•  Maria-Gabriela Constantin
•  D-na Gheo
•  Alina Savin


sus

Maria-Gabriela Constantin

Liniştea unei după-amiezi

Se afla chiar în dreptul porţii, o poartă boltită din fier forjat, lucrată cu migală şi mult bun-gust înfăţişand flori, frunze, îngeri. Păşi înăuntru. Cimitirul era mai degrabă un fel de parc uriaş cu alei largi, de-a lungul cărora se înşiruiau castani înalţi cu umbră deasă şi primitoare. Mai erau şi cîţiva mesteceni, şi niscaiva plopi ce se îndoiau alene în bătaia vîntului potolit de început de toamnă.

O linişte nemaiîntîlnită îl cuprinse. În dreapta şi în stînga lui multe statui şi bănci. Pe o alee apropiată o tînără îşi plimba noul-născut în cărucior, iar în depărtare aşezaţi chiar în faţa unui strat de panseluţe un cuplu de îndrăgostiţi veniţi să-şi caute aici liniştea. Înaintînd încet privind mormintele, statuile. Le cercetă: unele înfăţişau îngeri, femei, altele chipuri de copii. O statuie înfăţişa un soldat cu mustaţă şi chipiu. Alţii aveau şi profesia cioplită în marmura albă: director. De fapt dir.gen., chiar aşa stătea scris. Toţi oamenii aceia părea că voiau să fi luat cu ei şi după moarte orgoliul din viaţă. Zîmbi. Pe o lespede scria simplu: Tata, fără vreun nume, ori vreo dată de naştere, iar puţin mai jos: Vom învia. Nimic mai mult. Privi adînc impresionat. Iată un om care murise plin de nădejde, ca un bun creştin. Nimic nu părea să fi fost important faţă de vălul morţii decît că acel tată care iubise şi fusese la randul său iubit de ai săi. Şi la dreapta o piatră tot fără nume şi date pe care cineva aşezase castane jur-împrejur, cum era obiceiul la evrei.

Cum se plimba adîncit în gînduri deodată printre crengi desluşi pe una din aleile mai îndepărtate trei siluete aşezate pe o bancă. Se apropie. Erau o bătrînică, un bărbat între două vîrste şi un tînăr blond de a fumuseţe răpitoare. Bărbatului părea să îi fi fost rău. Respira anevoie. Bătrînica îi zîmbi prietenos de sub basmaua neagră legată sub bărbie. Parcă n-ar fi avut vîrstă. Se salutară.
- Bună ziua.
- Bună să-ţi fie inima.
- Frumoasă zi avem astăzi.
- Într-adevăr, tare frumoasă.
Apoi zărind privirea curioasă a celui sosit, bătrîna spuse fără ca şi cînd ar fi răspuns la o întrebare nerostită.

I s-a făcut rău, maică, a venit să aducă flori la mormîntul nevestei lui şi m-a strigat. Eu, pe aici, cu treburi, m-am dus numaidecît. Acum îşi trage sufletul. Pe el, spuse bătrîna arătînd spre tînăr, îl cunosc de cînd mă ştiu. Se afla prin apropiere şi îl ajută acum pe săracul om să meargă pe drumul lui. Singur nu poate.
O privi mai atent. Pentru o îngrijitoare părea prea vîrstnică, dar poate o fi fost vreo cuvioasă cum erau atîtea, care venea să se îngrijească de morminte. Cum nu păreau să aibă nevoie de ajutor, mai rămase puţin cu ei privind în zare fără un cuvînt apoi le ură o zi bună şi plecă mai departe.

Se plimbă mai departe cu pas uşor bucurîndu-se de lumina albă, duioasă a acelei după-amiezi. Era totul atît de frumos, atît de liniştit...Ascultă păsările ciripind, şuierul unui tren în depărtare. Apoi se aşeză pe o bancă chiar în dreptul unei statui care-l înfăţişa pe Mîntuitor. Se simţea aproape fericit.

La moment dat văzu o statuie care semăna izbitor cu tînărul pe care tocmai îl zărise pe bancă cu puţină vreme în urmă. Se apropie şi citi inscripţia. Rafail. Şi chiar pe o lespedea alăturată îşi zări propriul nume.

Comentarii cititori
sus

D-na Gheo

Act

Afară e iarnă, iar zăpada s-a aşezat, încetişor, pe acoperişurile caselor, pe crengile copacilor, pe cutia poştală şi chiar pe gardurile astea ascuţite, care mereu îţi prind pantalonii când vrei să le sari. De multe ori s-a întrebat Act cum de stă zăpada asta aşa de liniştită pe gardurile astea aşa de subţiri.

Acum, în pat, acoperit cu plapuma până sub bărbie şi aşteptând-o pe mama să-l ia în braţe şi să-l ducă la baie, să se spele, Act îşi pune aceeaşi întrebare, dar imediat îi reapare în minte şi întrebarea cealaltă: De ce nu mai vine…? Dar nu mai are timp s-o termine, că în faţa îi apare un disc mare, cu doua braţe de argint, unul mic şi unul mare, şi încă unul auriu care se mişcă întruna. Discul alb este încercuit cu o ramă toată din aur. Da. Act îl recunoaşte. Este un ceas. Atâta doar că-i un ceas mai mare decât cele pe le care ştie el, şi mai frumos.

- Ce-o fi cu ceasul ăsta la mine în cameră?, se întreabă Act. Da, mi-ar place să am şi eu unul la fel.
- Eu sunt ceasul regelui, şi locuiesc la castel, pe-o măsuţă numai din aur şi cristal, iar vecinul meu de măsuţă este un balerin din porţelan, care, de când a venit lângă mine, nu-şi mai dă piciorul drept jos. Stă aşa, parcă-i în aer. Suntem tare buni prieteni.
- Tu eşti un ceas vorbitor!, se miră Act.
- Da, vorbitor, şi important, ca stăpânul meu, regele. Eu şi regele ne înţelegem tare bine. Dacă regele îmi spune că are chef să doarmă până la ora doisprezece, ziua, eu îmi închid soneria, iar braţului ăsta mic şi harnic îi spun să meargă fără zgomot.
- Cum de te înţelegi aşa de bine cu regele şi regele cu tine?, întreabă Act tot mai mirat.
- Ce te miră? Doar şi tu ai un ceas! Fiecare om are un ceas, un ceas-prieten…
- Da, răspunde o voce necunoscută.
Act se uită nedumerit în jur. Un alt ceas luase locul celui dintâi. De data aceasta, ceasul este pus într-o lădiţă lucioasă, iar braţele lui sunt dintr-un lemn deosebit de fin.

- Eu sunt ceasul profesorului de fizică, bătrânul ce locuieşte peste drum de tine. Eu te văd când te duci dimineaţa la şcoala. Stau pe biroul de lângă fereastră, printre cărţile şi ochelarii profesorului. De-aici văd direct în stradă.
- Şi tu te înţelegi bine cu stăpânul tău?, întreabă din nou Act.
- Desigur. Avem aceeaşi vârstă, şaptezeci de ani. Câteodată nici nu-i nevoie să dau din clopoţelul ăsta pe care-l vezi atârnat deasupra capului meu, că profesorul numai se uită la mine şi ştie că trebuie să se trezească pentru a-şi continua cartea pe care a început s-o scrie, acum douăzeci de ani.
- Ce frumos! Vreau şi eu aşa un ceas.
- Dar ai şi tu unul! Uite-l pe noptieră! Fiecare om are un ceas-prieten.
- Da, se aude o altă voce.
De data aceasta, Act nu mai înţelegea nimic. Cum? O tigaie? Ce legătură are ea cu toate ceasurile cu care a stat de vorba până acum?
- Eu nu sunt o tigaie. Eu sunt ceasul doamnei Priti, vecina din portiţă cu voi. Într-adevăr, chipul meu se sprijină pe o tigaie, dar eu am braţe care o anunţă pe doamna Priti când e gata prăjitura din cuptor sau când trebuie să-şi ia medicamentele. Ce-mi place mie la stăpâna mea e că niciodată nu-mi dă în cap când sun, cum am auzit că fac alţi stăpâni de ceasuri. Parcă suntem noi vinovaţi că ei ne pun să sunăm!

- Bine. Îmi place ce-mi spuneţi voi. Dar oare copiii pot avea un ceas-prieten?
- Bineînţeles. Uite, văd că şi tu ai un ceas, se aude vocea cristalină a altuia, care tocmai luase locul ceasului-tigaie. Fiecare copil poate avea un ceas-prieten.
- Şi tu eşti tare frumos! Văd că chipul tău seamănă cu o păpuşă. Sigur stăpâna ta este o fetiţă. Uite ! Toate orele tale sunt desenate pe câte o mărgică, iar braţele tale sunt făcute din şiraguri de mărgele. Eşti tare frumos! Vai! Dar ce clopoţel ai! Parcă-i un jeleu!
- Îţi mulţumesc, îi răspunde ultimul ceas. Să ştii că şi stăpâna mea mă laudă la prietenele ei, pentru că sunt frumos, dar mai ales că dimineaţa o scol la timp, cu clinchetul meu. Datorită mie, nu întârzie niciodată la şcoală. Pentru asta îmi este foarte recunoscătoare: în fiecare zi mă şterge de praf şi mă aşează pe mileul cel mai frumos şi mai pufos, lângă ursuleţul de pluş şi iepurilă de catifea. Ne înţelegem tare bine cu toţii, suntem ca o familie.

Act auzea şi nu-i venea a crede. Dădu să se mai uite o dată la ceasul-păpuşă, dar nu-l mai văzu. Afară era, în continuare noapte, iar sub razele de lună, zăpada sclipea din ce în ce mai tare.
- Oare de ce nu mai vine mama? Doar ceasul a sunat demult!, se întreabă Act, uitându-se lung spre fereastră… iar afară… Oo! E tot întuneric! Parca-ar fi noapte, noapte!
- Nici nu trebuie să vină mama ta, că-i de-abia miezul nopţii. Când am sunat, nici nu te-ai uitat la mine. Mi-ai dat una în cap, uite aici, de mă doare şi acum. Dacă te-ai fi uitat la mine, puteai să vezi că n-am sunat pentru dimineaţă. Mai ai de dormit. Somn uşor!
Grăbit, Act se întinde, aprinde veioza de pe noptieră şi-şi ia ceasul în braţe.
- Stai! Stai! Iartă-mă! N-am vrut… Ştii… de azi înainte, vreau să fim prieteni. Tu ai văzut şi ai auzit ce am văzut şi auzit eu? Vrei să fim şi noi la fel? Uite! Oh! Dar nici nu mai ştiu cum de mai poţi suna, din cauza prafului de pe tine! Vai de mine câte julituri ai! Eu ţi le-am făcut pe toate? Te rog iartă-mă!

Dimineaţa, când a venit mama să-l ia pe Act din pat, ia-l de unde nu-i… Tare s-a mai speriat! Chiar a crezut pentru o clipă că i-a furat cineva odorul. Dar de când hoţii îţi strâng patul? De când hoţii îţi aerisesc camera? Şi îţi mai şterg şi ceasul de praf?
În timpul acesta, Act era de mult în faţa chiuvetei şi-şi spăla dinţişorii.

În după-amiaza aceleiaşi zile, când m-am întâlnit cu el, Act îşi aducea ceasul de la ceasornicarul de pe strada noastră.
- Ştiţi, doamna Gheo, că am un prieten nou? s-a grăbit el să-mi spună, de îndată ce-a ajuns în dreptul meu.
- Îmi pare bine, Act. Şi cine e noul tău prieten?
- Uitaţi-l! E aici cu mine. El e. Ceasul meu. Am fost cu el la ceasornicarul nostru, care mi l-a curăţat de praf, mi l-a lipit, îndreptat şi vopsit din nou. Nu arată el ca ceasurile din noaptea trecută, dar este ceasul meu, şi prietenul meu.
Până acasă, Act mi-a spus toată povestea despre ceasurile pe care le-a văzut şi cu care a stat de vorbă.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion

(Continuare din numărul trecut)

Un magazin de veşminte, primitor şi aglomerat.
Marion şi-a cumpărat o cămaşă bărbătească şi un braţ de candelabru.
Cînd am trecut pe lîngă cabina de probă, perdeaua s-a dat la o parte şi o fată blondă, cu zîmbet şiret, ne-a arătat cu degetul inscripţia de pe chiloţii ei.
Eu nu m-am uitat, gestul mi s-a părut indecent şi gratuit, însă Marion şi-a încordat privirea ca să distingă cuvintele.
- Sînt mioapă, iartă-mă, a strigat ea, vrînd să se apropie, dar fata s-a ascuns din nou după perdea, chicotind. Am tras-o pe Marion afară din magazin, ea se zbătea, clienţii se uitau la noi.
Luni de zile a străbătut kilometrii nesfîrşiţi ai magazinelor din oraş, căutînd-o pe fată.
- Mi-a fost transmis un mesaj important, îmi spunea ea ştergîndu-şi cu batista lentilele ochelarilor noi, iar eu am trecut pe lîngă el fără să reuşesc să îl citesc. La naiba.
Într-o zi a bătut la uşa noastră la belle religieuse sans merci.
Vindea trandafiri de hîrtie.
Marion a invitat-o în casă, i-a făcut un ceai şi un masaj la tălpile goale, apoi a întrebat-o:
- Cine te-a trimis la noi?
Fata a dat din umeri şi nu a răspuns nimic.
Era mută şi nu ştia să scrie.
- Niciodată nu o să aflăm răspunsul, mi-a spus Marion, ciudat de liniştită, de împăcată, de fericită.
Un cuţit cu plăsele de os, păstrat în oţet de iasomie.
Un tunel subteran.
Un telefon de epocă, stricat.
O pungă cu bomboane de mentă.
Un triunghi pubian năclăit de îngheţată.
Am umplut un borcănel cu ulei şi am început să împletesc din trei fire de lînă un fitil.
- Ce vrei să faci?
- O lampă.
- De ce?
- Se apropie furtuna, s-ar putea să avem o pană de curent.
- Aha.
Au trecut orele.

După tunet, luna avea trei aure.
Stăteam întinsă pe terasă, udă de ploaia de nacru, şi priveam trecînd norii nopţii cu nuanţe roz.
Răsuflarea oraşului umfla draperiile roşii din salon. Se auzeau lătrînd cîini bolnavi. Trecea cîte un tren în depărtare. Vorbeam încet cu mine însămi şi nu ajungeam la nici o concluzie.
Antologia amintirilor mele cu Marion e comoara mea cea mai de preţ. În rest, cîteva rochii, carioci colorate, cutii din metal serigrafiat.

Cu capul pe un prosop curat, Marion dormea de multă vreme în dormitor, cu buzele întredeschise, la lumina firavă a veiozei cu abajur de hîrtie, care pîlpîia vag într-un colţ al încăperii.
Corpul ei îmi era atît de familiar.

***

În restaurantul mexican, Marion Înainte-Mergătoarea citeşte cu atenţie meniul şi cere lăcuste marinate în miere sălbatică.
Eu nu iau decît cafea. O privesc mîncînd şi îi spun:
- Nu aş putea să trăiesc în alt oraş decît acesta.
- De ce?
- Pentru că aici sînt cele mai frumoase autobuze din lume, cu bilete de călătorie pe care sînt reproduse picturi celebre sau citate din literatura clasică. În plus, pe ziduri sînt desenate cu creta cele frumoase organe sexuale din lume.
- Atît?
- Şi pentru că tu ai cele mai frumoase încheieturi din lume. Şi pentru că ne place, la amîndouă, cea mai frumoasă melodie din lume. Dar ia spune, ai făcut vreodată dragoste într-un lan de floarea-soarelui?
- Nu.
- Şi nu ţi-ai dori?
- Nu.
- De ce?
- Prefer să am un duş aproape.
- Eşti infectă.
După aceea am fost la muzeu.
Marion s-a întristat văzînd o cariatidă de marmură cu un sîn înnegrit.
S-a întors în timpul nopţii. Porţile se deschideau singure în faţa ei. A desprins sînul canceros, l-a înfăşurat într-o pînză curată şi l-a băgat în rucsacul meu.
Spre ieşire, am făcut un ocol pe la secţia de hărţi vechi, şi am furat o hartă a cartierului, înainte de a se construi pe Grand Rue clădirea noastră.
Bătrînul paznic ne-a urmat peste tot, cu privire îngăduitoare şi reproşuri mute.

Acasă, Marion a pus sînul bolnav într-o fructieră de alpaca argintată şi a lipit peste tot prin apartament file desprinse dintr-o carte de rugăciuni scrise într-o limbă pe care nu o cunoştea nici una dintre noi.
- Ce te-a apucat?
- Vreau să am un contact cotidian cu limba asta. Poate aşa o să o învăţ mai repede.
(Mult timp Marion fusese tristă pentru că eu o limbă vorbeam în gînd şi alta cu ea. De la o vreme, ca să o liniştesc, începusem să mă prefac că aş vorbi şi în gînd aceeaşi limbă ca cea pe care o vorbeam cu ea. Apoi ne-am propus să învăţăm toate limbile de pe pămînt
- Oare cîţi ani crezi că o să ne ia?
- Ce contează. Cînd o să ne plictisim o să ne oprim, oricum. După aceea ne apucăm de altceva.
)

La muzeu eu văzusem un relicvar medieval din cristal albastru, şi, deşi era interzis, îl fotografiasem.
M-am dus după cîteva zile la un atelier de sticlărie şi am comandat unul exact la fel.
Cînd a fost gata, l-am dus acasă şi l-am umplut cu bomboane de mentă.
Lui Marion i s-a părut o idee extraordinară.
Am şi eu cîteva pasiuni derizorii, pe care ea le cultivă cu grijă.
- De ce faci toate aceste lucruri pentru mine?
- Ca să fii liberă. Nu vreau să am un sclav lîngă mine.
Am lăsat să îmi cadă pe palmă un miligram de mercur dintr-un termometru şi m-am privit în el. Nu m-am recunoscut. Marion a luat o sticlă de şampanie, a făcut incantaţii şi cînd a scos capacul, din sticlă au explodat zeci de litri de lichid gros, care au inundat apartamentul. Lumea noastră a fost pentru o noapte cleioasă şi dulceagă. Dimineaţă am curăţat totul cu un burete muiat în apă cu detergent şi am început o viaţă nouă. Dar mecanismul ceasului de la mîna lui Marion ruginise şi scotea un scîrţîit înfiorător; de aceea, visele îmi erau populate de biciclete uriaşe de piatră, care alunecau înspre sfîrşitul verii.

***

Marion coboară uneori scările învăluită într-o lumină albă, îmbrăcată cu o rochie lungă de borangic, cu părul prins cu o fîşie îngustă de dantelă. Deschide cutia poştală şi citeşte cu interes facturile la lumină şi la telefon: veştile acestea o fac să rîdă sau să plîngă.
Uneori vecinii îşi bat joc de ea şi îi pun în cutia poştală scrisori scrise de ei.
Dar lui Marion nu îi pasă.
Ea se duce în fiecare sîmbătă dimineaţă la piaţa Notre-Dame şi îmi cumpără jerbere roşii de o prospeţime artificială, cu un fir aproape invizibil de metal spiralat în jurul tulpinii. După un timp, desprind capul florii încă suculente, îl usuc pe o foaie poroasă de sugativă şi îl bag în interiorul mandolinei atîrnate pe perete.
Într-una din sîmbete Marion a citit cu glas tare, în ziarul local de anunţuri, că va muri peste trei zile.
Nu am crezut-o, am continuat să mănînc pîine prajită cu unt sărat şi dulceaţă de kiwi..
A murit după trei zile, lovită de trăsnet în timp ce privea, de la fereastra dormitorului, o trupă de dansatori ambulanţi care alerga pe Grand Rue, căutînd adăpost de ploaie.
Amintirea ei a ramas la fereastră multă vreme, făcînd din mînă trecătorilor.
Într-o zi, Marion s-a întors acasă ca de obicei, şi a pus pe masă cheile maşinii.
S-a aşezat pe canapea şi a început să sublinieze ziarul local cu carioca. După ce a terminat şi s-a dus să facă duş, am citit pe furiş ziarul, curioasă.
Pe iubita mea o atrăgeau ştirile cu mulţi morţi.
Poate din cauza înclinaţiei ei naturale către dramatism.

***

Un elicopter publicitar a lăsat să zboare peste oraş mii de cărţi de vizită ale unui pictor faimos.
Una a căzut pe terasă. Am ridicat-o. Am format numărul de telefon şi am aşteptat să mi se răspundă. Auzeam apa curgînd în sala de baie. După jumătate de oră Marion a revenit, şi-a turnat o cafea, a venit lîngă mine şi m-a întrebat:
- Arăt oribil?
- Nu, nu arăţi oribil.
- Ba da, am slăbit, iar pudra îmi accentuează ridurile. De ce nu eşti sinceră cu mine? Aş vrea să pot să am încredere în tine.
- Bine, Marion, arăţi oribil. Acum lasă-mă-n în pace.
(Se uită la mine cu duşmănie.)
- Ştiam eu că nu pot avea încredere în tine. Stai cu mine din milă, nu-i aşa?
(Soarbe din cafea ţuguindu-şi buzele.)
- Mai bine pleacă.
(Continui să fumez, impasibilă.)
- Pleacă odată, ţi-am spus! Nu mai suport să te văd!
(Mă ridic să plec. Mă gîndesc să îl vizitez pe pictorul faimos căruia i-am telefonat mai devreme. Îmi pun un pardesiu lung şi o eşarfă în jurul gîtului. Marion mă urmăreşte dispreţuitoare. Cînd dau să ies pe uşă, aleargă înspre mine, mă prinde în braţe şi îmi şopteşte să o iert. Pardesiul meu cade pe podea şi ne sărutăm.)

După o vreme, Marion vrea să ştie, suspicioasă, dacă s-a întîmplat ceva deosebit în lipsa ei. O mint:
- Am vorbit la telefon, pe terasă, cu un pictor faimos, prieten de-al meu, mort în urma unui stupid accident casnic. E un bărbat de treabă, a fost şi el îndrăgostit de tine, săracul.
Deşi nu mă crede, Marion, bolnavă de febră, e mulţumită. Îmi spune:
- Lîngă mine respiră un trup la limita singurătăţii, cu carne obosită şi păr însîngerat. Cafeaua se răceşte în faţa mea. Umbrele de pe tavan se sting rînd pe rînd. Nimic nu mai există.

Cînd Marion are febră, ea vindecă oameni, care o răsplatesc dîndu-i măşti africane din abanos sau clopoţei de vînt din sidef. Singurul remediu pentru ea este uleiul din seminţe de ridiche neagră. Trebuie să o forţez să îl bea. Ea nu vrea să se facă bine, ea vrea să poată vindeca oameni toata viaţa.
Inutile jocuri ale curiozităţii.
Gîndurile mele se înfig în pielea lui Marion ca nişte bulbi de lalele.
După un timp, petalele cad rînd pe rînd.
Înţep buricele degetelor lui Marion cu o fibulă ascuţită de metal. Din rana invizibilă explodează un sînge sărat, pe care îl sug cu poftă sau îl picur într-un pahar de lapte.
De ziua mea, i-am înţepat buricele degetelor cu suporturi de lumînări din ceară proaspătă, pe care le-am aprins rînd pe rînd, cu bricheta. Marion era tortul meu de aniversare.
Am rugat-o să îmi ruleze o tigară, pe care am pus-o în buzunarul rucsacului şi am plecat. Am luat trenul pînă într-un sat pescăresc izolat. Am ajuns în faţa oceanului şi am fumat ţigara în timp ce mă uitam la valuri. M-am întors în oraş cu următorul tren. Aveam nisip în tenişi şi în păr şi adusesem în gură o piatră mică şi albă, perfect ovală, pe care o culesesem de pe plajă. Încercam să învăţ să tac.
Am traversat piaţa din faţa gării, tîrîind după mine o valiză goală. Am mers un timp fără ţintă, apoi am simţit că oasele îmi devin moi ca măduva de trestie. Simţeam cum cresc în mine munţii somnului de după-amiază; în aer zburau frunze moarte de plop. Am întins valiza pe trotuar, am deschis-o, m-am ghemuit înăuntru, am adormit. Cînd m-am trezit şi am ridicat capacul, m-am mirat să nu văd balcoanele din fier forjat si cerul, ci un tavan îngust, din scînduri pictate în roşu. M-am sculat în picioare, mi-am netezit hainele cu palmele, am privit în jur, eram într-un hol mărginit de două uşi de sticlă, în faţa uneia dintre ele stătea nemişcat un cîine de o rasă indecisă, cu blana murdară si picioare foarte lungi, de ogar. L-am mîngîiat pe cap şi am urcat spre apartament. Marion, fără să mă salute, mi-a spus:
- Eu de ziua mea vreau o orgă adevărată, ca cea din catedrală.
Fără să vadă ea, mi-am scos din gură piatra albă şi i-am răspuns:
- Eu mă gîndeam să îţi cumpăr o pereche de mocasini de piele.
- Bună idee. Dar vreau şi o orgă.

***

Inima bătrînă şi dezarticulată a apartamentului îşi pulsa în mine germenii unui prizonierat alambicat. Priveam de la fereastra dormitorului cum, în camerele oraşului, lumînările parfumate se aprindeau rînd pe rînd.
Am mîncat o tartină, am făcut un duş fierbinte şi am ieşit singură să vagabondez pe străzi. Am ajuns la fluviu şi am privit în apele dezordonate trecerea milenară a broaştelor ţestoase cu carne albă.
Cînd m-am întors acasă, Marion îmi cosea nasturii de sticlă ai cămăşii, pe care tot ea îi smulsese, cu cîteva zile înainte.
Glezne subţiri, acoperite cu puf auriu.
Un corset indecent, din dantelă neagră, strîns prea tare pe o talie deja foarte fină.
O tristeţe butucănoasă, cu care nu reuşesc să mă obişnuiesc.
- Hai să dansăm.
- Unde?
- Aici.
- Pune nişte muzică.
- Nu, am să îţi cînt eu în ureche cea mai frumoasă melodie din lume. Apropie-te.

A doua zi, un explorator faimos ne-a invitat la micul dejun. El ne-a spus:
Cînd a murit soţia mea, am suferit enorm. Stăteam în faţa fotografiei ei şi nu mai aveam nici o speranţă. Avea o rochie de catifea şi, pe un fir de piele, un medalion de lemn, capul unui zeu african, pe care i-l luasem eu din cătunul unor negri, în timpul unei expediţii. Am investit toţi banii pe care îi aveam şi am produs acest medalion în serie. S-a vîndut foarte bine în magazinele de bijuterii tradiţionale. Acum sînt bogat şi împăcat. Scrotul mi l-am îngropat lîngă soţia mea. E mai bine aşa.
Tartine cu icre şi brînză de capră, ciocolată fierbinte, ţigări de foi.

***

Mirosea a ierburi amare.
Pe acoperişurile de ţiglă se prăjeau la soare şopîrle tinere.
Creşteam pe terasă, în ghivece mari de lut ars, floarea-soarelui şi cimbru.
A sunat la uşă un poştaş foarte furios. După ce am semnat actul de primire, el a mototolit scrisoarea şi mi-a aruncat-o în faţă, spunîndu-mi că sînt o curvă. Nu înţelegeam ce are cu mine, m-am gîndit că poate îi este sete, aşa că l-am invitat să bea un ceai.
Furia i s-a potolit.
S-a făcut comod pe canapea şi şi-a sorbit fericit ceaiul.
Am netezit scrisoarea şi am citit-o. Era de la Marion, care mă părăsise mai demult. Fugise cu o trupă de dansatori ambulanţi să colinde lumea. Din cînd în cînd îmi trimitea scrisori lungi în care îmi descria muzeele pe care le vizitase, încercînd să schiţeze cu stiloul tablourile care o impresionaseră cel mai mult, pentru că nu avea bani de vederi.
Poştaşul ajunsese la capătul tuturor adreselor.
I-am găurit urechile şi i-am pus o pereche de cercei de-ai lui Marion. El a început să se unduiască prin apartament în ritmul celei mai frumoase melodii din lume.
Nu l-am mai lăsat să plece.
Ne petreceam timpul recitind scrisorile pe care el refuzase să le mai distribuie.
Nu am aflat nimic nou din ele, nici una nu mi-a spus cînd se va întoarce Marion.
Începusem să îmi fac planuri minuscule de viitor.
Însă într-o zi am văzut-o pe Marion pe stradă, în mijlocul unui carnaval. Mi-a făcut semne că se întoarce imediat. Mi-am pus capul pe braţe, să o aştept, şi am leşinat de oboseală.
Treceau pe Grand Rue care alegorice cu motor şi clanţe de argint la portiere, conduse de femei tinere, cu sînii goi, spre bucuria gălăgioasă a delicvenţilor minori.
Ici-colo, cîte un ponei cu funde împletite în coama pieptănată necheza vesel.

***

Stăteam pe canapea şi curăţam cu acetonă o scrumieră de aramă.
Marion ieşise la plimbare cu un filozof faimos, pe care îl dispreţuia sincer.
- De ce mai ieşi cu el, atunci?
- Mă fascinează brutalitatea lui inocentă. Nu îşi dă seama de nimic, e un mare naiv.
După ce am terminat de curăţat scrumiera, mi-am făcut o limonadă şi mi-am aprins o ţigară. Priveam catedrala prin fumul parfumat care mi se revărsa din plămîni.
Marion s-a întors cînd discul lunar a început să se solidifice. Şi-a descheiat pardesiul şi s-a aşezat în faţa mea. A băut din limonada mea şi mi-a spus că întîlnirea cu filozoful faimos nu a făcut decît să îi confirme părerea proastă pe care şi-o făcuse înainte despre el.
- Nu îţi poţi imagina enormităţile pe care le produce creierul lui gelatinos de florăreasă. Nu are nici un respect pentru cuvinte, cărora le găseşte de fiecare dată ipostaze de o eleganţă desăvîrşită, însă complet lipsite de sens. Nu face decît să macine ideile altora, păstrînd pentru cititorii lui fideli numai frazele întortocheate.
Am ascultat-o cu atenţie şi la sfîrşit am ameninţat-o blînd cu degetul arătător.
- De ce vorbeşti aşa despre florărese, Marion?
M-a privit uimită.
I-am spus:
- În acest oraş de la marginea lumii, tăiat în două de un fluviu cu ape tîrzii, trăieşte o florăreasă de o frumuseţe răcoroasă, cu pielea de culoarea şi consistenţa rocii vulcanice. Pe ea au pictat-o artişti celebri şi au cîntat-o trubaduri. Imnurile dedicate ei se difuzează zi de zi la toate posturile locale de radio. Ne întîlnim o dată la cîteva zile şi înnotăm în baia publică, pentru că sîntem prietene.
Marion stătea încremenită pe canapea. Nimbul din jurul pupilelor ei era întunecat.
Dintr-o dată mi-am dat seama că i-am făcut rău, mult rău.
Dacă vrei, o chem mîine aici, să bem împreună o cafea, vei avea astfel ocazia să o cunoşti.
A acceptat şi s-a dus să se culce fără să îmi spună noapte bună.

A doua zi am vorbit la telefon cu prietena mea şi am invitat-o la noi, dictîndu-i rar adresa. Marion stătea lîngă mine. Am sărutat-o şi m-am dus la supermarket să cumpăr cafea proaspătă, fructe şi biscuiţi.
Cînd m-am întors, am găsit-o mai frumoasă ca niciodată. Îşi unsese pletele cu ulei de nucă şi îşi dăduse pe gene cu antimoniu. Se îmbrăcase după obicei turcesc, cu jupă lungă, pelerină din camelot fin, lucrată la borduri cu aur si argint, şi cămaşă albă de flor subţire. În picioare, papuci lucraţi în fir de mătase, cu vîrful ascuţit.
Mi-a spus că îl aşteaptă pe un filozof faimos, de compania căruia se bucurase deseori. Mi-a lăudat vasta lui cultură generală, distincţia exprimării şi manierele desăvîrşite.
Ai să vezi, este un bărbat admirabil.
Invitaţii noştri au venit aproape în acelaşi timp. Amîndoi ne-au adus crizanteme albe.
În timpul cinei ei au început să îşi vorbească exaltaţi. După cîteva ore au plecat împreună, salutîndu-ne vag.
Marion a izbucnit în rîs, a scos din celofan crinzantemele şi le-a pus într-o vază mare. După cîteva săptămîni am trecut din întîmplare pe la florăria prietenei mele. Ea şi cu filozoful faimos stăteau îmbrăţişaţi printre plante şi îşi aşteptau clienţii. Au fost încîntaţi cînd m-au văzut şi m-au servit cu prăjituri şi gem de gutui.

(Va urma)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey