•  Paul Daian


sus

Paul Daian

Trebuie să fii absolut dialectic
atunci când te apuci să rememorezi, să repovesteşti

În prima zi de martie din acest an, pe la 16.30 p.m., am ieşit, împreună cu Paul Daian, din foaierul Teatrului Naţional "Marin Sorescu" (unde avea loc Gaudeamus Craiova 2007) şi ne-am îndreptat spre sediul Radio Logos. Îl invitasem într-o emisiune, urma să fim în direct (pe 100 FM, în acest oraş) între orele 17 şi 18. Lângă teatru, lumea se înghesuia în faţa tarabelor cu mărţişoare, iar ziua era însorită.

Mai ştii ce mi-ai spus când ne-am văzut ultima dată, în toamna trecută?

Nu.

Mi-ai zis: "Arăţi bine! Anul trecut păreai obosit, copleşit. Eu am vrut să îţi spun că va fi bine, dar tu m-ai fi crezut?"

Sunt obosit, bătrâne! Şi tu pari.

Am dormit foarte puţin. Azi-noapte, pe la două, mă plimbam prin ploaie, din Craioviţa Nouă către centru, după o cină şi un film finlandez, la nişte prieteni. Omul fără trecut, Aki Kaurismaki. Cam de stânga, artiştii europeni.

Şi sus acolo e puţin de stânga. Nu poate fi de dreapta. Astea fiind nişte concepte relative, noi suntem dreptaci, dar un stângaci poate că vede lucrurile altfel.

Ar fi mai aproape pe aici, dar poarta principală se închide după ora 16, când angajaţii mitropoliei – ostenitorii, cum li se mai spune, pleacă acasă.

Ostenitorii? Mie îmi place conceptul de servitor.

(Ne-am oprit la semafor, aşteptând o anume culoare).

De ce (prin ce) îţi place conceptul de servitor?

În primul rând, îmi place pentru că mi se potriveşte. Nu eu l-am căutat, el m-a găsit. L-am înţeles şi îl practic aproape din instinct, nu mai fac nici un efort.

(Traversăm)

Îţi place şi conceptul de stăpân?

Da, sigur că îmi place! Dacă îl asociez cu Dumnezeu, cad şi în genunchi, aici, pe stradă!

Suntem la Casa Albă din Craiova. Pe strada Cuza Vodă. (Pe aici pe undeva, mă lăsaseră părinţii mei, când eram mic şi venit doar în vacanţă din Alexandria, într-un magazin. Mă pândeau, de la distanţă, ideea tatei, probabil, nu cred că mama se amuza şi ea văzându-mă plângând.)

Îmi plac şi femeile, apropo de Cuza Vodă. (Râde) Deşi nu cred că ele vor reuşi să mă ducă la final… să mă conducă, să fie ele servitoarele mele.

Acum doi ani, plecasei de la Gaudeamus Craiova să te căsătoreşti. Era tot în postul Paştelui, ziceai că nu va fi o lună de miere ci una de arpacaş…

M-am căsătorit, voi împlini doi ani de căsătorie. De la 19 ani, tot căsătorit am fost… N-am avut o clipă de libertate, de răgaz, să respir şi eu, să mă odihnesc…

La 19 ani te-ai căsătorit cu Angela?

Nu. Cu Angela m-am căsătorit mai târziu. De două ori. Ne-am căsătorit, am divorţat, m-am căsătorit cu alta, am divorţat, m-am recăsătorit cu Angela, am divorţat din nou. Sunt un profesionist…

Al căsătoriei, dar şi al divorţului. (Am cotit pe 13 Septembrie şi am păşit agale mai departe).

Păi…şi normal!

Se leagă!

Există sinonime şi antonime. Sigur, se leagă, sunt complementare şi chiar se potenţează una pe cealaltă.

N-am fost căsătorit niciodată…(Râdem)

Îţi spun eu. Îţi comunic, nu te întreb, că ştiu şi, dacă ştiu, nu are rost să te mai întreb, că îţi pierzi şi tu timpul, îmi pierd şi eu timpul.

Îţi place Craiova?

Îmi place. Raportându-mă la o scară a modestiei, a mărimii, a implicării în istorie… îmi place. E un oraş frumos, are o lumină bună şi o situare bună în geografia României. Nu cred că mi-ar plăcea să locuiesc aici. Mi-ar fi prea strâmt totul, prea închis.

Unde ţi-ar plăcea să locuieşti?

Nicăieri. (Râde)

Peste tot e strâmt?

Nu strâmt, dar eu sunt un om de casă. Mie îmi place să stau între patru pereţi, să am o fereastră frumoasă şi luminoasă, dar să fiu închis în casă. Ăsta e visul vieţii mele. Să nu ies din casă şi să am tot ce îmi trebuie, fără să muncesc, fără să fiu obligat să mă duc la doctor…

E un vis pe care l-ai împlinit din când în când?

Da. Îl împlinesc pe măsură ce înaintez în vârstă, îl împlinesc din ce în ce mai mult şi mai des. Dar, oriunde m-ai duce, ar trebui să mă scoţi din casă, să văd ce-i în jurul meu, de aceea am spus că nici un alt loc nu m-ar satisface, pentru că, dacă nu ies din casă, degeaba e locul. Nu îl văd. Nu există.

Casa ta e tot în Balta Albă?

Tot în Balta Albă… În căsuţa mamei din pădure… (Râde) Nu, mama din pădure-i casa… Stau chiar în Parcul Titan, pe malul lacului şi sunt ca într-o pădure acolo. Am veveriţe, albatroşi, ciori, mierle…

În parc.

În parc, da. Lilieci, seara… noaptea…

Nu s-ar zice că vorbeşti despre Bucureşti.

Nu. Deşi Bucureştiul are foarte multe zone absolut rurale, începând cu absenţa canalizării şi terminând cu acel obiect care se numeşte casă. Sunt zone sinistre prin sărăcie, lipsă de perspectivă, prin condiţia oamenilor.

De cât timp eşti în Bucureşti?

Din 1962. 45 de ani. O viaţă de om. E adevărat că sunt foarte importanţi şi oamenii din jurul tău, acum relaţiile interumane s-au mai schimbat.

Şi cele cu scriitorii şi cele cu vecinii? (Ajunsesem în strada Kogălniceanu. Am trecut pe lângă fostul sediu al Băncii Agricole, unde veneam, cândva, fie în biroul mamei – întâmpinat cu entuziasm de colegele ei, fie în acela mai sobru al tatei - care mă punea să îi cânt în engleză unui tip plictisit).

Toate… Cu scriitorii, cu vecinii, cu primarul…

Cele cu scriitorii în ce sens s-au schimbat?

În ultimii 17 ani am pierdut cam trei sferturi dintre scriitorii cu care am intrat în '90. S-au dovedit a fi unii impostori…

Nu era vorba despre o dispariţie fizică…

Nu. O retragere, ca prezenţă de scriitor. Alţii au putut renunţa la scris în favoarea banilor, alţii au plecat din ţară, alţii au intrat în politică. Foarte puţini au reuşit să dovedească şi astăzi, după 17 ani, că şi-au meritat revolta din tinereţe, melancolia, boema. Eu sunt unul dintre aceia, de aceea vorbesc cu mândrie şi cu reproş în acelaşi timp. După revoluţie am publicat vreo 13-14 cărţi.

Şi înainte una singură. Cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. (Am intrat pe poarta Mitropoliei)

E adevărat. Bătrâne, deoarece la tine nu se fumează şi mai având 20 de minute, zic să stau şi eu pe banca asta şi să trag repede o ţigară.

(Ne-am aşezat. Nu i-am spus că nici în curte nu se fumează)

Am lucrat 4 luni la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, o mănăstire de măicuţe.

(Sărut mâna!, am zis amândoi către maica Siluana, care, în drum spre ieşire, însoţită de una dintre tinerele călugăriţe, ne-a aruncat o privire scurtă, dar în care au încăput şi ţigara aprinsă a lui Paul, şi garderoba lui: pantaloni galbeni, sacou pepit, papion, clop, trompetă etc - inedită pentru Sfânta Arhiepiscopie a Craiovei)

N-am ieşit din mănăstire patru luni. Acolo am dormit, la trapeză am mâncat, în curtea din spate m-am spălat. Eram muncitor pe şantierul de consolidare a bisericii care fusese afectată de cutremurul din '77, asta fiind prin '83-'84. M-a dus o măicuţă de acolo la Schitul Crasna, eu dorind să nu mă mai întorc în lume, că nu mai puteam, nu mai rezistam. Dar nu m-au primit călugării.

De ce?

Nu ştiu. N-au vrut să stea de vorbă cu mine. Am aşteptat acolo vreo trei săptămâni, dar nu au acceptat să rămân în mod definitiv, adică să mă întorc la Bucureşti, să îmi fac bagajul şi să revin la Crasna de tot. Nu au acceptat. Eu fiind cu foarte multe probleme sociale, politice, n-au vrut să rişte. Eram un om periculos, aş fi atras asupra lor atenţia unor oameni de care ei nu aveau nevoie. Şi atunci, ca să protejeze locul, m-au refuzat. Nu pentru că ar fi avut ceva împotriva mea, dar au cântărit şi…

(Cântă guguştiucii)

Mi se pare că voi, cei care aţi trăit înainte de '89, dovediţi prudenţă în a vorbi despre ceea ce era atunci. Eu simt nevoia de adevăr şi în mod cert sunt dispus să înţeleg anumite cedări, compromisuri făcute sub un sistem care te ţinea în chingi ("Salut, Marius!", am zis către directorul postului de radio, care se îndrepta şi el spre ieşire şi care ne-a salutat la rândul lui). Dar mi se pare că voi faceţi un pas înapoi…

Prudenţă poate că există aşa, ca ambalaj, ea fiind de fapt un fel de lipsă de energie în a retrăi, comunicând, ce a fost. Iar pas înapoi nu cred că face nimeni, poate doar un pas înapoi ca să vezi mai bine, ca să înţelegi mai bine. Pentru unii e foarte greu de înţeles chiar şi ce a fost, nu numai ceea ce este. În ce mă priveşte, aş retrăi experienţe pe care mi le reprim, lucruri dureroase, grele, urâte, pe care mi le stopez, cum încep să vină, mi le tai. Or, o asemenea întrebare m-ar obliga nu numai să povestesc ce a fost, dar să şi retrăiesc lucruri pe care eu vreau să le uit, cu care nu vreau să mai am de-a face. E neputinţa mea sau laşitatea mea, care înseamnă pentru voi lipsă de comunicare sau un adevăr necomunicat.

Este şi laşitatea de a nu-ţi asuma un compromis?

Este şi asta. Este tot ce înseamnă negare, neputinţă de a gândi până la capăt, neputinţa de a suporta, o depăşire a gradului de suportabilitate, toate astea la un loc. Şi atunci refuzi sistematic, devii chiar un expert în a reprima asemenea gânduri. Ce a fost? A fost groaznic! Pe lângă faptul că nici nu poţi descrie ce a fost şi cum a fost… Ca şi cum noi, tineri fiind, le-am fi cerut bătrânilor noştri, pe care i-am apucat, să ne povestească şi nouă cum a fost în ultimul război mondial, cum a fost în prizonierat la ruşi, cum a fost în puşcării. Sigur că ne-au mai povestit ei ceva, însă totul atât de romanţat, nimeni nu a spus cu adevărat prin ce a trecut. Îţi dai seama că oricât ai nuanţa şi oricât ai aprofunda, cel de lângă tine nu va înţelege niciodată, pentru că dacă nu treci prin chestiile alea, nu ai cum să le pricepi.

Pot să pricep că un om care e torturat cedează.

Priceperea ultimă este gradul de suferinţă care e acolo. Ăla clar e mare. Acuma, să te apuci să-l şi descrii, să faci o înşiruire… ca la cinematograf, o mie de cadre pentru o singură mişcare. E groaznic!

Dar vin tot din epoca aceea unii oameni şi îi acuză pe alţii…

Ăla a fost turnător, ăla a fost colonel, ăla a fost general…

Şi noi nu mai înţelegem nimic!

Şi despre mine unii spun… unii, nu unii, unul singur…

Viorel Padina.

Da. Ce să fac eu? Să meargă acolo, la instituţia aia, să-şi ceară actele, să vadă, să facă ceva. Eu ce să fac? E ca şi cum el ar spune: "Paul Daian a fost securist" sau turnător sau ce zice, că nici n-am citit vreodată ce zice el cu adevărat. Şi eu să spun: "Da, am fost şi eram şeful lui, că el era turnătorul din reţeaua mea". Ce facem aici? Facem istorie sau ne jucăm? Dacă ne jucăm, ne jucăm.

Sunt şi nişte perdele de fum, uneori (am împrăştiat cu mâna fumul de la ţigara lui Paul)

Treaba lui…

(Ne-am ridicat şi am pornit spre mitropolie).

M-a întrebat cineva dacă l-am turnat şi zic: "Mă, nu l-am turnat, dar mă dau cu capu' de pereţi că n-am făcut-o. Îmi pare rău că n-am făcut-o, că merita".

(Urcăm scările. Redacţia, cabina de emisie, studiourile sunt la ultimul etaj: al treilea).

Lucrul ăsta s-a întâmplat şi în anii '50 - '60, bătrânii de atunci se acuzau între ei: că ăla a colaborat cu Siguranţa, că ăla a colaborat cu nemţii, că ăla a colaborat cu ruşii.

E o perioadă cu dosare. Cu scriitori, cu ziarişti, cu preoţi… despre care…

Să facă, mă! Să facă alţii! Eu sunt ocupat, sunt bolnav. Ce vreţi să spun? Că am fost securist? Da, am fost securist! Că am fost informator? Da, am fost informator! Am fost legionar? Da, am fost legionar! Am fost mason? Da, am fost mason! Ce vreţi? Agent dublu? Da, am lucrat pentru KGB, am lucrat pentru americani…

Dar la americani chiar le-ai scris, pe la 15 ani, le-ai zis că vrei să fii astronaut…

Da, am trimis o scrisoare la NASA (Râde). Aveam 9 ani.

Vorbeai undeva despre copilăria ta din Munţii Zarandului, cu căprioare care mâncau lucerna din curte…

Mi-am uitat copilăria. Toată copilăria. Aproape că n-am nevoie de ea.

(Ajunşi la ultimul etaj, ne-am întâlnit cu Florin, redactorul-şef de la Logos. "E greu să urci… N-avem genunchi de urcat!", a zis Paul. "Sunteţi obosit", a constatat Florin. "M-am născut obosit. A trebuit să mă odihnesc, de atunci". Paul a cerut un pahar cu apă şi l-am rugat pe Florin să mă ajute. "Un pahar mare cu apă", a precizat Paul, în timp ce Florin îmi spunea, cu părere de rău, că sticlele de suc – ne făcuse cinste, mai devreme, era ziua lui de naştere – fuseseră golite între timp.
Am intrat în studio, Ionuţ urma să mă asiste de la pupitrul tehnic, am dat de-o parte microfoanele în plus (pe cele vizibile…) şi ne-am aşezat. "Oooof, Doamne!" (a căscat Paul, de câteva ori). "La cât începe?"; "Ar trebui la fix, dar o să vorbească părintele Teofil Părăian până pe la şi 5", am zis, căci mă uitasem pe timer. Mai erau câteva minute, iar Paul a băut cu poftă din paharul mare cu apă, pe care i-l adusese Florin).

Paul, ce era frumos atunci?

Atunci, în prezentul acela, nimic nu era frumos. După ce s-a terminat totul, a început în mintea noastră să capete frumuseţe: tinereţea noastră, beţiile noastre, discuţiile, dar asta acuma, cu mult după. Când ele chiar se întâmplau, totul ne părea groaznic, insuportabil, la limita demenţei, la limita sinuciderii. Şi timpul a transformat toată percepţia aia de atunci în frumuseţe, acuma suntem chiar mândri că am avut o tinereţe şi am trăit o viaţă dominată de spirit, de cultură, de cuvinte, de alcool… un expresionism din acela turbat. Atunci însă era înfiorător.

Povesteai undeva despre sinucidere, despre perioada când erai îmbălsămător la morgă. Ce slujbe ai mai avut înainte înainte de '90?

Vreo 40 de meserii am avut…

Erai o oaie neagră pentru societate.

Oaia are altă simbolistică. Eram un diavol negru, nu o oaie. Nu numai pentru ei, dar şi pentru mine însumi eram un diavol: îmi făceam rău în mod sistematic, îmi subminam în mod sistematic viaţa.

Şi din cauza răului din jur?

Totul e atât de complicat, încât trebuie să fii atent când vorbeşti despre lucrurile astea. Nu există un om care să poată surprinde tot ce a fost. Tot ce a fost e o sumă: povestea mea cu a nu ştiu cui, cu a nu ştiu cui, cu a nu ştiu cui… ca să faci, cât de cât, o imagine. Am fost atent sau m-au marcat unele situaţii, unele fapte, pe alţii i-au marcat alte momente, alte fapte, alte întâmplări. Trebuie să fii absolut dialectic atunci când te apuci să rememorezi, să repovesteşti. Sigur că se poate face aşa, era să zic comercial, se poate face aşa, radiofonic, numai că nu ştiu cât putem şi până unde putem. Mă refer la stil, când spun radiofonic: auzi, dar nu vezi. Asta lipseşte tuturor poveştilor despre trecut: imaginea. Ele nu reuşesc să te facă să şi vezi ceea ce auzi. Un om e făcut să audă orice şi să spună orice, dar trebuie să şi vadă ca să aibă senzaţia de realitate, de adevăr, de obiectivitate. Mai ales de adevăr. Dacă nu reuşeşte să-l vadă, rămâne radiofonic. Asta am vrut să spun, de fapt.

(Continuarea în numărul viitor)

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey