•  Preot Sever Negrescu
•  Marius Dobrin
•  D-na Gheo
•  Victor Martin
•  Bogdan Mureşanu
•  Alina Savin


sus

Preot Sever Negrescu

De la marea desfrunzire la încreştinarea zăpezilor
(Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, 8 noiembrie)

În întreaga istorie a portretisticii sunt câteva file albe, nereuşind cineva să creioneze, sau poate eu nu am cunoştinţă, trăsăturile, nuanţele, chipul unui înger. Sărbătoarea închinată soborului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil vine să facă acele file albe şi mai albe, demonstrând că lucrarea văzută a îngerilor în viaţa şi în lumea aceasta are un chip de împrumut, adică este nevăzută. Cel mai important împrumut pe care-l facem în viaţă este cel smuls cerului, prin fiecare gând curat, prin fiecare adiere a inimii, prin fiecare rugăciune simplă dar adâncă, prin fiecare îndemn frumos, prin fiecare faptă şi înfăptuire.

Soborul (adunarea) îngerilor nu mai este obiect al cultului, ci subiect al închinării noastre. Noi, oamenii, creştem şi ne înmulţim necontenit şi binecuvântat, umplem pământul şi-l supunem (Facere 1, 28), dar nu mai reuşim decât uneori, în sfinte sărbători, să ne adunăm; îngerii nu se înmulţesc, dar iată ne dau pildă de adunare întru priveghere, copleşiţi de miez, întru odihnă şi în foc mistuitor.

Când eram copil, întrebat fiind ce vreau să mă fac în viaţă, răspundeam fără echivoc: înger! Răspunsul meu tulbura, născând nedumerire: cum, înger, de ce?! Odată, părinţii chiar au fost îndemnaţi să mă determine către un alt gând de viitor: tâmplar, strungar, medic, ofiţer, profesor, ceva, orice mai aproape de categoria om al muncii! Eu mă încăpăţânam, voiam să-mi crească aripi, să zbor, s-ajung în viaţă primul înger şi gata. Nu-nţelegeam ce este absurd în dorinţa mea. Acum, recunosc şi tac, nu mai am acel elan, acea bucurie, acea nevinovăţie. Întrebarea şi răspunsul care mi-au definit copilăria, devin acum ale soborului: când ne mai putem lăsa atinşi de aripa îngerilor, de aripa acelor fiinţe uimitoare şi nemuritoare? Încercăm un răspuns: ori de câte ori mai admirăm cerul (îngerii fiind apărători ai acestuia), ori de câte ori mai vizionăm o piesă de teatru, un film sau mai ascultăm un concert (îngerii fiind purtători de lumină), ori de câte ori ne spovedim şi ne împărtăşim (îngerii fiind părtaşi ai tainelor), ori de câte ori mai citim o carte bună (îngerii fiind adevăraţii tălmăcitori ai Voii lui Dumnezeu) şi ori de câte ori ne mai rugăm (îngerii fiind slujitorii bunelorvestiri). În rest, citându-l pe Nichita, să nu uităm că vorba arde, verbul putrezeşte, iar cuvântul nu se mai întrupează ci se destrupează!

Într-o lume ca aceasta, omul care-şi refuză îngerul ocrotitor cade într-o cumplită plictiseală, în acel căscat mare cât lumea, ce va naşte anticrişti (Dostoievski), uitând ceea ce este esenţial în viaţă, adică ceea ce este alb. De aceea, limba română are acest teribil sinonim, căscat, pentru un om uituc.

Tocmai soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este sărbătoarea sfântă care ne face să nu uităm, în fiecare început de brumar, că putem trece atât de simplu de la marea desfrunzire la încreştinarea zăpezilor.

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

Sufletul unui nod de cale ferată

Legende sunt multe despre calea ferată şi oamenii ei. De la precizia mersului trenurilor şi a ceasurilor de ceferist până la eticheta de a doua armată a ţării atribuită acestui corp social cu acoperire naţională. Vine acum o carte (Depoul Buzău, repere în timp, de Radu Bellu, Mihai Ştefan, Daniel Andrei, Adrian Oprişan, 2007) şi confirmă că în război, ceferiştii au constituit o adevărată armată. Prin organizare similară celei militare, prin acţiuni pe teren şi prin funcţionarea tehnicii în scopul bunului mers la lucrurilor.

Cartea a apărut ca să marcheze împlinirea a 125 de ani de la înfiinţarea Depoului de Locomotive Buzău dar ea îşi depăşeşte condiţia de a fi pur tehnică şi de interes local. Pentru că sunt puţine asemenea întreprinderi care să ilustreze aserţiunea că România a cunoscut şi o dezvoltare industrială, cartea aceasta e cu atât mai importantă. E o piesă dintr-un puzzle uriaş care aşteaptă încă să se ajungă la imaginea finală. E scrisă din dragoste pentru ceea ce înseamnă transportul pe calea ferată, pentru oamenii a căror viaţă a fost adânc influenţată de acest angrenaj. Mai ales din dragoste de oameni. Unul dintre autori, sufletistul Daniel Andrei, povestea despre mecanicul de locomotivă care, deşi fusese pensionat, continua să plece zilnic cu noaptea în cap, cu sufertaşul pregătit de soţie, întorcându-se târziu de pe unde o fi colindat, ca şi cum ar fi venit dintr-o cursă cu trenul, numai şi numai din jena de a mărturisi că pentru el conducerea unii tren luase sfârşit.

Statutul de ceferist a însemnat un blazon. Accesul în "castă" a echivalat cu o recunoaştere a unor merite. Munca a fost din totdeauna grea şi cu o responsabilitate asumată. Acelaşi Daniel Andrei povestea despre atitudinea mecanicului de locomotivă care ajungea uneori să facă gesturi care acum nu sunt accesibile decât unui grup care-şi uneşte forţele, totul din conştiinţa că eforturile sunt obligatorii când e vorba de atingerea unui ţel.
Toate acestea au venit în timp, prin acumulări succesive, prin zbucium şi frământări.
Iar autorii se apropie de subiectul punctual al cărţii pornind de la o imagine de ansamblu, urmând istoria căii ferate din România, numai bună de citit de-a lungul unui fir cursiv.

Emoţionant să vezi o pagină din Mersul trenurilor ediţia 1870. Şi aşa apare pe harta feroviară Buzăul, prin linia Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti, în concesiunea Stroussberg. Oraş amplasat strategic, la jumătatea distanţei acestei linii, era soluţia ideală pentru alimentarea cu apă şi cărbuni. Apar planurile, apar construcţiile iar de Buzău este legată o premieră: la 30 octombrie 1881 s-a inaugurat în prezenţa familiei regale prima linie ferată studiată, proiectată şi construită de ingineri români: Buzău-Mărăşeşti. Această dată e considerată ca fiind aceea a desăvârşirii unirii principatelor şi pe planul comunicaţiilor. Şi de aici dezvoltarea, un lung şir de lucrări şi mai ales de oameni printre care se remarcă Anghel Saligny. Minuţioşi, autorii trec apoi la parcul de locomotive. Astfel, primele 13 au fost cumpărate de la guvernul rus după ce acesta le folosise pe teritoriul românesc în timpul războiului de independenţă. Fabricate în 1977, ele căpătau de-acum fiecare câte un nume de rezonanţă: Unirea, Independenţa, Şoimul, Săgeata, etc

Din documente s-a reconstituit fiecare pas, de la dezvoltarea depoului şi până la transferul locomotivelor la alte depouri şi casarea lor în interbelic.

Parcul de locomotive creşte şi se înnoieşte, de-acum intervine dezvoltarea umană: şcolarizare şi perfecţionarea personalului care să deservească zona. Războiul pustieşte dar şi cei retraşi îşi fac datoria. În carte putem admira scrisul frumos, în spiritul epocii, al unui mecanic de locomotivă care şi-a îndeplinit misiunea şi la Depoul Debreţin atunci când armata română a trebuit să rezolve tulburările bolşevice din Ungaria anului 1919.

Se vorbeşte apoi despre dobândirea de către CFR a unei autonomii care a fost legiferată în 1929, despre aplicarea unui program coerent gândit de Alexandru Cottescu în vederea modernizării parcului de locomotive. Sunt prezentate numeroasele tipuri de locomotive care au deservit şi Depoul Buzău, folosite până hăt târziu, casate chiar şi în 1980. Construcţii şi modernizări, apoi din nou pagini rezervate şcolilor de specializare, şcoli cu o programă bogată. După stagiu, personalul de locomotivă şi cu funcţii de răspundere în siguranţa circulaţiei, urma să depună un jurământ de credinţă faţă de ţară şi de rege.

În timpul celui de-al doilea război mondial mulţi angajaţi ai depoului au fost detaşaţi în Basarabia şi teritoriile controlate de armata română, conform uzanţelor în timp ce în ţară "transporturile feroviare au fost subordonate intereselor de război germane, inclusiv prin restrângerea consumului intern de păcură la locomotivele proprii în schimbul cărbunilor aduşi din Silezia". Este descris şi un gest curajos din 27 august 1944 când a fost dejucat un plan german.
Impunerea comunismului a însemnat şi dizolvarea societăţilor particulare de cale ferată, naţionalizarea patrimoniului acestora. Iar uzinele din Bucureşti şi Reşiţa, care au produs numeroase locomotive de forţă, au trecut sub comanda sovietică, pe când CFR şi-a pierdut autonomia.

La Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Sibiu se mai poate vedea un super-tender realizat la Reşita, integral prin sudură, o realizare de excepţie, menită să asigure autonomia locomotivelor pentru trenuri expres Bucureşti-Constanţa, fără oprire pentru realimentare.
O alta, salvată de la casare, locomotivă produsă la Malaxa, deşi retrasă din circulaţie, a funcţionat ca generator de abur pentru încălzirea halei circulare şi a depoului până în 2002.
Ultima locomotivă cu abur a fost fabricată la Reşiţa în 1959, a început epoca motorului Diesel sau electric.

Fiecare timp tehnic a avut şi oameni capabili să inventeze şi să îmbunătăţească performanţele. Autorii ţin să amintească pe inginerul Theodor Dragu care, printre altele, a optimizat spectaculos funcţionarea locomotivelor după ce a observat că pulverizatoarele originale aveau inconveniente.
Aşa cum autorii ţin să sublinieze că mândria transporturilor turistice feroviare, o locomotivă cu abur recondiţionată la Cluj are multe de datorat celor care au îngrijit-o zeci de ani la Buzău, trebuie să menţionăm şi perpetuarea calităţilor tehnice şi morale ale celor din depou. Astfel încât fiecare generaţie de locomotive a avut parte de întreţinere şi modernizare.
Cu dragoste pentru locomotive, cu conştiinciozitatea lucrului bine făcut.

Aşa cum Daniel Andrei amintea despre un mecanic ingenios care a descoperit că dacă pune pachetul cu mâncare de acasă într-un anumit punct din locomotivă, acesta se încălzeşte aşa cum trebuie, drept care constructorul a modificat proiectul spre a face loc şi instalaţiei de încălzire a mâncării.
O legendă? Cu certitudine, nu! O realitate bine documentată.

(19 octombrie 2007)

Comentarii cititori
sus

D-na Gheo

Coni

Coni, vecina de peste drum a lui Act, are cea mai frumoasă casă de pe strada noastră: acoperişul este roşu, pereţii, albi ca neaua, grădina mereu plină cu flori, poteca bătută cu pietricele ca de marmură. Perdelele la ferestre şi ele albe, cu buline roz, iar cutia poştală, cuminte, îl aşteaptă pe poştaş, care pune scrisorile cu mare grijă, ca nu cumva s-o zgârâie. Tot frumoasă şi mereu curată este şi cuşca lui Tal, câinele cel credincios. De aici, de la fereastra mea, casa pare un joc de pătrate, triunghiuri şi cercuri colorate.
Dar poate vreţi să ştiţi cum a ajuns casa lui Coni să fie cea mai frumoasă de pe strada noastră.

Într-o zi de primăvară, cu mult soare, mă întorceam de la şcoală, obosită şi nu mai puţin amărâtă din cauza elevilor mei, care greu se mai dau la învăţat. Mergeam agale, gândindu-mă la ei, când, deodată, văd la picioarele mele o ceaşcă cu tortiţa roşie şi cu ghirlande de trandafiraşi pe burtică. Dau s-o ridic, dar ea se fereşte. Merg mai departe, când îmi apare în cale, de data asta, o linguriţă cu codiţa de iepuraş, tare frumoasă şi ea. La fel, dau s-o ridic, dar şi linguriţa se dă deoparte, ascunzându-se după două fire de iarbă. Grăbesc paşii spre casă, şi, în timp ce-mi căutam cheile, văd o farfuriuţă de-abia coborând scările de la uşa mea. Când am vrut s-o ajut, s-a smucit aşa de tare, că a căzut şi s-a făcut bucăţele.
Atunci, deodată, în spatele meu, am auzit un zgomot ciudat: veneau grăbite ceaşca, linguriţa, un castronel, o furculiţă şi un ceainic cu burtica julită. Toate se îndreptau spre mine, ciorovăind şi certându-mă:
- Şi tu eşti un om rău! Toţi oamenii sunt răi!, a strigat ceainicul la mine.
- Şi tu te porţi urât cu noi, ca şi Coni din casa de peste drum!, s-a năpustit la mine furculiţa cu resturi de ou uscat printre dinţii ei mici, ascuţiţi.
- Sigur că şi tu, acasă la tine, îţi laşi ceaşca de cafea - doar tu nu bei lapte -, murdară săptămâni întregi!, s-a răstit ceşcuţa la mine.
- Uite ce i-ai făcut surioarei noastre, farfuria! Era cea mai frumoasă! Avea pe ea numai ghiocei şi viorele, iar tu…
La un moment dat nu mai înţelegeam nimic. Au început să vorbească toate odată. Atunci, luându-mi inima în dinţi, le-am întrebat:
- Dar ce se întâmplă? Ce-i cu voi aici, în stradă? Locul vostru este în dulap, pe raft, în bucătărie!
- Da, aşa-i, în dulap, dar nu în chiuvetă unde stăm de-o săptămână, aşteptând să ne spele Coni.
- Până acum câteva săptămâni ne spăla mama ei, dar într-o zi, aceasta i-a spus lui Coni că-i timpul să-şi spele singură vasele în care mănâncă…
- Însă Coni nici nu vrea să audă… şi…
- … Şi de-o săptămână stă oul ăsta uscat pe mine, s-a plâns furculiţa.
- De-o săptămână mă strânge restul ăsta de lapte, că se tot usucă şi pocneşte din loc în loc, a adăugat ceşcuţa.
- Da' eu ce să mai spun: de săptămâni sunt maro ca şi ceaiul, pe dinăuntru, a spus ceainicul.
Şi uite aşa fiecare şi-a spus of-ul, unul mai trist decât celălalt.
- Să ştii că n-avem de gând să ne întoarcem la ea, nici în ruptul capului. Dacă vrei, mergem la tine.
- Nu! Nu se poate! Se va supăra Coni pe mine. Ştiţi… ea mai vine pe la mine. Uneori îmi mai cere un sfat pentru lecţiile de a doua zi…
- Ahaaa! Va să zică nici lecţiile nu şi le face!
- Oh! Nu! Să nu înţelegeţi greşit! Eu numai o ajut.
- Ba nu! Nu-şi face lecţiile! Degeaba îi iei apărarea!
- Bine, vă iau la mine. Numai pentru noaptea asta, ca să nu staţi în stradă. Mâine, însă, mergeţi înapoi, la Coni.
- Ni-cio-da-tă! Niciodată, au ţipat toate în cor.
În cele din urmă, le-am ridicat din stradă şi le-am dus cu mine în casă. Le-am spălat, le-am uscat, după care le-am pus într-un coş de paie. Cioburile celei mai frumoase farfuriuţe le-am aşezat în alt coş, ca să le lipesc mai târziu. Curios însă că n-am mai auzit nici o vorbă. Tăcuseră ca prin farmec. Parcă nici nu mai erau aceleaşi vase. Le-am lăsat liniştite în coş şi m-am dus la mine în cameră. Seara se lăsa încet. Mai aveam de corectat vreo două lucrări, dar eram prea obosită pentru ele. Şi apoi gândul îmi era numai la vasele lui Coni: "Ce să fac cu ele? Să-i scriu un bilet lui Coni sau mamei ei…? Să mai aştept?"

A doua zi, de dimineaţă, la cafea, am mai aruncat o privire spre poznaşele de vase. Nici o mişcare, nici un sunet. În drum spre şcoală, m-am uitat spre casa lui Coni, întrebându-mă dacă mica mea vecină  a observat că vasele ei au dispărut. Când colo, văd o plapumă, nespus de frumoasă, cum se frământa să sară gardul. Mai încolo, o pernă se chinuia la fel, iar, lângă gard, jos, spre stradă, se afla cearşaful. "Asta-i prea de tot! Deci şi aşternutul e supărat pe Coni. Sigur Coni are multe lecţii şi nu mai are timp de celelalte". Nu-mi termin gândul, când mă aud strigată. Vai de mine! Sunt ele: plapuma, perna şi cearşaful, toate cu danteluţă şi cu fundiţe roz!
- Staţi! Staţi! Noi vă ştim pe dumneavoastră. Sunteţi doamna Gheo. Luaţi-ne şi pe noi! Noi nu mai vrem să stăm în casa asta! Coni ne-a lăsat în paragină cu totul! Ne ţine numai în casă, nu ne aeriseşte niciodată! Uitaţi ce palide şi ofilite suntem!
- Ce să fac eu cu voi?
- Să ne duci la tine acasă, au ţipat ele la mine.
Ştiam de la vase că degeaba mă opun. Aşa că, gândindu-mă că voi găsi eu o soluţie până la urmă, le-am dus la mine, în curte, le-am înşirat pe sârma de rufe, şi am plecat repede la şcoală. Din cauza lor eram în întârziere.
La şcoală, gândul îmi era numai la vasele şi aşternutul lui Coni.

La întoarcere acasă, culmea! În faţa porţii, i-am găsit hăinuţele, ghiozdanul, jucăriile, toate plângându-se de Coni. După ce le-am dus pe toate în casă, m-am hotărât să mă duc la mama lui Coni, doamna Tuti. Aşa am aflat cum Coni nu mai avea în ce mânca, cum noaptea trecută dormise pe canapeaua din sufragerie, că nu s-a mai putut juca, şi ce-i mai rău, nici lecţiile nu şi le-a făcut.
- Da, doamna Gheo, aşa s-a întâmplat, a încheiat doamna Tuti, cu lacrimi în ochi. Am o fată tare leneşă, care nu vrea să facă nimic. O vedeţi? A rămas singură. A ajuns cea mai urâtă fată de pe strada noastră, şi aşa va rămâne, pentru că nu mă ascultă defel.
- Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! N-am să fiu singură şi nici n-am să fiu cea mai urâtă, a răspuns Coni, printre sughiţuri şi lacrimi.
- Cum aşa?, a întrebat-o doamna Tuti.
- Pentru că am să mă duc până la capătul pământului, eu, numai eu! Şi apăsând pe cuvântul "eu", arăta cu mânuţa spre ea. Eu am să mă duc după ele şi am să le aduc înapoi. Am să le promit că am să mă îngrijesc, de-acum, de ele. Uite! Chiar acum. O să-l iau şi pe Tal cu mine. Nu-i aşa, Tal, că mergi cu mine?
Tal era singurul care mai rămăsese pe lângă Coni.
- Dacă o să vrea să meargă cu o asemenea fată, a adăugat mama, uitându-se fără nici o speranţă, când la Coni, când la Tal, când la mine.
- Tal! Tal! Vrei să mergi cu mine? Câinele, şi el nespălat şi ciufulit, a dat din codiţă, lăsând boticul în jos, în semn că "da".
- Bine, atunci, hai cu mine! i-am spus eu lui Coni.
- Cum? Cu dumneavoastră? Nu! Eu mă duc după hăinuţele mele, după ceşcuţa mea, după plăpumioara mea, după farfuriuţa mea cu ghiocei şi viorele… până la capătul…
- Nu trebuie să te duci la capătul pământului! Toate sunt la mine. Toate au venit la mine, acasă. Eu ştiu tot.
- Cum? Dumneavoastră ştiţi de ce au plecat?
- Da. De aceea am venit aici, ca să văd ce se întâmplă.
După ce-am liniştit-o pe doamna Tuti, ne-am grăbit spre casa mea. Când am deschis portiţa, am auzit un murmur şi-o foială, că am tresărit amândouă, iar Tal a început să latre.
- Uite, Tal, aşternutul meu!, a strigat Coni, emoţionată.
Tal s-a repezit spre aşternut, apoi la Coni, dând din codiţă, semn că recunoscuse fundiţele roz de pe aşternut.
- Uite, jucăriile mele, Tal!, a continuat Coni, tot cu lacrimi în ochi.
Tal recunoştea totul, că imediat se ducea spre ele.
- Doamna Gheo, dar vasele mele n-au venit la dumneavoastră?
- Ba da. Pentru ele trebuie să mergem în casă.
- Nu! Nu! Nu mergem nicăieri! Ni-că-ieri!, au întâmpinat-o vasele pe Coni. Iar din curte s-a auzit acelaşi zumzet.
Mult timp mi-a luat să le conving. Le-am spus de promisiunea lui Coni, dar a mai trebuit să-mi iau angajamentul că le voi aduce înapoi, aici, la mine, dacă stăpâna lor nu va avea grijă de ele. A fost o adevărată luptă: luam ceşcuţa din coş, şi între timp, linguriţa venea înapoi, în coş; dădeam plapuma jos de pe sârmă, perna venea înapoi, sus pe sârmă. Până la urmă, seara, târziu, am reuşit să le ducem pe toate la casa lui Coni.

De-atunci, n-a mai fost nevoie să mă împiedic de lucrurile lui Coni pe stradă, n-a mai trebuit să le spăl, să le pun în coş sau pe sârmă. Şi astfel, începând de a doua zi, Coni a devenit o altă fetiţă, de data aceasta, cea mai harnică, cea mai curată, cea mai frumoasă şi cu cei mai mulţi prieteni, iar Tal, cel mai îngrijit câine de pe strada noastră.
Peste o săptămână, m-am dus în vizită, la doamna Tuti, înapoindu-i lui Coni vasul care a avut cel mai mult de suferit: farfuriuţa cu ghiocei şi viorele.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

Maşina de scris cărţi

Prima ruptură temporală a avut loc în 16 decembrie 1999. Unii i-au spus revoluţie, alţii i-au spus lovitură de stat, iar cei mai mulţi, lipsiţi de posibilitatea de a interpreta corect faptele, înspăimântaţi şi căzuţi în misticism, au strigat că, pur şi simplu, a coborât Dumnezeu pe Pământ.
Bineînţeles, pentru nenumăratele asociaţii de emancipare şi protecţie a femeilor, Dumnezeu nu este un bătrân cu barbă lungă şi albă, ci o blondă cu picioare lungi şi ochi albaştri. Bineînţeles că, pentru nenumărate asociaţii ecologiste, Dumnezeu e un spirit vegetarian, ce emană din fiecare plantă, o împletire de efuziuni, ce ne cuprinde pe toţi şi iese, apoi, din noi, pentru a se alătura aceluiaşi duh frumos mirositor. Bineînţeles că, pentru un popor ca al nostru, Dumnezeu este preşedintele.

Obişnuiţi să creadă orice, oamenii au înghiţit această găluşcă, pe nemestecate. Sunt obişnuiţi să creadă orice. Munca te schimbă; de ce nu te-ar schimba şi un car de vorbe goale? Obişnuiţi să se creadă diplomaţi, să spună adevăruri diferite la interlocutori diferiţi, aceştia sunt deranjaţi prea puţin dacă trăiesc în vis sau în realitate, preocupându-se doar de stomac; nu au nici un interes să se ridice la înălţimea propriilor lor greutăţi corporale.
Un mic număr de intelectuali şi-au pus întrebări privind posibilitatea ca, tot ce e în jurul lor, să fie realitate şi şi-au răspuns tot ei între ei. Cine să-i bage în seamă?
Nu faptul că o mână de oameni, aflaţi în eşalonul doi al unui partid unic, ajutaţi de forţe mai mult sau mai puţin obscure, a pus mâna pe putere, îi nedumereşte. Alta e cauza nedumeririi lor, cauză care îi duce cu gândul că totul se petrece în ireal: faptul că, au sau n-au treabă cu arta scrisului, o puzderie de indivizi, profitând de poziţia lor în sistemul de conducere, s-au apucat de scris. Faptul că o fac cu o atât de absurdă seriozitate, e un element în plus în favoarea teoriei. În majoritatea cazurilor, cărţile lor vor să demonstreze justeţea unei cauze fără să le-o ceară nimeni.

Pentru că lucrul cel mai greu este să supravieţuieşti propriilor tale pretenţii, scârbiţi, intelectualii au început să se organizeze în grupuri de tip sectant şi să se roage ca societatea să se trezească din somn. Mulţi îşi spun că n-ar trebui să lase scrisul pe mâna neaveniţilor, că e posibil să nu fi fost o ruptură, ci doar o suprapunere de planuri temporale, unde fiecare scapă cum poate, fie integrându-se într-un timp pseudo-revolut, fie ieşind în afara timpului, pentru a trăi într-o ţară inexistentă.

Au apărut politicienii, într-un spaţiu care n-a avut niciodată oameni politici adevăraţi. Nici aceştia nu pot fi adevăraţi; sunt nişte iluzii: încearcă să înlăture prostiile înaintea eliminării prostiei. Prin scris, ei încearcă să-şi justifice nişte gesturi despre care habar n-au dacă sunt bune sau rele, dacă sunt exact gesturile optime sau sunt simulacre ale gesturilor politicienilor din ţările vecine. Prin cărţile lor, încearcă să nu mai fie ceea ce au fost şi chiar mai mult.
Când realitatea depăşeşte puterea de imaginaţie, minciuna şi adevărul devin sinonime; nimeni nu-şi mai bate capul cu noţiunile de bine şi rău.
Te poţi îmbăta şi cu apă chioară şi te poţi trezi şi cu alcool, îşi spun cei care caută să se trezească. Morţi de beţi, unii intelectuali au viziunea unei realităţi virtuale şi, pentru scurt timp, au impresia că deţin cheia fericirii de a părăsi această puşcărie a spiritului numită imaginaţie.

"Visul care a dezvăluit bunăstarea poporului", este o carte realizată, de o cruzime înspăimântătoare, rezultat al unui astfel de coşmar etilist, unde se explică, pe înţelesul tuturor, de ce nivelul de trai creşte mult mai repede decât salariile. Aceasta este cartea care a intodus, pentru prima dată, noţiunea de enocraţie, orientare sociologică, potrivit căreia, în societatea contemporană, rolul de conducere ar reveni enotehnicienilor, specialişti în enocraţie, ştiinţă a vinificaţiei şi produselor derivate ale viei şi vinului.
Au apărut nenumărate monografii despre curiozităţile medicinei de la noi, despre hidroterapia de şoc, despre faptul că forma obrajilor indică temperamentul care cere pumni, despre arta unor tradiţii demult apuse în Apus şi altele.
Cartea despre berea indiană ayurvedică şi berea românească ayuristucă s-a vândut ca pâinea caldă. S-a scris despre privatizarea societăţilor secrete, despre faptul că aritmetica măreşte potenţa, despre universul paralel al presei independente, despre tehnica autocontrolului intern muncitoresc, despre tehnici de vindecare la popoarele dispărute, despre primul-ministru şi fenomenele lui paranormale şi multe altele.

Nici profesorii n-au fost iertaţi; ei pot studia în vacanţe "ABC-ul meditaţiilor şi instrumentele lui de lucru". ABC-ul face reclamă truselor de instrumente de lucru, foarte scumpe, dar foarte utile, dacă vrei să-ţi rotunjeşti bugetul familial.
Preşedintele a scris "Involuţie pe platformă" şi o carte de interviuri numită "De vorbă cu îngerii mei păzitori, despre modul cum se antrenează".
Drept replică la "scrisoarea celor 6" şi "scrisoarea celor 300", a apărut şi "Scrisoarea celor 23 de milioane".
Basmul "Tinereţe fără bătrâneţe: metodă bugetară de economisire a câtorva milioane de pensii" a stârnit entuziasmul scontat în rândul tinerilor economişti, dar a ridicat în picioare bătrânii din pragul pensionării. Pensionarii acuză tineretul de instigare la genocid, iar tineretul acuză pensionarii că s-au înmulţit şi vor pensii din ce în ce mai mari, în condiţiile în care, o jumătate de secol, au stat de pomană sau au muncit de pomană, lăsându-le lor repararea economiei pusă pe butuci.
Cartea de ghicitori "Previziunile primului-ministru" se vrea, în acelaşi timp, şi tratat de religie economică pentru micii călugări, şi roman de anticipaţie.

Nu puteţi şti ce tevatură a putut isca ordonanţa privind introducerea rostirii magice sanscrite în clasele I-IV.

Din miile de cărţi, ce au umplut tarabele, vitrinele librăriilor şi depozitele, aflăm cum putem să ţinem post, muncind doar 7 zile pe săptămână, şi cum a fost posibil ca sistemul nostru de telecomunicaţii să devină un fenomen al comunicatelor divine, încărcându-ne la plată.

Majoritatea asociaţiilor de scriitori, pe ţară, pe regiune, pe arie, pe bloc sau pe ce doriţi, sunt de acord în privinţa faptului că am trăit ca proştii, 50 de ani, într-o lume necunoscută şi că, măcar lumea de acum s-o facem binecunoscută prin scrierile noastre. E o datorie patriotică a fiecăruia să se exprime pe sine, iar faptul că omul se împiedică de gramatică, stilistică sau compoziţie e un lucru de o banalitate înfiorătoare. Cursul de metode de ghicit ceva în cărţi poate rezolva foarte uşor conflictul om-text. La fel pot face şi cărţile despre apocalipsa în cifre statistice, cărţile despre biocâmp şi ploile cu materiale de construcţie, cărţile despre farmecul unui zâmbet continuu şi transpunerea lui în practică sau cele privind sondajul de opinie pentru fiecare.

Tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de cărţile ce îi învaţă cum să-şi calculeze singuri ascendentul şi cum să urce la o asemenea înălţime.

Având în vedere toate circumstanţele social-istorice prezentate, s-au intensificat cercetările pentru perfecţionarea maşinilor de scris cărţi.
S-a văzut că orice lucru poate fi, în acelaşi timp, şi posibil, şi imposibil. Un grup de cercetători au pus la punct chiar şi o maşină de fotografiat trecutul. Oamenii de ştiinţă nu au vrut neapărat să-şi arate capacitatea de a inventa, ci au fost curioşi să vadă dacă există un trecut şi în ce ar putea consta acesta.
Cu toate că mulţi mai susţin încă faptul că aşa ceva este imposibil, un neamţ a prezentat, la o expoziţie, un model de maşină de scris cărţi.
Un sceptic a afirmat că un italian a fost trezit din comă, cu 1460 de săruturi, de către prietena sa, după patru ani, şi că ar fi cazul să na sărutăm cu toţii, poate ieşim din starea asta de hipnoză colectivă, comă alcoolică, ruptură sau curbă temporală, cădere într-o lume paralelă sau ce-o fi.
Deoarece tot nu-i cumpăra nimeni maşina de scris cărţi, neamţul a înfiinţat o societate mixtă cu o firmă dintr-un târg de munte. Odată pusă la punct, maşina a fabricat un scriitor, pe baza informaţiilor găsite accidental, într-o groapă. Hârţoagele aparţineau, se pare, unui defunct şi represiv serviciu de informaţii.

Când s-a scumpit combustibilul, maşina n-a mai fost rentabilă. Nici informaţiile rămase nu mai erau de o aşa mare valoare, nici un interes prea mare nu mai stârneau cititorului. Ca să nu piardă banii câştigaţi, neamţul a încercat să umple piaţa cu tratate de legumicultură, apoi a dat lovitura: i-a venit ideea să fabrice o scriitoare americană, după tipic german, soţie de producător de video-clipuri, fără datorii, cu vilă în Texas, doi copii supradotaţi, câine, maşini mici, vaporaş în Pacific, coeficient de inteligenţă ridicat, roşcată, nasul în vânt, credincioasă soţului, bună cunoscătoare a tipologiilor sexuale şi perversiunilor lor, cu imaginaţie constructivă şi celelalte.

Având carcasă de camionetă WV, calculator complex şi un birou de lemn de nuc, prima maşină de scris cărţi din ţara noastră poate fi văzută şi azi circulând pe străzile capitalei. Un şofer aburit de băutură împarte cărţile nevândute pentru a face reclamă.

Între timp, au reuşit şi cercetătorii români să evolueze. Au trecut, de la maşinile coreene şi olandeze, la serii noi, de concepţie proprie. Şi-au însuşit ultimele axiome ale radiesteziei şi le-au grefat, cu succes, ultimelor modele. În plus, au descoperit şi principiul protecţiei psihice ovoidale. Tipografiile s-au modernizat şi s-au angajat alţi oameni la fabricile de celuloză şi hârtie. Proaspeţii şomeri au primit câte un exemplar din cartea "Crearea vidului interior ajută la îndepărtarea fricii din trup şi suflet" şi o sumă de bani echivalentă taxei de trecere a frontierei.

Pornind de la faptul de necontestat că unele persoane sunt ajutate la treburile casnice de spiritele rudelor, moarte demult, un tânăr a imaginat un soi de poştă pneumatică temporală. În acest fel, a crescut numărul abonaţilor, multe spirite fiind foarte interesate de ce se petrece şi se mai scrie pe aici. Nimeni nu poate şti de ce s-a bucurat de un aşa mare succes cartea "Cura de banane reduce riscul infarctului", iar "Temperamentul şi grupa sanguină" n-a avut nici o trecere.

Prima carte realizată integral de o maşină de scris cărţi de concepţie autohtonă a fost "În numai câteva ore pământene, un american a trăit 5 ani într-o lume necunoscută". Ea s-a bucurat de un imens succes în lumea celor culţi, aceştia văzând în ea o metaforă a lumii necunoscute în care am căzut în urmă cu 10 ani, dar s-a ridicat un glas în Parlament, care a întrebat, retoric, de ce trebuia să i se întâmple neapărat unui american să trăiască într-o lume necunoscută şi nu unui român sau vreun minoritar de pe la noi.
"D-aia!", a fost răspunsul unui parlamentar din opoziţie.

Până la verificarea teoriei hiatusurilor temporale şi cuceririi spaţiului extraterestru, arheologii au descoperit că, în obscurantistul Ev Mediu pământean, templele erau adevărate centrale energetice, iar reţeaua numită Hartman era alcătuită din ziduri radioactive invizibile. Aceasta a fost o descoperire epocală, deoarece energia convenţională necesară maşinii de scris cărţi era poluantă şi nici nu era prea economică.
Drept mulţumire, maşinile s-au interconectat şi s-au mobilizat, scriind într-o singură noapte, în cinstea marilor arheologi, poemul "Călăuzit de o voce misterioasă, un actor a descoperit un corp de fată întins pe fundul mării". Acesta a fost primul semn de reîntoarcere deloc temporală către liric şi o conducere centralizată, apoi au urmat volumele de versuri "Calea războinică: o tehnică de ajungere la cunoaştere", "După ce şi-a găsit lănţişorul de aur, actorul a hotărât să ţină post în fiecare zi", "Cheile spirituale ale fericirii", "Matricea energetică este un sistem intercondiţionat" şi multe altele.

În ciuda faptului că multă lume speră să ne trezim, mulţi mergând chiar la biserică să se roage pentru asta, coşmarul nu pare a se termina. În loc să se dezvolte agricultura, totul se transformă într-o industrie a cărţii.
Mulţi lucrează la întreţinerea maşinilor de scris cărţi sau în industria producerii acestora. Şi mai mulţi se ocupă cu tăierile de păduri sau aduc trestie din deltă, în scopul producerii unor cantităţi tot mai mari de hârtie. Industria calculatoarelor s-a reprofilat pe producerea de piese de schimb şi programe pentru maşinile de scris cărţi. Acestea sunt tot mai multe şi mai sofisticate.

În cartea sa "Involuţie la reformă", preşedintele ţării a prins cel mai bine fenomenul, descriindu-l în culori luminoase. Cartea lui ne-a dat încredere şi un nou impuls în activitate; puterea sugestiei a înlocuit puterea indicaţiei preţioase.

Inimile ne tresaltă de un festivism apoteotic; niciodată nu am avut atâtea cărţi de valoare. Niciodată nu am avut atâţia virtuali scriitori; nimănui nu-i pasă că aceştia n-au habar de gramatică sau stilistică. Ce-i trebuie unui politician, ministru, consilier sau secretar de stat să ştie gramatica? Asta e treaba maşinii de scris cărţi.
Să ţii o carte într-o mână e o sărbătoare. O sărbătoare trebuie sfinţită de un sobor de preoţi, de ea trebuie să ne bucurăm cu toţii.
Nu trebuie ascultaţi cei care susţin că o astfel de lume, cum este a noastră, nu există. Există; o vedeţi şi voi! E o democraţie şi, vedeţi, democraţia este dreptul spectatorului de a asista la un spectacol, oricât de prost, fără să-l forţeze nimeni.
Nu mai există acea lume, demult apusă, unde ni se cerea să dăm tot mai mult grâu şi porumb la un biet hectar şi, pentru asta, să facem totul. Acesta era un îndemn la genocid cultural.
Mai realişti, unii cercetători, considerând că dormim şi ne mişcăm într-un univers de coşmar, au conceput un sistem electronic perfect, care ne împiedică să ne trezim din somn. În cazul în care vieţuim într-o lume a somnului, fiecare maşină de scris cărţi a fost înzestrată cu un astfel de sistem.

În afara sărbătoririi cărţii, ca act de cultură, unde un sprijin de nădejde ne sunt viticultorii şi horticultorii, în general, mai rămâne şi activitatea intrinsecă de citire a cărţilor, mult mai profitabilă şi mai excitantă ca activitatea de concepţie.
În tot locul poţi vedea grupuri de îndrăgostiţi, cu câte o carte în mână, în tot locul poţi vedea bătrâni cocârjaţi, la lumina lămpii, aplecaţi asupra câte unui tom, uitând să şi mănânce din cauza acestei activităţi. Poţi vedea oameni la coadă la lapte citind "Cartea zootehnistului", unde se specifică modul de creştere a producţiei de lapte, ce ar putea să ajungă şi la ei. Poţi vedea, în fabrici, strungari citind "Cartea strungarului", dacă tot nu au ce să lucreze, poţi vedea ţărani citind cu sârg "Cartea agricultorului", milionari citind "Cartea milionarului" sau militari citind "Dispariţia unui mit: omul cu masca de fier" şi "Subjugarea prin farmece poate fi înlăturată".
Cum să nu te entuziasmeze o carte ca "Înţelepciunea ezoterică şi infrasexualitatea"? Cum să nu te înalţe la cer cartea "Tehnica înălţării la stele"?

Cu timpul, intelectualii progresişti, sceptici în privinţa veridicităţii unei lumi, cum este a noastră, sunt tot mai puţini. Atunci când nu vor să vadă şi să recunoască ceea ce vedem cu toţii, sunt obligaţi să facă asta. Cei care vor să se integreze devin, uneori, de-a dreptul mistici. Restul, nu vor să se integreze festivismului nostru cultural şi sunt marginalizaţi; nimeni nu poate să reziste prea mult. Cea mai cruntă formă de intoleranţă este să nu-i dai omului iluzia că e la fel, când el e schimbat demult.
Nici în străinătate nu mai are rost să fugi, deoarece toate ţările sunt de acord cu noi, că esenţa unei civilizaţii este cultura. Cine e dispus să te primească, dacă la tine în ţară s-a instaurat cea mai profitabilă democraţie: dictatura ştiinţei de carte!?

Protestul ecologiştilor, privind masivele defrişări şi deşertizarea pământului, e un moft. Paralel cu tăierea pădurilor, vom scoate petrolul şi vom pune maşinile de scris cărţi să tipărească pe folii de material plastic.

E adevărat faptul că e obositor să citeşti tot timpul cărţi, dar e aşa plăcut! Şi nici nu e prea greu; după ce ai citit studiul "Ştiinţa de a citi o carte", eşti pregătit. S-au iniţiat şi cursuri finanţate de UNESCO pentru recuperarea handicapaţilor, care se încăpăţânează să scrie ei cărţile, cu mâna lor, în singurătate, în loc să apeleze la atât de uzualele maşini de scris cărţi.

A avut loc o explozie demografică fără precedent, s-a mărit numărul celor care se ocupă cu cititul cărţilor, dar maşinile produc mult mai repede cărţile, în cantitate mult mai mare, în comparaţie cu mamele, producătoare de copii, viitori cititori. Acest lucru i-a făcut pe savanţii noştri să se gândească serios la proiectarea unei maşini de citit cărţi, pentru a contrabalansa producţia.
Coşmarul s-a sfârşit când un neamţ a prezentat, la o expoziţie, un model de maşină de citit cărţi, adus din ţara lui. Deoarece tot nu i-o cumpăra nimeni, a făcut o societate mixtă cu o firmă dintr-un târg de munte.
Când va putea asimila licenţa unei maşini de citit cărţi, cumpărată de la coreeni, guvernul nostru preconizează trecerea directă la producţia de serie. În acel moment, toate cărţile maşinilor de scris cărţi vor fi citite de maşinile de citit cărţi.
În fond, la ce foloseşte tehnica, dacă nu la uşurarea muncii omului?

Până atunci, în timp ce românii se ocupă cu omologări, perfecţionări, adaptări sau îmbunătăţiri de design, neamţul, ca să nu piardă banii câştigaţi, s-a gândit ca, pe baza datelor furnizate de maşinile de scris cărţi, să fabrice un cititor de cărţi poliţiste.
După un timp, maşina lui a fabricat un cititor de cărţi pentru legumicultură şi, într-un târziu, a dat la iveală cititorul-model al romanelor scrise de modelul scriitoarei americane de best-seller-uri, fabricate de soţul ei, producătorul-model de video-clipuri, dintr-o lume a publicităţii foarte bine pusă la punct.

Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

Iadul motanilor

Jupâneasa stă tolănită pe divan şi îşi mişcă leneş braţul alb cât să apuce carafa cu limonadă rece şi să o ducă la gură. Când se întâmplă să-i lunece o broboană de pe buzele roşii pe pieptul decoltat, iar de acolo mai la vale spre despărţitura sânilor privirile mi se întunecă şi nu mai izbutesc să cuget la nimic altceva decât la o hârjoneală prin moliciunea aşternuturilor, prrrrr! Jupâneasa are carnea pietroasă în care pofticios mi-aş înfige colţii şi când se apleacă nepăsătoare după chiseaua cu şerbet, cu mişcări de felină, parole d'honneur!, îi zăresc sfârcurile sânilor tari ca nişte ţepuse şi-mi trec limba peste bot. Odinioară, până să apară amorezul în viaţa noastră, eu eram singura fiinţă pe care o strângea la piept. Duse sunt vremurile când doar pe mine mă mângâia drăgăstos, pe burtă, prrrr!, când doar pe mine mă lăsa să-i ating picioarele calde, prrrr!. Noaptea, prin cămeşoaia de in, doar eu îi vedeam, sub pântec, despărţitura umbroasă cu micile ei cărnuri rozalii, prrr! Mă cuibăream sub plapumă alături de trupul ei binemirositor şi-i lingeam degetele cu care mă mângâia. Eram fericiţi pană să ne tulbure viaţa acest câine de popotă, acest revoluţionar de pripas care a cucerit inima jupânesei cu uniforma lui cu fireturi, cu fel de fel de zdrăngănele şi tinichele atârnate, cu pistoalele lustruite şi mai ales cu mustăţile lui unse mereu cu pomadă de la franţuji. Da' ce? Mustăţi n-am şi eu? Ba am, monsieur, şi încă unele imense pentru statura mea.

Biata de ea plânge toată ziua că nu i se întoarce gheneralu de la rezbelul cu absint pe care-l poartă prin tractire, pfui! Pe deasupra, bănuiesc că nenorocitul sare în spinarea oricărei căţele care-şi vântură fundul prin faţa lui! Are o poftă de amor de-a dreptul cotoiască, ticălosul, căci de cum deschide uşa, se azvârle pe divan unde şade ea, încă tristă, şi începe să-i frământe sânii în palmele lui de necioplit, o dezbracă încet, sărutând-o pretutindeni, mai ales între picioare stăruie îndelung, până când jupâneasa îşi arcuieşte trupul din care sloboade ţipete ca nişte săgeţi trase aiurea prin odaie. Când încep să se drăgostească, mă pitesc la repezeală prin vreun cotlon de unde trag cu ochiul, je suis un voyeur, voila!, căci jupâneasa se sfieşte de mine şi nu-mi îngăduie să fiu martorul luptelor de alcov în care gheneralu îşi rupe lance după lance. Nu ştiu cum de-l ţin bojocii să alerge atâtea verste fără oprire de parcă ar fi în marş forţat! Ar fi înţelept să mă dau bine pe lângă nemernicul ăsta altfel mă trezesc azvârlit în stradă unde e murdar şi rece şi "rivoluţie proletară", iar eu nu suport "rivoluţia" pentru că e gălăgioasă şi plină de cotârle purecoase. Mai rău de atât ar putea fi doar să mă scopească şi să mă trimită astfel în iadul motanilor!

Sapristi! A intrat netrebnicul de amorez şi trebuie să-mi iau tălpăşiţa de aici, de la căldurica sobei, să mă pitesc sub divan, altminteri mă trezesc cu o cizmă în dos. Ia te uită la ea cum pluteşte de fericire că i s-a întors ibovnicul! Mi ţi-l trânteşte pe divan… îl descheie la prohab şi… oho, bravo cherie, nu-mi închipuiam una ca asta… mon Dieu, cu câtă râvnă i-o lustruieşte!

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion
(Continuare din numărul trecut)

Eu şi Marion sîntem sîntem două gemene preamerituoase încălţate cu pantofi văscuiţi.
Avem un singur demon, care ne locuieşte pe rînd.
Ne vindecăm una pe cealaltă de demonul care ne locuieşte pe rînd.
Îi spunem să iasă, el iese dintr-una şi intră în cealaltă.
În mine demonul nostru găseşte o încăpere cu dale de nacru albastru.
În Marion demonul nostru găseşte o încăpere cu pereţi cu benzi de culori asortate bizar.
Cînd demonul nostru este în mine, eu mă port urît cu Marion.
O violez în fiecare zi, fără ca ea să ştie.
Mă închid cu cheia în baie şi mă spăl cu periuţa ei de dinţi.
Îi port şosetele prin casă, cînd ea este plecată la cumpărături.
Mănînc dulceaţă de kiwi cu linguriţa ei.
Beau resturile din ceaşca ei de lapte cu cacao.
Mestec frunze smulse din bonzaiul ei.
Cînd demonul nostru este în Marion, ea se poartă urît cu mine.
Mă dispreţuieşte.
Mă ignoră.
Mă răneşte.
Mă insultă.
Mă umileşte.
Mă desconsideră.
Mă întristează.
Într-o după-amiază moleşitoare stăteam prăbuşite pe canapea, fără să ne vorbim, şi priveam în depărtare catedrala.
Marion s-a ridicat, şi-a prins părul în clame şi a dizolvat într-un pahar cu apă o vitamină efervescentă.
A scos de după cărti o casetă de lemn fin, în care ţinea licheni halucinatorii.
A venit din nou lîngă mine, şi-a presărat peste tutun un lichen, a umezit cu limba foiţa şi şi-a rulat ţigara.
A fumat cu ochii în tavan şi cu picioarele întinse pe masă.
S-a dus după aceea la fereastră, şi-a scos tricoul şi a început să îşi frecţioneze sînii cu oţet de iasomie.
Îi priveam spatele îngust şi sufeream.

S-au auzit din depărtare, coborînd pe Grand Rue, dansatori ambulanţi cu clopoţei şi trompete.
Marion s-a aplecat peste pervazul ferestrei, rîzînd şi făcînd din mînă mulţimii nevăzute, care îi răspundea cu urale frenetice.
Am închis ochii, umilită. Cînd i-am deschis, Marion nu mai era.
Fugise cu dansatorii ambulanţi. Rămăseseră în urma ei aburi de oţet de iasomie.

Zilele care au urmat au fost pustii. Îmi pierdusem somnul şi pofta de mîncare.
Încercam să îmi umplu timpul făcînd lucruri mărunte.
Am frecat podeaua.
Am udat florile.
Am cîntat la mandolină.
Am spălat draperiile roşii.
Am răzuit cu cuţitul solzii vii care crescuseră pe pereţi.
Am pietrificat cochilii de melci.
Mi-am găurit pleoapele inferioare şi mi-am atîrnat de ele cercei grei.
Mi-am tatuat pe abdomen numele lui Marion.
Am avut o viziune terifiantă, în care Marion venea înspre mine zîmbitoare, călcînd cu tălpile goale pe oglinzi sparte şi pe cadavre însîngerate de veveriţe.
Am deschis larg ferestrele şi am strigat în noapte către demonul care locuia în Marion: Ieşi!
El a ieşit şi s-a gemuit pe dalele reci de nacru albastru din mine.
Mi-am făcut un ceai, m-am aşezat pe canapea şi am aşteptat.

A doua zi, înspre seară, Marion a intrat în casă şi a pus pe masă cheile de la maşină.
M-am ridicat, am sărutat-o şi am reînceput să o violez, fericită.

***

Orez cu roşii, usturoi, stafide marinate şi busuioc.
Marion mă privea prin paharul de vin roşu şi îi inhala buchetul dulceag.
- Azi-noapte a fost un cutremur, au spus la radio. L-ai simţit?
- Nu. Dar tu?
- Nu.
- Atunci ce importanţă mai are?
- Mă gîndeam eu aşa, că ratăm evenimente geologice importante fără să ne dăm seama.
Tăcere.
- Crezi că m-am îngrăşat?
- Nu. De ce, te-ai îngrăşat?
- Nu, dar poate ţi se pare că arăt diferit.
- De ce să mi se pară că arăţi diferit?
- Ştiu şi eu? Oamenii se schimbă în timp.
M-am uitat la ea cu atenţie.
- Mi se pare că arăţi exact ca la început.
- Cum arătam la început?
- Erai frumoasă.
- Şi atît?
- Şi fragilă.
- Şi mai cum?
- Şi obosită.
- Mi-ai spus o dată că am ochi răi şi privire searbădă.
- Eram nervoasă.
- Acum nu mai eşti?
- Nu.
- Deci nu mai am ochi răi şi privire searbădă?
- Nu.
- Ce ciudat. Oare ceilalţi cum mă văd?
- De unde să ştiu eu? Du-te şi-i întreabă pe ceilalţi.
Marion s-a ridicat de la masă, şi-a pus un pardesiu subţire şi a plecat prin oraş.

Cînd s-a întors, a adus cu ea o urnă cu cenuşa unui erou, nu ştiu de unde o furase.
Toată săptămîna am mutat-o de colo-colo prin apartament.
Era clar că locul ei nu era în casa noastră.
Într-o dimineaţă, după micul dejun, am ieşit să ne plimbăm.
Sînii lui Marion, uşori ca nişte corole, goi pe sub rochia de mătase transparentă.
Eu duceam urna în braţe.
Ne-am oprit pe un pod peste calea ferată şi am aruncat cenuşa în vînt.
Am lăsat vasul să cadă şi el s-a spart de şine.
Ne-am plimbat apoi pe strada paralelă cu calea ferată, ascultînd haosul buimac al oraşului.
Am ajuns într-un cartier cu clădiri îngrămădite unele într-altele, aproape pustiu.
Am intrat pe o uşă deschisă şi traversat un coridor lung care ducea către o un pavilion cu statui curioase.
- Iubito, eşti cea mai bună prietenă a mea. Dacă te-aş omorî ca să îţi salvez sufletul, crezi că o să ajung în paradis?
- Poţi să încerci. Ce-ai de pierdut?
Marion a mîngîiat braţul unei statui şi a spus:
- Ce uşor e să găseşti comori fără valoare.
- Despre ce vorbeşti?
- Despre comori fără valoare.
Bulgări roz de hortensii în penumbră.
Marion rupe cîteva petale, le umezeşte cu limba şi şi le lipeşte pe unghii.
Îşi flutură în faţa mea degetele:
- Uite, m-am dat cu ojă.
A rupt alte petale, le-a lipit pe unghiile statuilor şi a început să ţopăie fericită printre acestea, scoţînd nişte ţipete scurte şi ascuţite, ca de pasăre. Deşi nu mă asculta, i-am spus:
- Marion, ai trup fusiform, ochi de păun şi zbor zvîcnit. Cînd eşti tristă, părul ţi se împurpurează.
Mi-am amintit că trebuia să facem cumpărături, şi am ieşit împreună din pavilion.
Rafturile prea încărcate ale supermarketului.
Am luat în mînă un borcănel, am citit eticheta şi i-am spus lui Marion:
- Nimic nu este mai bun pe lume decît mugurii de bambus rumeniţi în ulei de nucă.
Am furat boabe de strugure din raionul de legume şi fructe, sub privirea îngăduitoare a supraveghetorului, apoi am ieşit.

Pe Grand Rue ne-am întîlnit cu un bărbat căruia voiam de mult să îi vorbim.
- De ce traversezi în fiecare zi cartierul pe o bicicletă cu o roată?
- Ca să rîdă oamenii de mine, să îmi arunce copiii cu pietre şi să mă latre cîinii.
- Da, dar de ce?
- Pentru că doar atunci cînd reuşeşti să te ridiculizezi astfel poţi să te desprinzi de lumea aceasta şi să ajungi la adevăr.
- Foarte interesant. Ai mers vreodată pe o bicicletă de piatră?
- Nu.
- Ar trebui. E foarte greu.
- Poate că am să încerc cîndva. Se vede că mai am multe de învăţat. Acum trebuie să plec. Se apropie un grup de copii, vreau să trec printre ei.

Acasă am privit frunzele de ceai deschizîndu-se în apa fierbinte şi am vorbit.
Marion mi-a spus că vrea să se înscrie la cursuri de echitaţie.
- Credeam că ţi-e frică de cai.
- Tocmai de aceea.
Am dat din umeri, erau banii ei, putea să facă ce voia ea cu ei. Am luat de pe un raft un album şi m-am uitat îndelung la fotografia unui negru înalt şi slab, cu haine de lînă colorată, care ţinea în lesă o hienă cu botniţă. I-am arătat-o şi lui Marion.
Fără să mă privească, ea şi-a ridicat fusta pînă peste coapse, şi-a scos chiloţii şi i-a pus între paginile albumului.
Deşi ar fi trebuit să urmeze un moment solemn, am izbucnit în rîs.

***

Am angajat o femeie de menaj între două vîrste, cu chip şters şi mîini dibace. O vreme am fost mulţumită de ea, era discretă şi îşi termina treaba repede. Într-o zi însă am surprins-o mirosindu-ne cerşafurile şi lenjeria intimă din coşul pentru rufe murdare. Am concediat-o în aceeaşi zi, cu o scuză oarecare, plătindu-i şi o lună în avans.
În ziua aceea mi-am promis că nimeni niciodată nu va mai atinge chiloţii lui Marion, în afară de mine.
Seara, cînd i-am povestit lui Marion despre ura şi gelozia pe care o simţisem, ea nu mi-a răspuns nimic, doar m-a privit dispreţuitoare. Gura i s-a schimonosit de dezgust. Fără să vadă, i-am turnat în ceaşca de ceai o fiolă de antivomitiv, şi relaţiile dintre noi au redevenit cordiale.
Ea a stins apoi lumînările cu vîrfurile degetelor muiate în salivă.
S-a ridicat înspre tavan un fum subţire.

Am început să cînt la mandolină, pe întuneric. Noaptea venise atît de repede.
A doua zi, Marion s-a dus la supermarket şi a cumpărat două pachete de unt sărat, o lămîie, cîţiva peşti mici, o sticlă de lapte de soia, un borcan de dulceaţă de trandafiri, morcovi, mentă proaspătă, ouă.
A adus cumpărăturile acasă şi le-a aşezat în frigider.
Am plecat apoi să ne plimbam de mînă pe un cîmp cu mori eoliene.
Marion atingea stîlpii înalţi şi se umplea de energie.
Apoi am fost în cartierul armenesc.
Luna se întrezărea, întreagă, printre crengi. Străzile erau luminate de felinare cu gaz, în case se vedeau femei îmbăindu-se la lumina lumînărilor de seu.
Insomniaci epileptoizi ca şi noi se ridicau pe vîrfuri şi le spionau cu ochi înceţoşaţi.
Am trecut cu paşi ameţiţi prin faţa magazinelor de haine vechi, cu obloanele trase.
Era o toamnă umedă şi barocă.

Marion a împins poarta bisericii din piatră roşie, care se ridica, bîntuitoare, deasupra cartierului. Turlele ei înalte, legate cu sfoară putredă, stăteau gata să se prăbuşească.
Zburau în jurul nostru lilieci.
Dintr-o dată, oboseala mi-a sfărîmat tîmplele.
Gleznele mi s-au muiat şi m-am întins pe pămîntul acoperit cu crengi şi ferigi uscate.
Marion rămăsese în urma mea.

***

Prin fereastra murdară de pe tavan se vedeau stele obosite.
- Iubito, am închis ochii şi te-am văzut mergînd pe o cale ferată pustie.
- Nu eram eu.
A doua zi am fost cu Marion la înmormîntarea unui prieten de-al bunicului ei, care fusese găsit mort în apartamentul lui.
- Închipuiţi-vă, ne-a spus o doamnă răutăcioasă, pe care nu o cunoşteam, şi-a umplut cada cu sare, apoi a luat somnifere. S-a conservat ca o sardină, nu ştiu ce a vrut să demonstreze. Oare de unde o fi cumpărat atîta sare?

Cortegiul înainta pe aleile cimitirului, printre garduri verzi perfect tăiate.
Marion plîngea pe umărul meu. Acest prieten fără chip al bunicului ei, ultim vestigiu dintr-o viaţă pe care nu i-o cunoşteam, fusese idolul copilăriei ei, primul ei mentor şi confesor. Ca să o mai liniştesc, am pus-o să îmi mai povestească despre el.
- Nu ştiu nici eu prea multe, a spus ea, iar ce ştiu e incert ca o poveste. S-a născut într-un oraş de pe celălalt ţărm al oceanului şi a studiat la şcoala colonială. După ce şi-a terminat studiile, a venit aici şi a fost o vreme funcţionar în ministerul educaţiei, apoi inspector şcolar. Avea un apartament de serviciu, foarte spaţios, în care îşi răsfirase impresionanta colecţie de artă metisă. În timpul liber venea pe la noi şi juca şah cu bunicul meu. Îi plăcea să compună muzică pentru crocodili, foarte tristă. Chiar şi acum, după atîţia ani, cînd mai fredonez cîte o melodie, mă cuprinde o melancolie din aceea fără nume, şi-mi vine să scîncesc.
Mi-am ridicat privirile către cerul senin, sticlos şi alb, fără nici un nor. Am zîmbit.

***

Am invitat la cină un tînăr măcelar vestit pentru cruzimea lui, pe care îl cunoscusem cu cîteva luni înainte şi care îmi făcuse în secret un mare serviciu. Uneori îl vizitam în măcelaria care aparţinea familiei lui de generaţii şi îi admiram măiestria mişcărilor.
Măcelarul a păşit în salon cu o eleganţă unduitoare. Era îmbrăcat cu un costum uşor de in, croit impecabil. Avea o eşarfă albă în jurul gîtului, o jerberă roşie la butonieră, un cercel cu perlă în urechea dreapta, sandale cu barete subţiri de piele şi îşi dăduse unghiile de la picioare cu lac strălucitor.
Mi-a adus cadou, învelit în coli de papirus, un măr roşu, uriaş. Mi l-a întins fără să îmi spună nimic.
L-am sărutat pe umeri şi i-am prezentat-o pe Marion.
- Intră, intră, tinere măcelar, i-a spus ea, vestea cruzimii tale a ajuns pînă noi.
El şi-a atins cu buzele arătătorul, şi l-a trecut apoi peste conturul jugularei ei, privind-o cu ochi asfixiaţi. Marion s-a îndrăgostit instantaneu.

Tremurul imperceptibil al mîinilor ei a făcut aerul să vibreze pînă la mine.
Pregătisem o cină mediteraneană cu piept de pui caramelizat în legume rumenite.
Măcelarul alegea din farfurie bucăţile de carne, pe care le savura mestecîndu-le cu grijă.
Marion îl privea aşa cum mă privise de multe ori şi pe mine.
Mă trezisem prizonieră într-o seară ratată şi indecentă.
Conversaţia lîncezea.
Dintr-o dată, am simtit cum, pe sub masă, mîna tînărului măcelar îmi ridică fusta şi începe să îmi mîngîie genunchii.
M-am oprit din mîncat şi am rugat-o pe Marion să umple paharele cu apă. Cînd era spatele la noi, i-am înfipt măcelarului furculiţa în mînă. Dinţii ei ascuţiţi mi-au atins pielea genunchiului, producîndu-mi o plăcere imensă. El nu a scos nici un sunet, doar pupilele i s-au mărit pînă la limita exploziei. Şi-a scos lent furculiţa dintre cartilaje, m-a privit cu admiraţie şi şi-a dezinfectat rana cu oţetul de iasomie de pe masă.
Ne-am zîmbit, respectuoşi.

După ce a umplut paharele cu apa, Marion şi-a continuat firesc traiectoria către măcelar, care era acum gata să o primească.
După desert, i-am lăsat să plece.
Am rămas singură şi am spălat vasele.
Marion: Doar aici şi acum este viaţa noastră. Nu este nimic altceva în afară de faptele acestea. De aceea trebuie să alegem bine.
Eu: Eu te-am ales pe tine.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey