•  Maria-Gabriela Constantin
•  Ioan Lascu


sus

Maria-Gabriela Constantin

Mîncarea: o plecare

Provin dintr-o familie de gurmanzi. La noi hrana exprimă ceva esenţial, o declaraţie de loialitate reînnoită fără încetare, un cordon ombilical care leagă membrii familiei între ei. Cu un liant digestiv. Nu suntem numai gurmanzi, ci şi călători. De fapt, poate fără să ne fi propus programatic pe măsură ce fiecare din nou şi-a înfruntat proprii demoni am reuşit să ne împrăştiem geografic cu multă largheţe, experimentînd o poate prea mare mobilitate geografică. A început un tată, poet, hăituit, pare-se, de oamenii Securităţii, deşi poeziile lui vorbesc de plecare de desprinderea de ţărm, cu mult înainte. O pregătesc un deceniu mai devreme. A ales să plece. Curiozitate, nevoie reală, fugă de toate, nu ştiu. Apoi fetele, mama şi cele două surori, una plecată la studii, iar eu, împinsă pînă la insuportabil de curiozitatea de a afla ce se află dincolo – de graniţă, dar pesemne acest dincolo ar fi trebuit pus în alţi termeni, mult mai substraşi realităţii imediate (chiar mai deunăzi îmi spuneam că există emigrare datorată factorilor preponderent economici, sau politici, dar există migrare stîrnită de foamea cunoaşterii ei cum s-ar numi: emigranţi existenţialişti, ontologici sau poate doar simplu: călători?). Oricum, plecarea e o obsesie a celor din generaţia mea; o anume stare de sufocare, de saturaţie, de ieşire din peşteră, ca şi cum expulzându-ne în lume ne-am naşte din nou... În fine, un frate care a decis să rămînă, pentru că, neîndoios, îşi va fi spus: asta e, la urma urmei, adevărata încercare. Le grand défi. E uşor să pleci, mult mai la îndemînă, dar să rămîi… Bărbaţii sunt mai rezistenţi schimbării, mai conservatori îşi pun problema în alţi termeni, mai realist şi e bine că e aşa. De altfel fenomenul femeii ca purtătoare a modernităţii a fost larg analizat sub multe aspecte. Djuvara, apoi Lucian Boia amintesc că femeile au fost cele care au iniţiat modernizarea în societatea română, pe la începutul secolului 19-lea; de la vestimentaţie adusă de la Paris şi interioare europene, pînă la moda de a avea un amant care, fireşte, trebuia negreşit să poarte uniformă, rusească, pe deasupra; şi cum Rusia avea prostul-obicei să ocupe, sau măcar să atace, Ţările Române cam o dată la două decenii, ofiţeri ruşi, săritori şi chipeşi, de formaţie franceză, se găseau destui... (spectaculoasa schimbare se face simţită şi în domeniu lingvistic, unde mai orientalul iatac şi cămară sunt înlocuite de budoar fără pudoare, iar ibovnicul devine peste noapte amant, dar cu toate acestea amor rămîne un termen ironic-stîngaci, iar cuvintele curente iubire şi dragoste rămîn de origine slavă, aşadar agentul se schimbă dar rămîne fenomenul şi rămîne şi cuvîntul care-l descrie). Iată, este unul din cazurile cînd iubirea şi cultura se îmbină în mod fructuos. Apoi, sub aspect economic de pildă, fetele pînă mai deunăzi erau încurajate să facă studii, poate îşi fac o soartă mai bună la oraş, rămînînd ca băieţii să înveţe doar cît e obligatoriu, ca să rămînă pe lîngă casă, pe lângă tată şi trebile legate de pămînt, de proprietate. Indirect, chiar familia a încurajat tendinţa de migrare rural-urbană oricum puternică în întreg deceniul al VI-lea, şi despre care Ravenstein nota încă din 1885 în cele şase legi ale migrării că este un proces selectiv (sex-selective). Citind bibliografia internaţională regăsesc file din viaţa familiei. Mama cu studii plecînd la oraş. Fraţii ei, cu educaţia obligatorie, rămînînd la ţară.

În noua casă din nouă ţară, pe unul din pereţi atîrnă o poză ce inspiră deopotrivă calm şi nostalgie: familia, aşa cum o înţelegem, împreună preţ de o fotografie, iar în fundal un tren. Noi într-o gară. Înmărmurirea unui instantaneu, clipa răstignită, ţintuită acolo, în virtual, într-o eternitate obsesivă. Trenul, asta se vede şi pe chipurile noastre, - care exprimă pe rînd nerăbdarea călătoriei, tristeţea despărţirii dar şi bucuria de a fi în plină mişcare, de a confirma însăşi esenţia vieţii care e perpetuă transformare - este pe punctul de a porni dar pentru încă o clipă acesta pare împămîntenit acolo pentru totdeauna. A doua zi unul din noi va pleca la vest de Eden, apoi altcineva la sud. Din fericire, cineva rămîne mereu. Ca să ne orientăm. Căutăm Orientul, reperul. Altminteri unde ne-am mai întoarce? Iar reperul este iubirea. (Şi ne îndreptăm toţi privirea spre mama, orientîndu-ne). Ne iubim, deci ne orientăm. Şi mîncăm. Mult şi cu poftă.

Poza de familie mai sus amintită se află chiar pe coridor. Nu ştiu dacă a fost intenţionat, poate doar n-am ştiut unde să o agăţăm şi temporar, am atîrnat-o pe culoar. Apoi temporarul devine, chiar dacă nu permanent, în orice caz stabil. Devine, curios, de o temporaritate stabilă. Paradoxal, în acest fel fotografia pare să exprime ceva cutremurător, este chiar într-o trecere, culoarul de la intrare înspre camerele inundate de lumină care promit stabilitate se încarcă de o semnificaţie care uneori îmi scapă, alteori mi se pare plină de înţelepciune: Familia, într-o gară, pe un coridor. Cu cît am călătorit mai mult, pe măsură ce au trecut anii, şi am plecat pentru tot mai multă vreme mîncarea ne-a legat, ne-a înlănţuit tot mai puternic, mai drăgăstos, mai ameţitor. Mama prepara la cuptor un curcan mare pe care apoi îl tăia în două: jumătate pribegea cu autobuzul, linia Eurolines, spre Paris, cealaltă jumătate lua nu drumul mătăsii, ci spre Bucureşti cu trenul de noapte Euronight, de pe traseul Venezia-Bucureşti. Totul s-a complicat puţin atunci cînd s-a mai creat un al treilea traseu, spre Atena, un al patrulea spre Florenţa... Astfel, chifteluţele marinate şi înmiresmate ale mamei, cozonacul pandişpan şi prăjiturile de Crăciun, din care se înfruptau şi vecinii de palier, sau colegii de la facultate străbăteau în lung şi în lat Europa. După o vreme cei care primeam am răspuns chemării trimiţînd şi noi la rîndul nostru: profesorul universitar care mi-a spus rîzînd (cel puţin ulterior) amuzat: dragă, să ştii că te-am înjurat, cînd telemeaua de la frati-tu a început să curgă în avion… de la Paris porneau în cele trei zări ciocolate Carte D'Or, nessuri şi bomboane ce se întretăiau pe traseu cu dulceţuri de struguri şi zacuscă, telemea de oaie şi vinuri Pinot Noir din Valea Prahovei şi Busuioacă de Bohotin, însoţite de nessuri Amigo, ce ca un contrapunct ele erau întîmpinate de vinurile dărîmătoare de Tokay, de salam de Csaba şi niţel paprika şi, neapărat, puţin foie-gras de raţă din puszta maghiară. Ne-am amintit şi de rubedeniile din Ardeal, care ne trimiteau ardei copţii şi gemuri de casă, însoţite de puţină slănină, tot de casă, şi oţet, fabricaţie proprie. Plecînd şi eu în Atena la studii aria noastră geografico-gastronomică s-a lărgit, devenind tot mai globalizată, mai generoasă (Şi poate că asta este una din marile avantaje ale globalizării anume că distanţele se condensează, iar depărtarea devine un simplu concept economic: dacă nu-ţi prisosesc banii lumea e departe, altminteri nu). Halvaua din Macedonia curgea peste ouzo şi vinuri cu bouquet de pe muntele sfînt Athos, amestecîndu-se ades şi cu puţin ulei de măsline şi dulceaţă de smochine, vinurile Chianti, zăpăcite de soarele Toscanei, dădeau replica celor din Mavrodafni. Dar, împingînd lucrurile şi mai departe cu generozitate, în dorinţa de a ne răsfăţa unii pe ceilalţi, ajunsesem după o vreme să trimitem sau să ducem aproape orice alimente ne inspirau, nu numai produsele specifice fiecărei ţări. Ele îşi pierdeau urma, traseul devenind cîteodată ameţitor, mai ales că ele se îmbinau şi cu un du-te vino neîncetat al membrilor familiei. Măslinele, luate vărsat, să fi fost turceşti trimise de la Bucureşti sau greceşti, din Kalamata? Avea, la urma urmei, vreo însemnătate? Mierea, bunăoară, venea din Ardeal sau din insulele Ionice? Muştarul - să fi fost de Dijon? - îl cumpărasem la în Bucureşti, dar mamei îi plăcuse atît de mult că, după două săptămîni, l-a trimis cadou… înapoi la Bucureşti!

O parte a Europei a devenit încet-încet un fel de hartă gastronomică a familiei mele. Noi o redesenasem. Maping the homeland. Carfografiind patria. Dacă am fi putut am fi făcut, cred, o întreagă reţea, mai mare, un halou care să cuprindă culinar întreg continentul. Dar iată, noi interogam indirect chiar legitimitatea ideii de Europa de vest, ori de Mitteleuropa şi chiar de Europa de Sud: Apusul şi Răsăritul deveniseră un platou cu bunătăţuri din care se înfrupta familia şi cunoştinţele de tot felul, iar îndepărtatele capitale, atît de diferite între ele, se transformaseră în simple destinaţii ce nu diferă prea mult în ce priveşte mesajul. Şi mîncarea era consumată mai peste tot cu acelaşi apetit nestăpînit şi plin de veselie şi sub cerul noros al Parisului şi cel schimbător din Bucureşti, ca şi în Atena scăldată în aburii unui apus leneş sau cel al Toscanei inundat mereu de soare.

Pe soţul meu l-am cunoscut în Atena şi m-a cucerit parţial, gastronomic: gătea cu o plăcere şi fineţe de chéf, care întîi m-au zăpăcit, apoi m-au tulburat şi în cele din urmă m-au cucerit. Mîncărurile preparate de el, savuroase şi care pe deasupra aveau şi nume ameţitoare, precum Tagine, erau ca nişte interminabile declaraţii de dragoste. Erau adevărate poeme gastronomice. Sau mai precis erotico-grastronomice, incediar-picante ori însufleţitor-simple, frugale, pastorale chiar, uneori duioase, alteori aproape timide, sau iuţi şi nerăbdătoare, ori nestăpînit-fremătătotare. După un asediu asiduu, după luni de gătit cu platouri care pe cît de îmbietor miroseau, pe atît musteau de dorinţi şi sentimente jinduitoare, n-am mai rezistat. Nunta stropită din belşug cu vin a fost şi un prilej, sau mai degrabă un pretext, să-i forţez pe membrii familiei să se adune toţi într-un singur loc, concomitent. După căsătorie bucătăria a fost preluată aproape imediat de soacră. Gătea cu multă pricepere, cu vicleşug şi răbdare, astfel încît m-am văzut nevoită să renunţ la ideea de a găti. Comodă fiind, amuzată de situaţie, am încetat să gătesc mai bine de un an. Apoi ne-am mutat în alt oraş şi, oarecum împinşi de împrejurări, am revenit amîndoi egalitar la cratiţă. Mare mi-a fost uimirea cînd am realizat că, deşi ne iubeam, soţului nu-i plăceau mîncărurile gătite de mine! - sau arareori - preferîndu-le pe cele gătite de el. Că de fapt, el nu mai gătea ca să mă cucerească (mă cucerise), nici ca să îmi facă plăcere (nu mai era nevoie), ci pentru că reitera un anumit gust familiar lui. Ba uita ciorba peste noapte afară spunîndu-mi apoi: s-a stricat acum, gata n-o mai mîncăm, ba îmi spunea că supa e bună dar adăuga enorm sos de soia, ba încălzea atîtea feluri de mîncare că nu mai apuca să mănînce decît o lingură din pilaful preparat de mine. Alteori gătea fără apel, ca mai apoi să îmi spună cu un uşor reproş mascat în glas: tu nu găteşti niciodată, sau tu nu găteşti cu plăcere (sic!): ceea ce suna de parcă mi-ar fi spus: tu nu mă iubeşti pe gustul meu! Care s-a dovedit mai iute şi mai greu de digerat decît cel temperat din familia mea, sau chiar din neamurile mele amestecate. Cînd ni s-a întîmplat să ne certăm cea mai dureroasă reacţie era cînd unul din noi refuza să mănînce împreună cu celălalt, spunînd mulţumesc, nu mi-e foame, acum nu pot să mănînc. Sau fiecare mînca mîncarea gătită de el. Uneori mă şi vedeam explicînd imaginarei instanţe judecătoreşti: Nu ne mai potriveam la cratiţă... Iar împăcările erau mai întotdeauna însoţite de savarine sau trufe neutre de la cofetăria din colţ.

Fiul meu a devenit şi el gurmand. Pe vremea cînd îl alăptam avea obiceiul să-mi apuce un deget cu mînuţa în vreme cu cealaltă încerca să mă cuprindă de mijloc. Mă simţeam atunci, de parcă am fi fost înlănţuiţi într-un dans pe care îl numisem dansul Laptelui, calea laptelui şi creştea bucuria în mine ca pîinea pusă la dospit. De fapt chiar primul cuvînt rostit de proaspătul bilingv a fost de o completă incertitudine semantică, noi, sau cel puţin eu, neştiind dacă îmi spune ma-ma sau mam-mam ceea ce în greacă în limbajul copiilor înseamnă mîncare. Sau unul şi acelaşi lucru. Obişnuia să mă guste şi se mira privindu-mă uimit de fiecare dată: cum se face că din trupul mamei lui nu ţîşneşte de peste tot lapte, prin piele, din păr şi din unghii şi, neconvins, încerca din nou şi din nou. Acum, cînd înainte de culcare bea din biberon dacă nu îl las să mă strîngă de degetul arătător plînge amarnic şi refuză să mănînce, de parcă aş refuza comuniunea cu el. Starea de intimitate exprimată printr-un ritual al mîncării. Întărită de ea. Printr-o înlănţuire ce aminteşte de paşii unui tango. Dansul laptelui. De fapt totul porneşte de aici. Kieslowski în scurtul său film-eseu din Decalog Iubeşte-ţi apropele: ipostaziază: el e îndrăgostit dar ea nu crede în iubire, doar în iubirea fizică. Apoi sticla de lapte se varsă pe masă spărgîndu-se cu zgomot. Substitutul laptelui matern. Substitutul iubirii. Pavel către corintieni. Bunuel a avut o nemaipomenită intuiţie folosită cu multă ironie în filmele sale afirmînd, imagistic, că de fapt mîncarea a ajuns un act de intimitate profundă - ceea ce şi este iniţial, în raportul mamă-copil - pierzîndu-şi aspectul social, în vreme ce defecaţia a devenit publică. Scena de intenţie suprarealistă – dar de fapt hiperrealistă - din Farmecul discret al bugheziei în care unul din eroi îşi cere scuze, se ridică şi se închide într-o foarte mică odaie, care aminteşte de o toaletă, ca să mănînce în fugă şi oarecum jenat, apoi se întoarce printre ceilalţi! Şi eu, la rîndul meu, după nereuşita tentativelor mele matrimonial-gastronomice reluîndu-mi obiceiul din vremea studenţiei de a mînca, cu un puternic sentiment de culpă şi totuşi necamuflată plăcere, plăcinte cu spanac şi cornuri pe stradă, pierdută confortabil în masa anonimatului şi nepăsării colective…

Îmi vin în minte două lucruri legate de hrană, o imagine care m-a cutremurat, de fapt umbra ei, şi o experienţă pe care am trăit-o personal, în urmă cu cîţiva ani. Treceam pe sub o fereastră, dinăuntru se auzeau ţipete, strigăte, era un scandal, fără îndoială de familie, unul în toată regula. Un bărbat mîniat urlînd, o uşă trîntită cu furie. Undeva, înfundat, plînsetul unui copil. Atunci am văzut brusc umbra bărbatului aplecîndu-se peste ceva care trebuie să fi fost aragazul şi, înjurînd gros, scuipînd cu dezgust în ceea ce va fi fost cina… era umbra unui chip al urii, într-un gest care desfiinţa totul, lumea, punînd în ghilimele chiar universul.

Cealaltă experienţă am trăit-o în Egipt. Ne-am dus în februarie, pentru că era mai ieftin şi, ni s-a spus, îndeajuns de cald ca să ne scufundăm în marea Roşie după ce urma să vizităm templele de la Cairo, Luxor şi Karnakh. Am ajuns chiar de Ramadan, marea lor sărbătoare religioasă, cînd nu este permis să mănînci de la răsăritul soarelui pînă la apus. Tocmai trecuţi de o sesiune de examen epuizantă nu ne pusesem la curent cu obiceiurile lor, deşi ne pregătisem temeinic să ne plimbăm cu bicicletele în Valea Regilor. Spre marea noastră uimire, la apus mai toţi oamenii cu care se întîmpla să ne întîlnim pe stradă ne invitau să mîncăm împreună cu ei; de la mica strachină din care mîncau nişte gărzi ceva care aducea cu spanac amestecat cu scuipat, şi pe care n-am îndrăznit s-o refuzăm, pînă la mesele mari pe care le întindeau egiptenii mai înstăriţi pentru cei săraci, sau pentru oricine se întîmpla să treacă pe acolo, şi unde am mîncat pe îndelete. Ei chiar împart şi puţinul pe care îl au, iar mîncarea capătă o semnificaţie aparte, sacrală. Era chiar cina. Festinul despre care vorbesc scripturile. Euharistia. Dar mutată în alt perimetru cultural. Sărbătoarea însă era aceeaşi ca şi sentimentul pregnant de comuniune simbolică.

Hrana pe care o luăm cu noi la drum este cea care ne hotărăşte punctul de vedere asupra lumii. Paharul pe jumătate gol. Sau plin. Lumea văzută prin oglindă. Dar nu lumea ca un uriaş stomac, care nu digeră deloc, sau o face prost, ci chiar premisa. Cum vedem ceea ce vedem?

De curînd am fost la Bucureşti. Primei iubiri îi rămînem fideli în adîncul sufletului chiar şi atunci cînd îi sesizăm primul fir de păr alb. Or, mie îmi lipsea nespus de mult să văd oraşul toamna, dezgolindu-se, dăruindu-se privirii neacoperit, fără tertipuri, fără fiţe. Venind în ţară mai ales vara şi uneori şi iarna, trecuseră ani de cînd nu-l mai văzusem toamna. Am ajuns încărcată de cadouri de tot soiul cu care încercam să-mi alint nepoţii pentru vina de a nu-i fi văzut de prea mult timp. Fratele meu s-a bucurat şi de muzică, şi de reviste, şi de mărunţişurile de tot felul apoi, fără să se mai poată abţine m-a întrebat, izbucnind: bine, Marie, dar ceva curcan: n-ai adus??!

Sosi şi ziua plecării. Nepoţica mea în vîrstă de trei ani, Vera nici măcar n-a catadicsit să arunce o privire valizelor destul de numeroase adunate în mijlocul salonului. Ele nu păreau să-i deranjeze pe cei doi fraţi ce se se fugăreau cu mici ţipete prin odaie. Şi, la urma urmei, nu aveau nimic grav, plecările la mare, la ţară, uneori la Sinaia bagatelizaseră ideea de bagaj, era ceva ce se adună în grabă spre bucuria tuturor. Dar, la un moment-dat, Verei i s-a făcut sete şi a ieşit pentru o clipă în bucătărie unde a zărit pe masă sandwichurile împachetate în celofan. Brusc, a început să plîngă cu lacrimi mari cît pumnul şi a întrebat: Cine pleacă? adăugînd numaidecît: nu vreau să pleci! Căci nu valiza, ci sandwichul spunea mai multe despre despărţire, despre plecare. Sandwichul care este ca o bornă de kilometraj pe o şosea în pantă. Şi de fapt nu hrana pe care o luăm la drum e importantă căci chiar hrana este drumul, drumul care înseamnă merinde, acel ceva de care suntem înfometaţi, de care avem neapărat nevoie şi e esenţial în sine însuşi, căci noi suntem cei care mestecăm lumea şi o asimilăm, călătorind-o. Mîncarea: o plecare.

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu


Cititul în fiare

Fiara Domnului a venit să ne mănânce oasele.
Iar dacă este Fiara Domnului ne va mânca oasele pe alese.
Numai ale celor mai negri când stau singuri în case.
Numai ale celor mai albi care se închid pe dinăuntru.
Numai ale celor mai negri care rup în bucăţi cărţile pentru copii.
Numai ale noastre, ale celor mai albi, că nu ştim să citim,
Nici pentru copii, nici pentru fiare.
Citirea pentru fiare – acesta-i secretul împăcării.
Citeşte fiarelor
Cartea ce i-a fost dată lui Ezechiel s-o mănânce.
Mănâncă-ţi fiara şi reciteşte-ţi cartea.
Eu am iubit un superb animal de culoarea amurgului
Cu dungi de noapte. Odată.
Era un tigru şi am uitat să-l mănânc. Doar îl citisem. Din dragoste.
Cititul în fiare face parte din dresura vieţii şi a morţii
La marginea deşertului de cenuşă.
Cititul în carte are parte de jocul somnului şi al orbirii
La marginea deşertului de nisip.
Niciodată cenuşa nu s-a amestecat cu nisipul.
Niciodată ochii fiarei
Nu s-au întâlnit cu ochii amurgului.
Totuşi aveau culori aproape la fel.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey