cu toată lumea şi cîtă încredere acordă majorităţii.

 

Didi are o blană în trei culori. Vecinul meu, un tip gras, mereu duhind a ceva, fapt pentru care Didi îl apreciază în mod special, o alintă ţipînd după ea "tricoloarea mea drăguţă" sau "drapelul meu neastîmpărat"... Îmi zice mereu că pe Didi trebuie să o facem lider, să o propunem pentru viitoarele alegeri, chiar şi de-o fi vorba doar de cele locale. Asta convinge poporul, nu mai trebuie pictată, zice el. Şi-am putea înfiinţa şi un partid baban, mai are grăsanul ideea, unul de-al nostru, de-al blochiştilor. Al oamenilor care trăiesc în bloc, că sîntem mulţi. Mulţi dar cinstiţi. Că dacă n-am fii cinstiţi, mai perorează el, în timp ce Didi aprobă mişcîndu-şi coada, am locui la vile. Iar partidul ăsta pe care l-am  înfiinţa pentru noi şi pentru Didi, s-ar putea numi Partidul Oamenilor Cinstiţi, adică POC!  Sună bine, e marfă, mai zice grăsanul asudînd de entuziasm iar Didi îi linge un deget, semn că se şi vede şefă de partid. Îţi dai seama, vecine, mai zice vecinul, ce de membri am putea aduna, un potop de semnături, mergînd din bloc în bloc şi spunîndu-le blochiştilor că oameni mai cinstiţi ca ei nu există în ţara asta. Iar Didi, tricolorul meu drăgălaş, va fi în frunte! Didi mîrîie încîntată. Eu zîmbesc şi sînt mîndru de căţeaua mea. Grăsanul asudă şi pute, făcînd planuri pentru viitoarele alegeri. Am împînzi oraşul cu imaginea ei, păi o să le salte inimile alegătorilor cînd or vedea ce blană tricoloră are, ce siluetă, că-i suplă, aşa trebuie, mai zice vecinul, nu se pot propune ca lideri nişti indivizi graşi... ca mine. Rîde vecinul, puţin îi pasă de grăsimea care-l inundă. Ăştia ca mine, mai explică el, sînt ăia de gîndesc, pricepi mata, ei fac planurile, concep tactica, ţin spatele celor împinşi în frunte. Deci... mai gîndeşte-te şi mata la Partidul Oamenilor Cinstiţi. Poţi să zici că-i o idee tîmpită? L-am aprobat întru totul, mai ales că Didi dădea semne de entuziasm nestăvilit. M-am despărţit de vecin, pocnindu-ne palmele, în timp ce alţi vecini, de la etaje superioare, coborau pe scări tîrînd după ei saci menajeri, împînzind scările cu tot soiul de mizerii... Asta pe Didi o lăsa rece. O reacţie firească pentru un viitor lider.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey