•  Unchiul Vanea - teatru
•  João César Monteiro - comemorare - film
•  Silk - film


sus

Teatru

Veronica D. Niculescu

Cehov pur, ploaie şi miros de fân

Cehov însuşi ar fi fost fericit dacă s-ar fi aflat în sală la Sibiu, la Unchiul Vanea regizat de Lev Dodin. Fără coloană sonoră, fără exces de culoare, pictat din tuşe discrete, dar extrem de puternice, teatrul lui Dodin este teatru de artă. Replicile curg firesc, fără grabă, limba rusă sună minunat şi pe scenă plouă într-una, vreme de-un ceas.

Atmosferă cehoviană redată fidel, cu o naturaleţe în spatele căreia stau însă ani de muncă. Aşa ar putea fi definit spectacolul Unchiul Vanea, oferit de regizorul rus Lev Dodin, în cadrul Festivalului Teatrelor Europene de la Sibiu.
Apogeu al festivalului, Unchiul Vanea s-a jucat în trei seri consecutive, printre spectatori numărându-se personalităţi aduse la teatru de reputaţia spectacolelor Maly Teatr din Sankt Petersburg. La cea dintâi reprezentaţie, Maia Morgenstern a venit direct de pe o altă scenă, la jumătate de oră după ce jucase în Lisistrata. Spectatori au fost şi actriţa Ofelia Popii, vedeta din Faust al lui Silviu Purcărete, dar şi regizorii Mihai Măniuţiu şi Radu Alexandru Nica.

Plouă într-una

Unchiul Vanea curge lin, întocmai ca ploaia care, de-a lungul întregului act al doilea, răpăie neîncetat la ferestre. Textul lui Cehov este redat fidel, iar replicile respiră lent, ca din paginile cărţii, legate de tăceri şi gesturi grăitoare. Actorii nu joacă, ci par să trăiască viaţa personajelor: vorbesc, gândesc, oftează, se opresc... Limba rusă sună minunat, iar traducerea rulează impecabil pe ecrane. Vocile răsună prin propria lor forţă, fără ajutorul tehnicii, iar dincolo de ploaie şi tunete, numai chitara lui Teleghin se aude, cântând sfâşietor.
Miroase a lemn, a ceai, a fân cosit, iar spectatorul devine parte din poveste în ceasurile lungi scurse, de la 8 seara până aproape de miezul nopţii.

Cu decoruri simple dar eficiente, Dodin nu face artificii scenografice care să smulgă ţipete de uimire. Trei pereţi de lemn, o masă, scaune, un balansoar. Căpiţe de fân sunt suspendate deasupra scenei şi doar la sfârşit, când Sonia şi unchiul Vanea îşi reiau liniştita viaţă pe moşie, lipsită de griji, dar şi de dragoste, căpiţele vor coborî pe podea, o lume întreagă aşezându-se astfel la loc, în timp ce Sonia încheie: "Ne vom odihni!". Aceasta e singura mişcare de amploare a decorului.

"O dată în viaţă"

Cehov a fost primul dramaturg rus pus în scenă cu insistenţă de Dodin, iar în Unchiul Vanea, care a avut premiera în 2003, regizorul îşi arată măiestria cu delicateţe, construind personaje debordând de energie, mai puţin deznădăjduite decât ne-am obişnuit să le vedem. Dodin imaginează reacţii şi construieşte acţiuni ample, dincolo de replici. Rezultatul este emoţionant. Un exemplu este chiar scena dinspre final, când doctorul Astrov o sărută pe tânăra Elena Andreevna, soţia bătrânului Serebreakov, iar aceasta îi răspunde cu o îmbrăţişare răscolitoare, un adevărat asalt al simţurilor: "Fie ce-o fi! Măcar o dată în viaţă". De la Unchiul Vanea pleci întocmai cu această senzaţie: că a fost doar o dată în viaţă.

Război cu divertismentul

Lev Dodin, care a montat spectacole ce durează 8 sau 10 ore, a militat şi la Sibiu pentru păstrarea valorilor teatrului ca artă. "Mă aflu într-un mare conflict cu ce se întâmplă azi în teatrul european şi mi se pare că începe şi în Rusia. Teatrul e tot mai mult o industrie, e amestecat cu showbiz-ul, cu care teatrul nu are nici o legătură", a spus Dodin. Regizorul rus a explicat astfel şi opţiunea de a lucra mult la un spectacol, şi nu aşa cum se întâmplă tot mai mult în Occident: "Procesul de creare trebuie individualizat la maximum. El nu poate fi reglementat de termene scurte, cinci săptămâni de repetiţii şi cinci de reprezentaţii şi gata, aruncat la coş".
Lev Dodin este director al Teatrulului Mic (Maly Teatr) din Sankt Petersburg, cu care dă reprezentaţii peste tot în lume. În 2006, a prezentat în Bucureşti Cevengur, iar în 1995 Gaudeamus şi Stele în lumina dimineţii.

"Fără inovaţii de dragul inovaţiilor"

"E o sărbătoare a teatrului să vezi actori, conduşi de un maestru, descifrând un text cu atâta căldură, cu atâta fineţe. Şi fără pretenţia de a face inovaţii de dragul inovaţiilor, ci pur şi simplu cu o curăţenie şi o puritate…", a mărturisit actriţa Maia Morgenstern. "M-a impresionat cum sunau picăturile de ploaie", a spus emoţionată actriţa, care joacă astăzi la Sibiu în Pescăruşul lui Andrei Şerban.
Unchiul Vanea s-a jucat pe 14-16 octombrie. Festivalul Teatrelor Europene de la Sibiu continuă până pe 28 noiembrie.

(Evenimentul zilei, octombrie 2007)

Comentarii cititori
sus

Film

Răzvan Sofroni

João César Monteiro, ultimul rebel lusitan
Comemorarea unui maestru

La începutul lunii septembrie 2007 a avut loc, la Lisabona, un maraton cinematografic João César Monteiro – O último rebelde, dedicat ansamblului filmelor celui mai inovativ şi creativ regizor portughez al ultimei jumătăţi a secolului 20, pe care publicul a început să îl aprecieze de abia după moartea acestuia, petrecută acum X ani. Considerat un maestru în arta de a-şi dispreţui magistral audienţa, Monteiro a devenit, în ultimii ani, cartea de vizită a tuturor festivalelor de film portugheze.

Celebrat şi detestat în propria ţară şi cvasinecunoscut în afara ei (exceptând, fireşte, cercurile de pasionaţi), João César Monteiro a creat, de-a lungul a aproape 30 de ani de activitate, o operă impregnată de estetism şi particularitate, începând cu fabulosul mitic-folcloric din Veredas (Căi) şi încheind cu nostalgicul Vai e Vem (Vine şi pleacă), testamentul lui cinematografic.

Născut la Figueira da Foz la 2 februarie 1939, într-o familie din clasa de mijloc cu idealuri anti-fasciste şi anti-clericale, João César Monteiro s-a mutat la 15 ani la Lisabona pentru a-şi putea continua studiile şi, puţini ani mai târziu, în 1963, a călătorit la Londra pentru a studia 8 luni cu o bursă la London School of Film Technique. La revenirea în ţară, Monteiro publică critică de film şi începe să lucreze la primul său scurt-metraj, Quem Espera por Sapatos de Defunto Morre Descalço (Cel ce aşteaptă pantofii defunctului moare desculţ). Urmează documentare şi scurt-metraje precum Sophia de Mello Breyner Andresen, A Sagrada Família, Que Farei com Esta Espada? (Ce voi face cu această spadă?) sau Os Dois Soldados (Cei doi soldaţi) şi, încet încet, direcţia pe care o va lua regizorul lusitan începe să se contureze.

O carieră controversată şi lipsită de compromisuri

Abstract şi poetic până la absurd, ignorând orice formalizare, clasificare, încolonare, João César Monteiro a fost unul dintre cei mai personali regizori ai cinematografului de artă european, împăcându-se devreme în carieră cu realitatea că regizorul nu poate comunica spectatorilor altceva decât propriile concepţii, viziuni şi fantezii. A refuzat să se supună unor reguli stricte, precum coerenţa tematică strictă, un fir narativ bine definit sau un ritm şi o logică a întâmplărilor, care să satisfacă privitorii. Din aceste motive, şi nu numai, Monteiro a fost întotdeauna greu de apreciat, şi nu a obţinut decât rareori premii la festivalele internaţionale.

Veredas, unul dintre primele sale filme, este un exemplu timpuriu al curajului său de a-şi impune propria viziune asupra artei cinematografice. Fără pretenţia unei unităţi solide în ceea ce priveşte acţiunea şi personajele, Monteiro pictează un tablou amplu şi viu, cel al vieţii arhaice de la ţară, studiind simplitatea cu care bătrânii povestesc mituri şi legende ca şi cum ar împărtăşi întâmplări de peste zi, frumuseţea cântecelor şi descântecelor populare şi, în final, poezia cuprinsă în credinţele şi basmele vechi care prind viaţă pe ecran, personajele fantastice apărând în toată splendoarea lor – lupi care se transformă în oameni şi fură copilul unei femei sau diavolul care îşi urmăreşte fiica şi pe iubitul ei pentru a îi omorî deoarece au încercat să îl păcălească (scenă ce aduce inevitabil în minte urmărirea dintre Genar şi Făt Frumos din Lacrimă care îi furase fata, amândoi gonind pe cai fermecaţi). Aceste momente sunt însă augmentate de la simpla punere în scenă a unor mituri la poetizarea lor prin imagine, cântec şi discursul personajelor, caracterul lor magic căpătând astfel dimensiune cinematografică. Filmul începe simplu cu îngânarea unei balade populare şi îmbină de-a lungul său poveşti tradiţionale portugheze cu poezie de Maria Velho da Costa (scriitoare portugheză care a colaborat de-a lungul timpului la numeroase scenarii cu Monteiro) şi fragmente din Eschil, cântece populare munteneşti cu Simfonia a 7-a de Bruckner.

Recordačoes da casa amarela (Amintiri din casa galbenă) este însă filmul care l-a "pus pe hartă" pe Monteiro, povestea unui bătrân solitar, asaltat din toate părţile de bolile şi problemele specifice vârstei, inclusiv o proprietăreasă tirană.

Nu este însă un remake al capodoperei neorealiste Umberto D de Vittorio de Sica, ci cel mult un omagiu adus maestrului italian. Abordarea este însă cu totul alta, iar bătrânul este jucat de un Monteiro care nu caută deloc compasiune, ci suscită emoţii mult mai diverse. Admiraţie pentru ritmul liniştit şi fermecător în care îşi duce zilele, dedicându-se cu voluptate propriilor plăceri vinovate, dar şi ceea ce poate fi distanţare amuzată, dispreţ sau chiar dezgust când acesta dă curs impulsurilor sale erotice vis-a-vis de fiica adolescentă a proprietăresei. Dar neruşinate sunt toate creaţiile lui Monteiro şi neruşinate în multe sensuri: scandalizează nu numai fanteziile erotice ale personajelor sale trecute de a doua tinereţe dar şi dispreţul regizorului pentru banal şi pentru spectatorul ce caută fiori ieftini şi filme uşor de înţeles şi urmărit, pentru tot ce încearcă să păcălească arta, mişcând-se prudent în limitele unor şabloane simpliste şi reţete de succes. Monteiro provoacă în aceeaşi măsură în care scandalizează, forţând atât limitele propriei arte cât şi pe cele ale răbdării şi deschiderii spectatorului. Tocmai pentru acest curaj a fost recompensat regizorul lusitan, Amintiri din casa galbenă fiind distins cu leul de argint la Festivalul de la Veneţia.

A Comédia de Deus – Capodopera

În 1995, João César Monteiro câştigă Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia cu un film despre un creator de îngheţată, un individ ciudat şi fermecător, bine trecut de vârsta a doua, care s-a dedicat căutării şi inventării unor îngheţate cât mai delicioase sau, cum zice chiar el, a aromei aromelor, care ar aduna toate celelalte arome într-o îngheţată divină. Personajul nu este însă unul motivat doar de această pasiune unidimensională (care nu se manifestă de altfel decât prin discurs şi aluzii indirecte, nicidecum prin recurs la ştiinţă şi laboratoare), resorturile sale par a intra în sfera mai largă a căutării frumosului, a îmbinării plăcerilor estetice, gastronomice şi erotice într-o poezie a existenţei. Într-adevăr, pe lângă îngheţată, interesele lui João de Deus se mai îndreaptă şi înspre colecţionarea de fire de păr pubian, rafinamentele gastronomice şi, în general, tinerele frumoase care trec pragul gelateriei pe care o administrează. Aceste amănunte nu au însă decât valoare informativă şi sunt departe de a putea reda, printr-o simplă enumeraţie, magia ce transpare din fiecare cadru al filmului şi din fiecare gest al personajului central, şi de această dată jucat de regizorul însuşi. A Comédia de Deus este, în viziunea criticului portughez Fernando Cabral Martins (şi a mea), opera cinematografică cea mai apropiată ideii de film ca poezie, depăşind încercările unui Godard, sau ale altor maeştri ai Nouvelle Vague-ului francez. Absenţa totală a tensiunii narative, lentoarea cu care fiecare scenă curge într-un timp şi spaţiu propriu nu duce însă la o deconcertare a privitorului, ci la o imersiune într-o stare de graţie, de meditaţie asupra vieţii şi de transfigurare a realităţii în poezie – stare pe care Monteiro o promovează, o induce, şi pe care numai el ar fi în stare să o susţină timp de aproape 3 ore, cât durează Comédia de Deus sau alte filme precum A Bodas de Deus sau Vai e Vem. Nici o replică nu este irosită, aruncată doar cu scopul de a duce acţiunea mai departe sau de a umple un gol. Fiecare cuvânt îşi are locul său în reţeaua rafinată de conversaţii şi ritualuri pe care portughezul o ţese cu mare răbdare în capodopera sa, iar tăcerile sunt la fel de semnificative. Astfel, aspecte precum fascinaţia nedisimulată lui João de Deus pentru o adolescentă sau colecţia sa de mostre de păr pubian îşi pierd caracterul anormal sau ruşinos devenind, în forma în care le exprimă personajul, omagii aduse frumosului şi erotismului, misterului şi ingenuităţii.

Vai e Vem – Testamentul cinematografic

După eforturi controversate precum Le Bassin de John Wayne (Bazinul lui John Wayne, pseudocomedie absurdă în care planurile narative si graniţele actor-personaj-zeu se confundă până la contopire), As Bodas de Deus (Nunta lui Dumnezeu, Marele Premiu la festivalul de film de la Mar del Plata pentru o meditaţie satirică asupra creştinismului şi religiei în general, pornind de la premisa unui João de Deus care primeşte de la Dumnezeu o valiză uriaşă cu bani şi, astfel, putere aproape nelimitată asupra semenilor lui) sau Branca de Neve (Albă ca zăpada – film care se remarcă prin absenţa oricărei imagini, ecranul fiind complet negru, iar comunicarea cu privitorul făcându-se doar prin texte si sunet), Monteiro regizează Vai e Vem, conştient fiind că va fi ultimul său film, şi moare de cancer la scurt timp după.

Finalul este însă pe măsură. Vai e Vem este cel mai personal film al lui Monteiro, filmul în care alter ego-ul (numit de data asta João Vuvu) se apropie poate cel mai mult de omul din spatele camerei. Timp de 3 ore, João Vuvu se plimbă prin Lisabona, ia masa cu prieteni vechi, se odihneşte pe o bancă în parc, intervievează fete tinere pentru postul de cameristă şi ne încântă din nou cu monoloage spumoase pe teme aparent banale, de la igiena corporală până la prepararea unui amestec delicios de apă sărată cu făină de porumb sau cu o zugrăvire detaliată şi exhaustivă a felaţiei ideale (fireşte, doar prin discurs). Vocea lui Monteiro învăluie însă orice replică, fie aceasta de natură didactică, filozofică sau erotică, într-o magie liniştită, înălţând orice afirmaţie la rangul de înţelepciune.

Deliciile sunt prezente însă nu doar la nivel de discurs, ci şi de cinematografie. Regizorul lusitan are indecenţa de a ne supune la o secvenţă neîntreruptă a unei călătorii de câteva staţii cu autobuzul prin Lisabona, scenă care se repetă de-a lungul filmului, diferiţi fiind doar pasagerii şi interacţiunile dintre ei, care fac deliciul acestor momente. Majoritatea cadrelor îl au în centru pe personajul principal, dar nu ca formă de narcisism a regizorului, ci doar ca recunoaştere a inevitabilului subiectivism al unui film încărcat de experienţe proprii şi impregnat ca nici un altul de viziunea sa asupra vieţii.

Şi în Vai e Vem, precum în atâtea dintre filmele maestrului portughez, apar fascinaţia pentru femeie, glorificarea plăcerilor trupeşti, fie ele de natură erotică sau culinară, conversaţiile îndelungi ce transgresează graniţele dintre erudiţie, poezie şi pornografie, explicaţiile alambicate şi pline de imagini şi metafore fermecătoare ale diferitor procese şi activităţi zilnice şi, aparent, banale. De altfel, oricât de jucăuş ar fi Monteiro în ceea ce priveşte subiectele pe care la abordează, discuţia va avea loc tot timpul în cadre superbe, decoruri inspirate, picturale mai degrabă decât cinematografice. Trupul feminin este astfel glorificat în imagini ce s-ar putea constitui chiar în afara contextului filmului în fotografii de excepţie, erotice până la dumnezeu, dar niciodată pornografice.

De altfel, femeile din filmele lui Monteiro sunt departe de a fi doar mari frumuseţi. Regizorul zugrăveşte prin ele portrete subtile şi complexe ale erotismului feminin, fiecare cu personalitatea sa, mereu oscilând între pudoare şi libertinism, dominanţă şi vulnerabilitate, naivitate şi explorare a propriei sexualităţi. Regizorul este, în fapt, evident şi iremediabil îndrăgostit de toate personajele sale feminine. Monteiro îşi venerează creaţia, dar această creaţie nu este doar una de uz personal, ea rezonează prin valoare şi profunzime în mintea şi spiritul tuturor celor care îl înţeleg şi îl admiră.

Nici în ultimul său film, maestrul nu abdică de la convingerile sale – rămâne până la capăt poetul vieţii cotidiene, un epicurean rafinat, capabil nu numai să se bucure de tot ce îi oferă frumos viaţa şi să îşi exploreze fanteziile, dar şi să împărtăşească această magie privitorilor săi.

Comentarii cititori
sus

Film

Florentina Armăşelu

Mătasea
Silk

1860, un mic oraş francez. Întreprinzătorul comerciant Baldabiou (Molina) iniţiază o cultură de viermi de mătase şi construieşte câteva filaturi. Cum la un moment dat producţia pare ameninţată de o epidemie necunoscută, Baldabiou îl trimite în Japonia pe tânărul ofiţer Hervé Joncour (Pitt) a cărui misiune este de a procura ouă necontaminate. După un lung traseu prin Viena, Kiev şi stepele ruseşti, Hervé ajunge în portul Yamagata de unde este condus până la un mic sătuc la poalele muntelui. Aici începe negocierile cu stăpânul absolut al locurilor, impunătorul Hara Jubei (Yakusho), şi tot aici îşi are originea şi conflictul între ataşamentul faţă de soţia sa Hélène (Knightley) şi atracţia stranie şi obsesivă faţă de una din concubinele lui Hara Jubei.

Relatată la persoana I, protagonistul adresându-se unui interlocutor la început necunoscut, povestirea se derulează în ritmul lent al fluxului memoriei. Filmul se remarcă prin sensibilitatea imaginii şi a acompaniamentului sonor, culminând cu "tabloul" grădinii lui Hélène şi peisajele înzăpezite ale munţilor Fukushimei. Cu toate acestea, pe planul emoţional şi al caracterizării, personajele (cu excepţia lui Baldabiou şi Jubei) par mai degrabă neconvingătoare, detaşate de ceea ce li se întâmplă, iar conflictul interior este aproape imperceptibil. Este ceea ce îl împiedică de fapt pe spectator să se "implice" cu adevărat în acţiune, în ciuda frumuseţii picturale a imaginilor şi a finalului care adaugă o anumită încărcătură emoţională şi un element de surpriză ansamblului. Dacă intenţia regizorului (bine cunoscut pentru Le Violon Rouge) a fost aceea de a prezenta povestirea ca pe o suită de miniaturi pictate pe un delicat rulou de mătase şi de a-l lăsa pe spectator să-şi imagineze restul, scopul a fost îndeplinit cu prisosinţă. Totuşi, am fi aşteptat poate puţin mai mult de la imaginile imprimate pe bobina de celuloid.

Silk, Canada, Italia, Japonia, 2007
Regia : François Girard
Scenariul :
François Girard şi Michael Golding, după un roman de Alessandro Baricco
Distribuţie: Michael Pitt, Keira Knightley, Alfred Molina, Koji Yakusho
Foto: www.allianceatlantismedia.com

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey