•  Ioan Lascu
•  Radu Ţuculescu


sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am devenit scriitor
(X)

Multă vreme avea să-şi aducă aminte de mâsă în timp ce stătea, din când în spatele casei, unde se uitase cândva îngerul la el... Sau după ce se aburca pe dunga Dealului, unde aveau un loc şi se mai duceau cu vitele în păşune. Pisicuţa aceea albă, cu pete negre şi roşcate, se aciua în fiecare seară lângă grămada de lemne de sub sobă, de toamna până primăvara, şi se ocupa cu multe treburi pisiceşti, adică se spăla pe de-a întregul, lingându-şi lăbuţele, dându-şi apoi pe cap şi pe după urechi, curăţându-se cu multă insistenţă şi migală între ghearele de la fiecare lăbuţă, ca nu cumva vreo fărâmă de noroi uscat să fi rămas prin acele locşoare intime şi tare pisiceşti. Mama şi bunica spuneau că mâţa se perie, adică se piaptănă, că la ei periat pe cap se zicea în loc de pieptănat părul. Dacă se peria cu laba stângă, însemna că a doua zi va fi vreme rea, iar dacă se peria cu laba dreaptă ce să însemne altceva decât că mâine vremea va fi bună. Se făcea o oarecare încurcătură când ea se spăla cu ambele lăbuţe, pe rând bineînţeles, dar tot se putea tălmăci vremea după cum se spăla la urmă, cu stânga sau cu dreapta. Aşa ajunseseră mâţele lor şi prezentatoare de buletine meteo şi aşa au rămas până în ziua de azi.

Însă mâsa îşi petrecea vremea şi cu alte treburi pisiceşti, fiindcă după ce termina cu dichisitul se punea pe tors şi dă-i şi dă-i de toarce, că mama spunea că gătase, adică isprăvise de tors toată lâna de prin desagii grămădiţi prin lăzi mari de lemn, în aşteptarea adevăratului tors şi a ţesutului, ca să facă ea straie groase de lână, căci unde puneai că prin partea locului iernile erau straşnice. Cu ce să se îmbrace bieţii oameni din satele acelea prăvălatice decât cu şube, sumane şi cioareci ţesuţi din lână ţurcană şi croiţi din postav gros, ori şi cu alte haine croşetate cu nişte ace lungi, de făceau femeile svetere, iţari şi călţuni, adică ciorapi, mai ales pentru copii. Dimia din lâna cea ţurcană era aspră ca scoarţa de copac şi îţi trebuia vreme, nu glumă, să te obişnuieşti să o suporţi, căci te freca rău, te mânca pielea dacă o aveai sensibilă şi te înţepa, când straiele erau noi, ca nişte ace de viespi. Sau ca nişte mărăcini tineri, de un an, cum erau destui pe coasta Dealului. Pe el îl îmbrăcau părinţii cu forţa în cioareci făcuţi cu acele alea - taică-său îl ţinea şi maică-sa îi trăgea pe el, care se zbătea cât putea ca să nu-l îmbrace, căci din pricina lânii aspre îl treceau fiorii şi i se făcea pielea de găină. Stătea apoi ceasuri întregi înţepenit pe câte un scaun sau pe laviţa mare, nu se mişca deloc să nu simtă înţepăturile lânii albe. Iar când, în sfârşit, se urnea, tituba încet-încet, ca un moşneag, fără să îndoaie genunchii, tot ca să nu fie chinuit de lâna oilor care, parcă în ciudă, rumegau mulţumite toată iarna, de dimineaţa până seara, prin zăpadă, neştiind ce chinuri îi pricinuiau ţâncului aceluia de trei-patru ani, cel ce dădea din când în când iama prin ele, speriindu-le mai rău decât un lup ce s-ar fi coborât dinspre Coastă. Aşa se răzbuna el pe lâna lor de spaimă...

Mâsa se lăfăia însă toropită pe grămada de lemne de sub soba cu tuciul acela de la plită mâncat ici-colo de foc, şi se îngrijea de alte treburi pisiceşti, ca de pildă de picotit sau de dormit fără grijă, că uneori părea că visează, că atâta îi tresăreau lăbuţele, mustăţile sau codiţa... Când cucăia moale, el îi observa poziţiile ce variau în funcţie de gradul de relaxare: ori stătea sprijinită pe picioarele dinainte şi cu cele dinapoi ascunse sub ea şi el zicea că mâsa stătea tot-aşa; ori stătea şi cu picioarele dinainte pitulate sub ea, ca şi când şi le-ar fi strâns la subsuoară, iar el zicea că mâsa stătea cuptor. Studiul mâsei nu se oprea aici, pentru că atunci când nici afară, nici în casă nu era cald, pisica se strângea în jurul ei, adică se făcea covrig sau colac ascunzându-şi botişorul sub coadă, căreia el îi spunea noduhă, auzind probabil înainte de coadă şi de noadă, tot aşa cum îl auzise şi pe taică-său vorbind de "noade-n coade" atunci când cineva se tot trăgea înapoi de la o treabă, tot şovăia sau te tot ducea cu vorba. Îl auzea vorbind aşa mai ales despre unchiul Ion care era cam şmecher şi se ocupa de diverse expediente, plăcându-i traiul cu uşurica. Văzând el cum, prin încolăcire în jurul ei, pisica îşi sufla aer cald pitindu-şi binişor capul sub coadă, s-a gândit mult mai târziu să spună ceva despre circuitul căldurii în pisică, aşa cum citise la biologie despre circuitul apei în natură. Într-adevăr şi mâsa era tare zgârcită cu căldura proprie şi nu lăsa să se piardă nimic din ea, la vreme de iarnă. Coada era instrumentul care o ajuta cel mai mult la economisirea căldurii şi aşa se dovedea şi ea bună la ceva, nu ca atunci când el miorlăia după vreun fel de mâncare ce se terminase de ieri şi mamă-sa îi zicea, mai în glumă, mai în serios: "Acu' să mânci coada mâţei"! Îi zicea aşa deoarece când era, el făcea nazuri şi nu prea mânca. Mai avea şi un obicei nesuferit, care-l apuca dimineaţa când se scula din pat: cerea de mâncare vreun fel care-i plăcea lui: napi cu zamă sau madăle, adică ciorbă de cartofi sau fasole, căreia ei îi spuneau mazăre... "Madăle, Nino, madăle!", cerea într-o veselie, că reuşea să-i mai şi facă să râdă pe cei din casă. Dar cum, de cele mai multe ori, maică-sa nu era pregătită dis-de-dimineaţă cu asemenea delicatese, el făcea tururi în jurul camerei smiorcăindu-se nevoie mare, spre exasperarea maică-sii şi chiar a pisicii care-l supraveghea nedumerită de sub sobă.

Tot timpul în casă era nu numai cu ochii pe mâsa lui, dar şi cu mâinile pe ea: o smotocea de-i mergeau fulgii, se juca cu ea ca şi cu un ghemotoc de cârpe, o prindea de pielea de pe spinare mai să o dezbrace, o trăgea de mustăţi şi de lăbuţe, ba şi de urechi şi de coadă, chit că uneori, mai cu seamă către sfârşitul primăverii, se umplea de păr, fiindcă mâsa se pregătea să năpârlească. Deşi, dacă erai om mare şi te uitai la el cum tumbuşea mâsa, erai înclinat să spui că o chinuia tare, ca un mic torţionar, şi mai ţipai să-i dea drumul, că o sugrumă sau o rupe-n două. Aşa făceau şi mama şi bunica, îl sfădeau din cauza mâţei, dar nici el, nici mâţa nu se arătau intimidaţi în vreun fel sau nemulţumiţi unul de altul. Se părea că şi mâsa îl îndrăgise din cale afară. Pentru că de ce ar fi sărit pe neaşteptate, încolăcindu-se pe piciorul mamei şi muşcând-o cu ciudă printre mormăituri, odată când l-a certat şi l-a urechiat un piculeţ pe Ionel cel năstruşnic, care nu se mai oprea din făcut prostii. "Da' nu mai stai mereu, măi copile, să nu mai faci numa' la puleze, că mă săturai toată ziua de tine!", îl bruftuise ea atunci, ca şi în alte dăţi, şi se făcuse înspre el, cât era de mic... Auzi tu, el trebuia să stea mereu, adică să se astâmpere şi să înceteze a mai comite la puleze, care va să zică la tot soiul de şotii şi prostioare copilăreşti. Nu-i suna prea potrivit nici lui vorba aia, puleze, dar se gândea că şi părinţii şi bunicii lui inventau cuvinte... Mâsa însă nu se sinchisea câtuşi de puţin că el sau chiar oamenii mari inventau tot felul de cuvinte. Nu se sinchisea nici de năzdrăvăniile lui... Ea se uita fix în ochii lui Ionel şi-l îndrăgea ca pe propriul ei pui, că altminteri de ce sărise să-l apere de mama care se necăjise pe el? Puii mici şi neştiutori trebuiau apăraţi de primejdii şi de supărările celor mari şi tari, că nu se alegea nimic de capul lor dacă-i lăsai la voia întâmplării: să-i fugărească şi să-i muşte câinii, să-i certe sau să-i alunge oamenii mari, ba să-i mai şi atingă cu bătaia, să-i îngheţe frigul pe afară sau să-i bată găinile cele urâcioase, cu ciocurile lor ascuţite.

Deh, măria sa, puiul mâsii! Că nu atunci auzise el de Măria-sa, puiul pădurii, că nu ştia carte şi apoi el se desfăta cu un bestiar domestic. De câte ori nu trăsese mâsa cu urechea, de sub sobă, sau de după grajd, când se lăuda el cu bestiarul ăsta al lui în faţa musafirilor veniţi la ţuică şi taifas şi la preumblări prin prunii din spatele casei şi prin ogradă! Vara o vedea stând pe prichiciul din afară al ferestrelor, dormitând la soare sau cerându-se în casă, aşa cum nu avea să mai facă vreo altă pisică după aceea: nici Pupeaşcă, nici Boşimanu, nici Bijboc, nici Nuţa, că doar pisicile acelea aveau să mai apuce casa veche. Seria pisicească următoare a miorlăit pe pragul uşii de afară ca să fie primită în casă şi, de îndată ce li se deschidea, dădeau buzna spre sobă cu coada steag, adică ridicată drept în sus, tot după un obicei pisicesc greu de explicat.

Pentru că "făcea mereu la pui", mâsa a fost dusă la pădure şi lăsată acolo, într-o toamnă, fără ştirea lui Ionel. Jale mare atunci când a aflat el de nenorocire, că a plâns toată iarna după mâsa lui albă, cu pete negre şi roşcate. Nu-i venea să o ierte nici pe bunica, nici pe mama care ascultase de ea şi-l despărţise de cel mai prietenos şi protector membru al bestiarului. A şi visat-o odată, cum stătea în fereastră şi se cerea înăuntru, că-i venise dor de Ionel. Biata mâsă, cum o tot căina el, era frumoasă, asta a recunoscut şi mamă-sa, dar ce folos... Aşa că următoarele pisici au fost mârtani, trei la rând, ca să nu le mai toarne la pui prin podul grajdului şi vreo douăzeci şi cinci de ani nu s-au mai auzit micile miorlăieli disperate de prin fânul de acolo. Primul venit, după vreo cinci ani, a fost Pupeaşcă, apărut ca din senin, într-o seară, în rovina de sub conacul de la pădure, acolo unde, pare-se, văzuse el pentru ultima dată biata mâsă, în toamna aceea de pomină.

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

"Ovizi" fără "OO"

Unii vor putea crede (citind titlul) că această rubrică în care am scris despre subiecte diverse, de la reţete culinare la portrete de poeţi, s-a transformat într-un soi de rebus menit a pune la-ncercare ascuţimea minţii românului. Nici vorbă, confraţi români! N-am eu de gînd să vă produc dureri de cap şi nici să vă zdruncin gîndirea. Lucrurile sînt mult mai simple doar că nu întotdeauna, de la bun început, foarte clare. C-aşa-i românul, un ghiduş pus pe năzdrăvănii căruia nici nu-i pasă dacă dă, uneori, cu bîta în baltă ori dacă e un tembel sadea. El nu doreşte să-i apară riduri timpurii, să îmbătrînească adică mai repede, datorită mustrărilor de conştiinţă, îndoielilor, tristeţilor metafizice şi alte chestii din astea. Zic cum spun. El e un lejerist, un miserupist. Chiar şi cînd pozează în indignat. De aceea, scurta mea relatare care urmează, vă rog nu cumva s-o consideraţi ca un produs al indignării. E pur şi simplu o nevinovată compunere născută din veşnic jucăuşa noastră realitate, după o plimbare cît se poate de banală. Trebuie să specific că plimbarea respectivă am efectuat-o într-un orăşel de pe malul unui lac, nu în oraşul nostru unde totul se petrece… la scară mult mai mare!

Era o după masă nu tocmai însorită, dar nici tocmai mohorîtă ca să te ţină în casă. O după masă nici aşa, nici aşa. Şi cum orăşelul era aproape nou pentru mine (mai fusesem acolo odată, prin anii primei mele tinereţi), cel mai nimerit lucru, zic cum spun, era să o pornesc pe străzi la-ntîmplare, să le descopăr farmecul. Prin urmare, am pornit-o. Lume destul de puţină la ora respectivă, puteam respira în voie şi privi fără rezerve. Orăşelul era cam ca toate orăşelele noastre. Nici prea murdar, nici prea curat, cu clădiri renovate pe ici pe colo, cu magazine şi birturi, cu copaci ici colo, păsărele ici colo iar mai încolo un stadion destul de răpciugos la care, însă, n-am ajuns că mie nu-mi place fotbalul, din partea mea pot intra-n paragină toate stadioanele, zic cum spun. La un moment dat (că vine şi un asemenea moment pînă la urmă) mă holbez la o vitrină ceva mai insistent şi descopăr un anunţ. Pe-o bucată de hîrtie, scris cu mînă sigură şi groasă: AVEM OVIZI. Fără a mă gîndi prea mult şi a mă întreba ce şi cum, am intrat în magazin ca un român hotărît ce sînt. Vînzătoarea zîmbea de la o poştă. Am salutat frumos şi, sobru, i-am spus, vă rog să-mi daţi un ovid. Vai, ce simpatic sînteţi, behăi vînzătoarea mioritic şi îmi puse, galeş, sub nas pe tejgheaua lucioasă, o statuetă a poetului Ovidiu. Am plătit fără a schiţa măcar un zîmbet (eu nu rîd cînd este vorba despre poezie) şi mi-am reluat plimbarea cu un ovid în buzunar. Acum, însă, eram inevitabil atras mai mult de vitrine, că, deh, fui excitat. Şi nu peste mult timp, descopăr un nou anunţ într-altă vitrină care suna exact aşa cum îl înşir eu aici: AZ NUS OO. Acest anunţ, spre deosebire de celălalt, mă puse puţin în încurcătură, obligîndu-mă să gîndesc. Dacă nu-s, atunci ce naiba o să cer pentru a afla ce nus az? Dar, cum spuneam, românul e un tip descurcăreţ, cu mintea ascuţită, deci mi-am ascuţit-o şi mi-am dat seama că numai despre ouă poate fi vorba iar dacă nu, atunci voi afla. Am intrat hotărît. Vînzătoarea era babană, cu negi pe faţă şi-un început de mustaţă. Aveţi ouă? am întrebat eu şmecheros. Dumneata eşti analfabet ori îţi baţi joc de mine?!!, zbieră mustăcioasa la mine. Scrie clar şi mare în vitrină că nu avem, te-am văzut cum te-ai holbat la afiş, ce naiba, vrei să crăp de nervi?! Nu îi doream aşa ceva unei compatrioate. Am liniştit-o, scuzîndu-mă. Sînt miop, i-am explicat, nu văd nici la două palme distanţă ce scrie… Babana m-a scuzat, mîrîind pe sub mustaţă. Am ieşit, mulţumit că ascuţimea inteligenţei mi-a funcţionat şi de această dată. Mi-am continuat plimbarea, n-am mai descoperit alte asemenea enigmatice anunţuri, doar din cele clare, mare plictiseala în astfel de cazuri. Înainte de a adormi în camera de motel particular, am concluzionat că există şi poeţi (români sau de altă naţionalitate), care sînt ovizi fără oo.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey