•  Gabriel Andreescu
•  Bogdan Suceavă


sus

 

Gabriel Andreescu

 

Antipatia unui critic care spune despre Paul Goma că nu ştie să scrie, iar pe Norman Manea îl plasează în categoria scriitorilor lipsiţi total de talent,

 mă onorează

 

Nu îmi amintesc cine spunea - şi îmi pare rău pentru lacună (poate Ana Blandiana?)  - că erau oameni care, în '89 - '90, ştiau încotro ar fi bine să meargă societatea românească şi ar fi putut să o ducă într-o astfel de direcţie: Doina Cornea, Gabriel Andreescu. V-a tentat vreun moment asumarea unei astfel de responsabilităţi, la nivel politic? Vă pare rău pentru ceva ce aţi făcut sau pentru ceva ce nu aţi făcut – în spaţiul public postdecembrist?

 

În 1990, cunoşteam şi eu ceea ce era pe buzele mai tuturor: urma să construim o democraţie. Citisem multă teorie politică, pe Nozick, Olson, Harsanyi, Dahl – ca să-i amintesc pe analişti – pe Raymond Aron, la care am ţinut mult. "Ştiam" la nivel teoretic. Toate aceste cunoştinţe aveau însă prea puţin de-a face cu viaţa reală. Eram complet neadaptat pentru mizele, flexibilitatea şi cinismul activităţii politice concrete. Folosesc calificativele fără vreun sens negativ. Eram şi autist la psihologia oamenilor. Mă bucuram în schimb de capitalul disidenţei care-mi permitea să fac o mulţime de lucruri. "Mi-a păsat" şi am făcut. Aveam enorm de multă energie, învăţam din mers. M-am dedicat Grupului pentru Dialog Social (GDS) - am renunţat la poziţia de cercetător la Institutul de Meteorologie şi Hidrologie Bucureşti ca să lucrez la Grup -, am înfiinţat mai multe organizaţii neguvernamentale, dintre care APADOR-CH a fost cea mai importantă. Din afară nu se poate bănui cât de mult a contat APADOR-CH în blocarea unor iniţiative ale guvernării din acel timp. FSN intenţiona să trimită demonstranţii prin parcuri, să controleze viaţa asociativă etc.

 

Nu am avut niciodată vreo antipatie pentru ceea ce numiţi "responsabilităţi la nivel politic". La începutul anului 1990, strategii lui Ion Iliescu reuşiseră să creeze o astfel de adversitate faţă de partide (erau geniali: adversitatea nu se arăta şi faţă de partidul lui Ion Iliescu), încât iniţiativele civice aveau mai multe şanse. Aşa a luat fiinţa Alianţa Civică (AC). Pregătirea apariţiei AC m-a acaparat începând cu sfârşitul lunii iunie 1990. Apariţia oficială a Alianţei, în noiembrie 1990, a avut ceva spectacular. Rezulta limpede că răspundea unei nevoi resimţite de mulţi şi că împlinirea ei firească ar fi fost transformarea într-o formaţiune cu caracter propriu-zis politic. Trebuia să devină sau să creeze un partid. Iată de ce atunci când Manolescu, Şora şi alţii făceau declaraţii publice de genul "Alianţa Civică nu va intra niciodată în politică", la întâlnirile din Consiliul Naţional le spuneam: "Ce v-a venit s-o spuneţi? Dacă într-o zi va fi nevoie să transformăm Alianţa într-un partid? De ce ne luăm o obligaţie pe care nimeni nu ne-o cere?". Eram, cum se vede, un naiv. Nu-mi imaginam că "prietenii" mei din Alianţă nu au nici o problemă ca astăzi să spună una, iar mâine să facă alta. Tocmai cei mai vocali promotori ai sloganului "Alianţa nu va deveni un partid" au intrat ulterior în conducerea Partidului Alianţei Civice.

 

Tot prin 1990 m-am implicat în temele incomode: dezincriminarea homosexualităţii, solidarizarea cu maghiarii şi romii transformaţi în ţapi ispăşitori şi temă a competiţiei electorale, europenizarea prin distanţarea faţă de ceea ce unii numeau, corect sau abuziv, "tradiţie". Toate mi-au creat o intensă, sinceră antipatie. Or, politica de partid este centrată pe câştigarea de capital electoral. Exact contrariul a ceea ce o formaţiune putea obţine prin mine.

 

În sfârşit, ca să ai un rol important în viaţa unei organizaţii ample precum o mişcare naţională sau un partid este nevoie de un simţ al relaţiilor şi alianţelor, de o bună capacitate de comunicare. Nu mă bucuram de nici una dintre aceste calităţi. Poziţiile pe care le-am avut în Alianţa Civică şi în consecinţă, o perioadă, în Convenţia Democratică (CD), au fost asigurate de capitalul câştigat înainte de 1990 şi de faptul că eram iniţiator. Mizele şi căile pe care le-am urmat au rupt la un moment dat cu implicarea directă în politică – care avusese loc în 1990, chiar dacă nu ca membru al vreunui partid.

 

"Serviciile nu au de ce să penetreze organismele vitale pentru democraţie. Nu au ce să caute nici în poziţiile de maximă demnitate publică, nici în presă şi nici printre judecători", scriaţi nu demult într-un editorial. Se întâmplă acest lucru în "lumea liberă" către care priveau, cu speranţă, mulţi români înainte de 1989? ("Trăim într-o lume a serviciilor secrete", îmi scria recent, o prietenă dintr-un alt capăt de lume şi mi-am amintit acum cuvintele ei, împreună cu – de ce oare?J - acea a treia mână despre care aminteaţi, în numărul trecut al Prăvăliei, că îi apărea, în jocul lui de pe bancă, lui Stan Laurel).

 

Într-o democraţie autentică, "serviciile" au un rol foarte strict circumscris. Ele slujesc puterile (autorităţile) publice, nu le dirijează. Totuşi, datorită faptului că sunt deţinătoarele celor mai sensibile informaţii, resursă esenţială pentru raporturile de putere, diferiţi actori sociali încearcă şi uneori reuşesc să implice oameni din servicii în promovarea unor interese personale ori de grup. Nu se poate face însă  vreo comparaţie cu ce se întâmplă în România şi în unele ţări foste comuniste. Serviciile româneşti sunt moştenitoarele Securităţii în sensul propriu al cuvântului: moştenitoare de oameni, de proceduri, de mentalitate. Ele au slujit timp de 17 ani interesul castelor întemeiate până la revoluţie. Practic, serviciile (re)înfiinţate în 1990, ilegal în cazul SRI, au reuşit să facă societatea românească să lucreze în beneficiul siguranţei politice şi economice a "foştilor". E adevărat, serviciile mai întineresc, există un efort de reformare. Serviciile de informaţii româneşti nu au trecut totuşi acele câteva teste simple ale desprinderii de trecut.

 

Sunteţi un om liber?

 

Iată o întrebare care arată cam aşa: m-aţi dus în faţa un câmp nesfârşit şi mi-aţi cerut: mergi! Liber în sens social? În sens filosofic? Prima utilizare a cuvântului "libertate", datată la 1483, era aceea de a merge oriunde. Am tot recuperat, ca să zic aşa, din acest tip de libertate a cărui încălcare înainte de 1989 mă sufocase, umblând relativ mult prin lume. Dacă libertatea înseamnă să fii liber de constrângeri şi datorii (sens dat cuvântului încă în 1596) intrăm în aporiile străvechi ale libertăţii, care o apropie de ideea de privilegiu. Sunt însă sigur, nu în acest fel vreţi să vorbim. Probabil vă gândiţi că a fi liber înseamnă să fii independent de tine însuţi. Pentru mine în orice caz, acesta este unul dintre sensurile cele mai importante. Or, independenţa de tine însuţi este o provocare de fiecare zi. De simţit, mă simt destul de liber. Însă departe de aspiraţiile pe care le am în această privinţă.

 

Nominalizaţi câteva evoluţii pozitive – dacă vi se pare că sunt -  în spaţiul public autohton, fie el politic, al mass-media sau cultural, la acest moment (început de 2007)? Ce nu merge bine la noi? Din societăţile de consum (sau de plaisir) ce e de luat – la nivel funcţional? Ce credeţi că nu e bine să implementăm? (e posibil să evităm?)

 

Un prim pas pozitiv este integrarea europeană. Al doilea pas pozitiv a fost aderarea la Uniunea Europeană. Al treilea pas pozitiv constă în continuarea integrării după aderare. Tot restul reprezintă detalii, de foarte multe ori dezolante.

 

"Gabriel Andreescu ar trebui menţionat în manualele de literatură la capitolul Cum nu se polemizează", aşa îşi începea Alex Ştefănescu un articol. Aţi purtat multe polemici, în ultimii 16 ani.

 

La începutul anilor '90, mi-am intersectat paşii de mai multe ori cu domnul Alex Ştefănescu. Pe vremea când comentariul meu putea avea un efect asupra percepţiei publice asupra cuiva, criticul mă întâmpina cu complimente atât de slugarnice, încât mă simţeam absolut stânjenit.

 

Detaliile acestea nu ar anula neapărat interesul pentru opiniile sale privitoare la stilul polemic. Problema domnului Ştefănescu este că multe dintre textele pe care le-a semnat aduc atingere principiilor elementare ale unui discurs public decent. Să te referi la tarele fizice ale cuiva, să faci sugestii intime, iată lucruri care nu se fac. Redactorul-şef al României literare ori nu ştie aceste reguli, ori le încalcă în cunoştinţă de cauză. A trebuit o dată să iau apărarea unei colege de la APADOR-CH care vorbise într-o emisiune televizată despre abuzurile Poliţiei, întrucât Alex Ştefănescu, supărat de faptul că persoana în cauză se ocupa de drepturile delicvenţilor, îi făcuse un portret fizic respingător. Îi ironizase, în stilul specific, şi limbajul, deşi răutatea era pur gratuită, fără nici un argument. Căci întâmplător, doamna de care Alex Ştefănescu îşi bătea joc - în sensul propriu al expresiei - public, terminase spaniola, ştia mai multe limbi străine, iar după 1990 făcuse ziaristică de succes. La emisiunea televizată vorbise coerent şi la obiect. Chiar dacă lucrurile ar fi stat altfel, criticul nu trebuia să-şi fi permis astfel de atitudini. De ce am da, atunci, atenţie opiniilor lui Alex Ştefănescu referitoare la stilul polemic?

 

În sfârşit, antipatia unui critic care spune despre Paul Goma că nu ştie să scrie, iar pe Norman Manea îl plasează în categoria scriitorilor lipsiţi total de talent, mă onorează.

 

Revin însă la temă. Am fost implicat în polemici din 1990, când scriam, în principal, la revista 22. Multă lume mă întreba pe atunci de ce mă ocup eu de drepturile homosexualilor. Apoi, ale maghiarilor. De ce susţin Recomandarea 1201 a Consiliului Europei, în ciuda opiniei mai tuturor ziariştilor – care de altfel nu o citiseră şi oricum, nu aveau instrumentele necesare s-o judece? Colegi de GDS, de la Alianţă Civică, sau oameni de calitatea lui Alexandru Zub mi-au replicat polemic cu privire la proiecţia românească asupra relaţiilor cu Republica Moldova. Ce să mai spun despre Tratatul cu Ucraina? Lista este departe de a fi exhaustivă.

 

Am primit suficiente observaţii critice pe marginea polemicilor în care am fost implicat. "Mostra" cea mai ieşită din comun a fost considerată, pe bună dreptate, referirea la un moment dat la semnele de "senilitate" ale lui Octavian Paler. Mi-am cerut imediat scuze, dar faptul rămâne impardonabil. Contextul? Directorul de onoare al României libere scrisese, în patru episoade apărute în binecunoscutul ziar, lucruri de genul: "I-am explicat d-lui Andreescu ca unui african"; "dându-şi aere comic-serioase de misionar al europenismului" etc. Eram informat asupra trecutului său din anii '70, dar cu naivitatea majorităţii foştilor disidenţi, după 1990 am lăsat tema trecutului său la o parte, deşi se grăbea să ia loc în cercurile anticomuniste unde aveam câte ceva de spus. Şi iată că acest omagiator al lui Stalin, care lăudase în versuri Canalul, condamnase revoluţionarii maghiari justificând intervenţia trupelor sovietice, ocupase posturi de conducere în presa comunistă şi ajunsese membru supleant al Comitetului Central al PCR îmi dădea lecţii de atitudine! Mi s-a părut mirobolant. Paler, a cărui cultură se reduce, în formularea – cam târzie – a doamnei Zoe Petre, la nivelul lui Reader’s digest, îmi explica "ca unui african" cum să vorbesc despre drepturi şi libertăţi. M-am simţit ultragiat. Aşa am ajuns să folosesc un cuvânt care nu are ce căuta într-o dezbatere publică. Explic, nu caut o justificare.

 

Că toate aceste polemici au avut un rost nu mă îndoiesc nicicum. Spre deosebire de cei cu care polemizam, se întâmpla să fiu implicat în "facerea lucrurilor" şi aveam în faţă, ca urmare, miza. Când Horia Patapievici a scris articolul său despre "minorităţile imperiale" cu privire la maghiari, în 1998,  tocmai în revista 22, relaţia dintre UDMR şi aliaţii săi de la guvernare era în criză. Numai de o "trădare" din partea acestei reviste în care intelectualii maghiari avuseseră până atunci încredere nu aveam nevoie. Astfel de situaţii dădeau apă la moară radicalilor. De aici plusul de vehemenţă a replicii pe care am scris-o atunci.

 

Trecerea timpului m-a făcut să văd greşelile, impoliteţile, defectele din unele din aceste texte. M-am "înrăit" la un moment dat. De abia astăzi pot să regret. Aş scrie probabil altfel multe dintre intervenţii. Iau ca exemplu articolul despre Omul recent. Observaţiile tehnice pe care le-am publicat, la apariţia volumului, în Observator cultural, sunt la fel de valabile în 2007 şi am chiar mai multe argumente. Dar nu aş mai folosi acel stil care mi se pare acum un fel de punere la punct satisfăcută.

 

Deasupra mizelor particulare, este una suverană care vă mobilizează în aceste demersuri?

 

Cred că da: servirea binelui public. Or, ceea ce m-a mirat timp de 17 ani este insistenţa cu care polemicile ori "înfruntările" mi-au fost interpretate în tentă subiectivă în ciuda tuturor faptelor. Şocantă îmi pare, în particular explicarea "certei" mele cu Andrei Pleşu prin motive personale. Ce aş fi avut eu de împărţit cu Andrei Pleşu? Nimic. Absolut nimic. Din contră, atunci când m-am referit la el, pe vremuri, am făcut-o cu totală pozitivitate. Se poate identifica uşor când au început reproşurile în ce-l priveşte. Când, în 1990, ca ministru al Culturii, a susţinut o decizie a Vetrei Româneşti împotriva Smarandei Enache, co-preşedinta Ligii Pro Europa. Când l-a numit pe Ticu Dumitrescu un Vadim cu semn schimbat. Când a lansat cu Augustin Buzura & Comp. revista Dilema pe post de antitod la presa culturală antiilesciană. În toate aceste cazuri, am făcut criticile cu deferenţă. "Cearta" s-a acutizat în anul 2000, când am elaborat scrisoarea deschisă, semnată, dacă-mi amintesc bine, de 15-20 de persoane, prin care le ceream lui Pleşu şi Dinescu să refuze numirea lor în Colegiul CNSAS. Prezenţa lor în Colegiu era contrară legii şi, argumentam noi, semnatarii, cu aceeaşi deferenţă, o compromitea de la început. Acest subiect pare să-l fi afectat pe Andrei Pleşu mai mult decât oricare altul. Nu doar că cei doi au susţinut vocal dreptul lor de a ocupa locul în fruntea CNSAS, dar au contribuit şi practic, nu doar simbolic, la eşecul monumental al actului normativ privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. Când m-am referit după circa un an la şantajabilitatea lui Pleşu şi deci la incompatibilitatea cu demnitatea publică, aveam în vedere statutul său de secretar de stat într-o poziţie de mare responsabilitate. Nu mă ocupam nici de prestaţia criticului de artă, nici de participarea la viaţa GDS, nici la rolul său în diferite comitete care acordă premii literare.

 

Unde ar fi interesul ori tropismul personal în toate aceste exemple? Ce poate fi mai firesc decât să clamezi responsabilitatea unui demnitar? Ultimele date scoase la iveală de Mihai Pelin îl plasează pe Andrei Pleşu în categoria colaboratorilor. Ceea ce pune o mare problemă de legalitate a mandatului său în Colegiul CNSAS, iar astăzi, şi o problemă simbolică, prin prezenţa sa în conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Astfel de detalii privesc calitatea vieţii noastre publice, nu au nimic personal.

 

În numărul trecut al Prăvăliei citaţi cuvintele lui Malraux despre a judeca şi a înţelege. Puse alături de cele pe care le scriaţi cândva (despre oameni uşor de recunoscut): "Ei declară despre ei înşişi, cu o seninătate pe atât de cutremurătoare pe cât este de lipsită de temei, că reprezintă expresia purităţii morale a naţiunii, puţinele valori morale pe care populaţia României se mai poate sprijini!", parcă nu se potrivesc.

 

Contextul era cât se poate de explicit: mă refeream la Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Cuvintele lui Malraux sunt de înţeles, după opinia mea, printr-una dintre distincţiile care separă etica şi morala. La nivel uman pot să-i privesc cu empatie pe cei doi. Dacă le citesc ceva cu interes, sunt tocmai amintirile personale. Mă simt însă obligat să le judec impactul asupra  standardelor vieţii publice: felul în care transformă divergenţa de opinii în campanii de insulte iar apoi, pe ultimele, în campanii de represalii; felul în care compromit ideea de egalitate; exemplul negativ dat unei chestiuni centrale pentru orice societate modernă: raportul dintre demnitar şi cetăţean; falsificarea ideii de elită; confuzia pe care o produc între notorietate şi excelenţă; lupta împotriva criteriilor clasice ale prestaţiei intelectuale în favoarea politicii de imagine, în care investesc o energie incredibilă.

 

Adeseori emiteţi judecăţi în textele de opinie, cum e şi firesc să se întâmple. Care sunt agresiunile, violenţele cele mai pregnante cărora le faceţi faţă în aceşti ani?

 

Să vorbesc despre agresivităţi şi violenţe la adresa mea ar fi cum m-aş plânge. N-o fac. M-aş referi totuşi la un aspect ale cărui consecinţe s-au înăsprit cu trecerea timpului: dacă nu aderi cu toate armele şi bagajele la o filosofie de grup şi nu pui fidelitatea faţă de acesta în faţa obligaţiei de conştiinţă ai toate şansele să nimereşti între un fel de plăci tectonice sociale. Am avut multe cauze comune cu oameni care s-au devotat combaterii discriminării minorităţilor. Solidaritatea de grup mi-a făcut pur şi simplu bine. Dar nu am mai fi putut fi solidar cu foştii "tovarăşi" când au cerut amendarea ori aruncarea în închisoare a altor oameni care gândeau altfel – prost, incorect, spun ei. Au ajuns să conteste câştiguri fundamentale precum libertatea de gândire şi exprimare în numele unor valori ale solidarităţii, cale ce mi se pare nu doar pragmatic greşită, ci şi nedreaptă. Un alt exemplu. Am fost solidar cu recunoaşterea tragediei Holocaustului transnistrean. Dar nu am mai putut fi solidar cu promotorii acestei recunoaşteri când au contestat comparaţia cu crimele comuniste diluând semnificaţia ultimelor. Şi invers, în privinţa anticomuniştilor care uită că masacrele şi deportările în masă pot ajunge la niveluri monstruoase chiar dacă nu sunt conduse de călăi comunişti. Am susţinut sistematic conducerea "moderată" a UDMR, ceea ce mi-a creat prietenii în cadrul acesteia. Relaţiile umane s-au deteriorat când am protestat faţă de împiedicarea abuzivă, de către "moderaţi", a adversarilor "radicali" (Uniunea Civică Maghiară etc.) de a participa la competiţia politică internă. Sunt multe alte situaţii în care, refuzând logica fidelităţii de grup, am pierdut relaţii umane şi mijloacele care dau eficacitate acţiunii.

 

Într-o întrebare pusă Anei Blandiana, când mi-a acordat un interviu, aminteam o întâmplare, tot de dânsa povestită anterior, cu Nicolae Manolescu refuzând să vă accepte candidatura, în biroul Partidului Alianţei Civice. În această toamnă aţi avut un schimb de replici în presă despre Consiliul Uniunii Scriitorilor, pe care domnul Manolescu îl vedea ca principalul for de contestaţie politică din România vechiului regim, iar dumneavoastră nu. M-a surprins într-o tabletă a domnului Manolescu din România literară prezenţa lui Pleşu pe lista de "opozanţi ai comunismului" (Pleşu însuşi afirmând, nu demult, într-o emisiune televizată: "Am avut de ales între a deveni Doina Cornea şi a rămâne ce am rămas"). Ce vă desparte de Nicolae Manolescu? Ce vă împiedică, dincolo de condiţia de adult, să vă "jucaţi" împreună, după o astfel de "ceartă"?

 

Nicolae Manolescu a contat cu adevărat în cultura română. În cazul lui, imaginea despre omul de cultură nu se confundă cu imaginea asupra imaginii omului de cultură. Prestaţia de critic cu rol determinant pentru evoluţia literaturii ultimelor decenii nu este singura calitate a lui. Din păcate, cinismul său la fel de artist l-a împins să joace roluri pe care oameni ca el, cărora "nu le pasă", nu ar trebui să şi le fi asumat.

 

Episodul la care se referă Ana Blandiana aduce în discuţie cariera "politică" a lui Manolescu. Criticul nu a avut nici un rol în crearea Alianţei Civice (AC). Totuşi, vedetă fiind, a fost ales în conducerea Alianţei (Consiliul Naţional) pe care a tratat-o în general cu o (antipatică) indiferenţă amuzată. La începutul anului 1991, conducerea AC luase hotărârea de a crea un partid politic (Partidul Alianţei Civice – PAC). La conferinţa naţională de la Sibiu, din iunie 1991, ne-am trezit că Manolescu anunţă iniţierea PAC de către un grup care îşi asuma conducerea acestui proces. Simplu spus: avusese loc o trădare. Situaţia creată ameninţa să producă o criză gravă în interiorul Alianţei, aşa că am cerut colegilor să depăşim momentul creat şi să "rezolvăm" situaţia la Bucureşti.

 

Majoritatea din conducerea AC putea atunci să îi elimine pur şi simplu pe trădători şi să continue crearea PAC fără ei. Dintr-o naivitate care nu a rămas nici prima, nici ultima, colegii mei au acceptat până la urmă faptul împlinit, deşi erau atâtea motive să nu aibă încredere nici în Nicolae Manolescu, nici în Stelian Tănase, nici în Alexandru Popovici, care conduseseră disidenţa. Am fost minoritar în încercarea de a reveni la proiectul iniţial. Când, la Congresul de constituire al PAC din vară, Blandiana realizase cât de fatală urma să fie complezenţa lor, era prea târziu. Ultimul ei efort de a salva situaţia a fost să mă propună în conducerea PAC, după ce mă rugase în pauză plângând să accept oferta. Am acceptat-o, dar Manolescu şi mezalianţele sale (un procuror dubios, un fost secretar de partid) s-au speriat. Conducând inteligent sala, au eliminat candidatura "din motive procedurale".

 

Jocurile fuseseră făcute. Din acel moment am fost gata să susţin PAC, care plecase cu circa 13% simpatie electorală. L-am ajutat, personal, chiar pe Manolescu, când mi-a cerut-o. El a reuşit însă să distrugă întregul capital pe care-l primise. Între 1992 şi 1996 a sabotat cât a putut Convenţia Democratică (CD). O ştiu, căci reprezentam AC în şedinţele Convenţiei. A implicat PAC în atitudini naţionaliste care au compromis partidul în ochii celor ce vedeau în el suflul european din lumea politică românească. Apoi, a reuşit să scoată PAC din Parlament prin decizia aiurită ori dubioasă de a ieşi din CD înaintea alegerilor din 1996. În sfârşit, prin absorbţia în PNL, a pus capăt singurului partid modern creat după anul 1990.

 

Or, această istorie nu mă poate lăsa indiferent. Cinismul lui Manolescu cu nuanţe ludice şi terapeutice poate fi aplaudat în jocurile de culise de la Uniunea Scriitorilor. Dar nu în viaţa politică, căci politica implică viaţa a milioane de oameni.

 

Altfel, îi apreciez multele sale calităţi.

 

Prin 1994, Grupul pentru Dialog Social organiza întâlniri cu scriitorul Mircea Iorgulescu (despre Marea trăncăneală), cu Mircea Coşea şi Alin Teodorescu (despre privatizare). Mai târziu, Sorin Antohi modera şi el discuţiile pe o temă cum ar fi "Situaţia arhivelor româneşti", de exemplu. Ca să amintesc doar câteva nume (din acest început de "deconspirare controlată şi selectivă", cum o numea Dinu Flămând, într-un interviu) active la GDS. Aveţi un răspuns, chiar dacă nu formulez o întrebare?

 

Încă din 1990, la GDS au venit să se exprime Răzvan Teodorescu, Adrian Severin, Virgil Măgureanu, Victor Babiuc, Mircea Coşea, cum amintiţi, mulţi alţii care erau apropiaţi, pe atunci, lui Ion Iliescu. Era o experienţă a dialogului care intra firesc în programul GDS. Grupul pentru Dialog Social a păstrat pentru mult timp imaginea unei comunităţi, dacă nu neapărat inteligente ori eficace, cel puţin neprihănite. Dar trecerea anilor a pus în evidenţă marile diferenţe dintre membrii Grupului. Surpriza - într-adevăr surpriză - a fost ca dincolo de varietatea morală şi intelectuală, firească, să fi existat de la început o problemă a relaţiei fiecăruia cu trecutul.

 

Exemplele lui Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Sorin Antohi, care au avut poziţii de stat imediat după 1990, arată că obţinerea pe atunci a unei funcţii publice presupunea cunoaşterea, în culise, că eşti şantajabil.  Cazul cel mai relevant rămâne însă cel al lui Alin Teodorescu. Astăzi au devenit notorii relaţiile oculte ale lui Teodorescu cu Securitatea. Or, el a fost ales primul preşedinte al Consiliului de Administraţie al GDS, în perioada esenţială a orientărilor luate de Grup. Nu o să uit niciodată cât de mirat am fost când s-a propus Grupului statutul prin care afilierea unui membru al GDS la un partid era urmată de suspendarea acestuia. "Cum să punem o astfel de condiţie tocmai acum, când oamenii sunt liberi să aibă opţiuni politice?", am întrebat eu cu o imensă inocenţă. Alin Teodorescu a dat un  răspuns în doi peri şi a sărit repede peste acest punct.

 

Ceea ce sprijină ideea demult vehiculată, că procesul de creare a vieţii civile şi politice după revoluţie a fost controlat la amănunt, urmându-se o strategie sistematică de infiltrare. S-a spus unora şi altora: tu mergi aici, tu dincolo etc. Ceea ce a făcut ca partidele istorice să fie infestate, ca Liga Apărării Drepturilor Omului să aibă ca vicepreşedintă pe Rodica Stănoiu ş.a.m.d.

 

Paul Goma v-a numit la un moment dat "industriaş al drepturilor omului" acuzându-vă că "aţi făcut din drepturile omului o meserie, o carieră, o slujbă, onorată şi binişor remunerată".

 

În opinia mea, Paul Goma rămâne cel mai important disident român. Iar figura cea mai luminoasă a disidenţei româneşti este Doina Cornea. Spunând acestea pentru a face distincţia dintre rolul social al cuiva şi înzestrarea sa morală, aş califica formularea lui Goma o simplă înjurătură. Drepturile omului nu au fost pentru mine o simplă etichetă, eventual o viză pentru Franţa ori o rentă viageră. Este adevărat că din 1995 am devenit angajat al APADOR-CH, organizaţie pe care o creasem în 1990 şi unde activasem absolut voluntar până în anul amintit. Dar singura mea contribuţie la politica financiară a APADOR-CH a fost să cer punerea unei limite superioare salariilor. Cu jena mea de a cere sponsorizări, nu am fost, din acest punct de vedere, de prea mult ajutor asociaţiei. Noroc cu "fetele" venite să colaboreze cu mine – în primul rând, Renate Weber – care au ştiut să trateze tema finanţărilor în termeni raţionali. Iată, mă refer pentru prima oară la aceste detalii de culise din viaţa APADOR-CH, obligat fiind de înjurătura lui Goma.

 

Mai este adevărat că la un moment dat mi s-au cerut studii pe tema minorităţilor şi a politicii externe, pe care m-am specializat, iar acestea au fost plătite. Ar fi fost oare firesc să le refuz? Mi-am dat acum câţiva ani doctoratul în ştiinţele politice cu o temă în domeniul drepturilor minorităţilor. Să însemne specializarea teoretică o trădare a ceea ce făcusem anterior? Am avut vreodată un venit mai mare decât al lui Paul Goma? Nu cred. Sunt un om auster, am refuzat dependenţa de atracţiile materiale. Iată de ce comentariile privind "beneficiile" mele din cariera de "slujbaş al drepturilor omului" sunt pur şi simplu elucubraţii. I-a zis cineva lui Goma că a devenit un industriaş al scrisului? Ori mai nou, un industriaş al insultelor?

 

Am făcut apel la toată empatia mea să-l înţeleg pe Goma. Acum, prefer pur şi simplu să-l evit ca subiect. Goma a depăşit limita exceselor care i se puteau ierta când (unu) a început să facă trimiteri la ipotetice sau reale intimităţi ale antipatizaţilor şi (doi) i-a dat în judecată pe autorii care i-au calificat textele drept antisemite. Or, să-ţi refuzi orice autocontrol în felul în care vorbeşti despre ceilalţi şi, simultan, să-ţi dai în judecată criticii reflectă o evoluţie morală dezolantă.

 

Ce vă mulţumeşte din ceea ce aţi iniţiat în acest domeniu al drepturilor omului? Ce proiecte aveţi?

 

Am susţinut deschis valoarea drepturilor omului pe vremea când aceasta se plătea cu o acuzaţie de trădare şi am avut un anumit rol - cine poate măsura cât? - în evoluţia sistemului normativ al drepturilor omului după revoluţie. Am iniţiat în 1993 – împreună cu Renate Weber – o revistă de drepturile omului publicată până în 2005. De la acea dată editez trimestrialul Noua Revistă de Drepturile Omului.

 

Cred că am contribuit la crearea unei doctrine româneşti cu privire la minorităţi şi la legitimarea, respectiv, la demnitatea acestui domeniu. Am reuşit câte ceva şi pentru evoluţia lor concretă. Volumul Ruleta apărut în 2001 la Polirom vorbeşte cumva despre această istorie. Am trei cărţi în lucru pe acelaşi domeniu.

 

În ultimul timp am scris din ce în ce mai mult pe tema evaluării trecutului totalitar. Sper ca într-un an să public un volum privitor la "fenomenele genocidare".

 

În planul implicării civice, astăzi dau maximă prioritate asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă (SLC), dedicată păstrării caracterului secular al statului, condiţie a unei autentice libertăţi de conştiinţă, gândire şi religie. Am iniţiat SLC în 2003, dar ea se bazează astăzi, în primul rând, pe activismul excepţional al unor tineri precum Remus Cernea şi Emil Moise. În perspectivă voi da mai multă atenţie teoriilor umaniste, o altă paria a vieţii culturale.

 

Ce iniţiative ale unui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române (de reformare a activităţii acesteia) v-ar face să îl preţuiţi?

 

Nu este nevoie de un exemplu abstract, căci există unul real: Mitropolitul Corneanu. Toţi înalţii ierarhi de până în 1989 au fost implicaţi până peste cap în mizeriile politicii ceauşiste. Corneanu era unul dintre ei. A mărturisit cu smerenie, a retrocedat bisericile greco-catolicilor, a promovat în Banat un ecumenism real, dezbărat de fariseismul colegilor, a evitat alianţele politicianiste care au asigurat altora satisfacţii materiale.

 

Cum arată o zi obişnuită din viaţa lui Gabriel Andreescu? Ce (ar) cuprinde o zi neobişnuită?

 

Până acum circa doi ani, viaţa îmi fusese complet dizolvată în tot felul de activisme. Astăzi e mult mai echilibrată. Pot spune fără dubii că e cea mai confortabilă perioadă din câte am trăit. Mă scol la o oră rezonabilă,  fac patru-cinci exerciţii de yoga, mănânc - sunt lacto-vegetarian, dar nu habotnic - şi apoi trec la calculator, ori iau o carte în mână. În zilele când nu merg la o arhivă, la cursuri, sau mă întâlnesc cu colegii pe marginea unui proiect, ori nu trebuie să rezolv chestiuni birocratice, rup ziua cu un jogging în Parcul Drumul Taberei. Mă uit relativ rar la televizor, păstrez două-trei ore, seara, pentru masa în doi - copiii sunt mari, au plecat demult la casele lor -, şi pentru întimitate. Revin la lucru, până noaptea târziu.

 

După 1990, am participat anual la zeci de întâlniri prin ţară sau prin lume, aşa că am călătorit foarte mult. În ultimii ani o fac mai rar, dar tot plec din ţară de câteva ori în fiecare an. Nici zilele din timpul călătoriilor nu-mi par "neobişnuite".

 

"De atunci am avut altă relaţie cu fricile mele", spuneaţi la începutul acestui interviu. V-au influenţat ele (sau prudenţa, calculul), într-o oarecare măsură, răspunsurile de acum, intervenţiile publice din ultimii ani?

 

Nu sunt prudent, nici calculat. M-au interesat adevărul sau falsul, binele sau răul, nu psihologia celor cu care interacţionam. Această lipsă de instinct psihologic mi-a limitat eficienţa implicării sociale. Mai grav, m-a făcut să greşesc chiar faţă de oamenii la care am ţinut mult. Încerc să învăţ din greşeli.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

Bogdan Suceavă

Într-o lume mai aşezată, mai bine precizată, ne putem dedica
unor probleme de mai mare consistenţă

Bogdan, suntem la început de an, aşa că aleg, mai întâi, un subiect de final de interviu. A trecut suficientă vreme de la apariţia romanului tău Venea din timpul diez (Ed. Polirom, 2004) încât să fie permisă întrebarea: Ce (ne) pregăteşti pentru 2007?

A nu se înţelege că trebuie să publicăm la foc continuu, pentru a ne ridica templul op cu op. Cred că nu trebuie să ne propunem publicarea decât atunci când avem ceva de spus. În ultimii doi ani am lucrat la un alt roman, a cărui apariţie sper să fie în 2007. A fost o temă care m-a urmărit până la obsesie. A fost destul de dificil pentru că nu evit să-mi aleg subiecte care nu au mai fost abordate în literatura română. Sunt teme unice, idei provocatoare, care mi se par menite să capteze esenţialul despre câte un loc şi o perioadă istorică. Nu-mi plac proiectele care ies pe bandă rulantă, ci mă interesează acele idei de curaj intelectual care îşi propun să atingă esenţialul despre o anumită problemă literară şi sunt rodul final al unui proces de elaborare şi îndelungată reflecţie. Cititorul simte cum stau lucrurile. Romanul pe care l-am încheiat recent a necesitat şi o componentă de documentare. Era momentul să rezum într-un proiect literar experienţa celor zece ani pe care i-am trăit în Statele Unite din 1996 şi până acum. E un roman cu subiect şi de substanţă nord-americană, cu o temă care, cred eu, va interesa publicul românesc.

În ultimii doi ani nu am stat o clipă. Am scris matematică. Am avut câteva experienţe extraordinare, am învăţat multe lucruri noi. Mi se întâmplă să am revelaţii în bibliotecă.

Cât despre anul 2007, voi fi prezent în România mai mult. Voi avea câteva conferinţe, câteva călătorii în diverse oraşe din ţară de unde am primit, în vremea din urmă, mai multe invitaţii. Programul acelei perioade va fi postat în secţiunea În agendă de la http://www.msu.edu/~suceavad. Vezi, sunt sentimental, mi-am păstrat pagina de web de pe serverul de la Michigan State University, acel proiect lansat prin 1999, când nu erau prea multe situri web cu accent pe teme de literatură română. Acum e mai bine, toată lumea are website sau blog. E foarte bine aşa.

Da, ştiu pagina ta literară (dacă nu prima, una dintre primele ale vreunui scriitor român), de pe când la noi, în domeniu, erau vremurile "descălecatului". Aşa am descoperit şi proza ta.
Invitaţiile primite din România se adresează mai mult matematicianului sau scriitorului? Cum e să scrii matematică?

Vara viitoare cred că discuţiile pe teme literare vor fi totuşi mai multe, deşi la un moment dat vor fi şi momente când voi face matematică. Matematica, înainte de a fi scrisă, trebuie gândită, digerată, trăită. Se poate întâmpla ca din zeci de pagini de caiet, pline de calcule şi încercări, să rămâna doar o lucrare de 8 pagini. Aşa se scrie matematica. Sunt multe situaţii când în forma finala a unei lucrări apare doar teorema sau formula, nu şi felul cum ai dedus-o, numeroasele eforturi de a o descoperi. Lucrările de matematică sunt forma esenţializată a acestor căutări.

Par să fie, în această caracterizare, şi asemănări, şi diferenţe, faţă de literatură. Probabil că exigenţa cu care abordezi proza şi matematica e invariantă, în ce priveşte construcţia, exactitatea, rezultatul. "Drumul" ţi se pare mai permisiv, mai amuzant, mai "la alegere" în vreunul dintre cazuri?

Şi în matematică, şi în literatură, există o cale uşoară de a termina treaba. Dar nu cred că această cale uşoară intersează pe cineva. Cel mai mult contează treaba bine făcută, munca menită să răspundă unei întrebări, unei probleme de o anumită dificultate. Dacă e să le comparăm, în acest sens şi matematica, şi literatura, pot produce provocări de dificultăţi comparabile. Marea diferenţă e că în matematică publicul e mult mai redus numeric, dar şi mai calificat profesional să-şi dea cu părerea. Despre literatură opinează mai mulţi. E normal să fie aşa.

Te gândeşti la proză şi în vremea matematicii sau asta se întâmplă numai când vin momentele literaturii (vacanţele tale de la Universitate)?

Sunt perioade când predau, cam nouă luni pe an, şi atunci citesc, mă documentez, strâng materiale. Uneori scriu scurte scene, anumite pasaje, fac muncă de documentare. În perioada de vacanţe trec la operaţiuni de amploare. Nu e bine să ai prea multe întreruperi într-o perioadă când ai de scris un text de 500.000 de semne. Ai nevoie de linişte şi mare concentrare ca să produci un ansamblu de mari dimensiuni, să te asiguri că proporţiile părţilor componente se asortează bine. Nu-mi plac romanele disproporţionate, ci acelea a căror măsură are o bună coordonare a proporţiilor. Cred că dacă lucrezi în perioade când eşti împărţit între mai multe proiecte egal de interesante poţi face erori de calcul al proporţiilor sau al nuanţelor.

În ceea ce priveşte cartea pe care sperăm să ne-o oferi în 2007, cred că publicul românesc va fi într-adevăr atras de un roman care valorifică experienţa americană a unui compatriot. Cu atât mai mult cu cât tu vii cu o poveste după 10 ani petrecuţi în State, un atu poate în faţa altor cărţi, precum cândva Iarna ogarului cenuşiu, a lui Romulus Rusan, sau, mai recent Adio, Adio, patria mea cu î din i cu â din a, a lui Radu Pavel Gheo (un autor care, îmi spunea un prieten al tău şi al meu, şi el matematician în SUA, "nu a înţeles nimic din America"). Sunt toate premisele ca un astfel de volum să fie un succes de public, iar criticii nu îl vor ignora. Aşa cum te cunosc, miza va fi cu totul alta decât a unor impresii de călătorie. În ce stadiu se află acest proiect?

Acest roman este gata şi se află deja în atenţia unei case editoriale din România. Ai dreptate, nu m-ar fi interesat nişte simple impresii de călătorie. Mi-am propus un roman a cărui miză, ale cărui personaje, ale căror probleme, a cărui dinamică să ţină de spaţiul cultural nord-american, să explice evoluţii şi idei din interiorul acestui spaţiu, pe o temă care să intereseze la fel de mult şi cititorul român. Adevărul e că mă aflu într-o legătură profundă cu spaţiul cultural nord-american. Trăiesc de zece ani aici, predau matematică de zece ani unor studenţi care vor deveni profesori de matematică, înţeleg foarte bine anumite lucruri care ţin de dinamica acestei lumi. Am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni, unii dintre ei crescuţi şi educaţi în culturi foarte diverse. M-a interesat sinteza unui timp şi a unui moment istoric, o experienţă cât mai stilizată, care să surprindă esenţialul despre o parte a Americii de azi. Nu cred că proiectul meu poate fi comparat cu lucrările pe care le-ai amintit, e un demers diferit şi nu ştiu câte analogii îi vor fi găsite în literele româneşti. Tu ai menţionat cărţile lui Romulus Rusan şi Radu Pavel Gheo. Ai observat că în fiecare dintre aceste două volume autorul se situează în fiecare moment în interiorul culturii române? Pur şi simplu ei povestesc pentru români cum e America. Cum ar fi însă o lucrare de ficţiune în care autorul să evite cantonarea într-o situare localizată? E o idee de oarecare temeritate şi aş fi fericit să-mi fi reuşit. Şi o să mai fie astfel de construcţii: milioane de români lucrează şi trăiesc în afara României. La un moment dat această realitate se va reflecta şi în literatură.

Acum, că spui asta, mă gândesc şi la Întoarcerea, un volum al lui FlorinOncescu, apărut în 2003 la Editura Ramuri. Proze scurte construite înjurul acestei teme: întoarcerea (temporară sau definitivă) a unor compatrioţi de-ai noştri din Canada, în ţară.
Romanul tău nu are nimic românesc în el?

Nimic altceva decât limba în care e scris şi publicul către care se îndreaptă.

Mă întorc la Venea din timpul diez, "o carte tristă, plină de sarcasm…" (rezonez cu această caracterizare făcută de Simona Sora). Nu mi se pare uşor să îi mulţumeşti, în acelaşi timp, pe Paul Cernat şi Daniel Cristea Enache, pe Sanda Cordoş şi Horia Gârbea, pe Simona Vasilache şi Marius Chivu, pe Simona Sora şi Dan Stanca. Romanul tău a fost bine primit de critici şi am prieteni (din public) cărora li se pare că e lucrul cel mai bun pe care l-ai scris. Se vorbeşte despre o maturitate a prozatorului. Simţi că această carte ar constitui un punct de inflexiune (din acest punct de vedere – sau din altul) în evoluţia ta literară? Unde ţi se pare că te afli, ca scriitor?

Am pus multă inimă în romanul acela… Nu ştiu dacă voi mai scrie vreodată un proiect motivat de mai multă dezamăgire amestecată cu o atât de intensă dragoste şi cu furie. M-a surprins şi pe mine ce a ieşit. M-a surprins plăcut şi reacţia criticii, au existat multe cronici care au discutat la chestiune despre acest roman. Eu cred că suntem o generaţie norocoasă: avem câţiva critici lucizi şi atenţi. S-a întâmplat ca subiectul din Venea din timpul diez să fie tocmai acel cadru tematic care mă interesează cel mai mult: România, spaţiul ideilor ei, felul cum anumite idei din anii treizeci au ieşit din nou la suprafaţă în anii nouăzeci şi au influenţat spaţiul public. În România, sunt instituţii şi persoane care funcţionează şi azi pe bază de combustibil interbelic. Cum aş putea eu să abordez vreodată o temă mai importantă decât asta?... Şi cum să o abordezi fără să faci comedie din ea? Subiectul are o oarecare componentă de neseriozitate. Simpla abordare a subiectului ne dă patria la cheie, o dezvăluie şi o descrie, fără însă a o explica, pentru că misterul ei rămâne adânc şi greu respirabil. Nuanţele de sarcasm din text, bine sesizate de unii dintre critici şi comentatori, sunt tot ceea ce a mai rămas din dragostea mea de altădată pentru spaţiul românesc. E un mod literar de a spune că nu mai cred, mai precis că nu cred că lucrurile se vor repara vreodată în mintea, stilul, aspiraţiile şi reacţiile unora dintre contribalii şi contemporanii noştri. Ei sunt pierduţi din pricina ideilor lor, şi împreună constituie un balamuc frenetic. E o carte care m-a ajutat să mă despart de România. Pot să mai scriu despre subiecte româneşti, dar te rog frumos nu aştepta din partea mea entuziasme pentru subiect. Nu literatură patriotică, şi nu vreo nuanţă lacrimogenă.

Stau altfel lucrurile în spaţiul public american? Sunt jurnaliştii or politicienii lor croiţi din alt material? Printre numeroasele filme americane care sunt difuzate de posturile româneşti de televiziune se găsesc unele care mă surprind prin ponderea însemnată, excesivă, a propagandei, patriotismului şi naţionalismului. În mai toate filmele lor recente despre armată, sportivi, alţi performeri, flutură drapelele şi clişeele din finalul de Fort Apache (John Ford, 1948), de exemplu. Ce ţi se pare că funcţionează şi ce ar merita să fie schimbat în bine, în sistemul american? (nu îţi cer o analiza pe un subiect atât de vast, doar câteva exemple, primele venite)

Politicienii români sunt încă mai rudimentari şi mai slab pregătiţi profesional decât multe alte categorii profesionale din România. Unii dintre ei au studii nepotrivite pentru muncile pe care le desfăşoară. Unul dintre lucrurile elementare pe care ei ar mai avea să-l înveţe e să îşi mute disputele şi înfruntările în afara spaţiului public, să nu maculeze spaţiul public cu frustrările ori cu adversităţile personale dintre ei. Dacă vrei o comparaţie, asta nu vezi în America. Spălarea rufelor în public e un semn de imaturitate a lumii politice. Dar centrul de greutate al întrebării tale e despre lumea nord-americană. Cum îţi spuneam, tocmai am scris un roman despre subiectul acesta. Îmi vine să fac copy and paste cu toate cele trei sute de pagini, ca să răspund cât de complet aş putea la această întrebare. Există mai multe Americi, şi poţi avea o relaţie nuanţată cu fiecare dintre ele. Ca să răspund complet întrebării tale, ar trebui să-ţi spun cum îmi văd eu locul în lumea de aici. Cu riscul să trădez aici anumite deformări profesionale, am să-ţi vorbesc despre şcoală. Îmi place sistemul nord-american de educaţie din clasele I-V şi îmi place la fel de mult cel din şcoala doctorală, deci anii de universitate care urmează absolvirii colegiului. Nu ştiu ce se poate face mai bine de atât. Am unele nemulţumiri strict profesionale şi pe care mi le-am definit foarte precis legate de felul cum se predă matematica în clasele VI-XII în S.U.A. Îmi fac datoria, ca profesionist, şi să ajut la pregătirea viitorilor profesori de liceu într-o universitate care formează mulţi profesori de liceu. Pentru mine fiecare oră de curs e o bătălie care merită dată cu toată seriozitatea: nu se ştie când un anumit ansamblu de informaţii va ajunge să facă diferenţa în cultura şi viziunea studenţilor. Am scris mult despre asta, am reflectat mult asupra acestor aspecte. America mea nu e o Americă-şablon. Nu m-aş referi la filme, aşa cum sugerezi tu, ele nu o reprezintă nici pe departe. Ba dimpotrivă, versiunea Hollywood a realităţii face destule deservicii imaginarului contemporan. Ştii cum? Sunt reţete mercantile cu care un producător doreşte să se adreseze, să zicem, unui segment de piaţă de 3 milioane de oameni din anumite zone rurale, apoi acelaşi film, conceput pentru acel segment descris mai înainte, se întâmplă să ajungă şi la o audienţă internaţională, care înţelege, într-un alt context cultural, cu totul altceva. De aici se nasc tot felul de neînelegeri, tot felul de discursuri paralele. Lucrurile sunt mult mai simple: condiţia umană e aceeaşi peste tot.

Pentru mine, volumul tău de la Polirom a fost greu de lecturat (sunt destule cărţi or filme care au asupra mea efecte asemănătoare), vina îmi aparţine, aşadar. Mi s-a părut o radiografie fidelă a societăţii româneşti, cu dureroase rezultate şi apăsătoare concluzii, în ciuda umorului, a realizării literare remarcabile, a cotiturilor spre fantastic. Îmi amintesc bucuria cu care citeam, în urmă cu vreo 6 ani, Să auzi forma unei tobe sau, prin 2002, în dificila mea perioadă Respiro, Istoria de la Al Waqbah (cum l-aş putea uita pe vărul tău Matei, căruia îi ieşea foarte bine culoarea verde şi, de asemenea, culoarea roşie. Nu prea îi ieşea culoarea albastră, în schimb, ţie ţi-a ieşit foarte bine finalul acelei poveşti). Iar întrebarea este: Ce faci cu proza scurtă?

Pentru proză scurtă fac fişe şi note... Următoarele trei proiecte lierare vor fi roman, şi cred că îmi vor lua ceva vreme. Probabil mă voi întoarce la proza scurtă, pentru că sunt îndrăgostit de gen, dar nu am planuri prea curând. Recunosc că am un set întreg de idei, la care voi lucra sistematic la un moment dat. Proza scurtă necesită un alt fel de dinamică, un alt fel de balans, alt stil de a construi personajele. Acum am proiecte extrem de interesante care au substanţă epică de roman.

Spuneai, la un moment dat, într-un interviu, că ai o cantitate uriaşă de proze pe care nu le vei publica niciodată, dar care şi-au împlinit rostul lor de exerciţiu. Sunt texte care îţi ies din prima, fără să fie nevoie de rescriere?

Au fost câteva nuvele care au ajuns la tipar fără prea multe schimbări la vreuna dintre cele douăzeci de recitiri ulterioare. Dacă proza e autentică şi dacă îşi propune un subiect netrivial, care are un oarecare grad de dificultate, atunci rescrierea devine în mod natural o parte a scrierii. E extrem de important să faci exact ceea ce Mihail Sebastian îndemna: să laşi manuscrisul deoparte pentru câteva luni şi, după ce l-ai uitat, să revii asupra lui cu un ochi proaspăt. Stephen King spune că la rescriere, din textele pe care el le lucrează, şterge cam 10% din materialul scris iniţial. Mario Vargas Llosa, comentând despre numeroasele adăugiri şi modificări făcute de Flaubert pentru Doamna Bovary, spune că elaborarea textului pare să nu se termine niciodată câtă vreme autorul trăieşte. Sunt alţi autori care înlocuiesc scene la rescriere, sau refac anumite pasaje. Oricum, cu riscul să supăr iar pe câte cineva, nu am încredere în autorii care spun că lasă proza aşa cum le-a ieşit la prima mână. Cred că e o atitudine lipsită de profesionalism, lipsită de respect faţă de cititor. Mai mult, privesc cu suspiciune autorii care spun că nu ştiu cum să refacă o anumită lucrare, că au nevoie de editor să le sugereze cum să dea ultimele tuşe pe text. Cred că şi ideea iniţială, şi scrierea, şi rescrierea sunt responsabilitatea autorului. Când e vorba de proiecte de mari dimensiuni, e important ca părţile componente să fie bine echilibrate, bine balansate, să existe un raport de natură estetică între capitole. Asta e destul de greu de nimerit din prima încercare, şi de aceea e nevoie să se revină la manuscris.

Cât despre cantitatea de proze pe care nu le-am publicat, pot să îţi spun cât: trei romane, opt nuvele şi o piesă de teatru. Pentru mine au fost un foarte util exerciţiu, a fost şcoala mea de scriitor. Nu mă interesează să public tot. Nu am o părere chiar aşa de proastă despre lumea din jur.

"Ajungi depăşit, demodat, dacă persişti în teme şi direcţii pentru care interesul se stinge. Poveştile cele mai frumoase pe care ni le imaginăm expiră, chiar dacă nu ne face plăcere să admitem asta", spuneai într-o conferinţă susţinută nu demult la Piteşti (am lecturat-o în revista Argeş). Ai simţit ceva de genul ăsta faţă de poveşti imaginate de tine? Ţi se întâmplă să citeşti nuvele, romane (româneşti sau străine) care merg, tematic, în direcţii pe care le consideri "moarte"? Ce eschive propui, în faţa unui astfel de "pericol"?

Nu încă, din fericire. Noi ne-am scris majoritatea textelor în contextul politic de după 1990 (deşi eu am şi texte scrise înainte de 1989, şi care au apărut după 1990) şi e posibil ca unele dintre ele să mai intereseze o vreme. Apoi, independent de ceea ce credem noi azi, multe dintre textele noastre vor fi datate. Nu cred că putem anticipa întotdeauna cat de durabil va fi un text. Cât despre eschive în faţa demodării, ei bine, nu ştiu nici un alt remediu mai solid decât onestitatea şi sinceritatea. Dacă scriem despre lucrurile care ne preocupă până la obsesie, dacă mergem până la capăt cu construcţia şi nu evităm pasajele dificile care apar în mod firesc în construcţia unui text, atunci avem şansa să prindem ceva din esenţialul vremii noastre, ceva care să rezoneze cu interesul celui care ne citeşte.

Ai fost foarte activ şi chiar polemic pe forumuri de discuţii sau în unele reviste, după anul 2000, mai ales. În ultima vreme, pari a fi renunţat la astfel de dispute (în principiu, de idei). Ce te-a făcut să te implici şi de ce eşti – dacă eşti - mai letargic, din acest punct de vedere, astăzi?

Aici e o întregă discuţie. Nu e vorba de letargie, ci de o ordonare a priorităţilor. Prefer să scriu un roman de 300 de pagini decât să ţin trei sau patru rubrici în periodice. E o alegere importantă pentru mine, întrucât mă fereşte de irosire. Dacă aş fi dat curs tuturor invitaţiilor pe care le-am primit în ultimii ani, m-aş fi risipit. Şi multe dintre intervenţiile noastre din presă duc la polemici. Cea mai importantă polemică în care m-am implicat a fost cea generată de Studiul Forumului Academic Român, publicat de Observatorul cultural în numărul de Crăciun din 2003. E vorba despre importanta sincronizare a evaluării performanţei academice în universităţile româneşti cu evaluarile similare din universităţi din alte spaţii culturale. De atunci, multe s-au schimbat. Am fost un sincer susţinător al perioadei de început a ministeriatului lui Mircea Miclea. Aceste opţiuni au fost pentru mine o chestiune de onestitate intelectuală şi de precizare a valorilor academice în care eu cred. Multe intervenţii ulterioare au fost extensii ale acestei semnificative luări de poziţie. Parafrazându-l pe regretatul Nicolae Teodorescu, aş spune că singura politică pe care o fac e cea a culturii. Ca o consecinţă a acestei atitudini, era normal să îmi alătur semnătura unor colegi din alte universităţi nord-americane atunci când am citit cu surprindere că un universitar român a insultat cu bună ştiinţă universităţile americane din Midwest. Care e problema cu Midwestul? Sunt universităţi excelente acolo. Acestea au fost polemicile la care probabil te referi tu. Aşadar nu e vorba de letargie, e vorba de faptul că într-o lume mai aşezată, mai bine precizată, ne putem dedica unor probleme de mai mare consistenţă. Nu aş ezita niciodată să deschid o discuţie dacă aş crede că o intervenţie a mea ar putea aduce o clarificare. Dar vezi - şi tu ai receptat aceste intervenţii drept polemici. Există o mare parte a publicului deja insensibilă la aşa ceva. Au fost prea multe scandaluri, unele foarte urâte, cu ieşiri lipsite de orice măsură. S-a creat o situaţie de saturare şi indiferenţă, oamenii resimt multe intervenţii drept polemică şi atât, adică un fel de ceartă aşternută pe hârtie din care nu rezultă chiar nimic. Oare merită timpul nostru investit în aşa ceva? În plus, chiar nu îmi propun să stric ziua nimănui. Aşadar, prezicări utile sunt pregătit să fac oricând; polemici de dragul polemicilor - în nici un caz.

Îmi poţi da exemple de irosiri, prudenţe, compromisuri, regrete – ale tale?

Regret că nu am venit la Michigan State University în 1995, de când am terminat masterul la Bucureşti, ci din 1996. Am pierdut un an încercând să-mi găsesc locul în România. Când eşti tânăr şi vrei să faci cercetare matematică, fiecare minut de dinaintede 30 de ani e important. În sensul acesta, da, am irosit timp când am fost tânăr. Am citit prea multe ziare în Bucureşti, în prima parte a anilor nouăzeci, în loc să fac matematică. Dar, cu toate acestea, nu am regrete. Trăiesc cu sentimentul că de la 20 de ani mi-am anticipat viitorul şi că multe lucruri mi-au ieşit aşa cum le anticipasem. Aş fi dorit să scriu mai mult. Am mai multe poveşti decât am scris până acum.

Un interviu este pentru tine în primul rând un exerciţiu de sinceritate sau unul de imagine?

Dacă ar fi un exerciţiu de imagine, ar trebui să răspund că e unul de sinceritate. Dacă ar fi un exerciţiu de sinceritate, ar trebui să răspund că e unul de imagine.

Mi s-a părut, în unele interviuri pe care le-ai acordat, că devii expeditiv, când vine vorba despre tatăl tău (disputa cu Doina Jela rămânând într-un dezacord apropiat de cel iniţial sau chiar identic). Un prieten căruia îi spuneam că sunt în căutarea unei întrebări care să te pună în dificultate, îmi sugera: "Întreabă-l ce părere are despre faptul că Vladimir Tismăneanu şi-a amintit tatăl în raport". Îmi amintesc aproximativ şi răspunsul pe care l-ai dat fie lui Ovidiu Şimonca, fie lui Mihai Vakulovski la o întrebare despre tatăl tău, spuneai că a lucrat, între anii x şi y, în Ministerul de Interne şi ştiu că m-am gândit atunci la răspunsul din '90 al lui Iliescu: "Am lucrat la Iaşi, la Timişoara". Este o temă care te irită? (Aş prefera să nu răspunzi cu da sau nu)

Tata şi-a publicat memoriile la Editura Venus, la începutul anilor nouăzeci. Volumul a apărut într-un tiraj important, care s-a epuizat demult. Nu aş dori să repet lucruri care se cunosc, care au fost demult publicate. Doina Jela nu este o cercetătoare a comunismului românesc, ci mi-a lăsat impresia că ar fi mai degrabă o persoană care caută scandalul, o persoană care a vrut să se lanseze în spaţiul public punând în evidenţă latura senzaţională a lucrurilor. Ca dovadă că nu are prea multe de spus în probleme de istorie recentă, comisia lui Vladimir Tismăneanu nu a apelat la serviciile ei ca referent şi, din câte ştiu eu, lucrările ei nu sunt citate de specialiştii în istorie. Lucrările ei nu sunt o referinţă sigură, specialiştii ştiu asta. În acest sens, nu aş spune că mai am vreun dezacord cu Doina Jela, pentru că discuţia a fost încheiată din prima clipă (vezi aici: http://www.romlit.ro/www/texte01s/rl27/car.htm - un articol din România literară, nr.27, 11 iulie 2001). Am demonstrat că a preluat prostii din presa de la începutul anilor nouăzeci şi le-a inclus într-o carte care a apărut într-o colecţie în care tot ea era editorul. Printre altele, Doina Jela a citat-o pe mătuşa mea, Elisabeta Rizea, cu afirmaţii şi implicaţii pe care aceasta nu le-a făcut (vezi articolul nostru citat mai sus pentru informaţia completă)... Dacă tu te-ai aştepta de la o astfel de persoană să-şi recunoască gafa, dă-mi voie să-ţi spun că eşti generos cu natura umană. Dimpotrivă, e în stare să scornească noi şi noi minciuni care să acopere încurcătura iniţială, e în stare să explice oricât de mult că ea de fapt a călătorit în timp ce scria, că greşelile sunt posibile, că viaţa e grea şi că noi trebuie să o înţelegem. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se face milă de raţionamentele ei chinuite. Are ceva de personaj secundar din Dostoievski. Dar de ce mai discutăm noi despre ea când între timp, din 2001 şi până azi, au apărut atâtea şi atîtea lucrări ale unor specialişti adevăraţi? De ce nu vrei tu să comentăm excelentele volume scrise despre Nucşoara de Aurora Liiceanu sau de Alina Mungiu-Pippidi si regretatul Gérard Althabe? Ce s-a întâmplat la Nucşoara în anii cincizeci se ştie şi există deja un amplu aparat documentar despre perioada respectivă. Cât despre raportul lui Vladimir Tismăneanu, am citit un interviu acordat de el ulterior în care apare explicaţia clară în ce condiţii şi-a inclus numele tatălui în raport. Îmi place că Vladimir Tismăneanu a adus în România o valoare parcă necunoscută acolo, ceea ce-i dă o aură de descălecător: probitatea intelectuală şi academică. Multe dintre acuzele care se îndreaptă către el ţin de chestionarea acestor valori. Ar fi extraordinar dacă Vladimir Tismăneanu ar ţine la acest diamant, la probitate, până la capăt, în toate relaţiile lui cu România şi cu unii dintre colaboratorii lui din România. Mă întrebi care e părerea mea. Sincer, ce-ai vrea să spun? Aveam 20 de ani când a căzut regimul comunist, m-am bucurat enorm că s-a întâmplat asta. Nu eram membru de partid, nu am avut niciodată funcţii de conducere în U.T.C. şi nu eram interesat în asta, deşi ştiu destul de mulţi oameni care au văzut în accesiunea prin organizaţiile comuniste o formă de parvenire socială. Nu m-ar fi interesat. Un lucru ştiu sigur: indiferent de cursul istoriei aş fi făcut matematică şi aş fi scris literatură. Mă bucur că începem să ne cunoaştem istoria recentă, şi e foarte bine că există ocazia unor clarificări de natură istorică. Orice clarificări în domeniul istoriei recente sunt categoric de comptenţa specialiştilor.

"În toamna lui 1985 am urmărit cu amărăciune cum centrul vechi al Târgoviştei a fost dărâmat, casă după casă. Într-o seară m-am uitat ceasuri în şir cum cad zidurile", spuneai undeva. Ce bucurii şi ce frustrări ai trăit înainte de '89, unele legate (altele nu) de regimul comunist? Ce privilegii şi ce restricţii ai avut faţă de un copil (adolescent) ai căror părinţi erau sudor şi, respectiv, coafeză?

Tu ai dreptate să întrebi acest lucru: există o imagine bine înrădăcinată a nomenclaturii care trăia în opulenţă, care locuia în vile şi dispunea de resurse materiale superioare celorlalţi oameni. Tatăl meu a devenit şef al miliţiei judeţene Dâmboviţa când eu eram în clasa a VII-a. Pe atunci locuiam într-un apartament cu două camere pe Bulevardul Castanilor. Nu am locuit într-o vilă, ci un apartament cu două camere la etajul doi al unui bloc construit în anii cincizeci. Eu mergeam pe jos la şcoală, circa 30-35 de minute, am făcut la Şcoala generală Nr.2, iar apoi am învăţat la Liceul "Ienăchiţă Văcărescu". În tot timpul claselor mele a IX-a şi a X-a am locuit în acelaşi apartament cu două camere. Acolo m-a prins finala câştigată de Steaua la Sevilla în mai 1986, şi acolo am început să devorez literatură în cantităţi uriaşe. Din 1977 şi până în 1988 tata a avut o Skoda S 100 verde. Cu ea mergeam să ne vizităm rudele din Argeş. După 1981, mama a lucrat la Casa de copii din Târgovişte. A fost directoare acolo din 1981 şi până în 1987. În ianuarie 1986 tata a devenit şeful direcţiei transporturi din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei. Eu şi mama ne-am mutat în Bucureşti în iulie 1986. Pentru mama nu a existat nici un post în învăţământ în Bucureşti, aşa că în anul şcolar 1986-1987 ea a fost nevoită să facă naveta de la Bucureşti la Târgovişte. A fost un regim de viaţă dur. Am călătorit de câteva ori cu ea şi îmi aduc aminte foarte bine totul. Se trezea dimineaţa foarte devreme, lua autobuzul 182 care o ducea din Dorobanţi la Gara de Nord, se urca în acceleratul de 6:20 dimineaţa şi ajungea la Târgovişte când începea şcoala. Seara se întorcea cu un personal. Partea proastă e că pe acele trenuri era îngrozitor de frig. De multe ori ajungea la 11 noaptea acasă, se odihnea câteva ore şi apoi pleca înapoi. În Bucureşti, am locuit într-un apartament, aproape de Piaţa Floreasca, în acelaşi loc unde părinţii mei locuiesc şi acum. Probabil istoria asta te dezamageşte, nu am nimic spectaculos să-ţi spun. Nu am avut acele avantaje ale nomenclaturii de partid şi nu m-am întrebat niciodată de ce nu le am. În perioada liceului, nu am mers cu părinţii mei la casele de odihnă ale partidului. Când am împlinit 18 ani, nu mergeam cu maşina la liceu. Probabil marele meu avantaj a fost acela de a fi avut o familie extraordinară, care m-ar fi ajutat la fel de mult în orice regim politic şi în orice context economic. Eu înţeleg prin ajutor cu totul altceva: o atitudine de seriozitate a profesiunii bine făcute, o grijă pentru munca dusă până la capăt. Nu contează dacă părinţii sunt sudor şi coafeză, vorba ta, dar contează enorm dacă, de pildă, sudorul bea şi o bate pe coafeză, şi dacă amândoi îşi neglijează copiii. Marele meu avantaj a fost acela al unei familii extraordinare. Să dau un exemplu; într-o perioadă mai tulbure pentru părinţii mei, când eu aveam opt ani, ei se îngrijeau ca eu să am lecţii private de franceză. Cum spuneam, mama a lucrat în casele de copii, şi câţiva dintre prietenii copilăriei mele au crescut acolo. Ştiu foarte bine ce înseamnă un context familial adecvat şi cât de devastatoare poate fi absenţa lui pentru formaţia unui tânăr. Am crescut alături şi am discutat mult cu copii care proveneau din familii despărţite. Era pentru ei o continuă traumă. Mai târziu, părinţii mei au înţeles repede că nu voi face nici medicină (cum şi-ar fi dorit mama), nici drept (cum şi-ar fi dorit tata) şi nu au intervenit asupra opţiunilor mele profesionale. Cred că de la 13 ani ştiam că voi deveni matematician: atunci am primit la o olimpiadă naţională de matematică prima mea diplomă. Asta nu se uită niciodată. Prima contează, pentru că se poate întâmpla să facă diferenţa. Am avut meditatori foarte buni la matematică, în privat, şi ăsta da, a fost un avantaj care se datorează familiei. Contează foarte mult când ai o cultură matematică începută la 13 ani. Dar şi mulţi alţii au avut acelaşi context cultural. Am avut o bibliotecă extraordinară acasă. Am descoperit autori ca John Fowles şi Mario Vargas Llosa pentru că tata mi-a dat cărţile lor. Aveam 17 ani, când într-o zi mi-a dat două volume ale acestor autori; era perioada când începusem să citesc mai multă ficţiune decât el. Dar nu literatura a fost perla adolescenţei mele. În perioada liceului (am început la "Ienăchiţă Văcărescu", în Târgovişte, în septembrie 1984, unde am învăţat doi ani, apoi am trecut la "I.L. Caragiale" la Bucureşti, unde am susţinut bacalaureatul în iunie 1988) am avut o ocupaţie de bază: m-am pregătit pentru olimpiadele de matematică. E adevărat că jucam fotbal, că ascultam muzică şi că aveam prieteni extraordinari, cu care păstrez legătura şi azi, că îmi trăiam adolescenţa, dar ore şi ore în şir eu lucram matematică. Era un calendar bine definit. La începutul anului era faza locală, în martie era faza judeţeană a olimpiadelor, în aprilie era faza finală. În august, era Concursul Anual al rezolvitorilor Gazetei matematice, şi apoi o luam de la cap. Acesta era calendarul meu personal. Nu aveam ultima marcă de blue jeans, nici pantofi sport ultimul răcnet, nu m-a interesat niciodată asta. Am avut la olimpiade momente bune şi momente proaste, nu am fost un concurent cu parcurs egal. Pe vremea aceea am lucrat culegeri întregi, am studiat cu asiduitate şi încăpăţânare. De foarte tânăr am fost disciplinat, iar obiectul studiului, matematica, mă disciplina şi mai mult. Pe măsură ce timpul trecea, deveneam tot mai exact în raţionamente şi în calcule. Au fost capitole întregi din culegerea lui Ţiţeica lucrate în clasa a IX-a, o experienţă culturală care azi nu ştiu dacă mai interesează sau impresionează pe cineva. E doar o amintire. (Scriu şi azi cu mare plăcere materiale pentru Gazeta matematică sau pentru publicaţii similare). Faptul că nu aveam televiziune a fost excelent pentru ocupaţiile mele: parcă eram la mânăstire cu toţii, 23 de milioane. Zic asta cu amărăciune şi tristeţe, pentru că simt că am fost privat de informaţie, şi asta e frustrant. La 12 ani am realizat cât de util e să ştii o limbă străină precum bulgara: meciurile care m-ar fi interesat cel mai mult nu se dădeau la TVR. Aşa a fost. Nimeni nu m-a împins să mă izolez în matematică şi nu am privit alegerea mea ca pe o izolare, ci mai degrabă ca pe un instinct, o alegere din dragoste, dar o alegere care te imuniza faţă de realitatea aceea. Refugiul meu în matematică a avut o importantă funcţie formativă. Când am ajuns în 1996 la Michigan State, am descoperit că unul dintre profesorii mei avea o poveste similară: familia lui şi l-ar fi dorit economist sau diplomat, şi au fost dezamăgiţi să vadă că s-a apucat de matematică. Crezuseră că o să-i treacă, dar lui nu i-a trecut deloc; când începi să înţelegi, matematica ajunge să imprime asupra ta o viziune din ce în ce mai profundă. Categoric am avut parte de un suport important din partea familiei şi fără susţinerea lor în perioada şcolii elementare şi a liceului, nu ştiu dacă aş fi ajuns vreodată să produc matematică mai târziu. În felul acesta, pentru atmosfera de acasă, sunt profund recunoscător ambianţei din familia mea. Şi nu ştiu dacă ceea ce ţi-am spus aici are vreo legătură cu regimul comunist. E doar o istorie personală. Am crescut într-o familie în care tatăl meu a fost ofiţer de miliţie, iar formaţia mamei era de profesoară de limbă şi literatură română. Mi-am dorit să profesez matematica şi acum se întâmplă asta. Mai târziu am început să scriu literatură. Mi-am susţinut teza în geometrie diferenţială la Michigan State University în 2002. Am scris câteva cărţi de proză. Aceasta e istoria mea personală.

În Bunicul s-a întors la franceză, acesta vrea să publice o poveste pe care el credea că lumea e dornică să o ştie (dar care pare că nu mai interesează pe nimeni). Dincolo de puternicul efect literar pe care l-ai izbutit şi graţie ironiei (dublată de duioşie), punând în gura personajului idealuri de genul: "Lucrarea mea va intra în conştiinţa europeană prin Franţa", crezi că pentru societatea românească tema relaţiei cu fostul regim este expirată? Pentru tine, ca scriitor, după Imperiul generalilor târzii şi chiar după Venea din timpul diez (personajele tranziţiei pun în operă ce au moştenit şi au priceput şi din comunism şi din interbelic) este una epuizată?

Sunt convins că tema literară a relaţiei României cu fostul regim nu e epuizată şi nu cred că va fi epuizată nici peste 60 de ani. Vom avea tot mai multe date, vom afla tot felul de informaţii importante stabilite de istorici calificaţi, asta va fi util şi clarificator. Cât despre proiectele mele literare, draga Mihai, eu abia am început. Important cred că e momentul când îţi găseşti vocea literară, când începi să ai o bine formulată opţiune estetică, când ştii ce urmăreşti. Începutul e aici, în anii aceştia, când am învăţat să construiesc, să gândesc şi să scriu literatură.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey