•  Sorin Delaskela - Abisex
•  Alina Nelega - Ultim@ vrăjitoare
•  Rene Guenon - Metafizică şi cosmologie orientală


sus

Xenia Karo

Când, în sfârşit, nimic nu e
sau
când goliciunea e seacă

Sorin Delaskela, Abisex, Editura Brumar, Timişoara, 2007

Cum încerc să mă specializez pe poezie, foarte rar am scris până acum despre proză. Când s-a întâmplat, am scris din entuziasm, deci mai degrabă ca simplu cititor. Acum, am găsit, din nou, o carte pe care vreau să o anunţ – cu siguranţă nu va avea promovarea pe care o merită. Este vorba despre Abisex de Sorin Delaskela (respect pseudonimul) apărută la Brumar, anul acesta. Replică (în interpretarea mea) la De ce iubim femeile a lui Mircea Cărtărescu, cartea aceasta mizează pe confesiunea dură. Sub alibiul pornografiei, naratorul se aruncă (cu elanul unui sinucigaş, dar doar atât) în abisul sterp al unui cotidian care este al nostru, al prezentului nostru. Poveştile (sau povestirile) sunt prinse în rama concluziei cu care se deschide volumul: "Există deci o lume care crapă şi pute şi se duce lent şi fără întoarcere la fund. Iar în acest univers căcăcios şi dement funcţionez şi eu. Şi, ca urmare, mă duc lent şi fără întoarcere la fund. Nici măcar nu mă împotrivesc. Nici măcar nu protestez." (p. 7-8). Am extras doar acest citat, deşi tentaţia de a posta în paginile Prăvăliei culturale întreg prim capitol este mare.

Rama aceasta este apoi umplută argumentativ cu dejecţiile senzoriale (numite eufemistic, în viaţa de zi cu zi, libertate de expresie, dezinvoltură lingvistică etc.), care converg în starea permanentizată de scârbă, de sfârşit de lume, de inutilitate. Numele aduse să-i fie partenere povestitorului, Viola, Flores, Ramirez, Jojo, Tania şi altele sunt, ca să zic aşa, tastele, prin care acesta îşi transmite "flacăra de oţel incandescent a singurătăţii" (p. 69).

Sunt sute, mii de voci revuistice sau nu care deplâng melodramatic pudibonderia, ipocrizia şi alte asemenea tare fără a sufla însă o vorbă despre utilitatea/ inutilitatea, sau, altfel spus, despre rolul semnificativ pe care o atare libertate – să acceptăm de dragul demonstraţiei – l-ar avea în text, pentru că, nu-i aşa?, pînă la urmă ceea ce contează e textul, nu sexul. În bătălia aceasta a educării boborului întru libera exprimare a pulsiunilor, s-au aruncat tone de maculatură. Au apărut excrescenţe textuale care nu aveau alt merit în afara aceluia de a "spune pe bune". Sunt şi victime – de teama de a nu fi băgat în categoria pudibonzilor, mulţi, după exerciţii în oglindă, şi-au dezvoltat peste noapte organul rostirii "fără perdea". Nu o dată te împiedici de domnişoare maestre în arta pornolingvistică sau de octogenari care "rup audienţa" cu nonşalanţa lor, de asemenea, lingvistică. Ce poate fi mai grotesc decât un bătrânel răutăcios care a învăţat ca pe apă o retorică în care nu se mai regăseşte de cel puţin 40 de ani, dar pe care o expune bâţâindu-se frisonat de minciună şi micime? După fluviile de literatură... demistificatoare, o carte precum Abisex nu se mai vede. Suntem prea obosiţi... după ce atâta vreme ne-am chinuit să fim în trend! Suntem prea obosiţi să mimăm blazarea, sictirul, mitocănia, ca să-l mai vedem pe cel care chiar cunoaşte greutatea unei înjurături. Abisul nu se vindecă nici măcar cu sex, pentru că, în viziunea autorului, atunci când nu ai nimic şi ceea ce ai este tot nimic, diferenţa este că atunci ai timp să-ţi spui: "Cad! Uite-mă cum cad!". Ai timp să priveşti fără nici un fel de panică viaţa ta previzibilă: "Într-o zi, o să am şi eu 50 de ani, ca el. O să-mi plimb nepoţii cu bicicleta. Asta după ce o să mă însor cu Tania şi o să ne mutăm în apartamentul părinţilor mei. Ei o să se mute în casa de la ţară, la vreo 20 de kilometri de oraş." (p. 162). O existenţă care se târăşte lucid spre non-existenţă se scrie într-o carte care taie pur şi simplu respiraţia.

Comentarii cititori
sus

Mihaela Butnaru

Heaven is like internet

Nu cred că exagerez cînd spun că una din marile nenorociri ale zilelor noastre este virusarea computerului. Îndeajuns cît să ne dea viaţa peste cap. Ce s-ar întîmpla însă dacă în marele computer s-ar strecura un virus? Întrebarea asta m-a urmărit în timp ce citeam volumul Alinei Nelega - Ultim@ vrăjitoare. Aşa cum naratorul romanului, îngerul-scamator, suferă de anamnesis destrudo, astfel pare şi lumea lui - care uneori e şi a noastră - să sufere, nu de uitare, ci de uzură, oboseală, surmenare. Ca urmare, omenirea trebuie să treacă printr-un program sever de devirusare, iar fiinţele cereşti printr-unul de vitaminizare.

În ce priveşte aceste fiinţe cereşti, mitul apare aici sub alte înfăţişări, aiuritoare, comice, absurde sau direct de la periferia internetului; zeii coboară în lume sau îşi arată alt chip în această metaficţiune care pendulează între umor cool şi disperare. Pe Dumnezeu îl aflăm numit God sau bosu', raiul este pavat cu ambalaje de bomboane, iar Mr. Tawn, îngerul căzut în subnet, pare a fi diavolul milos şi complexat. Pe această scară fabuloasă a evoluţiei, grifon şi moonlight, două personaje-hibrid, percepute doar ca nicknames, sunt pe cale de a găsi poarta către o treaptă superioară. În acelaşi timp, soluţia pentru boala naratorului (pe care el o explică prin dureroasa "desprindere a sufletului de trup") înseamnă să coboare o treaptă, adică să locuiască într-un muritor, să înlocuiască un suflet.

Aici apare Martina, ultima vrăjitoare din Transilvania, o fiinţă stranie şi suferindă, contradictorie şi nu atît de vrăjitorească pe cît ne-am aştepta. Aduce volumului nu doar substanţa lirică, ci şi pretextul narativ pentru prezentarea fleacurilor din lume: jocurile dintr-o redacţie de revistă, un portret savuros al ziaristei Mimi, amănuntele vieţii teatrale, în care irealul joacă pe scenă la fel de natural ca şi actorii în culise. Dar prin amănunte - căci suntem avertizaţi: "Credeţi ce vreţi, băieţi, dreptu' vostru. Ca de obicei, totul porneşte de la un detaliu, ceva nesemnificativ…" - apar descrierea afectivă a unui oraş - poate Sighişoara, relaţii de familie nedesluşite, fragmente de gînduri şi evocări, toate aparţinînd Martinei. Ea este misteriosul trup, prietenă fidelă a îngerului povestitor, dar şi fiinţa care nu-şi găseşte locul în lume.

Iar îngerul, capabil de a percepe lumea aproape în întregime, de la pavajele raiului la străzile din Soho, s-a hotărît să spună adevărul despre trăirea angelică, despre lumile cereşti, pămîntene, subpămîntene şi mai ales sufleteşti. Adevărul lui este derutant, un şir imposibil de ordonat, compus din: miresmele de ceai şi cafea de pe străzi, întîmplări cu măşti, actori şi regizor, poeme suprarealiste, remodelarea şi reciclarea sufletelor, şi mai ales chatul atotputernic. Canalele undernet sunt cele prin care se poate ajunge, cu abilitate şi intuiţie, chiar la esenţa fiinţei. Cu acest simbol, chatul, pe care nu mi l-aş fi închipuit într-o carte despre suflet, legătura dintre Dumnezeu-God şi creaţia sa apare într-o altă lumină, primul fiind tăcere totală, iar creaţia judecînd ironic: "…şi să-ţi mai spun un secret, Doamne, sufletul, sufleţelele adică, micuţele cărămizi pe care ţi-ai construit edificiul, moneda de schimb cea mai eficace în lumea ta, atît de vînate şi disputate, şi ele sunt tot o creaţie a Cuvîntului. Ai ajuns să locuieşti în Cuvînt, vai de capul tău…".

Glosarul de termeni (pentru uşurarea aducerii aminte) din ultimele pagini ale cărţii se referă la o serie de cuvinte definite cu o ironie mai puţin binevoitoare decît în diferite pasaje anterioare. De altfel, volumul este inegal, amestecul genurilor şi uneori obositoarea îmbinare romînă-engleză ducînd la pierderea din vedere a temei esenţiale: sufletul. Aceste două neajunsuri nu sunt însă relevante în comparaţie cu experimentul-carte, o repovestire a lumii. Totuşi, această repovestire în termeni prietenoşi pare mai degrabă un "adio" pentru lumea care trece şi un entuziasm adresat celei care vine, fie ea virtuală, cyber sau angelică.

Alina Nelega - Ultim@ vrăjitoare, Editura Liternet, 2007

Comentarii cititori
sus

A.A. Marin

Metafizica orientală – un refugiu
pentru nedumeririle noastre

(RENE GUENON, Metafizică şi cosmologie orientală, traducere de Daniel Hoblea, cuvânt introductiv de Mircea A.Tămaş, Bucureşti, Editura Herald, 2005, 256p., 13 / 20 cm, ISBN 973-7970-30-6)

Prezentul volum ne înlesneşte o întâlnire salutară cu gândirea unuia din cei mai riguroşi metafizicieni perennialişti ai secolului XX, Rene Guenon. Să nu uităm, trăim timpuri în care, cu excepţia orientaliştilor, tot ceea ce ţine de Orient este privit fie cu mefienţă, fie cu un suspect entuziasm. Se impune precizarea că metafizica profesată de autorii perennialişti (R. Guenon, Fr. Schuon, A. K. Coomaraswamy, S. H. Nasr sau, la noi, V. Lovinescu) nu suportă acea anemiere a Cuvântului divin, a Logos-ului, întâlnită în metafizica ultimului secol, suferindă de maladii ale spiritului precum scepticismul, nihilismul, angoasa, relativismul. Pentru o persoană confruntată cu actualul pluralism religios (mai multe date în Europa şi întâlnirea religiilor, de Anca Manolescu, Polirom, 2005), viziunea perennialistă, asimilarea ideii că există o Theosophia Perennis, o înţelepciune ce transcende şi înglobează toate tradiţiile existente, ar funcţiona ca o lumină ajutătoare, recuperatoare a orizontului de interioritate divină potenţial prezent în fiecare individ. Că studiile perennialiste, mai ales cele de factură guenoniană, au avut un evident succes printre intelectualii din România o certifică un studiu precum cel al lui L. Bordaş (Secretul doctorului Eliade, în Origini Caiete Silvane, Nr.1/2002, p.72-76) sau volumul lui C. Mutti (a se vedea Guenon în România, Vremea, 2003). Dovadă şi numeroasele traduceri în limba română, în jur de zece, doar cărţile italianului Julius Evola concurându-le.

Deşi ancorat fugitiv studiilor ezoterice occidentale de către Antoine Faivre, titular al unei catedre la Sorbona dedicată unui asemenea domeniu (în cartea sa introductivă Ezoterismul, Paideia, 2001), metabolismul corpului perennialist este destul de departe, prin intenţiile practice şi iniţiatice, de frugala definiţie a lui Faivre: "ezoterismul este în primul rând o formă de gândire"(p.19,ed. cit.).

Practic, volumul aici prezentat nu a apărut niciodată în franceză sub acest titlu, el fiind rodul iniţiativei editorului şi a celorlalţi doi protagonişti, traducătorul şi prefaţatorul. O iniţiativă foarte bună, de altfel. Structurat în patru părţi, opusul ne aduce în prima parte o conferinţă a lui Guenon susţinută la Sorbona în 1925 despre Metafizica orientală. Următoarele două părţi dezvoltă anumite aspecte metafizice, respectiv cosmologice, ţinând de tradiţia hindusă, ca în ultima parte să întâlnim o suită de recenzii publicate în revistele care au asigurat perpetuitatea tradiţionismului, Le Voile d’Isis, ulterior devenită Etudes Traditionnelles.

Textul conferinţei despre Metafizica orientală cheamă, iar mesajul acestuia nu-i deloc lipsit de actualitate, la adâncirea izvoarelor vii ale înţelepciunii, ale Theosophiei Perennis, aşa cum strălucesc acestea în tradiţiile Răsăritului. Şi dacă întâlnirea, însoţită de o conştiinţă sensibilă pe măsură, cu, de exemplu, Djalal-ud-Din Rumi, Kabir, Shankaracarya ori Nagarjuna nu seduce câtuşi de puţin, atunci doar opţiunea pentru frivolitatea scepticului lipsit de Centru, de Principiu mai rămâne. În economia volumului, acest text propedeutic despre metafizica orientală îşi doreşte a recupla discursul filozofic occidental la anumite idei metafizice perene, a căror fineţe şi sensibilitate aproape religioase impun o redimensionare a culturii occidentale până la o adevărata înţelegere de sine din perspectiva eternităţii. Deşi e prea bine cunoscută lipsa de clemenţă faţă de Occidentul modern (sunt salvate doar Antichitatea şi Evul Mediu) a lui Guenon, printre consideraţiile acestuia găsim una susceptibilă de a ne atrage atenţia asupra lipsei noastre de familiaritate cu acea formă de cunoaştere care este de esenţă non-umană (a nu se înţelege extraterestră!), şi e de dorit să fie aşa, tocmai pentru a arăta caracterul de "revelaţie"(şruti) al adevărurilor metafizice. Există astfel şansa de a obţine acea cunoaştere metafizică supraraţională, intuitivă şi imediată, înţeleasă totodată şi ca realizare metafizică. Realizarea metafizică presupunând o depăşire a individului ca manifestare tranzitorie şi contingentă a adevăratei fiinţe şi "dobândirea conştiinţei a ceea ce este, într-un mod permanent şi imuabil, în afara oricărei succesiuni temporale"(p.51). Căci, ceea ce înţeleg perennialiştii prin metafizică pură, integrală şi originară este consecinţa plonjonului, fericit asumat, în textele clasice ale literaturii orientale sapienţiale, mistice aparţinând (există o anumită libertate de alegere, plus discernământul necesar) islamului, hinduismului, buddhismului ori taoismului. Evident, şi tradiţia creştină (în special cea patristică) îşi are importanţa sa, trecându-se chiar pe celălalt versant al înţelepciunii primordiale, precum în cazul întâlnirii lui Fr. Schuon cu tradiţiile amerindiene.

Abordând condiţia umană, se consideră că aceasta ar trebui să se sustragă unei înţelegeri curente a propriei prezenţe în lume şi să sufere acea metanoia, acea transfigurare de natură intelectuală, înţeleasă din punct de vedere tradiţionist: o deschidere, o comunicare cu adevărata sa formă interioară, asemănarea cu divinul. Ceea ce presupune o restaurare a omului veritabil, a omului care, recunoscându-şi condiţia divină originară, va obţine astfel şi simţul eternităţii. Or, tocmai acesta din urma este rezultatul înţelegerii metafizice. Chiar dacă de pe o poziţie oarecum diferită şi decalată temporal, dar nu îngrijorător, în atitudinea critică comună faţa de omul modern (sau post-modern!) resimţim un aer de familie cu cele spuse mai recent de H. R. Patapievici în al său opus Omul recent (Humanitas, 2006).

Partea a doua a ediţiei româneşti este constituită dintr-o suită de studii, toate dedicate unor termeni sau probleme demult înscrise în scenariile indologiei. Doar perspectiva perennialistă asumată de Guenon îi permitea, la vremea respectivă, să aducă unele rectificări. Astfel, ni se reaminteşte că organizarea socială a Indiei în caste ar fi o aplicaţie a doctrinei metafizice în ordinul uman. Şi, crede autorul tradiţionist, e lipsa acelei afinităţi a occidentalilor moderni pentru metafizica perenă care-i privează totodată de o organizare socială "naturală", în caste, inerentă unei civilizaţii în care predomină puterea spirituală, fiecare individ "ocupându-şi locul şi funcţiunea corespunzător naturii sale"(p.73). Oricum, pentru Guenon, India persistă prin a fi arhetipul, spaţiul dimensiunii metafizicii depline a umanităţii, dintotdeauna. Ne rămâne, de asemenea, şi aversiunea tradiţionistului francez faţa de cuvântul filozofie, mai degrabă faţa de ceea ce acesta defineşte actualmente, cu configuraţiile sale alterate, îndepărtate demult de orizontul metafizico-religios perennialist. De preferat e anticul sophia, căci doar cu "iubirea de înţelepciune" nu ajungi prea departe atunci când ai în vedere atingerea acelei "stări" de Eliberare, de stingere întru Principiu (Brahman, Allah…), cu diversele ei denumiri: mokşa, nirvana, fana'. Evident, vom întâlni aceleaşi formule ţinând de doctrinele tradiţionale şi regăsirea lor în Tradiţia Primordială, acea Lex Perennis, Sanatana Dharma, precizându-se că nu putem vorbi decât de perpetuitatea unei doctrine metafizice integrale şi nu de eternitatea ei, atâta timp cât eternul presupune atemporalul. Or, Tradiţia fiind "prinsă" oarecum în timp, are rolul de conduce tocmai la depăşirea temporalului!

Mai aflăm că un termen precum cel de maya, la o lectură fugitivă prin tradiţia hindusă rămânând doar cu semnificaţia acestuia de "iluzie" (lumea ca iluzie), îşi recapătă, prin precizările lui A. K. Coomaraswamy (şi ale lui H. Zimmer, la nivel mitic - n.n.), adevărata sa semnificaţie de "artă divină", lumea însăşi nefiind mai reală sau ireală decât operele de artă, dezvăluindu-se, la o privire atentă, ca un "joc al Divinităţii"(lila). Deşi, consultând un dicţionar sanskrit, vom întâlni o varietate de alte semnificaţii, ce se pot reduce totuşi, din perspectivă metafizică, la cea precizată de Coomaraswamy: şiretlic, înşelăciune, fantomă, magie (cf. Vaman Shivram Apte, Sanskrit-English Dictionary, Delhi,1993, p.436, col.2). Problemă vitală a vechilor metafizici, distincţia dintre esenţă şi substanţă în spaţiul hindus va fi tratată în cap. IV Nama-rupa, aceşti doi termeni semnificând numele şi forma adică, aşa cum interpretează Guenon, distincţia dintre Idee(arhetipul platonician) şi lumea sensibilă, manifestarea.

Este reluată şi tema metafizică din Bhagavad-Gita (aici interpretată ca Atma-Gita), renunţarea la fructele acţiunilor în favoarea Divinităţii, însă merită de asemenea atenţie comentariile asupra Tantrismului, considerat ca a V-a Veda. Spiritul permisiv al Tantrismului va fi interpreta, în acord chiar cu tradiţia acestuia, din perspectiva doctrinei ciclice (ne aflăm în kali-yuga, epoca întunecată), doar slaba lipsă de înţelegere a intelectualităţii actuale făcând necesară mulţimea de practici spirituale şi de comentarii la textele clasice hinduse.

În cea de-a treia parte sunt explicate anumite aplicaţii cosmologice la doctrinele hinduse, termenii fiind deja consacraţi în domeniu, precum dharma, varna sau kundalini-yoga. Din nou, Guenon se opreşte, în două capitole, asupra Tantrismului descriind rolul fiecărei cakra în fiziologia mistică a corpului uman. Nu întâmplător, Guenon are o atitudine binevoitoare faţă de magie, aceasta fiind considerată o "ştiinţă tradiţională autentică". Pe de altă parte, este de nedorit a o cultiva pentru ea însăşi, aceasta fiind o mai gravă închidere în iluzie, în loc de a se încerca eliberarea de ea.

Fie doar şi pentru recenziile conţinute (aproape cincizeci), acest volum poate fi fructificat pozitiv. Dată fiind situaţia traducerilor din opera lui Ananda Kentish Coomaraswamy (două volume: Hinduism şi Budism, Timpul, 1997 şi Nimicirea de sine, Herald, 2005, plus trei prezenţe în revista lui Eliade, Zalmoxis I-III, Polirom, 2000), recenziile lui R. Guenon suplinesc, atât cat se poate, o orientare mai adecvată în peisajul operei perennialistului singhalez. Să nu uităm şi faptul că era cel mai apreciat de către Mircea Eliade, dintre adepţii Theosophia Perennis, cu atât mai mult că o face la o distanţă diferită în timp: în Insula lui Euthanasius, Humanitas,1993(1938), p.218-226, şi-n Briser le toit de la maison, Gallimard,1986, p.281-287. Studii precum Elements of Buddhist Iconography ori Asiatic Art se impun a fi traduse şi oferite culturii române.

Cât priveşte arta sacră, singura care are cu adevărat ceva de spus în ordinul metafizicului, recenziile lui Guenon poartă un şoc de înţelegere proaspătă pentru cititorul neavizat. Contrar opiniei larg întâlnite în diverse istorii ale religiilor indiene, cum ca buddhismul ar fi o religie heterodoxă, ca şi jainismul, ruptă de corpul tradiţiei vedice, Coomaraswamy arată că, dimpotrivă, principalele simboluri folosite de buddhişti (arborele, vajra, lotusul, roata, amprentele tălpilor lui Buddha, tronul) sunt în realitate de origine vedică. Rămâne doar artei simbolice să perpetueze acel limbaj hieratic şi metafizic ce poartă cu sine tăcerea Principiului, a Absolutului. Şi dacă mai există ceva care distinge arta sacră de cea modernă, deşi ambele ţin de domeniul aparenţei, "aparenţele prezentate de o artă tradiţională nu sunt simpla amintire a percepţiilor vizuale, ci expresia sau realizarea sensibilă a unei contemplaţii (dhyana), care este cea prin care lucrează artistul şi fără de care produsul muncii sale n-ar fi cu adevărat o operă de artă" (p.198).

Deşi Mircea Eliade este recenzat favorabil cu un număr redus de titluri (Techniques du yoga şi Zalmoxis), sesizăm speranţa lui Guenon de a-l fi atras înspre tărâmul studiilor tradiţioniste, ceea ce nu s-a întâmplat. Aceasta însă nu i-a împiedicat pe unii anti-eliadieni precum Daniel Dubuisson (în Mitologii ale secolului XX, Polirom, 2003) sau Steven M. Wasserstrom (în Religion after Religion, Princeton University Press, 1999) să-l "anexeze" forţat domeniului ezoterismului.

Cu toate că nu foarte actuală, conform criteriilor erudiţiei recente, volumul tocmai recenzat, alături de Simboluri ale ştiinţei sacre (Humanitas,1997), Simbolismul Crucii (Aion, 2003) şi Marea Triadă (Herald, 2005), principalele sale lucrări de simbolistică, constituie un moment oportun (kairos) pentru cititorul "recent" de a nu-i lăsa să-i scape înţelesurile înalte, şi nu chiar atât de ezoterice, pe care cartea le poartă cu sine.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey