•  Simona Cratel
•  Ioana Dinulescu
•  Cosmin Dragoste
•  Ovidiu Stanomir
•  Radu Ţuculescu


sus

Simona Cratel

Cartea

Luăm micul dejun pe o terasă acoperită. Prin pereţii de sticlă, oriunde ai întoarce capul, poţi admira peisajul montan, sau ce-a mai rămas din el, după două luni de ninsoare. Este mai rece decât în interiorul pensiunii, unde la mesele de lemn, feţe luminate parţial de lumânare se înclină peste farfurii şi pahare şi tacâmuri.
Dar mie îmi place aici, pe terasă.

Dacă priveşti afară, natura, adică masa aceasta uriaşă de alb fără formă, nu poţi spune dacă e dimineaţă, prânz ori seară. Cenuşiu general, cer sufocant, neprietenos, zăpadă neatinsă, intactă. Cu o zi în urmă am făcut o incursiune în natură, apoi n-am mai repetat experienţa. Era atât de frig, încât aerul nu putea fi respirat. Era greu, dur, şi te simţeai de parcă respirai într-o pernă. Simţeai că lupţi pentru aer respirabil, dar fiind totul atât de îngheţat în jur, începeai să te simţi fragil, lupta părea zadarnică, te simţeai zdrobit de gradele în minus. Nici n-am ajuns până la podul de unde trebuia să înceapă cu adevărat traseul nostru, că am renunţat şi ne-am întors. Zăpada trosnea sub tălpile noastre ca un strat gros de cioburi.
Iar acum, privind pe geam, la adăpost de gerul năprasnic, beau cafea fierbinte, neagră, fără zahăr, iar Dan mănâncă un croissant cu gem.

- Mă întreb dacă ar trebui să mergem să schiem, zic.
Nu-mi răspunde.
- E cam plictisitor să stăm aşa, fără să facem nimic. Poate ar trebui măcar să încercăm. N-am schiat niciodată. Cine ştie ce-am pierdut...! Poate e timpul să încerc ceva nou. Nu crezi?
Mănâncă liniştit mai departe.
Oftez şi privesc afară.
- Picioare rupte n-am avut niciodată, mai adaug.
- Scuzaţi-mă, aud, sunteţi cumva Stefanie Moll?!

Mă întorc să văd cine e interesat.
Un bărbat înalt, sobru, cu un zâmbet timid.
- Da, întâmplător sunt.
- Oh, vai, nici nu ştiţi ce onorat mă simt! Sunt un mare fan! Vă admir foarte tare, mi-a plăcut foarte mult cartea dumneavoastră şi mă bucur enorm să vă cunosc! Nici nu vă daţi seama ce încântat sunt în acest moment!
- Vă mulţumesc, dar...
Îl privesc nedumerită. Apoi schimb, flatată:
- Plăcerea e de partea mea. Sinceră să fiu, nici nu ştiam că am fani.
- Cum să n-aveţi?! Cartea dumneavoastră mi-a schimbat complet viaţa. După ce-am citit-o, n-am mai fost acelaşi. A avut un impact enorm asupra mea. O port mereu cu mine! Dacă vreţi, vă arăt, să vă convingeţi. Dacă sunteţi amabilă, poate îmi daţi chiar şi un autograf!
- Cu mare plăcere, spun. Cu mare plăcere! accentuez.
- O să urc acum în cameră s-o iau. Sper să nu vă deranjez, adică...
- Nu, nu, nu deranjaţi deloc. Staţi liniştit.
- Pot să mă aşez un pic?
- Sigur, iertaţi-mi impoliteţea.

Îşi trage un scaun şi se aşează emoţionat. A uitat să urce să aducă exemplarul. Având în vedere că lansarea şi turul publicitar au fost un fiasco total, nu pot ascunde că e o surpriză plăcută să întâlnesc un fan. Am ajuns să cred că mai bine nu scriam cartea, că efortul meu a fost în zadar. Că nu interesează pe nimeni, şi ca s-o citească cineva, mai degrabă ar trebui să plătesc eu, decât să facă cineva o asemenea "investiţie". Până şi prietenii mei aşteaptă s-o primească pe gratis, de la mine. Un alt autor derizoriu, care o să dispară curând în mase, reprofilându-se pe ceva mai realist.
Dar tipul ăsta are ceva special. Aerul, postura, felul de a vorbi. Vreau să-l cunosc mai bine.

- Cu ce vă ocupaţi? întreb.
- Sunt actor.
- Actor! Grozav. Şi cum aţi auzit de cartea mea?!
Pentru o secundă, am senzaţia că pe faţa lui trece ceva, dar brusc şi în viteză, astfel că presupun că mi se pare, mai ales că el continuă în cel mai politicos mod:
- Am citit un articol într-un ziar, iar subiectul mi s-a părut extrem de interesant, apoi am cumpărat cartea. Aşa am ajuns să o citesc şi m-am simţit copleşit. Adică, e absolut impresionant! Relaţia dintre cei doi, oh, absolut fabulos!
Zâmbeşte, eu zâmbesc.
- Cum de va venit ideea să scrieţi despre aşa ceva? întreabă.

Iau o mică pauză, să caut un răspuns în minte. Aveam totul pregătit pentru conferinţa de presă, dar, probabil din cauza dezamăgirii, mi s-a şters până şi cel mai mic cuvânt din minte. Nici adevărul pur nu-l pot spune, că am căutat succes garantat şi că acesta a întârziat totuşi să vină.

- Într-o zi, stăteam aşa şi deodată m-am întrebat "n-ar fi amuzant dacă aş scrie despre o femeie care are o aventură cu o persoană publică, iar acea persoană neagă?". Cum ar fi să încerce să dovedească adevărul? Şi de aici am construit întreaga carte. Cu momente de suspans, cu pericole, dezamăgire în dragoste.

Bărbatul îmi zâmbeşte dând din cap cu interes. Nu sunt sigură că n-ar trebui să încerc să spun ceva mai pretenţios.

- Scrieţi şi dumneavoastră? îl întreb cu simpatie.
- Aaaa, nu! N-am talent, sau înclinaţie... ori imaginaţie.
- Ei bine, sunt convinsă că sunt alte lucruri pe care dumneavoastră le faceţi foarte bine, iar eu n-aş putea. De exemplu, eu n-aş putea să joc într-o piesă de teatru. Aş suna fals, toată lumea ar şti că e doar un rol interpretat.
- Vorbiţi-mi cu "tu". Tu simplu. Apropo, numele meu este Dan.
Încep să râd.
- Şi pe soţul meu îl cheamă Dan.
- Da?! Ce coincidenţă! Sigur nu deranjez?! Soţul dumneavoastră n-a scos nici-un cuvânt până acum, poate am fost nepoliticos să mă bag aşa în seamă.
- Aaaa, nuuuu, staţi liniştit. Nu vorbeşte cu mine! De multă vreme. Mi-a spus că s-a săturat să-şi găsească întocmai cuvintele, literă cu literă, în ceea ce scriu.

Îi zâmbesc şi mai cald noii mele cunoştinţe. Dar mă priveşte dintr-o dată cu gravitate, de parcă aş fi zis ceva cumplit. Apoi are o reacţie şi mai stranie, devine gânditor, de parcă lumea sa interioară l-ar fi răpit, l-ar fi tras în adâncuri, iar el s-ar fi luptat să nu se lase înecat în ea. Privesc jenată spre bărbată-miu, care mestecă în continuare la al nu ştiu câtelea croissant. Dar el rămâne normal, nealarmat. Trebuie că sunt numai eu. Mi se par mereu chestii. În jurul nostru, oamenii se foiesc, vorbesc, beau cafele, totul în cel mai normal ritm de zi cu zi.

- Întotdeauna m-am întrebat, începe bărbatul din nou, cum poate cineva scrie cu atâta credibilitate despre lucruri care nu i s-au întâmplat?
Încep să râd.
- Puterea imaginaţiei.
- Nu, serios, zice. Toate amănuntele acelea, toate datele, descrierile fizice, detalii precise. Toate emoţiile, conflictele... Adică... cum e posibil?!
- Pfui... nu ştiu. Toate vin la mine... Sunt toate născocite de mintea mea.
- Hmmm... face, apoi se lasă pe spate în scaun.
- De ce? întreb. Vrei să scrii şi tu?! Dacă doreşti, te pot ajuta cu nişte sfaturi.
A zâmbit misterios, apoi a făcut un gest prin care şi-a anunţat plecarea.
- Urc să iau cartea. Sper să mai fiţi disponibilă. Să discut cu dumneavoastră este o adevărată plăcere.
- Sigur că da, sunt disponibilă. Fiţi fără grijă. Sunteţi primul meu fan. N-am avut niciodată până acum un fan.

Îi zâmbesc, în timp ce el face un gest neaşteptat, desuet şi ridicol. Îmi apucă mâna şi mi-o sărută. Mă simt de parcă aş fi primit o vizită în capsula timpului, direct din evul mediu, când asemenea gesturi erau normale. Apoi deodată mă izbeşte motivul pentru care a făcut acest lucru. Personajul meu masculin, care este un actor multimilionar italian, obişnuieşte să facă asta des, ca reminiscenţă a masculinităţii sale infatuate. Ridicol!

Apoi îmi lasă mâna şi pleacă. Mă întorc spre bărbată-miu indignată, iar el, întors cu capul în partea opusă mie, râde ca o hienă. E prima oară când mă bucur că a hotărât să nu-mi mai vorbească. N-aş vrea să-i aud comentariile sarcastice. Îmi mai torn o cană de cafea, încă roşie la faţă.

Beau încet, gândindu-mă la fan-ul meu. E o senzaţie plăcută să te aprecieze cineva.

Ceva îmi atrage atenţia pe geam, şi spun:
- Uită-te puţin acolo!
El nu se uită, crezând că vreau să mă răzbun pe el, păcălindu-l cu ceva. Dar adevărul este că fratele lui tocmai coboară dintr-o trăsură trasă de cai, care obişnuieşte să plimbe turiştii de colo-colo. Soţia sa îl ajută. Partea neobişnuită este că pare foarte beat. Când am hotărât să petrecem revelionul acesta împreună, faptul care a atârnat cel mai tare a fost că nici unii din noi nu avem copii. Când nu ai copii, e torturant să petreci timp cu familii în care tot timpul un mucos zbiară, urlă şi se tăvăleşte pe jos ca să i se dea atenţie. Nu că nu ne-am înţelege bine! Eu şi cumnată-miu suntem îndeajuns de apropiaţi şi în relaţii extrem de bune. Soţia lui e şi ea o persoană deosebită. Când m-am măritat, a fost foarte important pentru mine să mă înţeleg cu întreaga familie a soţului meu.

Dar acum intră, se aşează sfidător în faţa mea, şi începe să bată câmpii despre cum nu poţi avea încredere în absolut nimeni şi cum toţi sunt nişte nemernici pe lumea asta. Şi o tot dă aşa pentru un sfert de oră. Soţia lui încearcă să-l potolească din când în când, dar nu se alege decât cu îmbrânceli. Aşa că sfârşeşte prin a-şi ţine ochii pironiţi în pământ, jenată, supărată.

- Ce aţi făcut azi noapte? întreb bulversată, căci nu mi-am mai văzut cumnatul niciodată într-o asemenea postură.
Ea ezită, apoi îmi aruncă o privire rănită. Mă simt un pic surprinsă, întrucât nu văd ce legătură am eu cu suferinţa ei.
- Am fost într-un orăşel din apropiere, într-un bar. A fost amuzant, am băut foarte mult.
Dau din cap şocată de redefinirea termenului "amuzant" de către mica şi firava nevastă. Dar ea mă priveşte şi mai rănită, iar reproşul din privirea ei mă tulbură.
- El zice că ai furat subiectul şi chiar şi pasaje întregi din cartea lui.
- Ce?!, fac furioasă.
Tace, sfredelindu-mă cu ochii ei ca nişte cărbuni încinşi.
- Ceeee?! Cum poate să spună aşa ceva?! A înnebunit?!
- Nu ştiu. A înnebunit?! Întreabă-l, e aici de faţă.
Făcându-i semn chelneriţei să-mi mai aducă o apă minerală, mă răţoiesc la cumnatul meu:
- Ce-am furat eu din cartea ta?!
Bărbatul, împroşcând cu salivă în jur, bălăngănindu-se ca o marionetă prost mânuită, începe:
- Totul! Totul! Sunt îngrozitor de rănit! Ai furat cu neruşinare din cartea mea!
- Fals, fals, fals!

Mă ridic, enervată la culme. Bărbată-miu nu zice nimic. N-o să-mi ia apărarea. N-o să facă nimic, ca nu cumva să se citească din nou în paginile mele. Dar e nedrept, tipul a scris o chestie de începător, stângace, cu tentă de confesiune personală, fără structură şi fără nimic, pe un cu totul alt subiect, şi dacă nu mă înşel, era despre familia sa şi conţinea descrieri exacte şi nici un pic de ficţiune.

Încep să urc scara spre camera mea, cu o durere uriaşă de cap. N-am băut destulă apă odată cu cafeaua, iar asta nu e ceva de bine. De asemenea mi-am uitat şi medicamentele pentru astm pe poliţa din baie, acasă. Au trecut patru zile fără să beneficiez de avantajele medicinii moderne. Astfel că dintr-o dată totul se strânge în jurul meu. Să ai astm înseamnă ca totul să fie prea aproape. Pe măsură ce urc, spaţiul se îngustează, aproape să mă stoarcă din propria carcasă. Apnee. Respiraţie, dar scurtă. Apnee, din nou. Mă ia cu ameţeală. Îmi simt plămânii dureroşi. Un horcăit urcă din ei. Am încercat pe drum să cumpăr Budesonid, ori spray-ul meu cu aerosol, dar n-au vrut să-mi dea fără reţetă. Reţeta trebuie să sosească prin fax de la doctorul meu. De-acum, în orice moment. Păcat că eu deja am intrat într-un punct critic, urcând cu greutate, zbătându-mă să respir.

- Pot să vă ajut?!
Fanul meu politicos şi un pic ţicnit. Îi întind o mână, întrebându-mă oare de ce nu-mi vorbeşte şi el la per tu, doar suntem de-o vârstă. Amândoi peste patruzeci. Okay, recunosc, am cincizeci şi unu'. Dar întrebarea rămâne nearticulată, iar eu mă concentrez înapoi pe efortul de a respira. Am dubii că există ceva mai cumplit decât astmul. Desigur, însă, că fiecare îşi preţuieşte propria suferinţă mai presus de orice. Fiecare crede că boala sa e mai cu moţ.

Bărbatul mă ţine acum de ambele mâini, ghidându-mi paşii ca unui copil. Cartea i-a căzut din mână pe mocheta ponosită, iar eu, când am înaintat, am călcat direct pe coperta frumoasă, cu un pistol căruia îi luceşte ţeava lângă un trandafir roşu. După cum mă priveşte, e clar că bărbatul se întreabă dacă mai sunt conştientă de ceea ce mi se întâmplă. Continuă să mă tragă după el, să mă ghideze. Merge cu spatele şi mă priveşte continuu în ochi. Are ochi negrii, adânci, uşor trişti. Dar trebuie să fie doar umbra de pe hol, mai devreme ştiu că am fost uimită de irizaţiile verzi din acei ochi. Şi întreaga sa persoană pare cu mult mai întunecată şi mai neaşteptată decât îmi amintesc.

Apnee. Respiraţie scurtă. Apnee. Retezat totul. Apnee.

Apoi mă trezesc pe balcon, în plin vânt. Viscoleşte şi fiecare pală de aer taie adânc în mine. Sau e doar o senzaţie. Tremur şi am ceva lipit de tâmplă. Trebuie că visez.

- Unde e?! urlă unicul meu fan.
Pentru că nu răspund, mai urlă o dată:
- Unde e?!
- Cine? întreb.
- EA!
- Cine?!
Îşi repoziţionează arma în mână. Gaura ţevii, rece şi dură, apasă pe tâmpla mea şi mai cu putere.
- Spune-mi unde este şi te las să pleci!
- Nu ştiu despre ce vorbeşti! N-am nici cea mai mică idee!
Cuvintele mele răsună straniu, ca şuierate de vânt. Mă înec. Tuşesc. Nu mă mai pot opri din tuse. M-aş chirci, dar nu ştiu dacă e o idee bună să mă mişc, în situaţia de faţă.
- Ştii prea bine! Cum să nu ştii?! Cea care ţi-a povestit totul! Ştiam că o să găsească o soluţie! Vrea bani?! Din nou?! Cât timp crede că mă poate şantaja?! I-am spus de la bun început cum stau lucrurile. I-am spus! Ştia că sunt însurat, că am o familie, că am o poziţie!
Încep să plâng, tremurând toată.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti!
- Ai spus că n-ai putea juca teatru! Cum poate cineva să mintă cu atâta convingere?! Felicitări! Am fost uimit de spectacol!! "Cu ce vă ocupaţi?!" Cu ce mă ocup!!!
Bărbatul începe să râdă sinistru.
- Mă vezi zilnic la ştiri, dar mă întrebi senină cu ce mă ocup! A fost cutremurător!
Acum înţeleg cine e. Dar în realitate arată atât de schimbat, fără farduri şi lumini speciale, că nu poate să mă acuze.
- Eşti Daniel Berg! exclam.

Râde şi mai nervos. Fantastic, cartea mea a fost practic un dezastru, s-au vândut doar o mână de exemplare, dar în schimb cumnată-miu consideră că i-am furat romanul vieţii sale, iar un nebun că am scris despre el.

- Unde este?!
- Nu ştiu despre cine vorbeşti! repet isterică.
- Unde este? E ultima oară când repet!

Aud sunetul ăla familiar din filme, semn că a tras siguranţa. Nebunul o să tragă. Şi dacă n-o să tragă, oricum e frigul care va duce totul până la capăt, ori astmul. Oh, da, astmul. Apnee din nou. Apoi... reeespiraaaţie.
Horcăit, mai degrabă.

Şi se întâmplă. Apasă pe trăgaci, aşa că mă străduiesc să simt glonţul. Dar probabil că este exact ca în filme, când un glonţ iese de pe ţeavă, el este perceput ca mişcându-se cu încetinitorul de toţi cei prezenţi, mai ales de către destinatar. Pentru că încă nu simt nimic sfredelindu-mi creierii. În schimb, mă simt alunecând, rostogolindu-mă, căzând, alunecând adânc în zăpada rece, care e atât de rece că dintr-o dată mi se pare fierbinte. Probabil că a tras, iar acum mor. Aceasta trebuie să fie moartea. Fierbinte şi dură, înconjurându-te.

Zgomote teribile.
Apoi, linişte. Dintr-o dată linişte. Mă lupt să ies din masa în care mă aflu. S-ar putea să nu fiu moartă la urma urmei. Poate doar rănită. Sau poate spiritul meu se luptă să iasă din trup. Mi-e neclar dacă sunt eu în realitate, sau eu aievea. Un indiciu ar fi că mă dor mâinile, picioarele, abdomenul, totul mă doare, ceea ce duce cu gândul la oarece fizicalitate. Cred că fiecare părticică a corpului îmi este zdrobită. Răzbat la suprafaţă şi stau în picioare, amuţită de ceea ce văd.

Nu prea e nimic de văzut, şi tocmai asta e. Iar gândurile mele nu mai sunt gânduri, ci amalgam de senzaţii. Şi chiar dacă toată avalanşa asta emoţii face ravagii în tine, te simţi cumplit de gol.

O oră mai târziu mi se explică cu calm, în timp ce sunt purtată cu o targă spre o ambulanţă. Din cauza stratului gros de zăpadă depus, acoperişul s-a prăbuşit, apoi etajele s-au surpat şi ele, asemeni unui castel din cărţi de joc. Pompierii mai caută încă supravieţuitori. Nu e uşor, au avut loc câteva explozii. Nu e un lucru rău când cineva îmi oferă o structură logică pe care să pot s-o suprapun peste imaginea care nu-mi dispare din faţa ochilor, şi care, trebuie să zic, nu e foarte suportabilă.

- Unde ai fost? mă întreabă bărbată-miu mângâindu-mi mâna. Nu te vedeam. Nu ştiam unde eşti.
Are ochii în lacrimi, dar se străduieşte să nu plângă. Probabil gândeşte că, la urma urmei, să apară în cărţile mele nu e cel mai rău lucru care se poate întâmpla pe lumea asta, de s-a hotărât să vorbească din nou cu mine.
- Ascultă, mai zice, se vorbeşte despre tine şi despre accident la radio! Auzi?! Se referă la tine drept cel mai promiţător debut al anului.

Comentarii cititori
sus

Ioana Dinulescu

Ella sau despre entuziasmul profesional bine temperat

În aceeaşi zi de vineri toridă şi bântuită de ţânţari olteneşti, mai necruţători decât gărzile de corp ale principelui Dracula, la vreo cinci ore după nemaipomenitele aventuri ale lui Delian în Fundătura Eroului Necunoscut, pe poarta studioului ieşea Ella, redactora a cărei misiune profesională consta în realizarea unor dialoguri în direct cu oameni politici şi funcţionari publici: primari, prefecţi, jăndari şefi, diverşi inspectori (în construcţii, în agricultură, în sănătate etc.). Ella păşea a lehamite, fusta-i lungă, în stil gitan (ultimul răcnet al modei verii 2000) se vălurea tandră în jurul gambelor, atrăgând atenţia pietonilor masculi. Femeia simţea nevoia acută să bea ceva toxic, o ţuică bătrânească, de comină, care să-i răvăşească măruntaiele îngreţoşate după cele două ore de emisiune live, avându-l ca interlocutor pe însuşi primarul orăşelului Gratuity, venit special din concediul de odihnă pentru a intra în dialog cu ascultătorii postului de radio Noi suntem Voi! şi pentru a comanda cu vajnică hotărâre căsăpirea animalelor şi a vrăbiilor gureşe, fără stăpân. Aceia dintre dvs., iubiţi cetitori, mes semblables, mes freres, cărora micile mele rânduleţe despre postul local de radio v-au stârnit interesul, veţi fi desigur curioşi să aflaţi cum se numeşte emisiunea pe care o realizează vineri după-amiaza, între 18.00 şi 20.00, Ella. Poate veţi dori să-i telefonaţi şi să-i adresaţi întrebări invitatului de onoare al emisiunii, poate doriţi să vă răfuiţi, în sfârşit, pe calea undelor hertziene, cu edilii urbei voastre. Vouă, numai vouă, vă spun la ureche: emisiunea se difuzează sub genericul Totul pentru cetăţean, totul pentru contribuabil! Ispititor generic, incitante sintagme!

Atunci, de ce pleca atât de îngreţoşată Ella de la studiou? De ce-şi târa ea paşii şi-şi flutura lasciv, fără intenţie, fusta verde brotac pe sub nasul bărbaţilor (ah, atât de virili şi totdeauna dornici să cunoască alte şi alte femei, să nu se limiteze doar la micuţul cerc al prietenelor nevestei)? Orice jurnalist cu vocaţie ar fi fost fericit să fie obligat (dar ce folosesc eu un cuvânt atât de dizgraţios, în locul celui potrivit?, ruşine să-mi fie, iubite cetitoriule, îmi voi face în curând mea culpa şi-mi voi presăra şi cenuşă în cap, dar ceva mai târziu, poate la finele capitolului. Acum n-am timp de aşa ceva, trebuie să-i păşesc pe urme Ellei, să aflu tot ce simte şi ce gândeşte ea în această după-amiază de vară, anul de graţie 2000 - să precizăm cu necesara rigoare!).

Numai că Ella noastră, frumoasă şi rece, veşnic nemulţumită, mereu sastisită, îngreţoşată de cele două ore petrecute între pereţii cabinei de emisie împreună cu primarul, părăsea studioul de radio de parc-ar fi ieşit dintr-o maşină de tocat carne. Şi când mă gândesc că o colegă de-a ei, femeie de cultură sadea, pe numele său Rândunica, îi dădea de multă vreme târcoale primarului, bărbat încă tânăr, îmbrăcat mereu la patru ace, mai precis cu haine marca Versace, în ciuda numelui atât de pitoresc pe care i-l aleseseră genitorii: Ciocârdel. Să nu vă spun câte vise erotico-profesionale avusese Rândunica, o adevărată VIP-ă a postului de radio Noi suntem Voi! cu acest primar atât de sexi şi atât de bine înfipt pe picioarele lui zdravene de băiat născut şi crescut pe islazul comunal situat la vreo 7-8 km de orăşelul Gratuity! Nu vi le povestesc acum, fiindcă va veni curând şi rândul Rândunicii s-o tratăm cu toată deferenţa şi admiraţia neţărmurită pe care o merită acest divin personaj al nostru, această femeie de cultură locală, mult râvnită de băştinaşii din administraţie, mai ales de când aceştia aflaseră că ea, mereu proaspăt vopsită în roşu, cu unghiile lungi, lăcuite în aceeaşi culoare, făcea parte din haremul Generalului Verde. Într-adevăr, Rândunica era una dintre cele şapte frumoase care-i înveseleau după-amiezele celor şapte zile ale săptămânii Generalului Verde. Şi dacă celelalte şase colege ale sale de harem îi ofereau generalului micuţ, cu picioare strâmbe, doar sofisticate plăceri erotico-sentimentale, joi după-amiaza, când îi venea rândul Rândunicii, acesta avea parte şi de veritabile cursuri de filozofie a audio-vizualului autohton.

Dar s-o lăsăm în plata domnului, sau, mai degrabă, a generalului, pe chipeşa Rândunica, şi să ne ţinem mai departe după Ella, să-i păşim pe urme pe strada principală, Bulevardul Marelui Voievod cel Bătrân, pe unde duce drumul ei spre casă. La urma urmei, suntem cu toţii în prag de week-end, mâine va fi sâmbătă şi vom putea dormi până la prânz, duminică vom face un grătar cu mici şi peşte sărat să mutăm nările vecinilor din loc, cum bine se zice în popor, apoi vom bea câteva beri de-ale noastre, provenite de-aici, din făbricuţa locală, atât de celebră că se miră de numele ei toţi nemţii şi olandezii care aterizează din când în când (mai degrabă se rătăcesc, dar asta-i altă poveste!) pe străzile oarecum asfaltate ale orăşelului de câmpie unde se desfăşoară acţiunea romanului nostru. Al nostru, nu al meu, ţineţi minte, iubiţi cetitori, că eu pentru Voi scriu, nu pentru glorie şi posteritate! Câteva beri şi ne vom simţi fiecare după cum ne duce fantezia: ba primar, ba prefect, ba director de post de radio. Ce mai, week-end-ul i-al nostru, al tuturor, fără deosebire de culoare, religie şi... sex. Mai ales sex!

Dar Ella de ce vrea să ne strice cu mofturile ei profesionale bucuria noastră atât de simplă, atât de binemeritată după cinci zile de muncă? Aceasta-i marea noastră dilemă, din care încercăm să ieşim vii şi nevătămaţi! În acest moment, când nouă ne răsună sub frunte arzătoarea întrebare, Ella scotoceşte în geantă după telefonul mobil al cărui zumzet de greier leşinat de-abia se putea auzi. Tocmai era invitată de un prieten (mai mult un admirator şi un aspirant la graţiile ei sexuale) artist la vernisajul noii sale expoziţii de pictură, sculptură, grafică, fotografie artistică şi documentară, instalaţii etc. etc. etc. Era prietenul acesta al Ellei, number one în artele vizuale din acest colţ de ţară şi de lume, vorba cuiva, ştiu eu bine a cui, dar n-am chef să vă spun acum. El era admirat până la leşin de cuconiţele amatoare de artă, care-i cumpărau tablourile înainte ca lui, artistului number one, să-i treacă măcar prin minte să le picteze. Uneori, nu prea des, e-adevărat, aveau loc mici dispute de idei, mici păruieli, aşa ca-ntre femei de lume, pentru un tablou, o sculptură sau o fotografie de... Gheorghiţă Nimirescu. Şi să nu credeţi că doamnele noastre iubite, împodobite ca nişte veritabile păuniţe, care-i frecventau atelierul şi expoziţiile din unica, dar ultracentrala galerie de artă din oraş, râvneau doar să-şi treacă aşa, mai mult în glumă, mai mult din întâmplare, degetele mici şi zglobii, încărcate de inele, aur turcesc din cel mai fin, prin pletele cârlionţate şi prin barba lui stufoasă. Adevărul era că în jurul marelui artist al urbei G. plutea întotdeauna un norişor de feromoni, un miros de o virilitate feroce, cum numai pe marii artişti îi înzestrează natura, iar hainele lui boţite, cumpărate în magazinele de cartier ale capitalelor europene pe care le vizitase, degajau un subtil şi aţâţător iz de tutun de foi şi de bere neagră, nemţească asezonată cu niscaiva ţuică bătrână, încât ucenică la călugăriţe de-ai fi fost, şi tot îţi venea să sari pe el, să-l îneci în sărutările tale pasionate şi, consecinţă firească, să-i desfaci nasturii prohabului. Nu, nu nasturii! îmi şopteşte acum o voce subţire şi catifelată, din off. Fermoarul! Bine, fie, ai dreptate: fermoarul, răspund eu, cu promptitudine de prozator al zilelor noastre. Ăsta este Gheorghiţă Nimirescu, singurul şi cel mai mare artist plastician din orăşelul Gratuity. Atât de frumos, de talentat şi de viril, încât îl visează noapte de noapte, blonda şi nurlia şefă de cabinet a primarului. Numai că el, Gheorghiţă, este înţelept şi nu răspunde decât aşa, în treacăt, ocheadelor sugestive ale blondei, şi numai în acele momente în care Primarul nu trece prin antecamera biroului său, o încăpere elegantă, dotată cu un cochet birouaş de mahon şi cu o canapea de-ar încăpea pe ea şi prefectul, dacă acestuia i-ar trece vreodată prin cap să facă antecameră la uşa primarului.

Aşadar, Gheorghiţă o implora cu maximă persuasiune în glas pe Ella să vină la vernisaj. Rugămintea lui ardentă o învioră pe aceasta şi-i abătu gândurile sinucigaşe (din punct de vedere profesional) de-acum câteva minute.

- Bine, vin, sunt în drum spre galerie,răspunse ea cu vocea-i inconfundabilă, ruginită de cele două pachete de ţigări pe care le inhala zilnic. O voce răguşită, dar cu atât mai sexi, după cum îi mărturisise suav într-o bună zi, însuşi Domnul Director al postului de radio.

- Te pup de mii de ori, mai răsună în telefonul argintiu, o bijuterie a tehnicii moderne, pe care Ella îl aruncă neglijentă în geanta de piele roşie, menită să tezaurizeze toate acele mici nimicuri care fac un astfel de obiect să pară atât de misterios şi să aţâţe fanteziile sexuale ale majorităţii bărbaţilor.

Odată încheiat dialogul, Ella o porni voiniceşte către galeria de artă. Prin ferestrele imense se zăreau bărbaţi şi femei, acestea în număr copleşitor faţă de cel al reprezentanţilor sexului tare(aiurea, tare, asta s-o creadă ei că noi, noi niciodată, noi nu...vorba cântecului!), stând smeriţi în picioare, în poziţie de drepţi şi mâncându-i din ochi pe artist şi pe criticul de artă venit din capitala regiunii pentru a onora vernisajul noii expoziţii personale a lui Gheorghiţă Nimirescu. Ella fu întâmpinată cu bucurie încă de la uşă de vreo doi-trei amici, gazetari şi ei, care la ziarul local, care la postul concurent de radio etc. etc. etc. Îi făcu semn cu mâna lui Gheorghiţă, scotoci în geanta de piele roşie, marcă italienească, şi scoase reportofonul pentru a-i înregistra pe vorbitori. Renumitul critic de artă venit tocmai de la o sută de km, din capitala regiunii, îi păru cam obosit, cu cearcăne mari în jurul ochilor, privind dezabuzat către public, în timp ce dintre buzele-i crâmpoţite se zbăteau să răzbată termeni de specialitate, neologisme de ultimă oră, într-un flux verbal întrerupt de lungi şi dese paranteze fără prea mare legătură cu lucrările din expoziţie. Rostogolind la nesfârşit indescifrabile sintagme,ca orice critic de artă din provincie care se respectă, şi acesta privea superior către artistul vizibil emoţionat şi transpirând din abundenţă. După o jumătate de oră şi mai bine de vorbărie, în sfârşit, criticul îşi întrerupse înzorzonatul său discurs, îl felicită pe artist strângându-l puternic în braţe şi pupându-l zgomotos pe amândoi obrajii. Numai că artistul adulat de cele mai titrate soţii din oraş, avea o statură de uriaş, în timp ce marele critic abia dacă se înălţa până la 1 m şi jumătate. Aşa că scena felicitărilor finale îi solicită distinsului critic de artă la maximum forţa fizică a măruntei şi incolorei sale făpturi, obligându-l să se ridice pe vârfuri, în timp ce artistul trebui să se cocoşeze serios pentru a se lăsa pupat.

Totu-i bine când se termină cu bine, spune-o vorbă din bătrâni! Aşa că şi finalul discursului critic fu încununat de succes, iar doamnele frumos îmbrăcate în voaluri subţiri, cu degetele pline de inele de aur 18 k, de mare gramaj, cu buclele vopsite recent, strălucind de fixativ, se buluciră în jurul artistului, felicitându-l, pupându-l, călcându-se pe picioare cu tocurile lor subţiri ca nişte cuie, dându-şi coate pentru a ajunge cât mai aproape de el. Gheorghiţă înfrunta, ca un adevărat erou, cu pieptul gol(iertaţi-mi figura de stil!) entuziasmul frenetic al admiratoarelor sale, strângea mâini năduşite, dar parfumate, săruta tâmple buclate, murmurând neîntrerupt Mulţumesc! Mulţumesc! şi căutând-o din priviri, cu disperare, pe Ella. După ce frenezia admiratoarelor se ostoi cât de cât, iar mâinile împodobite cu brăţări zornăitoare de aur, începură să se repeadă către platourile încărcate cu sandvişuri, pe care mama şi mătuşa lui Gheorghiţă nu mai pridideau să le ofere invitaţilor, pictorul ajunse, răsuflând uşurat, în preajma Ellei, asediată, la rândul ei, de cei câţiva bărbaţi care-şi însoţiseră vrând-nevrând nevestele la eveniment. Aproape o smulse din mijlocul lor luând-o de mână şi trăgând-o spre uşa galeriei. Ieşiră în stradă în ciuda celor care încercau să-i oprească, felicitându-l pe artist şi salutând-o pe Ella. Răsuflară la unison, uşuraţi, când ajunseră pe trotuarul de asfalt încins, plutind ca doi îngeri ciudat de tereştri prin aerul încins până la sufocare. Le venea să alerge, în ciuda căldurii toropitoare, a aerului sufocant, numai să scape din viermuiala hohotitoare a mulţimii venite la vernisaj. Îi lăsară în plata domnului pe admiratorii care înfulecau voiniceşte fasolea bătută şi goleau pahar după pahar din vinul de cramă, lăudând cu gura plină lucrările lui Gheorghiţă. După câteva zeci de metri parcurşi mai mult în fugă, se opriră extenuaţi la un colţ umbros, unde se intersecta Bulevardul Marelui Voievod cu Fundătura Eroului Necunoscut. Se rezemară gâfâind de zidurile coşcovite ale unei case boiereşti dintr-un veac senin şi patriarhal, aşa cum îl aflaseră ei din povestirile bunicilor şi străbunicilor. Zidurile coşcovite, pereţii stând să se prăbuşească emanau un puternic iz de urină omenească. Încercând să-şi tragă sufletul, Ella nu putu să-şi reprime gândul că urina animalelor era un adevărat parfum pe lângă mizeria pe care o lăsau în urmă paşii omului pe asfaltul încins.

Adevărul este că Ella însăşi se suspecta de mizantropie şi că, de câţiva ani buni, prezenţa inşilor umani i se părea tot mai grosolană, tot mai agresivă, în timp ce fiinţele mărunte, câinii fără stăpân şi pisicuţele famelice născute fără voie de la primărie, printre blocurile care-i dădeau orăşelului Gratuity un aspect de lagăr sovietic, căpătaseră pentru ea semnificaţia unor fiinţe pe care bunul Dumnezeu, din cerurile lui abstracte, le trimitea pe pământ pentru a le arăta nevolnicilor oameni ce infinit de frumoasă şi îngăduitoare era lumea creată de El. Lumea dinainte de Adam şi Eva. Poate, iubite cetitoriule, o vei găsi pe Ella, personajul meu preferat din acest capitol, vinovată de un necuvenit franciscanism în anul sfârşitului lumii, 2000, acum când soarele stă să se prăvale peste fiinţe şi ierburi, ca un bulgăre încins, iar poeţii aşteaptă, nerozi, venirea barbarilor salvatori. Într-un fel, pot spune că ai dreptate, dar, în alt fel, de ce să nu devină Ella adepta Sfântului Francisc din Assisi când zece ore pe săptămână era silită să şi le petreacă între cei patru strâmţi pereţi ai cabinei de emisie cu... prefectul, primarul, jăndarul şef sau în nesărate şedinţe de sumar patronate de Domnul Director ?

Să abandonăm deocamdată, aceste consideraţii mult prea teoretice pentru demersul romanesc pe care vi-l propun şi să revenim la fapte. Da, la fapte! Ella stând cu spatele lipit de zidul coşcovit la casei boiereşti şi, peste ea, colac peste pupăză, ar fi zis un trecător insensibil la poveştile de amor care se petreceau pe străduţele sinusoidale ale orăşelului Gratuity, pictorul Gheorghiţă, cu barba lui cârlionţată, duhnind a ţuică de comină şi a tutun occidental. Mâinile lui transpirate de emoţie forfoteau pe sub fusta fluidă a femeii, în căutarea lacătului de la portiţa interzisă. Toată agitaţia bărbatului i se păru Ellei, suspect de lucidă, totuşi, în aceste momente febrile, un fragment dintr-o telenovelă sud-americană sexistă şi, totodată, pudibondă, încercând să transmită telespectatorilor, mai degrabă telespectatoarelor, iluzia unui poveşti de amor difuzată live, la cea mai înaltă tensiune la care pot gândi scenariştii. Da, ei, scenariştii de succes, a căror viaţă sexuală se petrece catolic şi political corectness între pereţii de mucava ai căsniciei, după preceptele soacrei firoscoase care n-ar accepta nici moartă ideea că ginerele, sau chiar fiica ei, crescută la măicuţe, ar putea avea apucături fireşti, de animal tânăr, care-şi doreşte să se împerecheze fără oprelişti, doar urmându-şi propriile instincte şi îndemnul feromonilor. Ella deschise ochii şi privi în gol către trotuarul de vizavi, peste umărul bărbatului care se agita oarecum fără rost, încercând să-i dea la o parte dâra mătăsoasă a bikineilor, pentru a-şi introduce în lăcaşul de taină propriul sex transpirat şi istovit. I se făcu milă de bărbatul tânăr şi dornic, dar intimidat pesemne de non-implicarea ei,aşa că eroina noastră preferată îi conduse mâna între picioare, în triunghiul fierbinte râvnit de el, şi după câteva zecimi de secundă, în care bărbatul cotrobăi înfrigurat prin cotloanele mătăsoase ale vaginului, îl îndepărtă de ea cu delicateţe aproape maternă. Nu-şi dorea să-l umilească, dar îi pierise cheful să se lase înghesuită la un colţ de stradă obscur, cufundat în miasmele de urină ale beţivilor şi în zumzetul ţânţarilor anormali de mari şi de agresivi pentru această perioadă a anului. Era doar 31 iunie, anul 2000, iar ea ştia că, de obicei, gângăniile devin mai agresive către sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie, când toamna începe să-şi trimită solii în lume.

Îndepărtă hotărâtă mâna lui Gheorghiţă, aproape că i-o smulse de pe bikineii de dantelă, în timp ce bărbatul scâncea ca un pui de lup abandonat din cine ştie ce obscure şi nefireşti motive, de haita înfometată. Ellei îi reveni oarecum sentimentul de milă aproape maternă, îl luă pe bărbat de mână ajutându-l să-şi încheie fermoarul de la şliţul pantalonilor,propunându-i fără entuziasm să meargă acasă la ea pentru a-şi petrece împreună noaptea. Fără măcar să-şi manifeste dorinţa de a continua pseudo-partida lor de sex de la colţul străzii, Gheorghiţă izbucni în lacrimi, pe umărul Ellei, hohoti câteva minute bune, răstimp care femeii i se păru fără sfârşit, după care îl trase de mână după ea pe strada întunecată, privind cu grijă prin penumbra serii/nopţii, către trotuarul peticit, presărat din când în când cu excremente umane. Gheorghiţă o urmă, recunoscător, bâiguind scuze anapoda, până la poarta casei în care Ella locuia împreună cu o mătuşă din partea mamei şi cu fostul soţ al acesteia, pianist celebru în anii interbelici, surzit în urma unei grave afecţiuni auriculare căpătate în lungile ierni petrecute la tăiat de stuf în Delta Dunării, ca vrăjmaş al regimului comunist.

Aiurea, vrăjmaş! La cei 18 ani pe care-i avea când tancurile sovietice huruiseră pe sub ferestrele încăperii în care repeta la pian, unchiul Harry, cum îi zicea Ella alintându-l cu numele pe care i-l acordaseră părinţii în speranţa că fiul lor va deveni un al doilea Harry Tavitian, celebrul jazzman ale cărui discuri de vinil cuceriseră frumoasa şi disperata lume dintre cele două războaie mondiale, adolescentul talentat, ale cărui plete negre ondulate făceau să tresalte inimile fetişcanelor de la liceul din apropiere, nu visa decât Imperialul beethovenian şi Concertul în la minor de Grieg, partituri care-i marcaseră copilăria fără griji, vacanţele petrecute în grădina bunicilor materni, peste care umbra pădurii foşnitoare din spatele casei şi susurul râuleţului care-i legăna serile se lăsau ca o năframă fermecată ce despărţea lumea lui de sunete şi culori şi glasurile molcome ale bunicilor de tumultul anilor de război. Numai că adolescentul rafinat, care promitea să devină nu peste mulţi ani un al doilea George Enescu sau, cel puţin un concurent serios al lui Dinu Lipatti, se nimerise în locul nepotrivit, la o oră nepotrivită, în studioul pe care prietenul său, Alexandru, viitor arhitect, i-l amenajase special la demisolul casei, transformând încăperile umbroase într-o miraculoasă sală de concert şi unde Alexandru însuşi poposea adesea însoţit de câţiva prieteni şi colegi de facultate şi, desigur, de admiratoarele acestora. Alexandru îşi păstrase o cheie şi, uneori, când Harry nu repeta acolo, se folosea el de spaţiu pentru a studia, a lucra la un proiect sau, pur şi simplu pentru a face dragoste cu vreuna din multele fătuci care-l urmăreau cu ochi de căprioară rănită în inimă, când trecea strada.

Cu timpul, nevinovatele petreceri studenţeşti atrăseseră atenţia organelor locale instaurate după 23 august 1944, muzica şi hohotele de râs ale tinerilor începuseră să fie suspectate ca vrăjmaşe regimului, neîncadrându-se în tiparele friguros cenuşii ale anilor postbelici când, pentru o pereche de ciorapi sau pentru o bucată de salam orice femeie de stradă, ameninţată cu bătaia de miliţianul sectorist, declara sus şi tare că acolo, în încăperile de la demisolul casei se petreceau lucruri ciudate, se asculta muzică englezească şi americănească. Desigur, au concluzionat grăbite să raporteze noi succese pe frontul luptei de clasă, organele, acolo se fac planuri de răsturnare a tânărului regim comunist de inspiraţie sovietică, viitorul luminos al patriei populare este serios ameninţat de grupul de studenţi gălăgioşi care-şi petreceau serile de vineri împreună. N-a fost nevoie decât de încă o declaraţie smulsă, după câţiva pumni de boxer profesionist, cizmarului de la colţul străzii şi, într-o muzicală seară de septembrie, în acordurile Concertului nr 1 pt pian de Ceaikovski, un pluton de miliţieni a năvălit peste adolescenţii visători. Bâte, pumni, cizme peste coaste şi peste gură, nimic din arsenalul bătăuşilor n-a fost uitat, cei patru băieţi şi cele trei fete au fost împinşi cu brutalitate cazonă în duba vopsită în negru şi duşi în negrele zări ale puşcăriilor comuniste.

Peste ani, după actul de graţiere a deţinuţilor politici, din 1964, s-au reunit între pereţii igrasioşi ai fostului studiou muzical. Dorinţa de a afla ce s-a întâmplat între timp ca şi necesitatea de a-şi găsi un loc unde să se adăpostească peste noapte i-au strâns între pereţii pe care mai atârnau zdrenţe din afişele frumos colorate cu care Alexandru îi decorase în vara lui 1943. De la apel lipseau doi dintre băieţi, pieriţi în munca istovitoare de la distopicul Canal Dunăre – Marea Neagră. Lipsea şi blonda Ana, subţire ca un ram de salcie în aprilie. Bătăile şi violurile repetate pe care le suferise în celule închisorii pentru femei Târgşor, o făcuseră să-şi piardă minţile. O găsiseră într-o dimineaţă geroasă de februarie, spânzurată cu poalele cămăşoiului în care-şi petrecuse cei trei ani de supravieţuire în închisoare. Printre supravieţuitori: arhitectul Alexandru, cu mâinile tremurânde şi degetele strivite de cizmele unui gardian mult prea zelos, şi Harry, cărunt şi surd, incapabil să mai perceapă sunetul dumnezeiesc al pianului, care, în mod miraculos supravieţuise şi el, mucegăind în subsolul invadat de şobolani şi de apa scursă din ţevile crăpate de rugină. Mulţi ani după acea seară în care se întâlniseră chemaţi de sunetul secret al dorinţei de a-şi reînvia prietenia, în încercarea disperată de a salva firimiturile tinereţii lor ucise de cizma roşie a istoriei comuniste, se întâlneau lunar în fostul studiou pe care Alexandru şi Harry încercau să-l readucă la fosta lui condiţie, cârpind ţevile ruginite, văruind şi răs-văruind pereţii igrasioşi. Se întâlneau în ziua de 7 a lunii, ziua în care fuseseră arestaţi în toamna lui 1945. Ciudat însă, niciunuia nu-i venea să-şi povestească experienţele atroce din închisoare. Toţi încercau să retrăiască anii de dinainte de 7 septembrie 1944, să cârpească în acest fel năframa de borangic care-i aduna împreună în anii anteriori catastrofalei seri de septembrie. Alexandru desenase în cărbune, cu degetele tremurătoare, pe un carton pe care apoi îl bătuse în cuie pe peretele de care se rezema pianul dezacordat, portretul zilei de 7 septembrie, ultima lor zi de libertate: chipul unei fete cu plete de borangic şi ochii de frunză castanie, întomnată şi, pe umărul ei, ameninţarea unei gheare de vrăjitoare apărând din neant, rânjetul sinistru al unui dragon vineţiu. Era ca o vrajă acel sentiment difuz care-i aduna împreună în fiecare zi de 7 a lunii, fie vară, fie iarnă. Se regăseau tăcuţi şi cărunţi, îşi zâmbeau cu guri ştirbe, iar Harry le cânta la pianul dezacordat. Adevăraţi zombi, tineri inteligenţi şi încrezători de altădată se transformaseră în anii de puşcărie comunistă în biete fantome a ceea ce fuseseră. Fără să-şi mărturisească tribulaţiile cotidiene printr-o lume străină şi rece, în căutarea unui loc de muncă şi a unui salariu mizer care să-i ajute să supravieţuiască anilor de libertate, ascultau în tăcere pianul dezacordat, mulţumindu-i lui Dumnezeu că-i luase lui Harry auzul şi că acesta scăpase de umilinţa de a-şi auzi propriile cacofonii. Ceea ce nu ştiau ei era faptul că Harry avea un har chinuitor de a-şi percepe cu urechi lăuntrice, sufleteşti, bietele scălâmbăieli pe clapele pianului dezacordat, dar, pentru ei, foştii lui prieteni într-ale speranţei, se prefăcea că nu aude, că nu este conştient de propria-i dramă. Le zâmbea cu ochii lui luminoşi, argintii ca şi pletele pe care le spăla zilnic, întâmpinându-i şi petrecându-i cu sfâşiere şi cu bucuria de a-i şti măcar în acest fel de neînţeles pentru cineva care nu le-ar fi ştiut istoria prieteniei lor, fideli visurilor de tinereţe, supravieţuind în numele acelor ani divini, în ciuda vremurilor tot mai ciudate, mai contorsioniste, mai crude. Acesta era unchiul Harry cel blând ca un bunic care a ţinut în braţe lumea întreagă, ocrotind-o într-un leagăn de sunete celeste, ferind-o să cadă pradă propriei ei pieiri. Acesta era unchiul Harry, care veni cu paşi uşori şi târşâiţi şi le deschise cu un zâmbet de scuză poarta casei. Ella îl prezentă în grabă pe Gheorghiţă, fără să insiste prea mult, îl sărută pe surdul pianist pe tâmpla argintie şi curată, îndemnându-l să nu se mai preocupe de ei. Ceea ce acesta făcu imediat, dispărând în spatele perdelei care masca intrarea în camera sa, ca un duh binevoitor şi înţelept.

Încercând a doua zi să reconstituie întâmplările acelei seri ceţoase, bizare, pictorului îi venea greu să creadă că unchiul Harry există cu adevărat. I-ar fi dat telefon Ellei s-o întrebe, dar nu îndrăznea. Lăsă mahmureala să-şi facă de cap şi renunţă să afle adevărul. Şi totuşi, în seara cu pricina, Ella îl luă de mână conducându-l în camera ei austeră, mobilată cu numeroase rafturi de cărţi şi desene. Patul însuşi se sprijinea pe maldăre de cărţi, iar fotoliul vechi, dar primitor, era ocupat deja de o fiinţă cu urechi lungi şi blăniţă neagră, strălucitoare. Cockeriţa Carina, i-o prezentă Ella, iar fiinţa începu să-l amuşine fluturând-şi minuscula codiţă amputată. Prezenţa prietenosului câine îl puse oarecum în încurcătură pe bărbat, nevoit să se aşeze pe patul care, contrar temerilor sale, se sprijinea foarte bine pe mormanele de cărţi, nu scârţâia deloc şi îndemna la răsfăţ prelungit pe cuvertura de mătase vişinie.

În acest timp, Ella începu să-şi lepede cu premeditată lentoare vaporoasele obiecte de vestimentaţie: mai întâi bluza culoare natur, apoi fusta lungă, model gitan care se vălurea insidios în jurul gambelor subţiri. Bărbatul privea tâmp spectacolul pe care femeia şi-l închipuia ravissant. Cele câteva păhăruţe de ţuică de prună ciocnite de voie-de nevoie la vernisaj cu cei veniţi să-i admire lucrările, îşi spuneau cu tărie de 40 de grade, cuvântul. Privind fix către mişcările graţioase ale femeii, un carusel începu să se învârtească din ce în ce mai tare între tâmplele pictorului. Când Ella îi ceru să-i desfacă năstureii de sidef natural ai sutienului, lui îi veni o greaţă straşnică pe care încercă cu autentic eroism s-o ţină sub control. Numai că una e voinţa şi alta putirinţa!, îşi aminti ca prin ceaţă cuvintele unui amic de-al său, Emil, reporter cultural la ziarul, unicul ziar al orăşelului Gratuity. Intestinele lui Gheorghiţă se revoltară din nou, amestecul de ţuică de prună şi de prăjiturele de casă îngurgitate la vernisaj, îi ţâşni printre buzele strânse, iar el îşi dădu seama cu oroare că spatele frumos al Ellei, pe care l-ar fi pictat cu bucurie şi Ingres, arăta acum ca prosopul de bucătărie pe care-şi curăţa pensulele de culori. Încercă să bâiguie cuvenitele scuze, dar Ella se smulse brusc de lângă el, fără să-i arunce o privire de mânie măcar, fugind ca din puşcă spre baie. Noroc că boilerul electric îşi făcea cu destoinicie treaba, iar şuvoiul de apă fierbinte începu să-şi strecoară grăbit peria fluidă pe trupul femeii. Lăsă apa să-i curgă cu putere peste tâmple şi frunte, peste umerii şi coapsele care, doar câteva minute mai devreme, se înfiorau sub degetele pictorului. Stătu mai bine de o jumătate de oră în baie, alternând şuvoaiele fierbinţi cu cele reci, în speranţa că va curăţa de pe ea tot jegul acelei zile caniculare de 31 iunie 2000, toată grăsimea insidioasă pe care şi-o închipuia că i se prelinge pe trup. Răcorită oarecum, nu reuşi să împiedice rostogolirea pe sub frunte a tuturor momentelor acelei nefericite zile de vară. Ca într-un scenariu al unei emisiuni, Ella retrăia ziua peste care bunul Dumnezeu se pregătea să tragă mototolita cortină de catifea zdrenţuită:

7.30 Deşteptarea & tripla ceaşcă de cafea strong
7.45 Duşul & îmbrăcatul & plecatul la serviciu
8.30 Şedinţa de sumar coordonată de Domnul Director
- 9.00 Elaborarea emisiunii & telefoanele la primărie
- 11.00 En fin, telefonul cu primarul, stabilirea de comun acord a câtorva întrebări de interes larg, la care dl primar Ciocârdel urma să răspundă până aveau să înceapă să sune telefoanele ascultătorilor interesaţi de una-de alta, dar mai ales de ce nu se asfaltează toate străzile orăşelului Gratuity, de ce nu este canalizare pe străzile marginale, tip Fundătura Eroului Necunoscut, de ce sunt mormane de gunoi la colţurile străzilor din centru. Alţii erau foarte interesaţi de ce sunt toleraţi câinii şi pisicile fără stăpân, alţii de ce sunt luate a de hingheri şi strangulate cine ştie pe unde aceleaşi animăluţe la care se referiseră ante-vorbitorii lor. De ce se scumpesc apa, curentul, gazele, dacă salariile sunt din ce în ce mai mici, dar şi cu ce bani şi-a făcut dl primar cele două vile etc. etc. - erau întrebări care reveneau cu insistenţă în dialogul radiofonic dintre invitaţii Ellei şi locuitorii orăşelului Gratuity.
- 13.00 Înapoi acasă, masa frugală de prânz, răsfoitul ziarelor centrale şi al revistelor de cultură cumpărate în grabă, în dorinţa din ce în ce mai aprigă şi totodată, mai utopică, de a le citi pe toate pe îndelete.
- 14.00-16.00 încercarea de a se odihni în acordurile Imperialului de Beethoven.
- Apoi, din nou: duşul, îmbrăcatul, cafeluţa sorbită în fugă şi...fuga mare la studioul de radio.
- Emisiunea de două ore în cabina înăbuşitoare, parfumul scump dar mult prea persistent care emana de la subţiorile dlui primar Ciocîrdel, din hainele dlui primar Ciocîrdel, ghiulurile masive de aur de pe degetele mâinii drepte a dlui primar Ciocîrdel, întrebările cu şi fără rost ale iubiţilor ascultători (Ella era sigură că telefonau tocmai aceia care avuseseră grijă să nu-şi plătească abonamentul la radio) etc. etc. etc.
-
După care: vernisajul cu hărmălaia lui provincială, scena de dragoste ratată.
-
În concluzie: uite aşa a mai trecut o zi din viaţa Ellei, uite aşa vinerea din 31 iunie, anno domini 2000, a tropăit cu unsuroase cizme cazone peste destinul ei profesional şi erotico-sentimental.

Bine că s-a încheiat şi această săptămână, răsuflă ea uşurată, bine că mâine e sâmbătă, iar poimâine duminică. Ella se gândea la cele două zile de sărbătoare ca la o oază răcoroasă, unde umbra cocotierilor şi susurul izvorului i-ar fi şters din memorie lungul şi prăfosul drum al zilei de luni către seara de vineri.

Puţină-i fu bucuria, fiindcă îşi aminti brusc faptul că în dormitor o aştepta sforăind pictorul beat mort, iar ei îi revenea acum, către miezul nopţii, de înfăptuit ceva eroic: să-l trezească din somnul bezmetic, să-l urce întru taxi şi să-l expedieze acasă, la mămica sa iubitoare. La gândul acesta, Ellei îi reveniră toată oboseala şi greaţa acumulate în acea zi de vineri, 31 iunie 2000. Porni târşâindu-şi paşii în papucii de pluş către dormitor. Numai că, ajunsă acolo, realiză că ceva miraculos se întâmplase între timp: pictorul Gheorghiţă se trezise bine de tot, hainele lui de in nu mai degajau mirosul de ţigări de foi şi nici duhoarea de ţuică bătrână nu mai izvora din barba-i neagră şi cârlionţată pe care râvneau s-o atingă, s-o resfire toate soţiile înalţilor funcţionari publici din orăşelul Gratuity. Bărbatul îşi ceru scuze pentru toată acea seară confuză până la dezgust, o rugă pe Ella să-l conducă la poartă, fiindcă deja telefonase după un taxi. La poartă, strângându-şi halatul de baie pufos în jurul trupului subţire, Ella remarcă figura proaspătă, ochii albaştri senini ai taximetristului, chipul lui de înger tânăr şi neconformist şi cămaşa imaculată de bumbac alb, strânsă în jurul gâtului ca o rubaşcă rusească.

Taximetristul deschise portiera din dreapta lui invitându-l cu un gest prietenesc pe pictor să urce, după care demară în trombă, nu înainte de a-i face un semn cu mâna Ellei şi de a-i ura cu voioşie de licean: Somn uşor, doamnă Ella, sunteţi redactora mea preferată şi nu uitaţi: mâine e sâmbătă, poimâine –i duminică: weekend senin şi răcoros! Chipul neobişnuit de frumos şi tânăr al taximetristului, dar mai ales vocea şi cuvintele lui avură darul să-i risipească Ellei toate cenuşile zilei ce agoniza ca o căţea lehuză sub ramurile teiului de la fereastră. Îşi aprinse o ţigaretă light, se aşeză în fotoliul din faţa ferestrei larg deschise şi-şi înălţă privirile spre cerul de vară. De undeva, din înaltul bolţii de un albastru cobalt, o stea clipea parcă făcându-i complice cu ochiul. Ella răsuflă uşurată şi adormi în halatul de baie ce avea chiar culoarea bolţii de vară, rostogolind ca pe o minge de catifea sub pleoape, chipul şi pletele blonde ale taximetristului, gestul prietenesc de adio şi cuvintele: Mâine e sâmbătă, poimâine-i duminică!

(Fragment din romanul intitulat provizoriu Aventuri gazetăreşti în orăşelul Gratuity, aflat în lucru)

Comentarii cititori
sus

Cosmin Dragoste

Încă îl mai aştept pe Bob Dylan

Eu nu am crescut cu muzica lui Bob Dylan. Eu am crescut pe melodiile Angelei Similea, ale Mirabelei Dauer, Corinei Chiriac, ale lui Hruşcă şi Şeicaru, ale "noului val" Temişan, Crişan, Mădălina Manole. Cam asta era tot ceea ce difuza radioul naţional înainte cu câţiva ani de Revoluţie. Desigur, din când în când mai "scăpa" ceva Toto Cutugno sau veşnicii AlBano şi Romina şi atunci te puteai considera un privilegiat al destinului, că ai prins muzică străină. Dar de Bob Dylan nu ştiam decât de la tata. Şi, parţial, de la mama. Nu auzisem în viaţa mea cum cântă. Eu aveam un pick-up tare de tot pentru vremea aia şi aveam plăci cu toţi interpreţii români pe care i-am pomenit mai sus.

Dar tata tot îmi spunea, pe atunci, cu voce şoptită şi-mi făcea cu ochiul că Boby va veni în România, va veni să concerteze. Aşa îi spusese lui un coleg de serviciu care, zice-se, asculta Vocea Americii. Tata spunea, de vreo 5 ani, în fiecare seară, acelaşi lucru, anume că, atunci când va veni Boby în România, multe or să se schimbe şi că o să vedem noi cum se slăbeşte cureaua, că americanii sunt cu ochii pe noi, de aia îl trimit şi pe Mister Tambourine Man la noi, da' voi, copii, să nu spuneţi nimic, n-aţi auzit nimic de la mine, oricine vă întreabă, nici n-aţi auzit de Dylan. Adevărul era că, pentru mine, Bob ăla era echivalent cu o noţiune indefinită, ceva ca din poveştile nemuritoare, un zmeu sau un fecior de crai, depinde cum aveam chef să mi-l închipui. Începuse deja să mă cam sperie vizita asta anunţată de tata seară de seară, la început îmi făceam curat zilnic, de teamă că vine Bob ăsta şi vede ce am mai aruncat prin cameră. După aia, începuse să mă enerveze, tot făceam curat şi mă spălam pe dinţi seara, nu cumva să apară omu' pe nepregătite, la doişpe noaptea, ca unchiu' Vali, fratele mamei, care venea să ne mai aducă nişte porc tăiat prin coclauri, hai copii, sus, striga el din uşă, v-am adus porc mic mort, ăl' mare de tot îi vine şi lui rându'. Întâi vine Boby, apoi tăiem şi porcu' cu scroafa, striga tata, brusc bine dispus şi aducea vişinata din debara. Aha, începusem să mă cam lămuresc, deci Bob ăsta trebuie să vină iarna, dacă e ceva cu tăiat de porci. Mă mai liniştisem. Aşadar, primăvara, vara şi toamna puteam să mai trag chiulul cu spălatul pe dinţi şi cu ordinea prin cameră. Tata îmi făcea cu ochiul, stai numai să vezi, o să vină Tambourine Man, o să vină Boby. Era o sosire promisă ca un eveniment cosmic, precum cometa Halley, pe care o vedeam într-o serie de timbre, cumpărate de la Filatelia de la Romană.

Tata se îndrăgostise iremediabil de Bob Dylan (şi mama, cred) în tinereţile lui, cum îi plăcea să spună. Alois, îmi zicea aprinzându-şi BT-ul primit de la Costi, vecin cu noi de palier, la etajul şapte şi care mergea frecvent în Bulgaria în delegaţie şi aducea cartuşe de BT la tot etajul, era mare veselie când se întorcea Costi de la bulgăroi, bărbaţii ieşeau din casele lor şi din muţenia spartă doar de câte un bună-ziua, vecine! spus cu o voce grăbită şi gri, ieşeau la balconul unde era ghena de gunoi de la şapte, fiecare aducea câte ceva mai de soi de prin cămară, o ţuică, un rom şi deschideau cu admiraţie şi sfinţenie cartuşele de lux pentru ei, discutau ore în şir, spre disperarea nevestelor, respectiv mamelor noastre, care trânteau prin case cu tot ce le cădea în şi din mână, Alois, spunea el, răsucind în mână foiţa ţigării, asta da foiţă, măi băiete, nu porcăriile de la noi, zici că-s pănuşi de porumb, am tras eu, la viaţa mea şi în tinereţile mele (când, probabil, se şi îndrăgostise de omul cu tamburina) şi altele mai de soi, care, întrebam eu, of, Alois, dacă ţi-aş spune, tot n-ai şti şi nici nu-ţi doresc să ştii vreodată, copile, nu-i bun la nimic fumatul, dar, atunci, tu de ce fumezi, ia, aşa, să mai treacă vremea până vine Bob Dylan, Alois, îmi zicea, toate tinereţile mele am ascultat Bob Dylan, am avut discuri cu el, s-au spart când ne-am mutat aici, ce rău îmi pare că nu ai şi tu ocazia să le asculţi, Boby cântă, băiete, de-ţi face părul măciucă, şi le spune atât de verde-n faţă (ce? cui?, dar nu îndrăzneam să-l întrerup), încât... încât... şi privirea îi înota undeva departe, dar îţi promit că, atunci când vine la Bucureşti te iau cu noi (el şi mama), vorbesc cu contabilul de la noi să ne ia nişte locuri mai în faţă, are ăsta o grămadă de pile, dacă vrea mută şi Oradea în Bistriţa, locuri bune, nu vreau să ratezi nici măcar un sunet sau vreun cuvânt, tu ştii engleză?, mă întreba mereu asta, nu, tată, abia de anul ăsta fac franceză, nu e bine, e bine şi nu e bine, adică e bine că faci franceză şi nu rusă, dar nu e bine că nu faceţi engleză, trebuie să faceţi engleză, altfel n-o să pricepi o iotă din ce zice Babi, dădea fumul afară pe nas, eu am învăţat singur engleza, am şi acum manualul, nu ştiu pe unde o mai fi, ţigara ajungea la final, trăgea chiar şi din chiştoc, BT-ul era lux, deschidea uşi la directori, doctori, profesori, tata şi cu unchiul Vali îi ziceau "şperaclu universal".

Mai termină cu prostiile, împuiezi capul copiilor cu prostii, mama dădea dojenitor din cap, cred că şi ei îi plăcea Dylan ăsta, dar se prefăcea în faţa noastră că nu îi pasă. Am şi întrebat-o. Direct. În faţă. Aveam curaj. Aveam cravata de pioner la gât şi şnurul de comandant de detaşament îmi atârna pe piept. Aşa că aveam mare tupeu când am întrebat-o. Pionierii nu se tem de nimic. De nimic. Taci! Să nu te mai aud cu Bob Dylan. De ce?, am continuat de la umbra tupeului pionieresc. Taci! E pericol de moarte! De atunci, Babi ăsta avea, în mintea mea, chipul craniului de pe instalaţiile de înaltă tensiune, cu fulgerul sub el. Babi aşa arăta pentru mine.

Mama ne-a îmbrăcat repede de tot. Plângea. Nu ne-a spus unde mergem. Alergam toţi patru pe stradă. Întrebările noastre se pierdeau în vântul de decembrie. La fel şi lacrimile ei incoerente. Am intrat pe poarta spitalului, mama a parlamentat ceva cu portarul, el i-a dat nişte indicaţii, gesticula cu mâinile încât îmi era teamă că va dărâma ghereta lui şubredă. Lifturile din secţie nu funcţionau. Alergam toţi pe scări. Eu gâfâiam. Mama nu alerga, plutea ca o nălucă.

Acte de semnat, acte de semnat, era tot ce înţelegeam. Lângă patul tatei nu se găseau medici, ci un ofiţer de Miliţie, cu chipiu şi trese. Se uita înfiorător la noi. Tata zăcea într-un pat mizer şi mic, bandajat peste tot, cu faţa desfigurată. Cine l-a pus să iasă în piaţă, urla ofiţerul. Neam de curve şi trădători de ţară, vă învăţăm noi minte, semnează, urla el la mama, care se făcuse mai mică decât poşeta ei din vinilin. Agitatori, proces, execuţie, golani, închisoare. Mama încerca să spună că tata nu a fost acolo unde zicea tovarăşul acela, ci plecase doar să ia nişte zahăr pe cartelă, vin sărbătorile, facem şi noi una, alta. Soţul meu nu este un agent diversionist, nu e agitator. Nu participă la nici o conspiraţie. A plecat după zahăr şi a întârziat, atâta tot. Avea dreptate, mama. Nu că era mama, dar chiar avea dreptate. Când pleca tata după pâine, cartofi, mălai, ulei, puteai să-ţi iei nădejdea că-l vei vedea în următoarele două-trei ore. Avea un talent înnăscut, cum glumea chiar el, să se uite la tot ce-i ieşea în cale, admira ore în şir vitrinele întunecate de la magazine, nu se mai sătura să se uite la trecători. O să pierzi timpul cu totul, îl certa mama, tata râdea şi spunea că nu a făcut numai cumpărături, a adus şi ceva timp şi aer de pe afară, să punem la borcan, că, cine ştie, poate ne va trebui într-o zi. Mama are dreptate, tata pierde timpul peste tot, nu e golan, am strigat din toate puterile. Miliţianul a luat o scurtă pauză din potopul de înjurături sub care mama dispăruse cu totul. Cine dracu' mai eşti şi tu? Alois, am unşpe ani şi mama are dreptate. Alois, ofiţerul s-a uitat la mine ca la o libarcă scârboasă. Alois, ce mă-sa de nume e ăsta, să fiţi voi ai dracu' dacă nu sunteţi toţi nişte sabotori, nişte burghezi nenorociţi, Alois e nume, bă, ce căcat, nu-i puteai zice şi tu Gheorghe, Mărin, Vasile? De ce i-ai pus, mă, nume reacţionar? Mama dispăruse undeva între vorbele tovarăşului miliţian. Pe ăilalţi doi cum îi cheamă? Bogdan, cel mare şi Radu, cel mijlociu! Şi p'ăsta de ce Alois, futu-i să-i fut? Semnează aici că-i mort şi, la noapte, îl incinerăm, mă, mucoşilor, vedeţi voi, trădătorii de ţară nu sunt îngropaţi, mă, le dăm foc, aşa şi tac'-tu, javră ce e el. Cum să semneze, tata nu e mort! Tata trăieşte şi se uită la noi de sub nişte tone de bandaje. Voi (adică eu şi fraţii mei) acum tre' să scuipaţi pe el, scuipaţi, mă, pe el, aşa merită trădătorii, nu mai e tatăl vostru, mă, e un simplu trădător, scuipaţi-l, mă! Bob Dylan, personal nu te cunosc, doar am auzit despre tine, din poveştile tatei, nici nu prea credeam eu că exişti, dar te rog, acum, fă ceva şi scapă-ne din mizeria asta, fă cumva să fim toţi acasă, în bucătărie, să curăţăm cartofi, te rog, te rog, omule cu tamburina, te rog din suflet, promit că fac zilnic curat în cameră, că nu mai râd la ora de desen şi că nu mai trişez la fotbal în spatele blocului, te rog, te rog, te rog. Bogdan avea 17 ani pe atunci. Miliţianul l-a apucat violent de ceafă şi l-a forţat să-l scuipe pe tata. Bogdi a făcut-o, apoi, desfigurat, s-a întors brusc şi l-a scuipat în faţă pe tovarăşul. Mama şi fraţii mei au fost scoşi cu forţa din salon şi interogaţi într-un birou de lângă toaletă. De atunci, Bogdan nu mai vede cu ochiul drept, i se zicea şi i se zice Bogdan cel Chior.

Am rămas singur cu tata în salon. A deschis ochii de sub mormanele de pansamente. Mi-a zâmbit. A ridicat privirea şi mi-a şoptit: aşteaptă-l, Babi vine, e pe drum, să-l aştepţi mereu. Babi vine.

A doua zi, de dimineaţă, poştaşul ne-a adus nişte hârtii, certificat de deces, crematoriu, nu aveam voie să facem vreo slujbă, cenuşa împrăştiată în spatele abatorului, fără despăgubiri, decăderea din toate drepturile civile. Unde eşti, Boby?

Când l-am văzut la televizor pe nenea ăla în pulover, lângă nenea Caramitru, pe care-l ştiam de la teatru, când ne ducea cu clasa, obligatoriu, am ştiu ce am de făcut. Am plecat în goană din casă şi nu m-am oprit decât la spital. Am bătut cu pumnii în poartă. Într-un târziu, mi-au deschis două matahale duhnind a vin prost. Am încercat să trec în goană pe lângă ei, dar nu am putut. Ce vrei, mucea? Vreau să ajung la tovarăşul miliţian care l-a omorât pe tata, daţi-mi drumul, e la etajul patru, vă rog, vezi-ţi, mă de drum, eşti nebun, nu e nici un miliţian aici, valea, mucea. Am rămas la poartă, plângând. Poate tata mai e încă în spital, poate nu l-au ars încă, poate nu l-au ars de tot, trebuie să-i spun ce se întâmplă afară, trebuie să-i spun că Bob Dylan e, probabil, pe drum, tata trebuie să afle. Bob Dylan... ajută-mă, strigă tu în locul meu, poate te aude tata, fă ceva cu drăcia aia de tamburină, ce o mai fi şi aia!

Am intrat în fugă dinspre Romană pe Magheru, dar drumul era blocat de cordoane de soldaţi. Dar nu m-am lăsat: am cotit numai eu ştiu cum şi am intrat de pe stânga, de pe Pitar Moş şi am ajuns la Universitate. Căutam, ca disperatul, prin mulţime, pe tovarăşul miliţian de la spital. Şase tineri bărboşi şi pletoşi, de care, la început, m-am speriat, m-au oprit. Pe cine cauţi, pe Bob Dylan le-am răspuns, heihei, au râs ei, taman pe Bob Dylan, uite, noi suntem studenţi din Timişoara, am venit până aici să vedem cum merge la voi, dar pe Bob Dylan tot nu l-am zărit. Prietene, mi-a zis unul, care, ulterior, s-a recomandat Jozi, răspunsul e vânare de vânt, nu-l mai aştepta pe Dylan. Şi bunicii noştri i-au aşteptat pe bunicii lui Dylan şi tot n-au venit aşa că, după cum vezi şi tu, trebuie să ne descurcăm singuri. Lăsaţi, nu vă mai luaţi de Profet, a spus altul, cu o eşarfă la gât, Dylan e OK, dar noi preferăm Phoenix, e de la noi din Timişoara, ai auzit de ei, lăsa-ţi-l, măi, nu vedeţi cât e de mic. Miliţianul l-a omorât pe tata, am spus printre sughiţuri amare. Au amuţit. Unul dintre ei s-a fâstâcit şi mi-a întins o ţigară. Dobi, eşti bolând, i-au dat peste mână şi ţigara s-a rostogolit pe trotuar, printre picioarele oamenilor care se buluceau în toate părţile, am urmărit-o până când, strivită şi murdară, a căzut într-un canal de scurgere. Da, Bob Dylan e chiar OK, a rupt tăcerea Jozi, iar Joan e şi mai şi. M-a luat de guler şi m-a zgâlţâit înfiorător, holbându-se în ochii mei în aşa hal, încât nu mai vedeam decât două pupile imense, în care intrau, ca într-o tornadă, oameni, piaţă, urlete. Uită-te bine la cei ce ţi-au ucis tatăl, uită-te bine la mutra lor, să nu ţi se şteargă în veci din minte, băiete şi, cât ai fi tu, să nu-i mai laşi pe ucigaşii părintelui tău să pună laba pe ţara asta! I-am promis că aşa voi face. Alois, da, Alois mă cheamă, Alois Brandstetter, a zâmbit cel cu eşarfa, nu-l ştii, noi îl mai citim prin Timişoara. E prieten cu Bob Dylan?, am întrebat eu cu oarecare speranţe. Cam aşa ceva, Alois, cam aşa ceva.

Bogdan e acum în Canada. Tot chior este. Imediat după Revoluţie a plecat în Ungaria. Muncea pe acolo. Nu ne scria decât de Crăciun şi nu ne trimitea bani şi nici ciocolată şi gumă pentru mine, ca să mă dau mare la şcoală. Dar nu eram supărat. Gumă şi ciocolată apăruseră şi la noi. Apoi ne-a trimis o vedere din Canada. Şi atât. Mama a murit acum şase ani. Nu a avut nimic precis, dar parcă se scurgea viaţa din ea, nu mai avea chef să trăiască. Şi nici de Bob Dylan nu a mai zis ceva. De promisiune nu m-am ţinut. În '97 l-am văzut la teve pe miliţianul din spital. Era mult mai gras, costumul nu-l mai cuprindea, râdea la ştiri, era în mijlocul colegilor parlamentari. Dragi studenţi din Timişoara, v-am minţit: uite că i-am lăsat să se întoarcă.

M-am căsătorit. Socrii mei au pile mari. Lucrez bine. Post de conducere. Beau whisky zilnic într-un bar de lux. Avem trei maşini. Am doi copii. Doi băieţi. Când nevastă-mea a rămas însărcinată a treia oară, am pus-o să avorteze. Era prea mult, al treilea băiat. Istoria nu avea voie să se repete. După avort ni s-a spus că ar fi fost o fetiţă. Păcat. Familia mă crede foarte dedicat muncii mele. Citesc, în fiecare dimineaţă, ziarele din scoarţă-n scoarţă, sunt abonat la toate agenţiile de ştiri de pe internet. Nu are de a face cu serviciul meu. Nu sunt deloc conştiincios, aşa cum se crede. Caut să aflu dacă, nu cumva, Bob Dylan vine să concerteze în România. Vreau să aflu primul. Am abandonat de mult timp speranţa că ar mai veni la noi în ţară, deşi am învăţat şi engleza la nivel profesionist, am toate CD-urile şi DVD-urile cu el, dar nu le ascult şi nu le vizionez niciodată. Uneori, scriu poezii, pentru uz personal. Dar cred că mă las şi de asta, de când m-am blocat la un vers: "mi-am spart ochii de soare". Mi se pare că nu pot trece mai departe, că aici se sfârşeşte sufletul meu. Nu ştiu să înot, mi-e frică să zbor cu avionul. Nu mi-am înşelat niciodată soţia, deşi îmi este indiferentă. Nu port ciorapi sintetici, fiindcă fac alergie instantaneu. Nu merg la mare, nu beau bere, nu sufăr telenovelele şi ardeii iuţi. Nu pot face nici acum parcări laterale. Nu plec de acasă fără bani în portofel. Nu mi-a luat-o nimeni înainte la cea mai bună firmă în ultimii trei ani. Nu mai cred că Bob Dylan mai vine vreodată la Bucureşti. Însă, cu toate acestea, vreau să fiu primul care află de un eventual concert. Într-un fel, simt că Bob Dylan are un soi de datorie morală faţă de familia mea.

Comentarii cititori
sus

Ovidiu Stanomir

 

e un fluture ce se roteşte în preajma becului de la intrarea în casă, ce s-ar întâmpla dacă aş stinge lumina, îşi zice Vergiliu Chiricescu într-o doară; se simte însă prea bine pe banca de sub gutui ca să treacă la faptă, mai e puţin şi noaptea va fi luat în stăpânire oraşul moleşit de caniculă; inspirând adierea ce prevesteşte căderea nopţii, Vergiliu Chiricescu se preface a-l asculta pe naşul său, Aurică Strâmbeanu, care nu de florile mărului o fi venit la Craiova, naşu' Aurică zice că e în trecere, 'aidade, în trecere? taman de la Stoieneşti? încótro? că drumurile lui nu duc în nici-un caz la Craiova, acu', în plină vară, când roşiile se vinde în Ardeal pă bani buni, cum chiar naşu' îmi spuse mai devreme; ce urmăreşte de şi-a rupt o zi de muncă în toiu' trebii... Vergiliu Chiricescu întinde mâna spre pahar, gest oprit la vreme; văzând că paharul naşului e gol, îl umple pe dată, precupeţul nu ia seama la manevrele finului, povesteşte cu atâta patimă de-i troznesc fălcile, Vergiliu Chiricescu gustă din vinul acrişor, ţinut în pivniţă la rece; urmărind zborul bezmetic al fluturelui încearcă, nu foarte stăruitor, să-şi amintească unde a citit povestea chinezească despre unu' care a visat că era un fluture, iar la trezire nu mai ştia dacă el însuşi este un om care a visat că este un fluture sau este un fluture care visează, acum, că-i om*...

 

 

fluturii  e  liberi

 

"Oare fluturele pe care-l observ de atâta vreme îmi dă, la rându-i, cât de câtă importanţă?" se întreabă, cu o inexplicabilă tristeţe, Vergiliu Chiricescu. "Nu cred". Şi imediat: "Dacă sting lumina, fluturele o să cadă". Se abţine. Cine ştie ce şi-ar închipui naşu' Aurică. Atât i-ar mai lipsi, să-l întrerupă din trăncăneală înainte de a găsi o justificare de nezdruncinat pentru refuzul său. "E o investiţie dă plasament şi prespectivă, Gilică taică, nu un simplu împrumut cu dobândă, o să-ţi iasă dă cel puţin trei ori banii ăştia şi, dacă vreai, intri la parte cu mine, uite, îţi garantez apsolut că la vara ailaltă îţi iei momental şi tu o maşină, sigur, că nu nouă, da' una dă ocazie, dă care să te poţi folosi identic dă bine, cu care-ţi scoţi banii în doi-trei ani, după care-ţi dă mâna să..." Vergiliu Chiricescu s-a lămurit că pledoaria naşului său e doar praf în ochi. Ştiau amândoi că, boier după cum îi este năravul, "Gilică taică" ar fi tocat încă mult înainte de Crăciun agoniseala de peste vară.

 

Naşu' Aurică s-a oprit. Gâfâie. Goleşte paharul dintr-o sorbitură. Vergiliu Chiricescu i-l umple c-un gest scurt şi precis, semn al unei îndelungate obişnuinţe. "Păi ce faci, Gilică taică, nu beai? Mă lăsaşi s-o duc aşa, dă unu' singur, şi cu vorba şi cu... Ia vezi, că ne făcuşi neamu' dă ruşine!" Naşu' Aurică aşteaptă câteva momente ca mustrarea să-şi facă efectul, apoi izbucneşte în râsul său de căpcăun, surprinzător la piticotul cu vocea îndeobşte piţigăiată. Un râs sacadat şi... alene, spre deosebire de vorba pripită, care-ţi dă impresia că omuleţul e mereu grăbit să ajungă din urmă în rostire măcar o parte din gândurile sale înfierbântate.

 

Vergiliu Chiricescu are impresia că este observat cu atenţie de către fluture. Mda. Nu poate fi decât o năzărire. Fluturele, fascinat de lumină, valsează în golul luminos din preajma becului. Vergiliu Chiricescu îşi imaginează: Intră în casă. Caută un ac cu gămălie. Stinge lumina de la intrare. O reaprinde după două-trei minute, rămânând în pragul uşii. E atent să nu strivească gâza căzută, undeva, pe jos. Reperează fluturele, înainte ca acesta să-şi revină şi să se înalţe iarăşi spre globul de lumină. Ezită. E atât de frumos! Păcat să-i înfigă acul în spinare. Oricum, fiul său, Cristian, are în colecţie câteva exemplare asemănătoare, unul dintre ele cu mult mai spectaculos. Lasă fluturele să se dezmeticească, spre a-şi lua din nou zborul. Apare Iliana. "Măi omule, măcar tu de-ai avea un strop de minte! Da' când colo, îi cânţi în strună lu' fi-tu, că-mi umplură-ţi casa dă molii. De câte ori vă spusei să zvârliţi la gunoi goangele ălea... Ne pomenim naibii-ntr-o zi cu hainele ciuruite!" Cam aşa l-ar apostrofa nevastă-sa. Drept răspuns, ca şi în alte dăţi, când au discutat în contradictoriu referitor la colecţia de fluturi a lui Cristinel, Vergiliu Chiricescu ar culege din grădină un buchet de levănţică – se ciondănesc pe acest subiect doar vara – i l-ar oferi Ilianei, ar îmbrăţişa-o, fredonându-i la ureche "Cine iubeşte şi lasă", cântec cu care o dezarmează întotdeauna. IIiana l-ar mai boscorodi o vreme, dar cu glas molatec, senzual...

 

Când naşu' Aurică izbucneşte în râs, Vergiliu Chiricescu tresare, smuls din reverie, spre hazul celuilalt, care-şi înteţeşte hohotele: "Iotă-te la el, boierul, cum auzi dă bani, cum căzu pă gânduri! Ia spune, ce-mi visaşi? Niscaiva drumuri la capitală, să culegi pă drum crema traseistelor? Harmăsarule!" Vergiliu Chiricescu nici după atâta vreme – Aurică Strâmbeanu şi nevastă-sa, Florica, i-au cununat în urmă cu cincisprezece ani – nu s-a obişnuit cu râsul naşului său. Izbucneşte imprevizibil, arareori, dar atunci nechează în cascade, până când i se taie răsuflarea, de crezi că din asta i se va trage moartea.

 

Fluturele se izbeşte de perete. Cade. Se redresează, şi-şi continuă zborul dezordonat. În momentul impactului, de pe aripile fluturelui s-a împrăştiat un nouraş de pulbere. Totodată, s-a auzit un chicotit zeflemitor. Vergiliu Chiricescu se uită la naşul său care se zguduie de râs, iar horcăiturile sale grobiene au răsunete... urieşeşti. Pe când chicotitul a fost ascuţit. Cinic. Subtil. Altcineva chicotise. Dar cine? În casă nu e nimeni. Iliana şi Cristinel sunt plecaţi de săptămâna trecută la Melineşti. Iar în grădină nu sunt decât ei doi: el şi naşi-su'. Să mai fie cineva, pitit între umbrele înserării? Vergiliu Chiricescu scrutează boschetele de liliac. Nu pare a fi oarecine p-acolo. Dar dacă n-a fost naşu' Aurică, atunci cine a chicotit?

 

Privind iarăşi dansul hipnotic al fluturelui, Vergiliu Chiricescu percepe propagarea undei sonore – al doilea, apoi al treilea chicotit – în sfere concentrice, reliefate tocmai în vălurirea graţioasă, au ralenti, a pulberii de solzişori; naşu' Aurică s-a potolit, îşi trage sufletul, gâfâind zgomotos, leoarcă de sudoare, roşu la faţă, cu vinele tâmplelor zbătându-se îngroşate, mai-mai să-i pleznească, şi, cu toate că năşicu' priveşte în aceeaşi direcţie, dându-i chiar impresia că fixează becul aprins şi gâza cu pricina, nu dă semne că a văzut ceva neobişnuit; încă gâfâind, se pune din nou pe pălăvrăgeală; pesemne deja respiră fina pulbere desprinsă de pe aripile fluturelui – hopa, asta sună a titlu de film, îşi zice, într-un gând răzleţ Vergiliu Chiricescu; da, da, e un titlu cu o sonoritate aparte: Pe aripile fluturelui –, fiindcă naşu' Aurică strănută straşnic, dar Vergiliu Chiricescu nu aude nici un sunet, şi doar l-a văzut pe naşi-su' cum duce mâna la gură, cum se cutremură de tăria strănutului, cum închide ochii, cum coboară braţul de-a lungul corpului, cum cască gura, precis că înjură de mama focului, numai că Vergiliu Chiricescu nu aude nimic, dă un ţipăt, doar-doar va sfâşia tăcerea aceea nefirească; e un vis, dacă ţip mă voi trezi, îşi spune, liniştindu-se, amăgindu-se, încurajându-se, împotrivindu-se, şi ţipă încă o dată, sunetele îi clocotesc în gâtlej şi-n urechea internă, limba le modulează, buzele i se mişcă rostindu-le, însă, unduind indolent, pulberea multicoloră îi absoarbe strigătul; Vergiliu Chiricescu simte cum îl pătrunde aerul înmiresmat de nostalgii, e o diafană răcoare, plutire printre nouri, desprindere din mizerabilului cotidian, ca senzaţia să înceteze dintr-odată, şi el să se pomenească a fi atât fluturele rotindu-se bezmetic în preajma becului, exasperat de zădărnicia strădaniilor de a se contopi cu flacăra palidă şi rece, cât şi insul năuc, cu numele caraghios de Vergiliu Chiricescu (toană a celuilalt naş, cel de botez, mort într-un accident aviatic); e cutremurătoare această dedublare a conştiinţei, care sunt eu, cel adevărat?, pe când naşu Aurică mă ia la mişto, râzând de crisparea cu care privesc cum mă prăbuşesc, ameţit: lasă, Gilică, taică, ce te-mpresioneşti aşa, îi abí un flutur zăpăcit d-atâta învârtit la lumină!



* Este vorba despre "Visul lui Chuang Tzu", una din scurtele "Istorii extraordinare" scrise de Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares.

Comentarii cititori
sus

Radu Ţuculescu

Cartierul şi cîinii (II)

Didi dă din coadă şi începe să latre, atunci cînd pe micuţul ecran apare chipul şopîrlos al lui Băsescu. Reacţia ei este contradictorie. Adică, mişcatul cozii e semn de prietenie, de poftă de joacă, pe cînd lătratul e răstit, nervos, ameninţător. Patrupetul meu reacţionează oarecum mimetic. Primul matelot al ţării e şi el o apariţie mînjită de contraste. Zîmbetul subţire şi mieros îi încreţeşte colţurile ochilor, dîndu-i un aer de băbuţă blîndă, recent pensionată. Dar privirile îi sînt constant lunecoase, propulsînd neîncredere iar vocea are stridenţe care zgîrie timpanul. Filmat de la brîu în sus, nu se vede dacă mişcă din coadă.

Aceeaşi reacţie o avu căţeaua mea, cînd prin dreptul ferestrelor începură să zboare obiecte neidentificate. Nedumerit, m-am repezit să descifrez misterul. Fu rapid dezlegat. Obiectele zburătoare erau... brazi. Ah, ce titlu genial de proză: Luna în care zboară brazii...! Am fost entuziasmat iar Didi la fel. Locuitorii din cartier sînt plini de iniţiative, au idei îndrăzneţe, dovedind spirit întreprinzător. Unii dintre ei, pentru că nu toţi pot fi la acelaşi nivel de gîndire. Brăduţul de Crăciun, după ce evenimentul a fost consumat şi bomboanele de pe el aşijderea, devine nefolositor şi atunci, poc cu el afară pe fereastră! Zboară în răsuciri fanteziste, cu ambalajele de bomboane fluturînd în vînt, cu bucăţele de vată şi chiar fragmente de globuri. Unii se opresc printre crengile copacilor din jurul blocurilor, alţii ajung la sol, înfigîndu-se în zăpadă în diverse poziţii de-a dreptul artistice. Astfel, peisajul cartierului e mereu viu, într-o continuă transformare, că nu apuci în veci să te plictiseşti. Cred că şi Băsescu ar mîrîi entuziasmat de această iniţiativă a blochiştilor, care simplifică lucrurile şi drămuieşte eforturile fizice. Dar cum ar reacţiona, aflînd de ideea înfiinţării Partidului Oamenilor Cinstiţi? Şi-ar pocni chelia, speriind cele cîteva fire de păr lipite acolo şi ar zîmbi gîndindu-se că e o idee a naibii de bună, cum de nu i-a trecut lui prima oară prin minte aşa ceva. Apoi ar mormăi insidios, ideea se poate cumpăra, nu-i mare scofală, valută să fie. În asemenea chestiuni nu se înşeală, deoarece el ştie cel mai bine că din ţara asta, orice se poate vinde.

Cobor cu Didi cele şapte etaje, pe jos. Liftul e înţepenit undeva pe traseu. La patru mă întîlnesc cu o doamnă care îşi tîrăşte punga menajeră. O ştiu vag, din vedere. Are un cap, de parcă cineva i-a răsturnat acolo o oală cu sarmale. Vai, ce cuţu drăguţ, gîngureşte ţuguindu-şi buzele, ce rasă e? Răspund fără a clipi, e ogar francez! M-am prins eu că-i rasă nobilă, după cît de ţuguiat îi este capul, mă flatariseşte doamna. Lipsită de ruşine, Didi o miroase între fese. Botul ei lunguieţ aproape că dispare între dealurile umflate, dodoloaţe. Doamna roşeşte, se impacientează şi concluzionează: însă tot mai bun e un ogar mioritic, are mai mult bun simţ! Drept răspuns, Didi scapă un vînt care, datorită rezonanţei holului, seamănă cu un mîndru sunet de trompetă Un nestăvilit sentiment patriotic îi umflă pieptul doamnei care începe să se rostogolească pe scări.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey