•  Marta Petreu


sus

Marta Petreu

Nu stăpînesc poemele mele
cum nu controlez zborul păsărilor pe cer

"Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prăfoase, cu fructe dulci căzînd în iarbă, cu mirosul de rezedă şi regina nopţii. În rest, o tristeţe, o posomorală, o jale" – sunt cuvintele cu care încheiaţi un interviu acordat lui Mihai Vakulovski pentru revista Tiuk. Întregul răspuns (nu doar ce am amintit acum) la acea întrebare despre copilărie, a avut asupră-mi, prin frumuseţea lui, un efect inhibant ("Ce să mai întrebi, după asta?").
Cum a fost întâlnirea cu prima carte, cu primele cărţi?

Prima carte a fost, ce noroc, Biblia, pe care ne-o citea cu voce tare, seara, la lumina lămpii de petrol, Ticu. Aşa că am luat cunoştinţă de ea pe aceeaşi cale pe care luau vechii greci cunoştinţă de miturile lor fundamentale – adică de adevărurile lor fundamentale, de Iliada şi de Odiseea – şi anume prin auz…

Nu-mi pare rău, dimpotrivă. Uneori, cînd recitesc anumite capitole, aud vocea tatălui meu, inflexiunile lui de lectură… Mai tîrziu, cînd am învăţat şi eu să citesc, Ticu mă punea cîteodată, în serile lungi şi negre de iarnă, să mă aşez la masă cu Cartea cea mare, Cartea cea neagră, legată în scoarţe tari, şi să citesc eu… Lampa de petrol, a cărei sticlă o ştergeam eu zilnic de funingine, lumina auriu, o sferă aurie de lumină, asta îmi amintesc… stam în globul de aur şi citeam... Cu timpul, am învăţat să găsesc în Biblie şi pasajele pe care tata le ocolea cu obstinaţie: acelea despre "cunoaşterea" unei femei de către bărbat. Din spirit de provocare, atunci cînd mi-am cîştigat dreptul de a alege eu capitolul pentru lectură, uneori începeam ca din întîmplare un asemenea pasaj… mă distra la culme reacţia rapidă a tatălui meu, care mă oprea invariabil: "De asta nu e nevoie, peste asta sărim".

Ce a însemnat relaţia cu "tatăl meu cumplit"?

Înseamnă încă… nu s-a terminat. Se va termina numai la moartea mea. A fost, de fapt, o poveste de dragoste: o dragoste-cu-neînţelegere, ca să-l parafrazez pe Hegel.

Dar celelalte relaţii din viaţa de copil a Martei Petreu?

A fost învăţătoarea mea, Maria Runcu, în primul rînd. O femeie bună. Era frumoasă, cu părul blond, în bucle scurte, simetrice. Dulce. Ea mi-a pus prima carte de ficţiune în mînă. Nu a nimerit-o prea bine, mi-a dat un volum de poeme, Nunta-n codru, de Coşbuc. Un volum ilustrat, verde, uriaş, de dimensiunea servietei mele verzi de şcoală. Îmi amintesc că l-am purtat în servietă pînă l-am ferfeniţat. De cărţile următoare pe care le-am împrumutat de la biblioteca şcolii am avut mai multă grijă.

Şi-au fost, apoi, profesorii mei, dl. Runcu, profesorul de matematici, dl. Ciuruş, profesorul de istorie, de la care am auzit pentru prima dată cuvîntul "logic", "minte logică", aşa spunea el despre mine, dna Bimbea, profesoara de geografie, care-mi căra din Cluj cărţi de citit… dna Voia, profesoara de română, care mi-a împrumutat – eram pe clasa a V-a – Să ucizi o pasăre cîntătoare…, dar care s-a supărat pe mine pentru că am întrebat-o – îmi amintesc şi acuma scena, eram amîndouă pe treptele şcolii, la intrarea principală – ce înseamnă "traficant de carne vie". Ştiţi, nu aveam încă dicţionar, mă instruiam şi eu de unde puteam… şi, cum citisem în Jack London că e important să îţi faci liste de cuvinte necunoscute şi să le înveţi… încercam şi eu, după puterile mele, să învăţ cuvinte noi, cu înţelesul lor cu tot. Da. Şi-am mai avut două profesoare minunate, tot de română, dna Maria Chiorean şi dna Maria Chindriş. Îmi aduceau cărţi, fireşte, de aia erau aşa de minunate. De aceea le iubesc şi acum.

Puteţi vorbi despre un sentiment, o stare care domină amintirea acelor ani?

Lumea copilăriei mele a fost posacă. Cred că atmosfera de acasă era aşa, plus colectivizarea cu forţa… Cărţile mă atrăgeau ca un magnet, dar ai mei nu se bucurau prea tare să mă vadă tot timpul cu nasul în ele: tata, pentru că erau cărţi nereligioase, deci "păcătoase", mama, pentru că din cauza cititului nu-mi făceam treaba din gospodărie, uitam să hrănesc puii sau porcii, chestii de genul ăsta… Eu eram, cum să spun, de pe altă lume, şi ea nu voia să accepte asta.

Cum a fost pentru dumneavoastră viaţa de liceu în România anilor '70? Întâlnirea cu Mediaşul, cu Clujul?

Am intrat la liceu prin admitere, şi am intrat cu medie foarte mare. Am făcut doi ani la Mediaş pentru că sora mea, vrînd să mă ferească de ceea ce păţise ea cu cîţiva ani înainte – intrase la liceu, dar toamna mama n-a lăsat-o să plece la şcoală – a venit şi m-a dus la ea. Practic, ea m-a întreţinut primii doi ani de liceu, m-a hrănit, m-a îmbrăcat, mi-a dat bani de buzunar, mi-a cumpărat bomboane şi fistic de la "Turcu", un cofetar particular cu dulciuri minunate… şi aşa mai departe.

Mediaşul este primul oraş în care am locuit, aşa că mi-a dat forma ideală, "arhetipul personal" al oraşului. E un orăşel superb, cu străduţe medievale şi case străvechi, cu o piaţă centrală, cu străzi pietonale… Mi-a plăcut. Şi liceul la care intrasem, "Axente Sever", mi-a plăcut, chiar dacă adaptarea la lumea aceea de băieţi şi fete cu bani, cu magnetofoane şi muzică ultimul răcnet, a fost cam grea. Mediaşul era – nu mai este – un oraş cu mulţi saşi, care se îmbrăcau din Germania, aveau reviste de modă şi obiecte de uz cotidian, tot felul de fleacuri colorate, din Germania… Or, eu veneam de la ţară şi abia învăţasem să folosesc telefonul… Dar erau drăguţi, m-au acceptat repede la "chefurile" lor, m-au învăţat să dansez, să înot, să fac drumeţii cu ei…
Pe clasa a XI-a m-am mutat însă la Cluj, la liceul unde mai tîrziu am ajuns profesoară.

Ce amintiri (sau o impresie de ansamblu mai apăsată) păstraţi din studenţie?

Aveam peste patruzeci de ore pe săptămînă, deci nu prea mai aveam timp de nimic. Mai ales că mergeam la Echinox. Eram obsedată să public în reviste, să debutez editorial. Un debut, în anii optzeci, era mai greu decît azi, dar şi mai vizibil. Băieţii aveau mai multe şanse, cel puţin în Cluj, la Dacia. M-a obosit peste măsură ghinionul de a mă fi născut fată, nu băiat… Nu am încetat să cred că mi-ar fi fost mai bine în viaţă dacă mă năşteam băiat.

Ce fel de elevă/studentă aţi fost? Cum vă petreceaţi timpul liber? Aveaţi prieteni/prietene?

Am fost o elevă şi o studentă bună, poate chiar foarte bună. Deşi aveam o grămadă de lucru acasă, deşi uneori, primăvara şi toamna mai ales, îmi făceam temele pe cîmp, păzind mieii sau curcile, ştiam că dacă vreau să scap de viaţa aceea trebuie să învăţ. Iar eu voiam să scap. Pentru mine paradisul a avut atunci forma unei biblioteci, în care nu dă nimeni buzna peste mine, nici mama, nici tata, să-mi interzică să citesc. M-am recunoscut în pofta de lectură a lui Eliade şi a lui Canetti.

În Mediaş însă am descoperit bucuriile vieţii de grup, ale prostioarelor făcute în gaşcă. Mi-au plăcut. Aşa că în studenţie am tocat multe ceasuri la Arizona, cafeneaua fabuloasă a lumii studenţeşti şi literare, locul unde puneam noi ţara şi literatura la cale… Eram în acelaşi grup cu Ion Mureşan, Petru Romoşan, Emil Hurezeanu, Silvia Balea, cu mulţi, mulţi echinoxişti…

Ce făceaţi în vacanţe?

Păi, depinde. Pînă cînd m-am îmbolnăvit şi medicii mi-au interzis efortul fizic, lucram ce-mi dădeau ai mei, apoi citeam. După ce-am fost declarată inaptă pentru efort fizic, am devenit şi eu un om liber, mă rog, aproape liber, şi-am putut citi aproape în voie…

Ce muzică ascultaţi? Dansaţi?

Muzica de la Europa Liberă, fireşte… Sigur că dansam, cum altfel? Colegii mei de la Mediaş erau mari dansatori…

Cum vi se părea România socialistă? Cum vă simţeaţi în ea?

Nu mi-am imaginat, pe vremea aceea, cum ar putea să fie altfel, cum ar fi o ţara normală. Şi nu-mi puteam imagina, atunci, că voi ieşi vreodată "afară", că voi putea şi eu să călătoresc, să văd şi alte locuri, alte ţări: nu eram săsoaică, nu aveam rude în străinătate, care să-mi trimită o invitaţie, încît să pot cere paşaport… Ştiam, din familie ştiam că nu e o lume normală, dar cum arată o lume normală, eu n-am ştiut.

Ce imagine aveaţi despre Occident?

Absolut utopică: mi-l imaginam pur şi simplu pe dos de lumea noastră strîmbă. În primii ani după căderea regimului, însă, am avut norocul să-i cunosc şi să-i ascult pe cîţiva români care au trăit în Occident, pe Breban, pe Ţepeneag, pe Bianca şi pe Nicolae Balotă. Şi-am învăţat că utopia nu e de pe lumea asta, că "dincolo" nu e pe dos, ci altfel… Acuma îmi vine să rîd de naivitatea mea, dar de unde să fi ştiut cum e ceva ce nu văzusem niciodată?

Cum a fost trecerea la catedră şi viaţa de profesoară între 1980-1990?

Faţă de studenţie, un coşmar. În facultate învăţasem limbajul dublu, problematizarea cu tîlc, faptul că orice poate fi pus în discuţie. Facultatea a fost un spaţiu al libertăţii, profesorii noştri erau foarte subversivi, asigurîndu-ne un fel de confort moral, acelaşi pe care ni-l dădeau romanele lui Buzura, să zicem. Or, cînd am ajuns profesoară la liceul "Emil Racoviţă", am descoperit teroarea dogmei în funcţiune… Nu mai puteam vorbi subversiv, pentru că riscam să fiu catalogată drept provocator.

La clasă, însă, era altceva. Am fost un profesor iubit, m-am scăldat, pe toată durata profesoratului meu la liceu, într-o baie de iubire. Acolo, cu elevii, foloseam dubla măsură de gîndire. Inventasem pentru ei cursuri de cultură generală, le făceam, 20-30 de minute pe oră, cultură: poezie, filosofie, basme, sofisme… Sînt fericită cînd îmi apare cîte un fost elev şi-mi spune că de la mine a învăţat, în timpul liceului, despre Kafka şi despre proza chineză, despre Socrate şi despre Canetti, despre Jaspers şi despre Nichita... Erau copii supradotaţi, un liceu de matematică-fizică, o pepinieră de genii… eu credeam că ei sînt copii normali, că toţi copiii din lume sînt ca ei, drept care îi îndopam cu tot ceea ce mă interesa pe mine… teza mea de doctorat, despre sofisme, a fost întîi o metodă de a-mi distra, oră de oră, elevii. Eram foarte bucuroasă dacă reuşeam să-i fac să rîdă.

Ce frustrări şi ce împliniri aţi trăit în acei ani? Care dintre ele se datorau sistemului politic din România?

M-am întrebat adesea cum aş fi arătat eu dacă, în loc să fac la facultate marxism cu profesorul X, aş fi fost studenta cerchiştilor… Ei, creaţia cea mai de seamă a Universităţii clujene de pînă în 1945, erau aproape toţi preparatori şi asistenţi în Universitate. Şi a venit reforma învăţămîntului, care i-a măturat, apoi ori au fost marginalizaţi, ori au intrat în puşcării. Cum ar fi arătat învăţămîntul clujean dacă ei ar fi fost profesori? Cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost dată în sfera de influenţă sovietică? Cum am fi arătat noi dacă am fi avut parte de o formaţie normală?

Aţi debutat la 26 de ani. Într-o dimineaţă umedă de februarie citeaţi şpaltul de la Aduceţi verbele. De când scriaţi? În ce condiţii?

Din şcoala primară. Mi-ar fi plăcut să scriu proză. Dar nu am capacitate de invenţie. Nu scrii ce vrei, ci ceea ce ţi se dictează, ceea ce îţi este dictat. Mie îmi este dictată poezie.

Întrebarea de la Dan: "Dacă bărbatul de care vă îndrăgostiseţi v-ar fi cerut să renunţaţi la scris, ce aţi fi făcut?"

Nu-mi pot imagina o asemenea situaţie – cum să mă îndrăgostesc eu de un asemenea specimen?

Vorbeaţi la un moment dat despre Clujul "îngheţat cultural – provincial, plin de prejudecăţi" de dinainte de '89. Vi se pare schimbat astăzi? Cum a 'evoluat' (cuvânt cu sau fără ghilimele) "acest oraş ca o femeie/ roşind numai cu martori", din 1990 încoace?

Clujul a fost şi este un oraş rece. La propriu şi la figurat. Aici plouă mult, luni de zile e ceaţă şi nu vezi soarele. Clujul a pregătit generaţii de echinoxişti, dar nu a păstrat mai pe nimeni. Sigur, după '89 situaţia s-a schimbat, Universitatea a înghiţit tot ce putea să înghită. (Iar acuma drama se repetă, cu noile generaţii, pentru care iarăşi nu mai este loc… Un coşmar. Unul la scara întregii ţări: pregătim – gratis – forţă de munca supercalificată, pe care nu avem unde s-o plasăm, aşa că absolvenţii noştri, unii cu doctorat, pleacă aiurea…)

Dar Clujul s-a schimbat. Sînt cîteva instituţii care se mişcă repede, Universitatea, unde e un du-te vino de personalităţi, Teatrul, unde au fost şi vin nu numai mari regizori, ca Vlad Mugur şi Andrei Şerban, ci şi actori, apoi Teatrul Maghiar, Muzeul de Artă etc. Tot timpul se întîmplă ceva, o conferinţă, o mare expoziţie, un spectacol, o masă rotundă, o lansare de carte, un colocviu… Nu ai cum să participi la toate.

Nu s-a schimbat însă aerul mic-burghez, un anume mărunt conformism provincial, un anume moralism filistin… Nu mă simt chiar acasă aici… Dar poate este vina mea, nu a oraşului, poate că toate oraşele româneşti sînt la fel, numai inşii sînt diferiţi…

Altădată spuneaţi că sunteţi exclusă din start în canonul local. Ce v-a făcut să simţiţi asta? V-aţi gândit ce ar explica sau motiva această excludere?

Păi, cred că am fost şi sînt. Dinescu nu putea să facă Clujului o farsă mai grozavă ca asta, să mă pună pe mine redactor-şef… Oraşul e cum e, iar eu sînt cum sînt… o persoană atipică, să zicem… Cred că şi-n alte oraşe atipicii păţesc la fel… Oricum, m-am descurcat bine, am rămas în doaga mea.

Ce înseamnă revista Apostrof pentru dumneavoastră? Dar Editura Biblioteca Apostrof?

Apostroful înseamnă 17 ani din viaţa mea. O încăpăţînare – prostească, îmi vine să spun acum, cînd sunt foarte obosită. În afară de mine, în condiţiile de criză financiară a Uniunii de la începutul anilor '90, nimeni nu a mai dorit revista. Iar eu m-am încăpăţînat s-o ţin în viaţă, cu bani de te miri unde, numai din România, numai din Cluj, nu. Asta a durat mai bine de zece ani. Mi-a adus mari bucurii, bineînţeles. Şi o uzură pe care nimic nu mai poate s-o vindece. Am cunoscut, datorită ei, floarea cea vestită a literaturii române de peste tot. Măriile lor, scriitorii. Asta nu m-a făcut mai fericită, bineînţeles, dar mi-a satisfăcut curiozitatea. Pînă am pe cine să admir, e bine.

Editura… oho! Este produsul naivităţii mele incurabile: am crezut că voi finanţa revista cu banii de pe cărţi… Nu s-a întîmplat aşa, desigur, dar măcar am făcut dreptate postumă unor scriitori cărora le-am publicat sau le-am republicat cărţile. Radu Stanca, Arthur Dan, I.D.Sîrbu, Bucur Ţincu, Negoiţescu… Sau, tot aşa, l-am publicat pe Norman Manea în condiţiile în care nimeni nu-i mai dădea nici o atenţie, decît, eventual, ca să-l… admonesteze. Editura a fost şi este o jucărie culturală frumoasă… Am nume unul şi unul: Manea, Vona, Cioran, I.D.Sîrbu, Dorli Blaga, Petru Dumitriu… Ce, ar exista cartea lui Dorli dacă nu ar fi existat Biblioteca Apostrof? Şi restul, tot restul, desigur. Două rafturi de cărţi scoase cu grijă, cu dragoste – înspre gloria culturii române.

Cum staţi cu difuzarea? (La Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, secţia împrumut, era disponibilă – am încercat în trei zile consecutive – o singură carte semnată Marta Petreu (Scara lui Iacob). Fie cererea a depăşit oferta, fie biblioteca are un număr redus de exemplare din volumele dumneavoastră).

Întrebarea asta e mai bună pentru colegul meu, Lukacs Jozsef. După cîte ştiu eu, difuzăm peste tot.
A, nu sunt volumele mele la Craiova? Asta dovedeşte că şi alte edituri, cele la care am publicat eu, stau cu difuzarea la fel de bine ca noi…

Ce v-a făcut să scrieţi Un trecut deocheat sau "Schimbarea la Faţă a României" şi Ionescu în ţara tatălui?

Sînt două probleme diferite. Cartea despre Cioran am scris-o ani mulţi, pe bucăţele, pentru că m-am întins îngrozitor cu scotoceala. Am descoperit cheia Schimbării la faţă a României şi m-am apucat de scris. Am crezut că fac un serviciu culturii române, că e un semn de maturitate culturală şi morală a discuta critic, fără ascunzişuri, problema extremismului politic interbelic. Cinstit: am crezut că, punînd această problemă, lucrez pentru onoarea culturii române.

Cu Ionescu e altă treabă: eram obosită de problema legionară. Iar el e unul din scriitorii mei preferaţi, mai aveam unul-două texte despre el… deci m-am gîndit că o să mă odihnesc, moral vorbind, scriind despre un autor fără prihană… A ieşit o carte foarte bună, de care sunt mîndră şi acuma, şi care a avut destinul ei. Unul ciudat…

Apreciaţi drept speculativă ideea că un exerciţiu seductiv s-ar fi propagat pe linia: Nae Ionescu – Noica (eventual Eliade, Cioran) – Liiceanu, Pleşu (Patapievici)? (Dacă răspunsul nu e absolut pozitiv, adaug: ce altceva – pozitiv sau negativ credeţi că s-a propagat pe această linie?)

Nu înţeleg bine întrebarea. Nae Ionescu i-a influenţat pe Eliade şi pe Cioran. Pe Noica nu putea să-l sufere, nu erau apropiaţi. Iar Noica nu s-a ocupat de Nae Ionescu decît după moartea acestuia, cînd s-a început editarea cursurilor. Noica e o personalitate misterioasă, neînţeleasă încă. E discutat în termeni prea tranşanţi, cred eu. Discipolii lui (sau tinerii lui prieteni, ce-or fi fost) ori alţi cercetători îi vor atinge cîndva misterul. Ce au luat discipolii lui de la Noica e o problemă încă nestudiată. Dar, repet, Noica nu a fost în cercul de vrajă al lui Nae Ionescu. Pentru el, trebuie căutate alte resorturi şi contexte explicative.

Îl citaţi în cartea pe care i-aţi dedicat-o şi pe care am amintit-o mai devreme, pe Eugen Ionescu: "la judecata din urmă eu voi fi în stînga sau în dreapta Tatălui –, iar ei de partea opusă; dacă mă duc în iad, ei se vor duce în rai; dacă mă duc în rai, ei vor fi în iad; am pus prinsoare, ei şi eu, pe numere care nu pot, în eternitate, cîştiga împreună" (era vorba, pentru cititorii care nu ştiu, despre colegii săi din Generaţia '27, care au migrat către mişcarea legionară). Îmi puteţi spune nume din cultura română (sau universală) cu care credeţi că aţi sta de aceeaşi parte? Pe cine aţi vedea în partea cealaltă?

Nu. Nu m-am gîndit şi nu am de gînd să mă gîndesc. Mai avem cu toţii – sper – de trăit, de lucrat, de scris… Şi, cît trăim, ne tot schimbăm.

În cuvântul înainte al cărţii Ionescu în ţara tatălui spuneaţi: "Sunt conştientă de caracterul speculativ, iar nu demonstrativ, al unora din paginile mele, aşa că aştept cu nerăbdare şi curiozitate ca viitoarele cercetări de istorie literară să-mi confirme sau să-mi infirme speculaţiile". Au apărut confirmări sau infirmări, între timp?

Nici una din ipotezele mele nu a fost infirmată de vreo nouă cercetare despre Ionescu. Nici una din informaţiile mele nu s-a dovedit nici eronată, nici hazardată. Cartea dnei Marie-France Ionesco, în afara faptului că mă insultă, nu reuşeşte decît să îmi confirme toate informaţiile şi ipotezele.

Ce reviste culturale citiţi? (Le răsfoiţi tot de la sfîrşit?) Pe care le apreciaţi?

Răsfoiesc – tot de la sfîrşit spre început – o cantitate enormă de reviste. De fapt, cam pe toate. De citit, citesc numai articolele care mă interesează, interviurile, ştirile mici… Îmi arunc ochii pe poeme şi, dacă mi se par bune, le citesc. Sunt foarte multe reviste în acest moment în ţară. Îmi spun că, dacă pe vremea lui Homer ar fi existat reviste, Homer ar fi fost redactor-şef în loc de aed…

V-aţi gândit vreodată să scrieţi proză, teatru, scenariu de film (sau altceva decât poezie) despre femeile care rămân singure, după ce "bărbaţii îşi potrivesc zâmbetul şi cravata", despre "bărbaţii mei – de-o oră sau de ani/ sub care am scîncit (din voluptate sau din politeţe)", despre cei care vă apărau de cărăbuşi sau o poveste întreagă despre: "Unii îmi plăceau, iar alţii – unul-doi – deoarece-i iubeam m-am programat să-mi placă"?

Scriu exact ceea ce scriu. Ceea ce îmi este dictat. Restul… este literatură.

Cu gândul la "Catifeaua verde a unei dimineţi de aprilie/ la 26 de ani":
V-aţi simţit (vă simţiţi) vreodată prizonieră?

Da.

Cine e Pierre?

Un bărbat pe care l-am iubit, pe care îl iubesc, şi care a murit acum 20 de ani. A fost soţul meu. De la numele lui de botez, Petre, am derivat eu pseudonimul meu: Petreu.

Criticii vorbesc în mod repetat despre lirica dominată de inteligenţă, de luciditate, de livresc a Martei Petreu. "Expansivitatea, apropierea, evoluţia, goana spre pozitivare sunt complet străine structurii sale", scria Xenia Karo, recent în Prăvălia culturală, într-o cronică la Scara lui Iacob. Vă regăsiţi, ca persoană, într-o astfel de caracterizare făcută poetei Marta Petreu?

Nu-mi consider poezia livrescă. Dimpotrivă. Cronicarii de carte sînt utopici cînd îşi imaginează că eu scriu conform unei idei, conform unui program, conform unei intenţii alese la rece. E complet eronat. Poemele se fac singure, îmi vin gata făcute, eu numai le transcriu, eu numai scriu ceea ce îmi este dictat. Restul sunt scorneli… Nu stăpînesc poemele mele cum nu controlez zborul păsărilor pe cer.

Îmi amintesc încântarea cu care descopeream în Teze neterminate – mi-o împrumutase Dan – gânduri şi o atmosferă care îmi dădeau tocmai senzaţia de apropiere, pe care le regăsesc şi în poezie, şi în "Ştiu: trupul meu mă va vinde", şi în atitudinea faţă de anii '30, şi în "cu lacrimile aburindu-mi ochelarii". Mă bucur, deci, că nu aţi rămas "vînzătoare în sat", nu sunt singurul cititor care v-ar spune asta (printre ei sunt şi unii dintre criticii amintiţi mai devreme). Mă întreb cum vă văd studenţii. Ce fel de profesoară credeţi că sunteţi?

Investesc în ei nu numai o enormă cantitate de muncă, de documentare, ci şi o enormă cantitate de energie. Şi de afectivitate. Dar cum mă văd ei, asta nu ştiu.

"E o groază adâncă în mine"; "scara care duce la cer pentru mine coboară"; "Un lucru de nimic este şi inima mea nemaiiubitoare!"; "Viaţa-i o pîine rotundă frământată cu sodă caustică". Cum arată partea luminoasă a vieţii dumneavoastră?

Încerc să-mi amintesc… da, senzaţia aceea că stai bine în trupul tău, în viaţa ta, că totul mai este încă cu putinţă… Că lumea mai este încă o poveste de trăit şi de spus… Că pe lume pentru mine ar fi încă dimineaţă.

Cu gândul la "poemele mele religioase, poemele mele de cerşetor la poarta transcendentului" ("Ea cunoştea ceasul rău/ ceasul cînd de singurătate poţi plonja prin sticla ferestrei ca un fluture prin flacăra torţei/ Ceasul rău cînd de singurătate ceri de pomană oricui/ Ea trăise ceasul acela de cerşetoare cu mîna întinsă/ Cerşind ajutor..."): aţi întâlnit un teolog convingător?

Nu.

Ce visuri sau dorinţe vi s-au împlinit? Ce aţi ratat?

Am visat să ajung corector la o revistă – am ajuns să fac o revistă, ca "redactor-şef". Am pus ghilimele pentru că a fi astăzi redactor-şef la o revistă de cultură înseamnă în primul rînd o bătaie mare de cap – banii… Iar a fi redactor-şef la Apostrof înseamnă, de pildă, a face curăţenie în redacţie… pentru că nu avem posibilitatea legală de a plăti o femeie de serviciu.
Am ratat restul, adică lucrurile calde şi vii ale vieţii.

Ce acceptaţi şi ce refuzaţi din ceea ce se întâmplă?

Totul.

 

Cluj, 28 ianuarie 2007

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey